Amalia respira adanc de Monica Andronescu sursa: Ziua
Pe langa regia (Mariana Camarasan) de o subtilitate greu de egalat, spectacolul Teatrului Act dezvaluie si o tanara actrita, Cristina Casian, a carei forta scenica, dublata de o nemaipomenita placere de a juca, construieste lumi si existente multiple, traversand intr-o ora si 15 minute intreaga istorie a comunismului, asa cum a fost el resimtit de omul obisnuit. Povestea unui destin dramatic, un copil provenind dintr-o familie instarita, care pierde totul odata cu venirea regimului comunist, istoria Amaliei este prezentata fara incrancenari, doar cu caldura si ironie amara. Cu fiecare varsta, incepand cu momentul in care se trezeste pionier, continuand cu frustrarile unui adolescent crescut in comunism, cand se bat cap in cap invataturile partidului cu propriile descoperiri si sfarsind in anii de dupa Revolutie, Cristina Casian, recompune intr-un decor redus la esential, (Alexandra Penciuc, studenta in anul III la sectia Scenografie a UNATC), o existenta cu suisurile si coborasurile ei. Transfigurarea actritei, aproape fizica, de la o scena la alta de la o varsta la alta, pe masura ce anii trec, trecerile de la acceptare la intelegere, de la revolta la furie si apoi la resemnare sunt punctate excelent si perfect asimilate de Cristina Casian. Nimic in plus, nimic in minus, fiecare gest dozat cu maturitate scenica, fiecare cuvant rostit in respect pentru adevarul trairii.
Cu monodrama prin comunism de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
Noua premiera a Teatrului Act, "Amalia respira adinc", e o reconstituire a perioadei comuniste condensata intr-un "one-woman show".
Spectacolul a intrat in repertoriul Teatrului Act, desi a fost initial gindit ca un examen de licenta. Atit regizoarea Mariana Camarasan, cit si actrita Cristina Casian sint proaspat absolvente ale UNATC, iar scenografa Alexandra Penciuc este inca studenta. Spectacolul s-a ridicat cu mult peste nivelul unuia de scoala si si-a capatat dreptul de a fi jucat intr-un teatru profesionist.
"Amalia respira adinc" este un "one-woman show". Cristina Casian, o tinara actrita de mare forta
Prin intermediul istoriei "mici", destinul unei femei urmarit din anii �60 pina in 2000, ni se spune de fapt istoria "mare", a Romaniei comuniste si postdecembriste. La inceput, protagonista e pioniera, se bucura nespus ca a scapat de lectiile "timpite" de pian, de cele de franceza si de guvernanta nemtoaica. Ii plac cintecele patriotice, in special "Internationala",
Citeste tot pe
Cotidianul
Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Întâiul plâns în curtea şcolii, sub castani,
Când clasa mea primea cravata roşie, festiv,
Şi sufeream respinsă grav de colectiv
Că nu-mplinisem încă nouă ani.
Ana Blandiana, Partidului, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976
Abia după 1989 am înţeles ce era cu acei oameni pe care îi remarcasem de ani de zile fără să ştiu de ce sunt modest îmbrăcaţi, adesea cu capul plecat, căutând parcă să fie cât mai puţin vizibili. Sau alţii cu haine straniu de uzate şi cu comportament "ciudat" pentru noi ceilalţi, cei "normali". Printre aceştia erau mulţi care au traversat comunismul căutând să-şi păstreze miezul sufletului cât mai ferit de otrava ce plutea în aerul din jur. De aceea cred ca acest mic tratat de respiraţie propus de Alina Nelega, Amalia respiră adânc, poate fi supus unei discuţii mai largi. Cum e mai bine? Să respiri adânc sau să-ţi păstrezi respiraţia? Fiecare cu avantaje şi
Citeste tot pe
Agenda Liternet
Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Întâiul plâns în curtea şcolii, sub castani,
Când clasa mea primea cravata roşie, festiv,
Şi sufeream respinsă grav de colectiv
Că nu-mplinisem încă nouă ani.
