regizor caut piesa

Piese de Andras Visky

adauga piesa

Alcolicii

În urma unei iubiri de tinerețe nefericite, o femeie devine alcoolică în ciuda faptului că are un soț care o susține în ciuda vieții dezordonate pe care o duce. Devenită abstinentă, ea dă un interviu în care încearcă să explice trecutul ei.

Am omorât-o pe mama

Ucigându-și mama, Bernadett demonstrează refuzul ei de a se naște și de a trăi, până la urmă. Singura constantă din viața lui Bernadett e Clemă (copilul-fantomă, adolescentul, mama adoptivă, prietena cea mai bună, iubitul fidel, pe scurt, un produs al imaginației).

Caravaggio Terminal

Caravaggio: un artist contemporan din speţa celor foarte greu de suportat. Este extrem de talentat, în plus: e incapabil nu numai să mintă, dar şi divagările îi sunt incomode. Banii nu îl interesează prea mult: cu toate că încasează cele mai mari onorarii, de regulă risipeşte tot în compania figurilor rău famate din Ortaccio, de unde îşi alege şi modelele pentru tablourile sale cele mai sfinte. Detestă rangul şi nu devine academician cu lanţ de aur, de exemplu, deşi academicienii - unii dintre ei fiind totodată şi duşmanii săi cei mai înverşunaţi - recunosc scrâşnind din dinţi că au de-a face cu cel mai mare talent al Renaşterii târzii şi al Barocului timpuriu. Ucide un om: astăzi se ştie că a purtat un duel regulamentar, dar pe atunci strict interzis în Roma, în care l-a înjunghiat pe unul dintre proxeneţii de renume ai oraşului sfânt. Primeşte comenzi din locurile cele mai bune, pictează până şi pentru Bazilica Sfântul Petru, totuşi se mulţumeşte cu un singur rând de haine pe care îl poartă până se face zdrenţe. Nu lasă nimic în urma lui, doar o operă relativ restrânsă fără de care însă, astăzi, nici Rembrandt, nici arta fotografică, nici adevărata artă a iluminatului scenic nu poate fi imaginat.

Discipolii

Draculatura

Personajul principal al piesei este directorul unei case culturale sătești. El a scris un cântec despre Vlad Țepes și încearcă să demonstreze că domnitorul Țării Românești nu a fost vampir. Dorește să ridice o statuie cu trei oameni trași în țeapă (un hoț, un tâlhar și un trădător) în fața casei culturale, și vrea să găsească modele pentru coloană.

Evadarea

Julieta

Singurul personaj al piesei, Julieta, este de fapt mama autorului, Iulia, o femeie extraordinară, care reflectează, din perspectiva credinţei creştine, la destinul extraordinar care a fost rezervat familiei ei de către Dumnezeu. Soțul ei a fost condamnat politic și, pe durata detenției, ea și cei 7 copii au fost exilaţi într-un lagăr de muncă din Bărăgan, unde, singurul lor sprijin a fost tanti Marika.

Născut pentru niciodată

"Pe fondul Holocaustului, András Visky spune povestea unui om fără nume, cu identitate nerecunoscută. Născut pentru niciodată este o operă care incită la reflecţie asupra soartei popoarelor, a ceea ce lăsăm ca moştenire, a locului religiei în relaţia nostru cu lumea, a ceea ce suntem şi, mai ales, de ce am ajuns până aici. Un teatru pentru pansarea rănilor, pentru a reflecta asupra rănilor noastre.” (Laurent Bourbousson)

Porno

Despre drama intima a unui cuplu, trăită sub dictatura comunistă.

Vinerea lunga

Dragostea, căsnicia ideală a protagonistului se destramă. Personajul cu nume misterios, B. nu poate depăşi evenimentele trecutului său: detenţia trăită la vârsta fragedă a copilăriei şi miraculoasa supravieţuire. Traumele copilăriei, ale anilor de şcoală, ale deportării s-au instalat ca un zid de nepătruns între el şi iubirea lui. Soţia şi-ar dori un copil, B. nu; el îşi poartă trecutul peste tot în timp ce soţia visează la o viaţă eliberată de apăsarea istoriei.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Andras Visky 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Andras Visky

