regizor caut piesa

Piese de Anton Pavlovici Cehov

adauga piesa

Ursul ("Медведь: Shutka v odnom deystvii")

O văduvă tânără datorează bani unui moșier misogin și refuză să achite datoria. Înfuriat de situație și dorind să recupereze banii, acesta o vizitează și lansează injurii și amenințări la care văduva ripostează similar ajungându-se la duel, moment în care bărbatul își dă seama cât de mult se aseamănă ei doi și o cere în căsătorie.

13 tablouri cu oameni

Despre probleme uşor de regăsit în lumea de azi: bani, putere, căsătorii forţate, statut social, religie şi tradiţie.

Cântecul lebedei

Textul vorbeşte despre frământările unui actor. Relaţia dintre cele două personaje (Vasili Vasilici Svetlovidov şi Nikita Ivanici) este una delicată şi constituie un important punct de plecare în descoperirea unei lumi pe care puţini o cunoaştem cu adevărat.

Cerere în căsătorie

Lipsit de alte opțiuni, un tânăr care dorește să se căsătorească, o cere de soție pe vecina sa de moșie, mințindu-se singur că ar fi potrivită pentru el. Dar tinerii nu se potrivesc de fapt, iar fata îl domină, îl ceartă, ba chiar îl agresează fizic.

Despre efectul dăunător al tutunului

Funcționarii

Şase miniaturi despre slujbaşi mărunţi se petrec în timp ce un ajutor de contabil aşteaptă răbdător să avanseze în locul şefului său al cărui sfârşit nu e departe. Facem cunoştinţă cu tot soiul de probleme administrative, ambiţii, vise, dezamăgiri, disperări şi crize personale.

Între noi, actorii

Ivanoff

Povestea unui tânăr moșier, îngropat în datorii, înconjurat de oameni pe care nu îi înțelege, într-o lume pe care nu o înțelege. Totul pare să fie absurd, tot ce se întâmplă pare să fie lipsit de sens. Ivanov trece prin frământări existențiale aparent fără niciun motiv și la început nu pare a fi decât un personaj patetic, lipsit de orice profunzime chiar și în suferință. În mare parte viața lui Ivanov este un carusel de stări de fericire și extaz, urmate de profunde stări depresive. De unde și ideea că, la fel ca și majoritatea personajelor din romanele lui Dostoievski, și personajul lui Cehov suferă de mai multe patologii, printre care și tulburarea bipolară. Deși la prima vedere personajul nostru pare să aibă aceste stări din cauza soției sale care este pe moarte, pe parcursul piesei observăm că nu acesta este motivul, ci defapt el este unul mult mai profund, care ține strict de personalitatea lui depresivă.

Livada cu vişini

La o moșie unde există o frumoasă livadă de vișini, în jurul proprietăresei se strâng prieteni vechi, fiecare cu problemele lui. Aspectul părăginit și învechit al moșiei împreună cu atenția sufocantă a prietenilor, creează o atmosferă apăsătoare de care Ranevskaia este bucuroasă să scape odată cu vinderea moșiei și reîntoarcerea la Paris, nelăsând nimic în urmă, nici măcar frumoasa livadă de vișini care va fi tăiată de proprietarul ce nou.

Marfă vie

Piesă despre problematica cuplului, surprinzând alunecările fragile de la căsnicie la adulter şi la singurătatea conştientizată, în care natura umană este redată cu melancolie, plictiseală, blazare, emotivitate şi vulnerabilitate.

Nunta

Pescarusul

Trigorin este un scriitor bătrân acuzat de mai tânărul său confrate Treplev de mediocritate, de stil învechit și că ar avea un succes nemeritat. Conflictul dintre ei este suprapus pe rivalitatea mocnită dintre tânăra Nina Zarecinaia și Arkadina, două actrițe care își dispută dragostea lui Trigorin.

Platonov

Platonov, om inteligent și cult, duce o viață care îl scârbește (bea, își înșeală soția, lenevește) dar nu face nimic să o schimbe. Se lasă dus de soarta care l-a despărțit brusc de iubirea sa din tinerețe, Sofia. Aceasta reapare pe neașteptate. Și ea măritată, și ea nefericită. Reîntâlnirea dureroasă îl face pe Platonov să își dea seama de decăderea lui și să dorească să își schimbare viața.

Povestea unui necunoscut

Relatarea lui Stepan despre cele petrecute în casa lui Orlov și relația de dragoste a sa față de Zinaida, sfârșită dramatic prin moartea acesteia la nașterea unei fetițe.

Tatiana Repina

Trei surori

Trei surori - Olga, Mașa și Irina, la fel ca și fratele lor Andrei, își duc viața monotonă într-un oraș de provincie, fiecare cu tristețile, visele și neîmplinirile lui. Viețile lor sunt diferite dar au ca numitor comun dezamăgirea, renunțarea, înfrângerea. La toate acestea contribuie și oamenii din jurul lor, meschini și egoiști, care sunt și ei niște înfrânți.

Un duel

Un roman cu un contrabas

Despre întâmplarea nefericită a întâlnirii dintre prințesa Bibulova și contrabasistul Pitsikatoff, despre imposibilitatea întâlnirii persoanei potrivite, despre eterna căutare a unui sens în viață.

Unchiul Vanea

După ce toată viața a trăit pentru alții, un bărbat trecut de prima tinerețe devine conștient de cât de stupidă a fost și este viața sa pe care a irosit-o pentru oameni care nu meritau. E copleșit de aceste gânduri, e frământat de idea sinuciderii sau înfăptuirii unui omor. Cu un destin nefericit se confruntă și nepoata sa, o fată urâțică, îndrăgostită în taină de un bărbat care iubește o altă femeie.

Zvăpăiata

Salonul nr. 6 (Палата № 6)

Despre Gromov care, în urma unei nefericite serii de întâmplări, ajunge să fie internat mai întâi într-un salon de boli venerice iar, mai apoi, în salonul nr. 6. Și despre viaţa doctorului Andrei Efimici Raghin care devenit medic în urma presiunilor exercitate de tatăl său, și care îşi practică profesia cam fără tragere de inimă. Întâlnirea dintre ei îl va transforma profund pe doctor.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Anton Pavlovici Cehov 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Anton Pavlovici Cehov

• Cehov in registru gri de Doru Mares sursa: Observator cultural
  
  Vlad Massaci este o „firma“ de incredere. De Cehov, ce sa mai zic… Pina
  si Teatrul Nottara are momente in care nu bate palma nici cu locatia-i
  mult prea convenabila (poate cea mai buna din Bucuresti, alaturi de
  National – de-asta or fi semanind ele de-atitea ori?!), nici cu
  orizontul de asteptare si gusturile unei anumite mase medii (luati-o
  cum vreti!...). Si totusi, noul Platonov propus la sala din subsol (a
  nu traduce prin underground spre a nu amorsa deceptii) nu-si gaseste
  calea de a depasi starea de exercitiu tern, in pofida unei
  corectitudini actoricesti destul de rar intilnite.
  
  
  
  Sala insasi face un deserviciu spectacolului si, nu mai putin,
  scenografia lui Dan Titza. Daca e sa te iei dupa explicatiile din
  culise, trebuia creat un efect de perspectiva cu balta secata, intre
  spectatori, sticle care au plutit odata, iar acum zac prin mil, ponton
  si, mai departe, terasa si, inca mai departe, sufragerie.
  