Ana Blandiana, Partidului, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976
Abia după 1989 am înţeles ce era cu acei oameni pe care îi remarcasem de ani de zile fără să ştiu de ce sunt modest îmbrăcaţi, adesea cu capul plecat, căutând parcă să fie cât mai puţin vizibili. Sau alţii cu haine straniu de uzate şi cu comportament "ciudat" pentru noi ceilalţi, cei "normali". Printre aceştia erau mulţi care au traversat comunismul căutând să-şi păstreze miezul sufletului cât mai ferit de otrava ce plutea în aerul din jur. De aceea cred ca acest mic tratat de respiraţie propus de Alina Nelega, Amalia respiră adânc, poate fi supus unei discuţii mai largi. Cum e mai bine? Să respiri adânc sau să-ţi păstrezi respiraţia? Fiecare cu avantaje şi
Citeste tot pe
Agenda Liternet
Simbol al singurătăţii, dar şi al fugii de singurătate, şotronul este imaginea emblemă a spectacolului regizat de Mariana Cămărăşan şi interpretat cu foarte mult talent de Cristina Casian. Ceea ce pentru autoare era conceput ca un vis-viaţă, pentru regizoare este amplificat într-un joc cu sens ascendent, foarte bine gradat ca intensitate şi ireversibil. Viaţa Amaliei, unicul personaj al piesei, e construită din salturi, fiecare săritură o aduce într-o nouă căsuţă a vieţii. Ultimul salt, în gol, reprezintă refuzul ei de a visa, dorinţa ei de a rupe legătura cu pământul şi de a pluti în aerul care, asemenea apei sărate, o va ţine la suprafaţă şi o va împinge tot mai sus.
Dar, pentru a deveni înger, pentru a se putea înălţa şi pluti, Amalia a învăţat de la mama ei, încă de mică, să respire adânc, de fapt să supravieţuiască, pentru a se putea ridica deasupra tuturor nedreptăţilor şi a trece peste toate loviturile vieţii.
Citeste tot pe
Time Out
Amalia circula mult. A fost la Odeon, la radio, la Sighisoara in Atelier, a trecut pe la Viena, e la LiterNet, va merge la Eger. Ne-am intilnit in citeva rinduri. Niciodata insa asa ca la Teatrul Ariel din Tirgu Mures. Intr-adevar, recenta montare cu monodrama Amalia respira adinc de Alina Nelega, in regia lui Gavril Cadariu, aduce cu sine o serie de descoperiri despre eroina, despre traseul ei existential.
Intra in viata cind, in Romania, o lume murea violent, strivita sub tancurile sovietice sau impinsa la sinucidere. Zboara dincolo de fiinta, cind o lume noua se straduieste sa se nasca. Doua repere temporale, situate la jumatate de secol distanta. Intre ele, era comunista, cu intreg cortegiul ei de orori: lipsuri, foamete, frig, indoctrinare ideologica, dusmani ai poporului si mai cite aberatii ale totalitarismului rosu. Devin toate teme sistematic tratate de autoare, chiar daca intr-un larg registru al inocentei, care, de altminteri, nu face altceva decit sa sublinieze
Citeste tot pe
Observator Cultural
Amalia invata sa respire si sa taca – mama a-nvatat-o sa respire adinc, Partidul – sa taca mult. Iar la sfirsit, dupa epoca spray-ului Mozaic si a ansamblului „Pastorasul“, la fel ca patru din cinci oameni de virsta ei, Amalia nu mai are inima. Pentru ca si-a mincat-o.
Autoare de proza si texte de teatru (uneori in oglinda, ca-n volumul de anul trecut de la Unitext, Teatru si povestiri), cu o viata publica literara si teatrala inceputa dupa Revolutie, Alina Nelega e, mai mult ca sigur, singurul dramaturg roman preocupat constant de subtila arta a monodramei. E, de altfel, si unul din putinii cu o evolutie estetica trasabila, care si-a schimbat in timp scriitura, de la post-absurdul alegoric al pieselor de acum citiva ani (www.nonstop.ro) la realismul de vocatie poetica din monologurile E-uri, Hess sau Amalia respira adinc.