• Deţinut din naştere de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Spaţiu mic, intim. Un fel de careu format din gradene şi public închide la mijloc o pantă. Nu abruptă. Scena. Pe ea, cîteva siluete, încearcă o acţiune clară. Coerenţa este frîntă mereu. Semiîntuneric. O agitaţie sfîşietoare, coordonată, dacă se poate spune aşa, de o lamentaţie evreiască autentică, foarte puţin prelucrată muzical. Tema se repetă. Iarăşi şi iarăşi. Actorii îşi continuă căutarea. Mişcările sînt sacadate, precipitate, unele, repetitive, altele, mişcări spasmodice care ar vrea să alunge urîtul, coşmarul, frica. Încep să mă obişnuiesc cu întunericul. Sînt pe scenă, aproape de frămîntarea lor. Descifrez chipuri şi trupuri de actori pe care îi cunosc bine. Le urmăresc corpurile atît de expresive în desenul de pe scenă. Performanţă. Recunosc stilul coregrafei Vava Ştefănescu. Mişcări complicate, cu o stilistică elaborată minuţios, cu o tensiune vîrîtă în gest, în fiecare gest. Mai complicat şi mai
  Citeste tot pe România literară
• Rugaţi-vă pentru Imre Kertész - Vinerea lungă de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  De ce scrie Imre Kertész? Ce este, pentru el, scrisul? Ne-o spune în finalul Kadişului pentru copilul nenăscut: "În anii aceştia mi-am dat seama şi de adevărata natură a muncii mele, care în esenţă nu e altceva decît săpare, săparea mai departe, pînă la capăt a acelui mormînt pe care alţii au început să mi-l sape în nori, în vînturi, în neant." Asta după ce, cu cîteva pagini înainte, scrisese: "pixul este sapa mea". E singura formă de mîntuire pe care o vede Kertész. Nu cred că există poziţie mai radicală şi asumare mai deplină a Şoahului de către un creator.
  Cum se mai poate trăi după Auschwitz? Răspunsul lui Kertész este paradoxal, dar fără echivoc: murind. Întreaga existenţă a lui B., personajul lui Kertész, este doliu melancolic, dar şi revoltat, după sine şi după lumea pierdută. El nu vrea să aibă copii - romanul se deschide cu un "Nu" pentru că negaţie a vieţii este, de fapt, singura formă de viaţă pe care şi-o mai
  Citeste tot pe Observator Cultural
• D\'ale festivalului de Alina Mazilu sursa: Revista orizont - pg.24
  Spectacolul lui Tompa Gabor e sever, construit cu rigoare. Spațiul de joc e un dreptunghi acoperit de scris, asemenea unei pagini de roman. De altfel, scrisul apare tematizat laitmotivic în Vinerea lungă. Trăiesc pentru a-mi aminti pare a fi rațiunea vieții lui B. Lumea lui B. (interpretat remarcabil de Dimeny Aron) se înscrie în paradigma lui K.: e lumea dezolantă, absurdă, lipsită de ieșire, claustrală, devoratoare. E lumea unui supraviețuitor al holocaustului. El, B. e obsedat de trecut. Auschwitz printre altele, ca o încununare a răului, ca un non plus ultra, cum va incanta corul în spectacol, într-o frenezie macabră. Ea, soția (P.ter Hilda, minunată în acest rol), îl dorește. Vrea un copil de la el, vrea să supraviețuiască, să meargă mai departe. Ea reprezintă principiul regenerării, dar \"alături de tine nu mă așteaptă viața, ci pieirea. Vreau să trăiesc, înțelegi, să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc!\", răsună chemarea ei
  Citeste tot pe Revista orizont - pg.24
• Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca, miercuri, 30 septembrie, ora 20: Premieră c de Demostene Şofron sursa: Făclia
  Este nu numai prima premieră, ci şi deschiderea oficială a stagiunii 2009/2010, una din nou sub semnul calităţii artistice. Şi prima premieră este mult, foarte mult aşteptată, mai ales că vorbim despre un spectacol care şi-a început deja cariera internaţională. “Născut pentru niciodată” de Visky Andras, regia Tompa Gabor, a avut premiera mondială în vara acestui an 2009, în cadrul Festivalului internaţional de teatru de la Avignon, secţiunea “Off”. Pentru întreaga echipă de realizatori, succesul şi reuşita au fost consemnate imediat. Exemplele sînt multe şi edificatoare, mă voi rezuma la cîteva doar...:”Cînd evocarea Holocaustului atinge în aşa măsură sublimul, ne întrebăm dacă “Naitre a jamais” nu face parte deja din patrimoniul spiritual al omenirii” (Pascal Bely în www.festivalier.net); “Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, România, prezintă o piesă forte, exigentă. “Născut pentru niciodată” este o poveste a
  Citeste tot pe Făclia