  In fapt,
  Citeste tot pe Observator cultural
• Golanii de la conac - Platonov de Magdalena Boiangiu sursa: Adevarul Literar si Artistic
  Cei care îşi amintesc cu plăcere de filmul lui Mihalkov, Piesă neterminată... îşi vor da seama abia într-un târziu că spectacolul Platonov de la Teatrul Nottara se revendică de la acelaşi text. Dacă le e dor, să închirieze filmul.
  
  În conacul generălesei la care nu se poate ajunge decât vara, în restul anotimpurilor drumurile fiind impracticabile din cauza nămeţilor şi noroaielor, toată lumea iubeşte, dar nimeni nu are parte de reciprocitate. Femeile şi bărbaţii adunaţi acolo ca să uite de singurătate, fug unii după alţii, se pipăie, se sărută, se încalecă, se ameninţă şi pun mâna ba pe cuţit, ba pe o armă de foc, dar nici unul din aceste gesturi nu poate determina o nouă direcţie a sentimentelor. La Cehov, eşecul în dragoste este consecinţa neputinţei de a se cunoaşte pe sine, personajele sunt patetice, unda de ridicol se degajă din seriozitatea cu care se dedică nimicului. În interpretarea regizorului Vlad Massaci,
  Citeste tot pe Adevarul Literar si Artistic
• "Platonov" - Teatrul "Nottara" de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Comedie bulevardiera!
  Acest spectacol poate cuceri pe cei pasionati de comedii usoare sau divertismente tv siliconate. O tanara spectatoare exclama: "Haios! Vezi Nelule ce-a patit ala ca se uita la multe fuste?". Asa este receptionata o piesa scrisa de Cehov la Teatrul "Notara", sala Studio "George Constantin".
  Ne-am obisnuit ca unii regizori sa intoarca pe dos piese clasice, sa le adapteze in intentia de a fi mai presus de autor. "Platonov" insa, in regia lui Vlad Massaci nu are nici o specificare in programul de sala ca ar fi "o adaptare", "o versiune scenica" a regizorului sau a altcuiva, dupa Cehov. In spectacolul de la Teatrul "Nottara" poti auzi, totusi, replici, sa le zicem contemporane, ca de pilda… "Hai ma, ca va dau un distonocalm!". E drept ca de distonocalm aveau nevoie unele personaje femenine care tipau mereu isteric. "Adaptarea" unei piese de Cehov, scrise in tinerete, pe la sfarsitul secolului XIX, este vizibila si prin costumele lui Dan Tiza, desenate neinspirat ca
  Citeste tot pe România Liberă
• De actualitate de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Dupa cum stie oricine a mers de cateva ori, macar, la teatru, a pune in scena, astazi, un clasic - prin asta intelegandu-se un autor mai batran de 30 de ani... - inseamna, pentru un regizor care se respecta, a proceda la "actualizarea" aceluia.
  Publicului i se demonstreaza cat de valabile sunt si astazi operele de ieri - pentru ca, vezi bine, daca nu are in fata ochilor, pe scena, personaje in blugi si cu telefoane mobile, publicul nu e in stare sa observe singur ca vorbele de-acum o suta de ani se potrivesc (ori nu) realitatilor din jur...
  Desigur, ca in toate situatiile din viata - dar mai ales din arta -, acelasi procedeu poate avea rezultate diferite, in functie de o serie intreaga de factori; unii, cuantificabili, altii, nu.
  Dintre primii, cel mai important este "disponibilitatea" interioara a textului: exista piese cu structura deschisa (cum sunt cam toate piesele lui Shakespeare), care se preteaza lesne la felurite manipulari, si exista piese asa-zicand compacte (cele ale
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Poveste despre ratare de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Un tânăr actor de film, Adrian Văncică, face un Platonov memorabil
  Aduse mai aproape de ziua de azi, personajele lui Cehov ne seamănă şi mai bine
  Plictiseala nu se mai naşte azi din aceleaşi motive ca pe vremea lui Cehov. Ultima epocă recentă în care timpul curgea mai lent, iar oamenii aveau când să-şi decanteze trăirile astfel încât să experimenteze cu adevărat plictiseala a fost probabil prin anii ’60, motiv pentru care şi acţiunea din „Platonov“ – în viziunea lui Vlad Massaci şi scenografia lui Dan Titza la Nottara – este trasă mai aproape de acest moment de la mijlocul secolului trecut. De-atunci înainte, ritmul de viaţă s-a accelerat treptat, devenind brutal şi determinând alte tipuri de ratare.
  Ratarea din plictiseală, din lipsă de reacţie, din neputinţa de a-ţi ghida propria viaţă – toate acestea îi sunt proprii lui Platonov, unul dintre cele mai fascinante personaje ale lui Cehov din piesa de tinereţe, rămasă
  Citeste tot pe Gândul
• Cehov, un exerciţiu de recunoaştere de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out
  În Platonov, lumea se mişcă din plictiseală. Iubirea înseamnă o trecere mai plăcută a timpului. Ce se mai păstrează din această stare, pe scena de la Nottara, într-un spectacol foarte simplificat, vă spune Cristiana Gavrilă
  Cea mai puţin cunoscută piesă a lui Cehov, “Platonov” nu a avut multe versiuni scenice, probabil şi pentru că textul, care conţine multe teme reluate în următoarele piese ale autorului, a rămas neterminat. Cinefilii, însă, ştiu că el a stat la baza celebrului film al lui Nikita Mihalkov “Piesă neterminată pentru pianină mecanică”. Iar dacă v-a plăcut filmul, este mai bine să rămâneţi cu imaginea lui despre lumea cehoviană din “Platonov”, deşi nici spectacolul de la Nottara nu este rău.
  Aici se pierde acel “ceva”esenţial al atmosferei ruseşti, pentru că regizorul Vlad Massaci simplifică mult şi nu vine la schimb cu altceva care să inducă starea de plictis şi să arate o lume consumată de
  Citeste tot pe Time Out
• Kordonskiy, Cehov şi valuri de vodcă de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Sâmbătă seară, în penultima zi a Festivalului de teatru de la Sibiu, s-a consumat un adevărat moment de magie. Trupa Teatrului Orkeny Istvan din Budapesta a prezentat spectacolul “Fără tată” de Cehov, în regia lui Yuriy Kordonskiy.
  Textul lui Cehov cunoscut în literatură drept “Piesa fără titlu” sau “Platonov” se pare, după cum a explicat regizorul, că ar fi trebuit să poarte acest nume, “Fără tată”. Vorbind despre text în engleză, Kordonskiy îi spune “Fatherlessness”, extinzând într-un fel nefericirea de a fi orfan la o întreagă naţie, poporul rus privit ca un copil năbădăios care tânjeşte însă mereu după dragostea şi binecuvântarea paternă. “Fără tată” s-ar putea traduce şi fără Dumnezeu, un neam a cărui comunicare cu Tatăl a fost la un moment dat întreruptă. Oamenii lăsaţi de izbelişte aşteaptă în continuare un semn, îl aşteaptă şi ei, într-un fel, pe Godot (sau doar pe God).
  Între timp,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Platonov sau comedia iubirii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Să încerci să-l montezi pe Cehov „altfel” este, pe de o parte o modă, pe de altă parte, o necesitate. În cazul lui Cehov, direcţia trasată de Stanislavski a fost atât de puternică, încât îndepărtarea de la acea linie a însemnat – la noi încă mai înseamnă – un act de curaj. Pentru că spectactorul care merge la teatru să vadă un spectacol după o piesă de Cehov se aşteaptă (încă) să vadă o montare „clasică”, „adevărată”… Dacă nu mă credeţi, faceţi un mic sondaj la intrarea sau la ieşirea din sala de spectacol sau măcar trageţi cu urechea la discuţiile din jur.
