Îmi place să cred că toate lucrurile pe care le facem ca adulți le facem ca să răzbunăm copilul din care am crescut. Că odată cu ultimul dinte de lapte căzut și cu ultima oară când o lăsăm pe mama să ne sărute în public, devenim doi, două - două părți care se urmăresc reciproc și mai ales neîntrerupt, până se sună de ieșire definitiv. Una intactă - a copilului care s-a oprit din crescut - și cealaltă mereu în schimbare, care preia controlul mai departe, a sinelui pe care ne chinuim să-l ținem cât de cât congruent, cât de cât veridic și pe cât posibil justificat.
Singurul mod prin care mai poți face copilul din tine să tacă, să nu te mai tragă de mânecă, să nu mai strige, să nu mai ceară, este să întorci amândouă fețele spre un spectacol ca cel din 21 mai, din cafeneaua Insomnia. Să îți pui, adică, cele două fețe față în față cu cele ale Fiului scris de Andrei Dósa și jucat de Mihail Onaca, iar apoi față în față
Citeste tot pe
Art Act Magazine