• Rănile istoriei - Visszaszületés / Născut pentru niciodată de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Constituind "o replică" îmbogăţită textual şi scenic la Vinerea lungă, spectacol prezentat în 2006, Visszaszületés / Născut pentru niciodată în regia lui Gábor Tompa reiterează pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj problematica unei generaţii a deţinuţilor, axată pe oglindirea vechi - nou, experienţă - evocare, extinspe mai multe paliere de receptare şi aprofundare cu rol de memento. Premiera absolută a spectacolului a avut loc în luna iulie 2009 în cadrul Festivalului din Avignon şi este prezentată ca rod al colaborării dintre teatrul clujean şi Theâtre des Halles din Avignon.
  Textul lui Visky András este conceput ca o succesiune de evenimente izolate, desprinse din memorie şi folosite ca tragice acte acuzatoare întru "trăirea nereuşitei". Emoţionante, dar mai puţin dramaturgice în sine, experienţele personale ale autorului transpuse în scriitură devin suport pentru construirea eşafodajului scenic şi Gábor Tompa ştie să le dea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Născut pentru niciodată de Radu Constantinescu sursa: Ziarul de duminică
  La sfârşitul săptămânii trecute, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a prezentat spectacolul Născut pentru niciodată de András Visky, în Polonia. Producţia, montată de Gábor Tompa, a putut fi vizionată în 23 mai la Toruń, în cadrul prestigiosului Festival Internaţional de Teatru Kontakt, iar în 24 mai la Katowice, la Teatrul Stanisław Wyspiański.
  Festivalul Internaţional de Teatru Kontakt, organizat din anul 1991 de Teatrul Wilam Horzyca din Toruń, este primul festival internaţional de teatru din ţările Europei Centrale şi de Est de după schimbarea regimurilor comuniste, în cadrul căruia sunt prezente cele mai bune teatre din Est şi Vest. Programul festivalului include în fiecare an şi spectacole din America de Nord şi Asia. Manifestarea s-a situat la un nivel artistic ridicat încă de la debut, constituind o adevărată rampă de lansare în cariera multor regizori est-europeni, dat fiind că le oferă acestora prilejul de a se face cunoscuţi
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Cine sînt eu? de Marina Constantinescu sursa: România literară
  O piesă cu subiect biblic reduce, în general, numărul cititorilor, al regizorilor dispuşi să o pună în scenă şi chiar al spectatorilor. Pe de o parte, pentru că se face prea mult tapaj de credinţă, fără suport profund, iar efectul este de saturaţie. Pe de altă parte, pentru că este dificil să găseşti un subiect care să nu stîrnească un sîmbure, cît de mic, de intoleranţă privind doctrinele. Mai mascată sau mai făţişă. De polemici neinteresante, dar, interminabile. Acuma, tema aleasă de dramaturgul Visky Andras, autorul textului Discipolii, nu este doar una religioasă în sine, aridă sau ideologică, ci filosofică şi morală, totodată, pilduitoare în sensul pur al căutării de sine, al identităţii vii, nealterată de presiunile şi agresiunile cotidiene. Modelul apostolilor lui Isus din Sfînta Scriptură este, probabil, unul exemplar. Prin puterea extraordinară a acestor propovăduitori de a spune, de a vorbi, cu credinţă nesmintită,
  Citeste tot pe România literară
• Dumnezeul postmodern - Discipolii de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Totul se opreşte. Se aud bătăile inimii şi o muzică sublimă. Unul dintre ei, întâmplător el, de data aceasta, dar rolul poate fi schimbat, intră în contact cu Dumnezeu. Îşi umple căuşul palmei de energie şi adevăr divin. Apoi transmite darul de la unul la altul. În tăcere, din căuş în căuş, unsprezece perechi de mâini. Urmează starea de graţie. Mişcările sunt fireşti, dar altele decât cele obişnuite. Nimic din puterea Lui nu s-a uscat. Revelaţia nu fusese cantonată în doctrina revelaţiei. Era la îndemână. La ea se ajungea jucăuş, semiconştient. Nu intrase în istorie. Doctrina revelaţiei este o descoperire târzie faţă de momentul acesta, la care asistăm în Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în spectacolul Discipolii pe textul lui Visky Andras, regia Tompa Gabor. Pe scena unde stau şi spectatorii, în spaţiul îngust, frumos conceput de Carmencita Brojboiu, legătura apostolilor cu Dumnezeu se stabileşte într-o clipă.
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Pledoarie pentru imaginea-forţă - Discipolii de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Contactul cu spectacolul Discipolii realizat de Tompa Gabor la Teatrul Maghiar din Cluj începe de la afişele incitante răspândite prin urbe şi regăsite la intrarea în holul teatrului. Mai precis, de la fotografia de pe cărţile poştale ilustrate care te aşteaptă pe tejgheaua garderobierelor. A devenit o modă tipărirea acestor cărţi poştale pe post de agitaţie vizuală sau fluturaşi care să ducă vestea despre ofertele teatrelor. Când priveşti aranjamentul fotografic de pe cartonul-mesager al spectacolului ai primul şoc. Doamne! Dar "discipolii" cu pălării de comedianţi improvizaţi reconstituie scena pictată de Leonardo da Vinci din fresca "Cina cea de taină". Cu o excepţie. Din mijlocul mesei lipseşte Iisus.