Care monologuri, in paranteza fie spus, urmaresc ca o a doua piele personalitatea artistica a actorilor tirgu-mureseni care le-au, sa zicem,
Citeste tot pe
Observator Cultural
Actul doi dintr-un declarat program estetic pe care dramaturgul și regizorul propriilor texte Alina Nelega îl aplicã cu consecvențã prin programul Underground, se numește Kamikaze și e - ce altceva? - un spectacol de teatru. Intitulat deteatralizare și enunțat în Decalogul deteatralizãrii stagiunea trecutã (în primãvarã) la premiera spectacolului Paraziþi de Marius von Mayenburg, programl sãu estetic puncteazã principiile regiei în spectacolele pe texte noi, principii coagulate din exercițiul regizoral asupra poeticii hiperrealiste a pieselor scrise sau montate de Alina Nelega. Forța textului duce la o fireascã simplificare și filtrare a mijloacelor de expresie scenicã, reinvestește cuvântul în teatru și pune în valoare actorul, în condițiile distrugerii programate a convențiilor. În Paraziți forța frustã a limbajului, violența lui, ne obligã sã luãm act de drama unor destine, care adesea nu e strãinã de a noastrã și care merge pânã la a provoca în spectator senzația fizicã de rãu existențial.
Kamikaze, recenta premierã, duce mai departe refuzul convenției. Actorii singuri într-un spațiu care nu mai e scena de teatru, nici chiar spațiul protejant al sãlii studio, “joacã” o posibilã scenã de cuplu într-un spațiu public (club, bar, pub), la care consumatorii, spectatori întâmplãtori, devin martori. Fãrã decor, fãrã ecleraj (actorii joacã în spotul a douã reflectoare puse fațã în fațã), fãrã muzicã, cuvîntul nud e unicul vehicol al actorului pus în fața unei dificile lupte cu sine, pentru a ne convinge fãrã cosmetizãri sau estetizãri artificiale, doar cu glasul și emoția pe care e capabil sã o trezeascã întâi în sine, apoi în noi. Actorul e asemeni unui surfer care urcã pe valul cuvintelor, dar a cãrui supraviețuire în marea textului dramatic depinde de capacitatea sa de a se menține pe val. Piesa conține douã monoloage cu martor. Cu toate cã cei doi parteneri au contact direct, se ating, se bruscheazã, ajung chiar la violențã extremã, spectacolul e mai degrabã o privire interioarã, o scrutare a conștiinței confruntatã cu faptele unui trecut dureros. Paradoxal, monoloagele nasc un dialog secund, care implicã un al treilea personaj: cel care dispãrând a dat peste cap viețile celorlalți doi. Povestea foștilor rebeli ai anilor 80 poate deruta spectatorul care vrea identificare cu personajele sau cautã sã citeascã aici marca generației sale. În fond nu toți cei trecuți de 30 de ani au parcurs furia punckrock a deceniilor 7-8, deși toți am simțit de-a lungul anilor cã e necesar un efort suplimentar pentru a nu dilua esența libertãții cu compromisul comoditãților. Libertatea: cea care rãstoarnã convențiile, cea în numele cãreia te arunci cu ochii larg deschiși în viațã, așa cum o face Kami, sinucigașa lucidã, pentru care valoarea vieþii este mãsura curajului de a o înfrunta, de a sfida constrângerile sistemului, de a-i smulge prezentul prețios. Când amintirile devin unicul motiv de a mai trãi e timpul sã te extragi din simulacrul existenței sterpe cu gestul unui kamikaze lucid, care își apãrã astfel integritatea iluziilor. Joc de cuvinte cu numele personajului feminin din piesã (Kami) și trimitere la statutul soldatului japonez, Kamikaze e flamura sub care defileazã cei ce-au rãmas fideli idealului implicit al tinereții, care alimenteazã constant revolta generațiilor.