  „Platonov” de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, montarea lui Alexandru Dabija, îşi propune să de-construiască din interior acest tip de interpretare, adoptându-i mijloacele şi mergând cu ele până acolo unde patetismul atinge grotescul, iar grotescul capătă (şi) accente comice. O alegere interesantă cel puţin, care are meritul că poate fi citită
  Citeste tot pe Yorick
• Un spectacol normal de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Spectacolul Platonov în regia lui Alexandru Dabija este unul normal. Normalitatea lui variază însă în funcţie de reper. Într-un peisaj teatral profesionist, în căutare de limbaje/teme/estetici/interpretări noi, Platonov ar reprezenta normalul. Universul teatrul românesc este însă diferit de această situaţie ideală, este dominat de conservatorism, chiar rigiditate estetică, manierism, suficienţă, teribilism etc. În acest context, spectacolul lui Dabija este extra-ordinar, adică excede sferei normalului.
  Punctul forte al show-ului sibian este coerenţa. Din piesa lungă, cu o structură arborescentă, oarecum dezlînată a lui Cehov (ca viaţa, incoerentă şi surprinzătoare), Dabija a făcut un scenariu cursiv despre un bărbat care se dezintegrează sub iubirea sufocantă a femeilor. Platonov este un anti-erou, un intelectual ratat, eşuat la ţară, adulat de femei ca singurul bărbat „valabil“ din împrejurimi, care şi-a dat seama că în nefericirea
  Citeste tot pe Dilema veche
• Un Don Juan slav pe scena de la Sibiu de Nicolae Prelipceanu sursa: Teatrul azi
  Noul spectacol al lui Alexandru Dabija – un neaşteptat Platonov la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu – a fost (o spun de la început) un eveniment copleşitor. Aşa cum observa cineva, în pauză, deşi este inovator, acest teatru are legături şi cu modul clasic de citire a unei piese. Iarăşi de la început merită spus, ca să nu mai încapă dubii, că absolut toate rolurile au fost cântărite şi lucrate până în cele mai mici amănunte, de la Platonov (Nicu Mihoc) şi până la Katia (Ema Veţean), personajul cel mai umil, vestitorul nenorocirilor din final. Şi că fiecare actor a prins parcă aripi: unora le-au crescut cele pe care le aveau (sic!), le ştiam adică, altora unele noi, nebănuite şi neştiute.
  Totul se desfăşoară într-un cadru ca o casetă, creat de mult-inventivul Dragoş Buhagiar, în care se deschid mai multe spaţii, pe unde actorii trec, parcă dintr-o lume în alta, cu uşurinţă, dar şi schimbându-şi, parcă, destinul.
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Platonov sau despre nebunia albastră de Marina Roman sursa: Revista Teatrală Radio
  Ciudat cum, uneori, o imagine, câteva sunete înlănţuite, un parfum sau simpla prezenţă a cuiva actualizează în conştiinţa noastră o amintire cu care n-ar avea nicio legătură. Am trăit recent această senzaţie. Un loc prea mic pentru desfăşurarea poveştii/poveştilor celor 14 personaje. Opţiunea pentru Sala Studio, spaţiu restrictiv, slujeşte perfect demersului regizoral. Un spaţiu depre care ştim că este deschis – plajă sau grădină sau… – dar care pare a fi îngrădit de pereţi transparenţi, făcuţi anume ca nimeni să nu poată evada. Puţin după începerea spectacolului mi-am recunoscut starea pe care, la fiecare vizionare, Îngerul exterminator, filmul lui Luis Buñuel, mi-o induce. O stare definită exact de vorbele cunoscutului regizor mexican Arturo Ripstein – care şi-a început cariera ca asistent la acest film: „Lucruri ce pot fi captate de inconștient, lucruri absurde și delirante. Timpul fusese abandonat, așa că doar spațiul mai
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Cronicile FNT. Platonov în Noaptea Walpurgiei de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Anton Pavlovici a scris „Platonov“, cunoscută deopotrivă sub numele de „Un Hamlet de provincie“ sau „Piesă fără titlu“ când nu avea nici 20 de ani. În 1878. Nouă ani mai târziu scria Ivanov şi de abia în 1895/1896 dădea prima marea sa piesă cu adevărat cehoviană, „Pescăruşul“. Piesă „cu adevărat cehoviană” sau, mai curând, socotită astfel de exegeza literară universitară a creaţiei sale dramatice.
  În anii din urmă, feluritele puneri în scenă fie ale lui Platonov, fie ale lui Ivanov, impun reconsiderări. La nivelul delimitărilor dintre ceea ce este „cehovian” şi ceea ce este „necehovian” în creaţia lui Anton Pavlovici. De revizuit sunt şi aprecierile referitoare la valoarea celor două scrieri. Care, da, e foarte adevărat, nu au nici soliditatea, nici supleţea, nici concentrarea, nici impactul Pescăruşului, al Unchiului Vanea ori a celor Trei surori, dar nici atât de slabe nu sunt cum au fost adesea calificate de
  Citeste tot pe Adevărul
• Un Platonov memorabil! de Călin Ciobotari sursa: Jurnalvirtual.ro
  Până la ora la care scriu această cronică, în a opta zi a Festivalului Naţional de Teatru, spectacolul care a lăsat cele mai adânci urme în memoria mea de spectator a fost Platonov, de la Teatrul „Maria Filotti” Brăila, în regia Andreei Vulpe. M-a contrariat şi m-a tulburat, m-a făcut să îmi revizuiesc relaţiile personale cu acest straniu şi complicat text de tinereţe a lui Cehov.
  Din start, reinventarea lui Platonov şi a celor din jurul său e tributară unei idei regizoral-scenografică (scenografia este semnată de Daniel Titza) de mare forţă: toate cele trei acte se desfăşoară într-un spaţiu eminamente non-cehovian: o plajă, ilustrată de dune de nisip, articole de plajă, mingi, costume de baie, o sugestie de baldachin, duşuri. O zi de plajă, perfectă în luminozitatea ei cu reflexe albastre, la fel de vaporoasă precum pantalonii de vară ai Annei Petrovna, apoi o înserare crepusculară (o foarte poetică cicloramă domină mare parte din
  Citeste tot pe Jurnalvirtual.ro
• Cehov fără cehovianism de Mircea Morariu sursa: Yorick
  În 1878, atunci când a scris Platonov, Cehov avea doar 20 de ani. Să nu fi fost oare firească la această vârstă dorința scriitorului, aflat la vremea începuturilor, de a fi în scrisul său „atotcuprinzător”, așa cum bine observă rafinatul eseist George Banu (cf. Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, București, 2017)? Dorință pe care, din 1895 încolo, „se va hotărî să o tempereze” în favoarea unei opțiuni pentru epură care va defini teatrul său”. Text pierdut și regăsit de-abia după moartea dramaturgului, criticat, făcut praf, harcea-parcea de criticii care voiau ca această opera prima să fie precum aveau să fie mai târziu Pescărușul, Trei surori, Unchiul Vanea, Livada de vișini, Platonov stârnește astăzi interesul pentru ceea ce același George Banu numea „incertitudinea inițială”, dar și „înrudirea ei cu opera ce va să vină”.
  Am văzut în vremea din urmă câteva bune spectacole cu Platonov. Îmi vin acum în minte
  Citeste tot pe Yorick
• Universuri lacustre de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Pentru Sorin Militaru, lumea lui Cehov e una foarte, foarte trista – trista pina la disperare, ducindu-si viata intr-un univers lacustru incarcat de plumbul bacovian. O pasarela de scinduri uneste – peste sirurile de spectatori – insula macinata de pustiul sufletesc din care vor sa se salveze Treplev si Zarecinaia de eterna, mundana Moscova a Arkadinei si a lui Trigorin (iar conceptual, puntea aminteste de o alta, intr-un alt Cehov, Unchiul Vanea al lui Kordonskiy).
  