  Declicul s-a produs. Mergând spre scenă (spectacolul e tip studio) începi să te gândeşti: unde ai mai văzut o reconstituire asemănătoare? Cine umblă cu speculaţii de acest fel în ultima vreme? Lângă numele lui Visky Andras (autorul
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Urcarea muntelui de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  La 2 decembrie l952, după doi ani de suferinţă petrecuţi în lagărele comuniste, Alice Voinescu nota în Jurnalul său – „Cu ce m-am ales de la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârma ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa închisorile, toate închisorile din lume-chiar pentru criminali. Nu mai pot suferi simţământul că sunt oa­meni închişi şi torturaţi de oameni. Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare şi în lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit încât nu o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat. Căci ce puţini am întâlnit în libertate!” (Editura Albatros, 1997)
  Despre oameni torturaţi de oameni, despre teroare ca element fundamental al codului din care e format comunismul, despre dorinţa de libertate şi imposibilitatea sechestrării me­moriei, despre refuzul ştergerii urmelor e vorba în monodrama Julieta scrisă de Visky András. Numele autorului e binecunoscut mediului teatral căci domnia-sa a lucrat ca drama­turg la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În 2002 a publicat în limba română Fals tratat de convieţuire, o carte scrisă în colaborare cu Daniel Vighi şi cu Alexandru Vlad.
  Piesa Julieta s-a jucat mai întâi la Teatrul Thalia din Budapesta, în regia lui Tompa Gá­bor, având-o ca interpretă pe actriţa originară din România, Enikö Szilagy şi a fost publicată în volum la Budapesta în 2000. În româneşte, ea există sub formă digitală la Editura Liternet.ro. Lucrarea este gândită ca un monolog al unei femei cu numele Julieta ce a cunoscut experienţa carcerală. De origine maghiară, mamă a şapte copii, cu un soţ preot, a fost arestată şi deportată în lagărul imens al Bărăganului îndată după revoluţia maghiară din l956. Fiinţa-i supusă la incredibila teroare fizică şi morală a înregistrat deopotrivă suferinţele proprii şi pe cele ale altora, devenind o perfectă întruchipare a omului-receptacol. Înregistrează evenimente şi personaje, precum cel al Speranţei, „o Speranţă de treizeci de kilograme”, şi meditează la răscolitoarea operaţie ce constă în a te curăţa de tine şi a te umple de Dumnezeu, întrebând totuşi Divinitatea ce i-a dat în schimb omului pentru a îndura atâta suferinţă.
  Aflu din caietul de sală al spectacolului clujean că scrierea acestei monodrame i-a fost dictată lui Visky Andras de o experienţă personală. „Am trăit aproape cinci ani într-un sat-la­găr construit în partea estică a Bărăganului” iar acest sat-lagăr este Lăteşti, „perla gulagului românesc”, pe acolo pe unde au trecut şvabi, funcţionari ai vechiului regim, miniştri de odi­nioară, soţia mareşalului Antonescu, preoţi, călugări, rezistenţi, dar şi mari reprezentanţi ai culturii române precum Nicolae Balotă, Adrian Marino, Paul Goma. „Nu împlinisem încă doi ani, când Ministerul de Interne m-a considerat, după Legea 15539 din 3.07.l959 prizonier, deţinut; de la o vârstă fragedă am fost un rezident foarte periculos, deoarece o întreagă dictatură tremura de frică în faţa mea”, notează cu amară ironie scriitorul. Copilul fără copilărie de odinioară alege să depună mărturie prin vocea Julietei, nume predestinat, nume al feminităţii absolute. Iar aceasta realizează în spaţiul unei monodrame exact ceea ce Dan C. Mihăilescu (cf. Literatura română în postceauşism) consideră că face Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele, adică „un puzzle asemănător fişierelor vii din opera lui Soljeniţîn, prin care se poate recompune o lume, o epocă, o politică, un sistem, un destin colectiv, o şcoală de mentalitate.”