Spectacolul Alinei Nelega este o vibrantã pledoarie pentru fragila libertate amenințatã de pericolul înregimentãrii în sistem. Elena Purea-Todoran și Bogdan Farcaș gãsesc tonalitatea și ritmul firesc al partiturii, dau adevãr și vibraþie textului, ne obligã sã meditãm la întrebarea care plutește în aer la finalul spectacolului: Tu ce preț ești dispus sã plãtești pentu libertatea ta interioarã? Pentru Kami prețul propriei vieți e un preț firesc chiar dacã, sã recunaștem, puțini suntem dispuși sã îl plãtim. De aceea, o face teatrul pentru noi, eliberându-ne.
În Vacanţă la Sevilla, cu staţie obligatorie la Kamikaze de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
Adaptare a unui text scris de Noelle Chatelet, Vacanţă la Sevilla porneşte de la experienţele de viaţă ale "femeii mac" (aşa cum ar suna într-o traducere brută, la prima mână, titlul romanului pe care se bazează dramatizarea de faţă), precum şi experimentarea de către aceasta, la vârsta a treia, a iubirii adevărate, îndelung aşteptată, pentru "bărbatul cu o mie de eşarfe". Ne aflăm în faţa unui nou spectacol regizat de către Alina Nelega, conceput din nou sub forma unei monodrame, pentru care a fost cooptată ca interpretă Iolanda Dain, un nume de rezonanţă pentru teatrul târgu-mureşean şi, îndrăznesc să sper, nu numai.
Ştim deja că mediul în care Alina Nelega pare a se simţi cel mai bine este acela al monodramei, ea lucrând foarte mult pe monolog, fie că scrie aceste monoloage, fie că le regizează. Trecând de la Hess, prin Monoloagele vaginului, până la Amalia respiră adânc (text publicat în format electronic de Editura LiterNet),
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
Kamikaze - conform dicţionarului (oricărui dicţionar) un act extrem de periculos, de cele mai multe ori sinucigaş, o acţiune de acest gen, făcută într-un anumit scop, pentru a demonstra ceva anume, pentru a milita pentru ceva; persoana care face această acţiune.
...şi în afara dicţionarului: o azvârlire în gol, în hău, în prăpastie, fără coardă elastică să te susţină, fără să te gândeşti că urmează o izbitură puternică în urma căreia îţi pierzi viaţa; sau gândindu-te, dar fără să îţi pese; sau îţi pasă, dar nu există alternativă.
Kamikaze - dincolo de orice definiţii: o relaţie între două persoane, de sexe diferite sau de acelaşi sex - o relaţie explozivă, în care te arunci cu toată forţa înainte şi nu ştii cât de mare e saltul pe care îl faci pentru că nu depinde de tine; sau poate să depindă de tine, dar să nu mai poţi controla nimic odată ce ai intrat în joc, să nu mai depindă nici de tine şi nici de
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
Kamikaze a trecut ce-i drept pe la Green Hours, s-a consumat si s-a dus. Nu s-a putut stabili un numar exact de victime fictionale si filosofii existentiale distruse, dar cercetarile continua. In rest, aplauze.
Un fel de kamikaze era Duke, un biker pentru care tot ce conta erau motorul lui si adrenalina. Si spun "un fel", pentru ca Duke nu se sacrifica odata cu victimele sale, ci se rezuma la a cauza niste accidente oribile si la zgomotul mortii altora in timp ce el continua sa ruleze cu nu stiu cat peste 200 km/h. Ce mai, Duke era o legenda irezistibila, un biker al mortii care cutreiera si fascina totul in jur.
Cami, pentru care gustul mortii altora = sensul vietii ei, impreuna cu Duke si un prieten al lui, nimeni altul decat medicul chirurg care-l salvase dupa un accident teribil si care acum era definitiv vrajit si invidios pe idolul pe care-l readusese la viata, produceau morti in lant pe autostrazi. Printr-un numar nemaipomenit de balet, Cami se ridica pe motocicletele celor
Citeste tot pe
Metropotam
Hora iubirilor, piesa lui Arthur Schnitzler, îi serveşte Alinei Nelega drept model de referinţă pentru cel mai recent text al său - Taxi Vinil, montat la Teatrul Ariel din Tîrgu Mureş de regizoarea germană Luisa Brandsdörfer. Preluarea nu doar a formei, ci şi a temei, revizitează, la mai bine de un secol distanţă faţă de opera dramaturgului austriac, problema sexualităţii.