  Scena devine astfel o absoluta metafora a izolarii de real, o capcana a sufletelor care platesc tribut unui Caron implacabil: intoarcerea Ninei din lumea larga e periplul (in sensul original al cuvintului, de trecere peste ape) unui spirit parasit de viata si intors acolo de unde a plecat. Iar acolo viata continua in simulacrul ei, golita de esenta: o existenta de fantome sortite sa rataceasca in deriva in lumea lor lacustra.
  Pescarusul acesta incepe bine si continua greu: dupa ce, urmindu-i unei Mase (László
  Citeste tot pe Observator Cultural
• "Pescărușul", o poveste etern umană de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Vineri, sambata si duminica a avut loc premiera sibiana a spectacolului cu piesa lui Cehov "Pescarusul", pusa in scena de Andrei Serban. Vineri a fost de fapt deschiderea "stagiunii" teatrale a Capitalei Culturale Europene Sibiu 2007. Cu tot ce presupune un asemenea eveniment: primar, ziaristi din Sibiu, Bucuresti, Cluj, Oradea etc.
  Va veti intreba "de ce trei zile pentru aceeasi premiera?". Iata de ce: spectacolul lui Andrei Serban (foto) este unul cu doua distributii, ba, la unele roluri, cu trei. Erau prevazute, initial, doua spectacole, unul cu distributia bucuresteana si unul cu distributia sibiana. De fapt, nici una nu era numai bucuresteana sau numai sibiana. In ultimul moment, regizorul spectacolului, Andrei Serban, si directorul Teatrului National "Radu Stanca", actorul Constantin Chiriac, au hotarat sa ofere publicului ceva cu totul neobisnuit, cel putin in Romania: primul spectacol, cel de vineri seara, sa fie jucat de toate distributiile. Astfel incat iesea din scena
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatru în spatele ușilor închise de Florian Gadea sursa: România Liberă
  Piesa "Pescarusul" a lui Cehov, pusa in scena intr-o maniera inedita (in care spectatorii iau, practic, parte la jocul actorilor), este anuntata sa aiba loc vineri si sambata (9-10 februarie), la Teatrul National "Radu Stanca" (TNRS). Acestia sustin, prevazatori, ca la aceste spectacole nu mai sunt bilete de vanzare.
  Directorul institutiei teatrale, Constantin Chiriac, a declarat, inca de saptamana trecuta, ca pentru luna februarie biletele de intrare la spectacolele de teatru au fost vandute, iar piesele vor fi jucate cu casa inchisa. "Nu este intentia noastra de a indeparta publicul de spectacole, dar capacitatea redusa a salii de teatru impune asemenea neplacute restrictii. Le garantam insa celor care au cumparat bilete de la agentia noastra ca intotdeauna vor gasi locurile cumparate libere", a adaugat Chiriac.
  Conceptul regizoral inedit al piesei, la inceputul careia regizorul invita spectatorii pe scena, printre actori, este unul dintre motivele pentru care publicul se arata
  Citeste tot pe România Liberă
• Andrei Serban: "Cred ca de data asta mi-a iesit!" de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La premiera, Andrei Serban a adus pe scena actorii din ambele distributii, experiment pe deplin gustat de public.
  Capitala Culturala Europeana s-a dovedit neincapatoare pentru numarul iubitorilor de teatru, dornici sa vada "Pescarusul", ultima premiera a lui Andrei Serban. Vineri si simbata nu se mai discuta pe strazile Sibiului decit despre aceasta montare-eveniment. Colegii de breasla ai regizorului au venit de prin toata tara sau chiar din strainatate, cum a fost cazul lui Silviu Purcarete, pentru a vedea ultima productie marca Andrei Serban. Biletele sint vindute pina in martie, o nota buna pentru conducerea teatrului fiind aceea ca nu a abuzat de renumele regizorului pentru a ridica pina la cer pretul biletelor, acestea fiind vindute la pretul, mai mult decit accesibil, de 5 lei pentru elevi, studenti si pensionari si de 10 lei pentru restul lumii.
  