  Era firesc ca regizorul Mihai Măniuţiu să se apropie de textul lui Visky András. Si asta pentru motivul că în el se regăsesc două obsesii existenţiale ale regizorului. E vorba despre experienţa totalitară, explorată într-un mai vechi, dar de neuitat spectacol cu Lecţia de la Naţionalul clujean, dar şi de Shoah, spectacol ce a avut o prea scurtă existenţă pe scena Teatrului de Stat din Oradea, şi despre care gânditorul Măniuţiu a reflectat şi în cartea Exorcisme . Tot la fel cum e vorba despre experienţa relaţiei cu Divinitatea asupra căreia creatorul a meditat în chip răscolitor în Experimentul Iov, de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu sau în acelaşi Shoah . Mihai Măniuţiu contează pe o viziune esenţializată a scrierii lui Visky András. Decorul imaginat de scenograful T. Th. Ciupe e cât se poate de simplu – o uşă, simbol deopotrivă al libertăţii dar şi al claustrării, şi două planuri înclinate, plasate pe lateralele spaţiului de joc, simboluri ale urcării muntelui, ale Golgotei despre care mărturiseşte Julieta, interpretată de coregrafa şi balerina Vava Ştefănescu. În locul unei actriţe care probabil ar fi rostit impecabil textul, regizorul a preferat o dansatoare, poate fiindcă a considerat că zbaterile, sfâşierile, suferinţele personajului pot fi mai percutant exprimate prin gest, mişcare, coregrafie minimă, decât prin forma uneori perversă a limbajului, astfel ajungându-se la exprimarea plasmei fierbinte a memoriei traumatizate, păstrând aprinsă flacăra trecutului chiar cu preţul ca acesta să te devoreze. Femeia şi maternitatea ultragiate şi necesitatea „socotirii” cu Divinitatea îşi găsesc datorită efortului considerabil al Vavei Ştefănescu o bună expresie spectaculară, înseamnă un exerciţiu de memorie pe care avem cu toţii obligaţia de a-l face ori a- l suporta, oricât de dureros ar fi acesta.
• Cealaltă Julieta de Anca Rotescu sursa: Time Out
  O lume neagră, îngustă, cu pante în unghiuri ascuţite. Lumina în dungi sugerează claustrarea. Într-o parte, stă o femeie. E îmbrăcată în negru, desculţă, subţire. De undeva, o muzică puternică reverberează parcă în trupul femeii care începe să se mişte. Sacadat, obsesiv. Încearcă să regăsească în corp amintirea mişcărilor de odinioară. Amintirile fac trupul să tresalte, urechea să surprindă zgomote din alt timp.
  Începe să-i vorbească lui Dumnezeu, să-L întrebe dacă este prezent şi dacă poţi să plângi pe mormântul lui. Îi povesteşte apoi viaţa. Secvenţe de timp se amestecă deodată cu secvenţe de dans. Curg împreună în dezordinea gândurilor întrerupte de suferinţa prelungită în corp. Reluată apoi în cuvinte. Trecutul şi prezentul se suprapun peste anii tulburi de la mijlocul secolului XX – dictatura lui Horthy în Ungaria, războiul mondial, “fraţii sovietici”, descinderile nocturne ale miliţiei.
  Citeste tot pe Time Out
• Conversație cu Dumnezeu de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  O femeie care-și povestește viața într-un spațiu cenușiu, asemãnãtor cu albia din beton a unui canal de irigații. Aceasta ar fi, rezumatã într-o frazã, atmosfera din Julieta, spectacolul care a deschis vineri stagiunea Naționalului clujean.
  Julieta este o monodramã despre Gulagul românesc. Totuși, nu avem de-a face cu un text patetic, obositor. Dimpotrivã, autorul piesei, Visky Andras, a avut abilitatea de a-și construi discursul pe douã planuri. Primul este cel grav, al unei femei deportate în Bãrãgan, care „dialogheazã” cu Dumnezeu. Al doilea plan propune niște contrapuncte amar-ironice. Comuniștii, ni se spune, au adoptat și promovat ateismul pentru cã Gagarin, în cãlãtoria lui spațialã, nu l-a întâlnit pe Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu nu existã. În monologul Julietei este evocatã deseori nebuna Speranța, o altã prizonierã din lagãr, care
  are 30 de kilograme. Ea este un soi de prezicãtoare derizorie, care-i vede pe americani pitulați în tufele din afara gardului, pregãtiți sã-i salveze pe cei închiși. „O speranțã de 30 de kilograme!”, exclamã la un moment dat Julieta, iar previziunile ademenitoare ale nebunei capãtã brusc dimensiunea lor realã, de invenții. Monologul Julietei este retrospectiv și prospectiv totodatã. Ea descrie „odiseea” deportãrii familiei sale, amintirile dureroase ale arestãrii și cãlãtoriei spre lagãr. În același timp însã, prin „dialogul” cu divinitatea, se pregãtește pentru moarte. Julieta poate fi consideratã drept o confesiune, în sensul religios al termenului. Regizorul Mihai Mãniuțiu a sesizat excelent toate nuanțele textului dramatic. Pentru fluența discursului, el a transformat versurile piesei în prozã și a alternat foarte bine orizontul tragic al acþiunii cu elementele ironice. A rezultat un spectacol care nu obosește, ci faciliteazã concentrarea spectatorului. Julieta e un spectacol emoțional, dar bine dozat. El pare sã continue o linie regizoralã a lui Mãniuțiu inauguratã cu Shoah, un spectacol despre Holocaust montat la Oradea.