Se formează acelaşi cerc de zece personaje, care expulzează iubirea, închizînd în ei amoruri strîmbe, iar sintagma din titlu devine definitorie pentru raporturile dintre femei şi bărbaţi în societatea contemporană. Primul termen trimite la pseudo-relaţiile pasagere, superficiale, din timpul călătoriilor citadine cu plata pe oră, iar cel de-al doilea, la muzica deceniilor de aur ale pick-up-ului, la vremurile în care mai credeam în marile sentimente. Împreună, dau numele unui club (scenografia Alina Herescu), un spaţiu aproape pustiu, cu un bar anodin, cîteva scări înguste ce
Citeste tot pe
Observator Cultural
Există felurite lucruri la care te întorci dintr-un motiv sau altul. Te întorci la un film pentru ţi-a plăcut şi vrei să îl mai vezi o dată, regizorii de filme noi se întorc la filme mai vechi, pentru că le-au plăcut şi vor să le mai facă o dată, cântăreţii îşi "revizitează" propriile creaţii, evident, pentru că le-au plăcut şi vor să le mai mixeze o dată.
Remixuri există şi în teatru, de multe ori ele sunt făcute de tocmai cei de la care au pornit, respectiv de regizori sau de autori. Radu Afrim, de exemplu, a remixat un Lorca (celebrul Bernarda's House Remix), într-o variantă pentru Studioul Radu Stanca din Cluj, alta pentru Teatrul Naţional din Târgu Mureş şi, (presupun, pentru că nu am văzut) alta pentru Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe. Alina Nelega şi-a remixat propriul text şi spectacol, Kamikaze, redistribuind roluri, refăcând finalul, schimbând spaţiul de joc (Exemple ar mai fi încă, ar fi foarte interesantă o
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
În "Graffiti. Drimz" e ca în spatele blocului, la marginea universului urban: oamenii supravieţuiesc într-o lume care nu-i vrea laolaltă. Este un anumit tip de alienare unde nevoia de a comunica, a iubi, a fi fericit, par reminiscenţe ale unei normalităţi de mult pierdute.
Alina Nelega (autor şi regizor al spectacolului) aduce în prim-plan câteva personaje debusolate, încrâncenate, extrem de singure. Puşi faţă în faţă ajung, aproape invariabil, la reproşuri. Conflictul este motorul vieţii, el îi duce pe unii înainte şi îi face campioni, stăpâni peste ceilalţi care astfel devin victime sigure.
Fără a avea profunzimi abisale, textul este o radiografie sumară, uşor poetică a lumii în care trăim şi de care ne ciocnim zilnic: droguri, alcool, însingurare, rătăcire, trădare, abandon, lipsă de ideal sau dimpotrivă supremul ideal al evadării (din ţară, din casa părinţilor, din sine însuşi) sunt doar o parte din graffiti-urile "desenate" în
Citeste tot pe
Port.ro
Cum e viata la 17-18 ani? Simpla si senina, ar putea spune multi. In graffiti.drimz, piesa Alinei Nelega (dramaturg si regizor) de la Odeon, se construieste o radiografie a pustilor cool, dincolo de aparente. Ce se ascunde in spatele unor gesturi agresive sau a unui comportament teribilist?
Viata la 17-18 ani e un mix mereu in schimbare, in procente diferite, de naivitate, duritate, teribilism, vise, droguri, cautarea unei identitati si asumarea ei, indragostiri, energie, aspiratii si supravietuire. Nu e atat de usor, ne spune graffiti.drimz intr-un spectacol dinamic, plin de energie si viata, despre viata pustilor. Lucrurile nu sunt atat de simple, mai ales cand in ecuatie apar problemele de familie sau cele legate de identitate.
Piesa e "pe limba lor", cu un dialog desprins parca de pe strada sau din discutiile dintre patru pereti ale copiilor cu parintii, mai ales cand sunt probleme. E o piesa vesela? Absolut, se rade mult, se glumeste mult. E o piesa trista? Absolut,
Citeste tot pe
Metropotam
_120380878221.jpg)