  ""Pescarusul", un text care m-a bintuit"
  Serban monteaza pentru a treia oara in cariera "Pescarusul", prima data fiind la Tokyo,
  Citeste tot pe Cotidianul
• "Schita pentru o scurta povestire" de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Andrei Serban lucreaza de o luna si jumatate la Sibiu, la a treia varianta din cariera sa cu "Pescarusul" de Anton Pavlovici Cehov. S-ar putea spune, chiar, ca la varianta a treia si a patra: spectacolul se va juca in dubla distributie, pentru ca jumatate din actorii distributiei initiale sunt din Bucuresti si Cluj. Sunt doua Arkadine - Maia Morgenstern si Mariana Presecan, doua Nine - Andreea Bibiri si Cristina Flutur, doi Trigorini - Mircea Rusu si Adrian Matioc, doi Treplevi - Tudor Aaron Istodor si Adrian Neacsu, doi Dorn - Cornel Raileanu si Doru Presecan, doua Poline - Cristina Stoleriu si Florentina Tilea si doi Samraevi - Ovidiu Mot si Dan Glasu. Sunt, in schimb, trei Mase - Diana Fufezan, Raluca Iani si Ofelia Popii, si tot atatia Medvedenko - Serban Pavlu, Vasile Rata si Pali Vecsei.
  Decorurile ii apartin lui Andu Dumitrescu, iar costumele, Mariei Miu.
  Premiera spectacolului de la Teatrul National "Radu Stanca" va avea loc la inceputul anului viitor ("Pescarusul" e un
  Citeste tot pe Ziua
• Maraton teatral cu inlocuiri "din mers", ca la fotbal de Crstina Modreanu sursa: Gândul
  Maia Morgenstern si Tudor Aaron Istodor - mama si fiu, in viata si in spectacolul "Pescarusul", semnat de Andrei Serban
  Tensiunea unui meci de fotbal cu miza mare, inlocuiri din mers ale actorilor, astfel incat acelasi rol sa fie jucat in aceeasi seara de cate doi, ba chiar de cate trei actori, aplauze si urale ca pe stadion la final: "Pescarusul" lui Andrei Serban de la Sibiu se dovedeste mai mult decat un spectacol, o experienta teatrala memorabila pentru aceia care participa la ea, fie in calitate de actori, fie de spectatori. Formula "distributiei mixte" la care a recurs regizorul pentru prima reprezentatie din cele trei sustinute in acest week-end la Sibiu, in deschiderea sezonului teatral al Capitalei Culturale Europene de la Sibiu, a fost intampinata cu scepticism, dar a dovedit ca este posibila, ba chiar fascinanta, in conditiile unui profesionalism fara fisura al celor implicati in constructia ei. Actorii sibieni s-au dovedit de exact acelasi nivel cu vedetele bucurestene,
  Citeste tot pe Gândul
• Punte protectoare cu vedere la orizont - Pescăruşul de Larisa Rosian sursa: Agenda LiterNet
  Zadarnic te agăţi de libertate, ea fuge de tine. Zadarnic vrei să ieşi din carnavalul ipocrit al vieţii pentru o clipă de sinceritate, căci trăieşti printre oameni - chiar de nu-ţi place alături de ei, nu poţi fără ei...
  Andrei Şerban a pus în scenă Pescăruşul de două ori înainte de Sibiu. Prima oară la Teatrul Shiki din Tokyo, a doua, în cadrul New York Shakespeare Festival, în anul 1980. Cea de-a treia montare a piesei - comedie în patru acte - a pornit de la o traducere nouă, realizată de Şerban împreună cu Maria Dinescu. Spectacolul a deschis secţiunea de Teatru a programului Sibiu - Capitală Culturală Europeană 2007 şi este jucat în dublă distribuţie - una bucureşteană şi alta sibiană existând şi reprezentaţii în care actorii din Sibiu au jucat alături de cei bucureşteni.
  "Cehov e un cineast perfect. În loc să decupeze imaginile - treceri de la un decor la altul - decupează emoţiile, nelăsându-le să devină prea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Repetiţie pentru zbor - Pescăruşul de Oana Stoica sursa: Suplimentul de cultură
  Prima premieră a Capitalei Culturale Europene Sibiu 2007 va fi Pescăruşul de Cehov în regia lui Andrei Şerban. Spectacol al Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, Pescăruşul are două distribuţii, una alcătuită din actori sibieni, alta din actori de la Bucureşti şi Cluj. De fapt, sunt mai multe spectacole pentru că actorii se pot schimba între ei, iar posibilităţile, matematica a demonstrat-o sunt multiple. Spectacolul este încă în lucru aşa că aceasta nu este o cronică, ci doar povestea unor repetiţii cu public.
  Konstantin Ivanovici s-a împuşcat. Iată un subiect pentru o scurtă povestire. Trigorin notează preocupat ideea în carneţel pentru a o folosi altădată într-o nuvelă. Cam aşa se termină spectacolul lui Andrei Şerban. Piesa lui Cehov suferă un proces de universalizare, nu de modernizare, atît prin noua traducere (Maria Dinescu) şi mai ales prin regia spectacolului bazată pe detaşarea personajelor de propria imagine patinată.
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• O piesă dintr-o piesă în altă piesă... - Pescăruşul de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  La Sibiu, capitala culturală europeană, cultura are parte de majuscule. Premiera la Teatrul Naţional "Radu Stanca" a piesei Pescăruşul de Cehov, în regia lui Andrei Şerban, este o dovadă a ambiţiilor şi a putinţei de a fi la înălţimea lor.
  În competiţie cu un scriitor de succes - iubitul mamei lui, actriţa Arkadina - Kostea scrie o piesă: el nu vrea doar să demaşte impostura intelectuală a amantului, ci să deschidă un drum nou în literatură. Noua concepţie va fi interpretată scenic de iubita lui, Nina, o tînără care vrea să fie actriţă. Spectatorii rîd, spectacolul se suspendă.
  La moşie e zăduf: discuţiile despre artă maschează cu greu tensiunea erotică, impulsurile mereu exacerbate de absenţa reciprocităţii, accesele de furie fără obiect, oboseala resimţită de fiecare cînd trebuie să suporte prezenţa celuilalt.
  În spaţiul scenic delimitat de scenograful Andu Dumitrescu încape toată lumea vizibilă a piesei - grădina şi lacul,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Pescăruşii lui Andrei Şerban: zbor încrucişat - Pescăruşul de Veronica D. Niculescu sursa: Timpul
  Acest articol este cronica avanpremierelor spectacolului Pescăruşul, pus în scenă la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Andrei Şerban, a cărui premieră a avut loc pe 12 ianuarie. Cele două reprezentaţii la care se face referire în cele ce urmează s-au jucat la începutul lunii octombrie şi au constituit o mare surpriză din punct de vedere al distribuţiilor - mixarea echipelor de actori din Sibiu şi Bucureşti. Cine s-ar fi aşteptat la o surpriză şi mai mare, la premiera de zilele trecute? Când vine vorba de Andrei Şerban - toată lumea. Regizorul nu ne-a dezamăgit: a adus pe scenă, în aceeaşi seară, toţi actorii, dublând sau chiar triplând fiecare rol, creând un spectacol ce nu se va mai repeta. Să privim în urmă, la alte două reprezentaţii unice.
  În primele zile ale lui octombrie, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu s-a jucat Pescăruşul. Piesa lui Cehov, regizată de Andrei Şerban, este un spectacol pregătit special pentru
  Citeste tot pe Timpul
• Despre teatru ca iluzie a vieţii - Pescăruşul de Oltiţa Cîntec sursa: Evenimentul