  Interpreta spectacolului, Vava Ștefãnescu, a combinat expresiv dansul cu replicile textului. Ea a evitat o abordare în cheie tragicã a rolului. Conturul personajului s-a construit cu finețe. Imaginea Julietei este cea a unei femei religioase, dar nu bigote. Ea se adreseazã lui Dumnezeu nu cu umilințã, ci cu respect. E o relație de comunicare demnã. Iar moartea ei este ceva intim-asumat. Vava Ștefãnescu a reușit sã exprime fluent și convingãtor toate aceste date ale personajului. Mai meritã consemnate superba, chiar dacã foarte simpla scenografie a lui T. Th. Ciupe și fondul muzical compus de Ana Maria Avram și
  Iancu Dumitrescu. Extraordinarã, marcând apogeul spectacolului, este scena finalã, în care spațiul cenușiu al lagãrului se transformã, prin spoturi luminoase, într-o catedralã. O secvențã plinã de forțã și de o teribilã picturalitate. „Julieta” e un debut de stagiune excelent. Un spectacol care nu trebuie ratat.
• Literatura Gulagului românesc pe scenă de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  Nu se poate spune că Teatrul Naţional din Cluj nu acordă atenţie dramaturgilor maghiari contemporani. După Gorgey Gabor cu Statul plăcerii în stagiunea 2003 -2004, avem acum pe Visky Andras cu Julieta (al cărei text îl puteţi citi în format electronic la Editura LiterNet). Sărind peste trimiteri şi repere mai mult sau mai puţin shakespeare (sugerate de titlul românesc), scena riguros pregătită de venerabilul scenograf al teatrului, maestrul T. Th. Ciupe, ne introduce ex abrupto în coşmarul recluziunii comuniste prin griul intens al unei simbolice celule, prevăzută cu o uşă care nu duce nicăieri. Prins în spaţiul concentraţionar strict delimitat într-o geometrie impecabilă, unde simetriile rănesc de-a dreptul prin rigiditate şi unde întunericul devine normă a restricţionării realului, mă văd obligat să apelez la cel mai la îndemână reper ca să intru în atmosfera sufocantă a spectacolului şi-mi vine în minte romanul lui Jan Otcenasek Romeo,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Biata nebună, speranța… de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  O intreaga „felie de viata“ – 50 de ani de comunism – era, pina acum putini ani, mai degraba o absenta in teatrul romanesc contemporan. Scenic, reprezentarea lumii noastre in comunism se nastea din suprapunerea unui strat metaforic (Iara prin tigani se inteleg si altii…) peste dramaturgia clasica, de la Shakespeare la Ionesco, intr-un fel de prelungire incontinenta a strategiilor subversive predecembriste. Abia la zece ani de la zavera memoria totalitarismului a devenit o tema pentru dramaturgia noua – de la (strict selectiv) Canalul lui Kincses Elemer la Tatal nostru carele esti in supermarket al lui Petre Barbu si foarte recenta monodrama a Alinei Nelega, Amalia respira adinc.
  Julieta lui Visky András – un monolog/ „dialog despre iubire“ – e un astfel de text despre memoria sublimata, tinind de ceea ce s-ar putea numi un teatru al exorcizarii trecutului. Subiectul (autobiografic) – o femeie, „preoteasa cu sapte copii“, deportata in Baragan dupa ce sotul
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Urcarea muntelui de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  La 2 decembrie l952, după doi ani de suferinţă petrecuţi în lagărele comuniste, Alice Voinescu nota în Jurnalul său – „Cu ce m-am ales de la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârma ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa închisorile, toate închisorile din lume-chiar pentru criminali. Nu mai pot suferi simţământul că sunt oa­meni închişi şi torturaţi de oameni. Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare şi în lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit încât nu o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat. Căci ce puţini am întâlnit în libertate!” (Editura Albatros, 1997)
  Despre oameni torturaţi de oameni, despre teroare ca element fundamental al codului din care e format comunismul, despre dorinţa de libertate şi imposibilitatea sechestrării
  Citeste tot pe Revista Familia
• Cum devenim Alcoolici(i)? de Delia Marinescu sursa: Art Act magazine
