Ani de zile, majoritatea regizorilor importanţi ai ţării au lucrat cu cîte un teatru. Purcărete cu Naţionalul craiovean, alţii cu trupe bucureştene, unii s-au fixat asupra Naţionalului ieşean ş.a.m.d. De cîteva stagiuni, mişcările sunt mai libere, directorii teatrelor din ţară îşi încordează puterile financiare, caută sponsori, mă rog, găsesc soluţii pentru ca regizori cu statut de artişti, nu de artizani, să lucreze cu trupa lor. Astfel, rutina este zdruncinată, chiar scuturată, ştacheta fiecărui actor se vede înălţată, publicul oraşelor iese, parcă, din molcoma relaţie cu teatrul local.
Cea mai amplă mişcare în acest sens a efectuat-o, în ultimele stagiuni, Mihai Măniuţiu, regizor cu neastîmpăr creator, care, la ultimele montări bucureştene, mi-a dat senzaţia a fi într-un punct de răscruce. Şi, deodată, ne-a uluit cu Exact în acelaşi timp după Gellu Naum, montat cu Naţionalul din Cluj, urmînd apoi trei spectacole
Citeste tot pe
România Liberă