  Proiectul de anul trecut al lui Andrei Şerban pentru România a cuprins două montări: prima, Purificare de Sarah Kane, a văzut luminile rampei la Cluj Napoca, la Teatrul Naţional "Lucian Blaga"; cea de-a doua, Pescăruşul de A.P. Cehov, a inaugurat secţiunea Teatru a programului Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007, premiera avînd loc la începutul lui ianuarie.
  Spectacolul de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu a pornit de la o traducere nouă, realizată de Şerban împreună cu Maria Dinescu (şi publicată în volum electronic de Editura LiterNet). A fost o operaţiune de aducere la zi a textului cehovian, conservîndu-i spiritul, ca orice tălmăcire autentică, dar făcînd-o cu o economie semnificativă de cuvinte. Noua versiune îi este fidelă lui Cehov, dar e mai comprimată decît cele realizate la noi cu decenii în urmă. E o variantă mai vie, mai ritmată, mai apropiată de pulsul vremurilor noastre. Textul, tradus special pentru prezenta montare,
  Citeste tot pe Evenimentul
• Undiţa lui Andrei Şerban - Pescăruşul de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
  Dragă mamă,
  Eu vreau teatru nou. Tot ce văd e artificial şi anost. Şi dacă aceste forme noi nu sînt, mai bine să nu mai fie nimic. După părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată...
  Cu drag, Treplev
  Orice asemănare cu teatrul mucegăit de la care ne vine să fugim mîncînd pămîntul nu e deloc întîmplătoare.
  Pescăruşul regizat de Andrei Şerban la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu - spectacol jucat la Bucureşti în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru B-FIT - decapitează anostul cehovian prin puncţii comice. De fapt, care anost? Cu siguranţă cel indus de o receptare superficială. Pentru că la Cehov se rîde pe rupte fără cea mai mică teamă de penibil. Şerban face digerabilă o lume care a fost, din păcate, concepută în multe spectacole în aşa fel încît să cadă greu la stomac. Îl reumanizează pe Cehov-ul care e furibund dramatic pentru că e visceral comic. Deponderabilizează zăpuşeala psihologică.
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Andrei Şerban, dialog cu un singur personaj - Repetiţii deschise cu Pescăruşul de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Timp de şase săptămîni, din iunie pînă la sfîrşitul lui iulie, la Sibiu s-a repetat Pescăruşul, în regia lui Andrei Şerban, un proiect făcînd parte din programul "Sibiu - capitală culturală europeană 2007". Între 28 iulie şi 1 august 2006, a avut loc o serie de repetiţii deschise, şnururi cu public, prima întîlnire cu spectatorii a unei montări a cărei premieră oficială va avea loc în ianuarie, anul viitor. Pe 2 august, Şerban se întoarce la Cluj, pentru finalizarea lucrului la Purificare de Sarah Kane, premiera fiind programată pentru 20 august. Pescăruşul şi Purificare sînt primele spectacole semnate de Andrei Şerban în România după plecarea sa de la Teatrul Naţional din Bucureşti.
  Fără Nina, degeaba facem Pescăruşul
  Într-un fel, pescăruşul e Nina, Nina spune: Sînt un pescăruş? Nu, nu e adevărat. Sînt o actriţă. Şi după aceea spune: Sînt o actriţă adevărată; într-un fel, e personajul principal pentru că e cel care
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Rafinamentul simplitatii de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Nu te stupefiaza prin alambicata viziune regizorala. Nu cere un efort concentrat de decriptare. Nici tehnici hermeneutice anume. Nu estetizeaza. Nu incifreaza. Nu simbolizeaza. Si totusi, spectacolul „Pescarusul“ de A.P. Cehov, in regia lui Andrei Serban, de la Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu lasa in urma o senzatie greu de gasit in teatrul romanesc: a adevarurilor tare simple. Nimic fortat. Nimic incarcat de imagini. Nicio afisare de virtuti si excelente regizorale. Doar adevaruri in miscare.
  Intr-o vesnica miscare, fara contururi fixe. Exact ca panourile colorate, de forme si marimi diferite, care nu figureaza nimic anume, dar totusi se lasa, in rastimpuri surprinzatoare, in fundalul scenei. In scenografia lui Andu Dumitrescu, care mai cuprinde dreptunghiul textil, cu o singura latura in care zabovesc pene de pescarus. In interiorul acestui dreptunghi de un alb imaculat si parca nu prea – iertat sa fie paradoxul! –, sunt asezati spectatorii. Pe scena, evident,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Sibiul european pariaza pe teatru de Doina Papp sursa: Revista 22
  Evenimentul de debut in Capitala Europeana a culturii care este in acest an Sibiul a fost un spectacol de anvergura la Teatrul National "Radu Stanca" semnat Andrei Serban.
  In plin scandal provocat de montarea la Cluj a piesei Purificare de Sarah Kane, in toamna lui 2006, Andrei Serban definitiva la Sibiu proiectul sau cu Pescarusul de Cehov, un spectacol ce avea sa concentreze importante forte creatoare si un interes iesit din comun printre oamenii scenei. Chiar daca sunt greu de pus in paralel cele doua opere, asa cum a facut-o regizorul vorbind despre romantismul primei si antiromantismul celei de a doua, e sigur ca tensiunea momentului se simte in spectacolul de la Sibiu, admirabila creatie scenica prin care marele regizor isi ia intr-un fel revansa, reinstituind mitul care i-a premers. O discutie despre glorie, despre falsele si adevaratele proiectii ale eului nostru bantuit de simbolul pescarusului - rege al inaltului - nici ca putea fi mai potrivita, iar apelul la luciditate
  Citeste tot pe Revista 22
• În burta pescărușului de Oana Stoica sursa: Suplimentul de cultură
  Prima premiera a Capitalei Culturale Europene Sibiu 2007 va fi Pescarusul de Cehov in regia lui Andrei Serban. Spectacol al Teatrului National "Radu Stanca" din Sibiu, Pescarusul are doua distributii, una alcatuita din actori sibieni, alta din actori de la Bucuresti si Cluj. De fapt, sint mai multe spectacole pentru ca actorii se pot schimba intre ei, iar posibilitatile – matematica a demonstrat-o – sint multiple. Spectacolul este inca in lucru, asa ca aceasta nu este o cronica, ci doar povestea unor repetitii cu public.
  Konstantin Ivanovici s-a impuscat. Iata un subiect pentru o scurta povestire. Trigorin noteaza preocupat ideea in carnetel pentru a o folosi alta data intr-o nuvela. Cam asa se termina spectacolul lui Andrei Serban. Piesa lui Cehov sufera un proces de universalizare, nu de modernizare, atit prin noua traducere (Maria Dinescu), cit si prin regia spectacolului bazata pe detasarea personajelor de propria imagine patinata.
  Din aceasta cauza se sparge unitatea de
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Fericire? Nefericire? de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Ştiam că nu prind microbuzul. M-am urcat, în amurg, într-o Dacie papuc. Am umplut remorca, ochi, cu grijile mele, cu vise, cu obsesii, cu rîsete de copil, cu speranţe, cu iluzii, multe, cu deziluzii, şi mai multe. Bucureştiul este foarte aglomerat vinerea. Este isteric de-a dreptul. Ne ţine pe toţi, cu toate braţele tentaculare, prizonieri ai maladivei existenţe pe care o traversăm aplatizaţi de rutină, tîmpiţi de non-sensuri. Orice încercare de evadare este istovitoare. Abandonul se arată de peste tot, la intersecţii, la stopuri, scoate capul prin geamuri de maşini luxoase şi obraznice şi rînjeşte ispititor, amăgitor ca să mă-ntoarcă din drum. Haosul de pe străzi îmi joacă răbdarea pe degete şi-mi pune la grea încercare cuvîntul dat... Am plecat spre Tîrgovişte pentru că acolo se întîmplă ceva. Pentru că acolo, un tip fanatic şi ciudat în preţiozităţile lui a adus misterul teatrului într-o cetate în care prea puţini dintre locuitorii