  Ce faci atunci când nu mai deții controlul asupra viciilor pe care le ai? Când ești într-o stare decăzută și nu știi cum ai ajuns acolo? La aceste întrebări încearcă să răspundă piesa de teatru Alcoolicii, scrisă de Andras Visky și montată la Teatrul Maghiar de Stat, în regia lui Tompa Gabor. Având-o în centru pe Imola Kezdi, în rolul Evei, spectacolul este transpunerea vieții unei actrițe care și-a ratat cariera, devenind alcoolică, după cum declară din primele replici: „Eu n-am primit niciodată niciun rol... doar în cârciumă".
  Piesa pornește de la un interviu apărut în volumul Ce înseamnă minunat? al lui Teri Szucs, în care o femeie alcoolică, dintr-un orășel de provincie din Transilvania, își narează trecutul complicat, încercând să și-l explice. Declinul Evei vine odată cu dragostea pentru un actor bucureștean, care o dezamăgește în momentul în care ea se pregătea de cariera de actriță. Astfel, Eva rămâne fără nimic:
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Un examen promovat de Alexandra Felseghi sursa: Revista Tribuna
  „Viziunea occidentală asupra artei conduce, în opinia lui Artaud, la o cultură care separă piatra de psyche, care ignoră veritabilul eidolon (...) care nu e în stare să posede un lăcaș sacru, un loc al apariției invizibilului.” (Monique Borie, Fantoma sau îndoiala teatrului) Ieșind de la Am omorât-o pe mama, spectacolul din noua sală studio a Teatrului Maghiar, îmi găsesc agățată de haina de la garderobă o punguliță de hârtie, în care e ascunsă o piatră - certitudinea că aș putea trece oricând în acel tărâm al lui Niciodată. Între viață și moarte există o albie foarte îngustă, niciodată nu vom putea ști cu adevărat ce se ascunde după lumină. Mă exprim vag. Am înțeles textul de o mare profunzime al lui Visky Andras prin deplorabila traducere la cască, uneori de un comic „de limbaj” și dezacorduri infernale. Dar, trecând peste acest neajuns, textul spune povestea lui Bernadett (Albert Csilla), născută Iren Griguca, jumătate țigancă, jumătate unguroaică, copil din flori, crescută pe la centrele de plasament de la Luduș și Sighișoara. Bernadett își dorește cu tot dinadinsul să moară, ca să poată fi pe cealaltă lume alături de prietenul ei din copilărie, Clemă (Dimény Áron), care nu a părăsit-o niciodată cu adevărat. Este, până la urmă, o poveste despre Iubire (înțeleasă sub toate formele posibile). Iubirea este singura care poate face o legătură între cele două tărâmuri. În esență, textul are o foarte mare doză de religiozitate: fiecare prezență umană care-și lasă urmele asupra existenței noastre reprezintă o piatră din temelia destinului personal. Cu toții avem dreptul la iubire, la răzbunare și la opțiunea de a ucide. „Cel mai simplu e să ucizi o mamă. Unei mame nu-i trebuie decât foarte puțin, cumva așa sunt ele inventate.” Ucigându-și mama, Bernadett demonstrează refuzul ei de a se naște și de a trăi, până la urmă. „Cînd îți vei secera ogorul, și vei uita un snop pe cîmp, să nu te întorci să-l iei: să fie al străinului, al orfanului și al văduvei” (Deuteronomul, 25). Iren se întoarce la origini și caută Răzbunarea. Păcatul capital: uciderea părinților. Se va mai întâlni cu Clemă vreodată? Am văzut spectacolul ca pe un tur de forță susținut de Albert Csilla și de Dimény Áron. Un tur de forță născut din proprie inițiativă, rezultatul fiind o producție de o oră și douăzeci de minute, în care doi actori, folosindu-se de mijloace diverse, reușesc să țină vie atenția spectatorului. Nu e un lucru ușor, pornind de la un text pe care nu-l poți încadra în sfera „divertismentului”. Cei doi actori spun despre Am omorît-o pe mama că este un spectacol găsit. În ce sens? Probabil în modalitatea de lucru și în faptul că primele întrebări despre textul lui Visky Andras s-au născut în urmă cu doi ani de zile. În căutarea relației reale dintre Bernadett (Iren) și Clemă. În definirea adevăratelor sentimente pe care orfana le are față de mama absentă. O dată cu maturizarea începe să ia contur și Ura veritabilă, pierderea inocenței și refuzul comunicării. Singura constantă din viața lui Bernadett e Clemă (copilul-fantomă, adolescentul, mama adoptivă, prietena cea mai bună, iubitul fidel, pe scurt, un produs al imaginației).
  Cu toate că pe parcursul spectacolului am simțit o oarecare dilatare a tempo-ului, nu am putut să nu apreciez proiectul celor doi actori din alte puncte de vedere: interesul, dăruirea, colaborarea dintre ei
  și, cel mai important, jocul actoricesc.
  Spațiul de joc este delimitat de un pătrat din pietre de diverse mărimi și forme. Celelalte elemente de decor (o masă, un scaun și două panouri) sunt înfășurate în plastic de zugrăvit. Simplitatea (la limita banalității) decorului mi-a dat impresia unui examen studențesc. Unui examen studențesc promovat...
• Mitul care schimbă mitul de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna - pg.32
  Dracula n-a fost vampir” este una din replicile-cheie din Draculatura sau proiectul Brand Stroker, prima premieră a noii stagiuni de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, prezentată în 18 septembrie la Casa Tranzit în cadrul Proiectului Teatral Internațional ”Emergency Entrance”. Spectacolul a fost montat de Robert Lakatos, cunoscut regizor de film (mai ales cu premiatul Bahrtalo!), debutant însă pe scena de teatru, iar scenariul are la bază o documentare realizată împreună cu o altă cineastă, Cecilia Felmeri. Rezultatul este un spectacol în care ficțiunea și realitatea se împletesc, însă ambele au o anume ambiguitate semantică. Povestea se încheagă în jurul unui director de cămin cultural, care a compus un imn de celebrare a virtuților eroice ale lui Vlad țepeș, nedreptățit de postura de personaj literar. ”Cartea lui Stroker (!, cuvântul are în engleză și niște conotații licențioase) mi s-a părut niște aberații”, declară la un moment
  Citeste tot pe Revista Tribuna - pg.32
• Dracula a ajuns în teatru prin ”Intrarea de urgenţă” de Claudiu Groza sursa: România Liberă
  Şase teatre din Europa şi Israel au demarat acum mai bine de doi un proiect dramatic foarte aparte, care viza transpunerea în formule artistice a uneia din cele mai spinoase probleme ale umanităţii, astăzi: migraţia. Intitulat "Emergency Entrance", adică "Intrare de urgenţă", în contrast cu binecunoscuta "ieşire de urgenţă" din toate spaţiile publice, proiectul a fost finalizat printr-un festival internaţional, derulat la Graz între 26 şi 29 ianuarie, la care au participat cele şase teatre partenere. Acestea sunt Teatrul Habima din Tel Aviv, Teatrul Garibaldi din Palermo, Teatrul Naţional din Praga, Teatrul Naţional din Atena, Shauspielhaus din Graz - organizatorii festivalului - şi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
  Un spectacol de docu-ficţiune
  Actorii clujeni au luat parte la festival cu un spectacol de docu-ficţiune, "Draculatura sau proiectul Brand Stroker", în regia lui Robert Lakatos, cunoscut regizor de film, care debutează în teatru prin această
  Citeste tot pe România Liberă
• Un proiect teatral de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cu foarte puţină vreme înainte de premiera cu Caravaggio Terminal, înfăptuire scenică definită de instituţia producătoare – Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – drept „proiect”, am fost în situaţia de a reveni asupra volumului „Cel ce vede glasul – Márti Sipos de vorbă cu András Visky” (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” & Revista Teatrul azi, Bucureşti, 2013).
  Desigur, cunoşteam cartea, o citisem chiar înainte să fie propriu-zis carte, adică obiect pregătit să dobândească un loc provizoriu într-un raft de bibliotecă sau de librărie şi a-şi depăşi provizoratul prin lectură. Am vorbit despre ea în toamnă, la „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj”; am şi scris despre ea. Am revenit asupra atât de denselor dialoguri dintre Sipos Márti şi Visky András, din motive – hai să le spunem – mondeno-literare. Fusesem, din nou, invitat să vorbesc despre carte în dimineţile consacrate lansărilor din cadrul
  Citeste tot pe Adevărul
• Labirint fixat în istoria comunismului de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Ca tematică pregnant obsesivă, monodrama Porno a lui Visky András continuă, individualizat, problematica din spectacolul Visszaszületés / Născut pentru niciodată, montat la Teatrul Maghiar din Cluj în 2009. La propunerea Teatrului Naţional din Budapesta, dramaturgul Visky András a scris această "poveste a soţiei mele" (după cum singur mărturiseşte), apelând la intima dramă a cuplului, trăită sub dictatura comunistă. Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare a realizat în regia autorului un one woman show cu Csilla Albert, într-un decor minimal, viziune scenică încorporată în ceea ce Grotowski teoretiza în formula "teatrului sărac". De menţionat că spectacolul Porno a trezit interes şi a fost inclus în programul mai multor festivaluri.
  Înainte de a pătrunde în cocheta sală studio a Teatrului Maghiar din Cluj, de pe malul Someşului Mic, trebuie să treci printre panouri cu documente aranjate într-o sugestie de contorsionare
  Citeste tot pe Agenda LiterNet

Discutii:

propune tema de discutie