  Citeste tot pe România literară
• Plictis de Cehov şi o divă de Playboy de gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Ultima premieră a Teatrului „Maria Filotti” din Brăila aduce pe scenă „Pescăruşul” de Cehov în viziunea unui regizor educat la şcoala rusească, basarabeanul Mihai Fusu.
  Încă de la intrarea în sală, spectatorii sunt atraşi magnetic de un ecran uriaş, întins pe tot peretele scenei pe care este proiectată imaginea unei ape, lacul pe malul căruia îşi duc viaţa personajele doctorului Cehov. Toată existenţa eroilor pare marcată de acel loc, fiind la fel de placidă, de stătută şi de băltită precum lacul însuşi.
  Pe acele maluri are loc spectacolul montat de Treplev (Emilian Oprea), cu Nina Zarecinaia (Nicoleta Lefter - foto) în rolul principal. Se înfiripă şi mor iubiri. Acolo pescuieşte scriitorul la modă Trigorin (Valentin Terente) şi tot de acolo îşi găseşte subiecte “pentru o scurtă povestire” stârnind admiraţia înfierbântată a Ninei.
  Acolo deplânge Medvedenko (Liviu Pintileasa) soarta grea a învăţătorilor de ţară spre
  Citeste tot pe Cotidianul
• Pescăruşul pe repede la esenţă de Doina Papp sursa: Revista 22
  Regizorul basarabean Mihai Fusu, cu studii serioase la şcoala de regie de la Moscova şi experienţă scenică occidentală, a propus Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila un spectacol cu Pescăruşul de Cehov, în versiune concentrată. Ideea a pornit, se pare, de la decorul simplu, radicalizat al lui Victor Gruşevan, artist basarabean şi el, un podium înclinat din lemn natural, un fundal pe care unduiesc în proiecţie apele lacului din piesă. Şi s-a bazat, bineînţeles, pe actorii excelenţi pe care i-a avut la dispoziţie la Brăila, din care a alcătuit o distribuţie bună, eliminând câteva dintre personajele de plan doi din piesa lui Cehov.
  Cu aceste premise, regizorul a vrut să construiască o demonstraţie mult mai tranşantă decât a autorului însuşi în privinţa tezei fundamentale a acestei piese, respectiv, disputa dintre arta veche reprezentată de Arkadina şi Treplev şi arta nouă, pentru care moare Kostea şi se ratează Nina Zarecinaia. Evident,
  Citeste tot pe Revista 22
• Zborul frenetic spre împlinirea visului de Ana Abronov sursa: Agenda LiterNet
  Într-o scrisoare din octombrie 1885, A.P. Cehov făcea câteva referiri la Pescăruşul:
  "Scriu o piesă pe care probabil nu o voi termina până la sfârşitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere, deşi mă tem de convenţiile scenei. E o comedie, există trei roluri pentru femei, şase pentru bărbaţi, patru acte, peisaje (priveliştea unui lac), o mulţime de conversaţii despre literatură, puţină acţiune, multă iubire."
  Într-adevăr, iubirea este sufletul lumii. Sufletul de care are nevoie pentru a fi vie. În numele ei se săvârşesc actele necugetate, în lipsa ei personajele nu-şi găsesc rostul în viaţă. Neîmplinirea vine chiar din neputinţa sufletelor de a se uni, de a-şi răspunde intens, cu reciprocitate. În ea se îneacă speranţele, din puritatea ei se hrănesc cei flămânzi.
  Cele trei femei sunt foarte diferite. Au în comun doar neîmpărtăşirea iubirii bărbaţilor pe care şi-i doresc.
  Nina Zarecinaia (actriţa Nicoleta Lefter)
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• "Fara costume, fara decor, daca se poate, si fara regie" de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul maghiar Schilling Arpad a iesit la rampa cu spectacolul "Pescarusul" de Cehov, mizind totul pe text si pe actori.
  Actorii lui Schilling joaca si sint, simultan,spectatori
  In cea de-a doua zi a intilnirii teatrale TAMper2 de la Sfintu Gheorghe s-a jucat spectacolul lui Schilling si, cu putin timp inainte de incepere, spatiul de joc era cu totul invadat de spectatori. Doar citiva metri le mai ramasesera actorilor sa se desfasoare.
  Foarte repede, spectatorii au realizat ca actorii erau in mijlocul lor.
  Imbracati in blugi si tricouri, dispersati prin public de unde isi aruncau unii altora replicile. "Curind incepe spectacolul", spune Masa, cea care se imbraca mereu in negru. "Spectacolul lui Kostea cu Nina Zarecinaia." Actorii aflati in public nu reprezentau doar o gaselnita regizorala, ci o realitate plina de sens. Personajele erau ele insele in public, asteptind sa vada montarea ciudatei piese a lui Treplev. Asadar, intregul act intii s-a desfasurat astfel.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cehov citit prin Caragiale de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Sunt deja zeci de ani de când spectacologia românească, în consens cu cea universală, se străduieşte să ni-l prezinte pe Cehov cu un sunet nou şi o lumină nouă, de când încercările de reconsiderare a marelui dramaturg şi a „cehovianismului” s-au „clasicizat” de-a binelea. Aşa încât premisele de la care Mona Chirilă şi Miriam Cuibus, semnatarele regiei spectacolului cu piesa Pescăruşul de la Naţionalul clujean, au pornit în demersul lor au o anume tradiţie. Şi cu toate că această tradiţie există, ar fi eronat să se creadă că punerea în scenă a piesei ar fi mai uşoară, ba dimpotrivă. Căci dorinţa de a face „altfel” poate duce adesea la săritul peste cal, la forţarea textului, la violentarea lui, mai cu seamă că acesta e nu doar frumos, ci şi teribil de înşelător. El poate fi analizat din nenumărate unghiuri, poate fi considerat o „comedie”, aşa cum îl cataloga însuşi Anton Pavlovici, dar şi o „tragedie”,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Căruța cu surprize de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  S-au dus anii aceia când teatrele aveau obligația sã deschidã stagiunea cu o piesã româneascã. Bine cã s-au dus. Ordinul venea „de sus” și trebuia respectat. Dar azi n-ar strica sã ne întrebãm dacã n-ar fi bine sã reintroducem obiceiul, de data asta nu conformându-ne unui ordin venit „de sus”, ci servind un interes cultural național pornit din conștiința fiecãrui manager teatral. Deocamdatã, în atmosfera laxã pânã la delãsare, instalatã în unele instituții subvenționate de stat, fiecare teatru începe stagiunea cum vrea sau cum poate, pornindu-și agale cãruța cu „surprize” repertoriale înțepenitã în planuri îndrãznețe la sfârșit de stagiune care devin irealizabile toamna sau mai târziu. Astfel, cãruța cu decoruri și costume, perceputã ca simbol al comedianților de pretutindeni, își începe drumul cu opintiri stânjenitoare pentru multe colective. Nu așa stau lucrurile la Teatrul Național din Cluj. Dimpotrivã. Aici s-a pus în mișcare în aceastã toamnã un adevãrat convoi de surprize reale: un colocviu național de criticã teatralã și nu mai puțin de trei premiere în douã zile (25 și 26 septembrie) bãtându-se astfel recordul în materie de relansare a activitãții. Toate manifestãrile au stat sub semnul incitant al descoperirii și redescoperirii valențelor cuprinse în actul teatral autentic. Participanții la colocviu au avut ocazia sã dezbatã, polemic și cu probitate profesionalã, temele propuse și sã se convingã, dacã mai era cazul, de posibilitãțile colectivului clujean de a se menține în avangarda mișcãrii teatrale naționale. Pentru argumentarea afirmației voi da numai trei nume de pe afiș, afirmate ca atare în ultimul timp, nume corespunzãtoare celor trei premiere: Radu Afrim (semnatarul regiei la Mansardã la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vișniec), Vava Ștefãnescu (autoarea poemului coregrafic Solo online) și Mona Chirilã (realizatoarea, alãturi de Miriam Cuibus, a spectacolului Pescãrușul).
  Nume prestigioase deja, în vogã, ale scenei clujene
  .................................................................................................................................................
  Cãruța cu surprize a adus la Cluj și un Pescãruș atipic. Acoperirea acestei afirmații are în vedere nu neapãrat vechile montãri, fastuos realiste și clasicizante în manierism cehovian, ci și puneri în scenã mai recente ale celebrei piese. Textul cehovian se bucurã de o longevitate de invidiat, aș zice suspectã, pe scenele noastre. S-a jucat în varã la Casandra și anul trecut la Târgoviște, iar Marius Olteanu a dat un Pescãruș de bun-simț artistic la teatrul din Turda în 1997. Interesul pentru aceastã piesã se explicã prin cel puțin douã aspecte: trama propriu-zisã cu accent pe puternica individualizare a caracterelor și deschiderea spre noua sensibilitate teatralã la care Cehov a fost receptiv. Dificultatea de cãpãtâi pentru regizorul tentat de montare este sã menținã un echilibru cât de cât pertinent între cele douã laturi complementare ale textului. Partea atracțioasã pentru Mona Chirilã și Miriam Cuibus pare sã fi fost oportunitatea de a reliefa sensibilitatea ultragiatã a generației tinere de artiști de la începutul secolului XX, al cãrei reprezentant devine în piesã Konstantin
  Gavrilovici Treplev. Cele douã regizoare ale spectacolului clujean au supralicitat nerealist latentul
  conflict dintre generații (Trigorin, scriitorul cu faimã adulat – Treplev, novicele marginalizat), în
  detrimentul definirii caracterologice a personajelor și a sublinierii idilei dintre Nina și Trigorin.
  În demersul lui, cuplul regizoral feminin a eliminat bunã parte din personajele masculine (Sorin,
  fratele Arkadinei, administratorul Șamraev, învãțãtorul Semion și pe argatul Iakov) considerate
  „de prisos” în consumarea dramei, deși rolul lor - cu excepția argatului - nu era decorativ. De
  la suprimarea unor replici de o poezie specific cehovianã, precum replica Mașei de la început
  „Port doliul vieþii mele” și pânã la renunțarea în întregime la niște scene-cheie cum e aceea dintre
  Nina și Trigorin, din care înțelegem fiorul dragostei de care sunt pãtrunși cei doi, cu medalionul dãruit și rândul indicat din propria lui carte „Dacã vreodatã vei avea nevoie de viața mea, vino și ia-o” e un pas mic pentru regie, mare, uriaș pentru spectator. Dar un pas înapoi. Un pas care trage spectacolul afarã din atmosfera cehovianã.
  Se pare cã autoarele mizeazã prea mult pe spectatorul citit, instruit, eventual teatrolog cu doctorat, plictisit de cât Cehov a mâncat într-o carierã și care nu poate decât sã savureze eșafodajul de sugestii inteligent și superrafinat servite. Doar el trebuie sã înțeleagã – ce dracu! – legãtura dintre rochia neagrã a Mașei și replica lipsã, trãirile neexteriorizate ale Ninei și ale lui Trigorin ca-ntr-o lecturã pentru avansați. Îmi cer scuze cã n-am avansat atât în Cehov încât sã aplaud lipsa duioșiei cehoviene despre care John B. Priestley spunea cã este un element esențial în teatrul sãu. Aceastã duioșie este repede înlocuitã cu tot felul de artefacte nãstrușnice dintre care meritã menționatã scena în care Arkadina, metresa lui Trigorin, înarmatã cu un borcan cu clei, o pensulã latã și cartea iubitului ei Trigorin Zile și nopți, se apucã sã lipeascã, într-un elan rãzbunãtor, file din ea pe scena tinerilor artiști unde a evoluat Kostea, fiul ei. Așa, ca sã se știe! Ce se poate înțelege din acest gest pripit? Eventual cã ambițiile artistice sunt pe primul plan. Dar asta, cu multã bunãvoințã. Și încã ceva. De ce trebuia sã ni se sugereze cã aceeași Arkadina e și lesbianã? În conturarea profilurilor eroilor piesei se ajunge de multe ori la tușa îngroșatã a caricaturii, precum în cazul semnalat. De ce?
  Poate cã îndrãzneala autoarelor spectacolului a fost prea avântatã. În direcția acestei cutezanțe,
  Kostea interpretat de Cãtãlin Codreanu este personajul cel mai corect reliefat ºi motivat psihologic.
  În jocul actorului simți zbuciumul unui revoltat. Dragoș Pop în Trigorin pune în evidențã o singurã dimensiune a personajului: infatuarea. Despre pasiunea lui secretã nu aflãm nimic decât într-o scenã neconvingãtoare în care îi cere partenerei de viațã permisiunea de a încerca sã se salveze din lâncezealã cu aceastã iubire proaspãtã pentru Nina. Cuplul Trigorin - Arkadina e conceput ca revers comic la perechea idealã, tragicã, neîmplinitã Nina – Kostea. Chiar și așa, Dragoș Pop apare prea tânãr și lipsit de prestanța unui scriitor renumit. Arkadina întruchipatã de Miriam Cuibus e o femeie bizarã, nu doar mondenã și libertinã, ci chiar înclinatã spre hedonism, decãzutã pânã și din drepturile de amantã pãtima șã a lui Trigorin. Actrița care ne-a încântat cu roluri memorabile nu reușește sã ne convingã cu aceastã coloraturã stridentã, artificial adãugatã personajului. Eva Crișan ar fi putut acoperi strãlucit latura temperamentalã a Ninei dacã s-ar fi insistat suficient în aceastã direcție. Elena
  Ivanca în Polina Andreevna și Ramona Dumitrean în Mașa (fãrã învãțãtorul ei mediocru) sunt prezențe ce sporesc impresia de destine debusolate, aruncate în vârtejul vieții provinciale, fãrã speranța cã-și vor gãsi vreodatã alinarea sufleteascã sau împlinirea. Aceastã viziune extinsã asupra celorlalte personaje ale piesei reprezintã un bun câștigat în valorizarea sensurilor textului. Decorul imaginat de T.Th. Ciupe, cu scena micã așezatã pe malul lacului, central, în fața spectatorilor, atrage atenția asupra nucleului conflictual instaurat de aceasta printre aspiranții la glorie artisticã. Scena aceasta e ca un ghimpe înfipt în corpul peisajului. Trãirile, sentimentele eroilor sunt expediate pe la colțuri sau chiar în culise. Costumele lui Cristian Rusu nu sunt în dulcele stil clasic și ajung adesea stropite sau murdãrite ca efect al unei nervozitãți accentuate a personajelor în perfect acord cu radiografierea noii sensibilitãți. Ovidiu Crișan în rolul medicului Dorn, retras abil în colțul observatorului impersonal, subliniazã, de fapt, conclusiv: „Ce nervoși sunteți cu toții!” Chiar așa! Aceastã nervozitate este nu numai surprinsã magistral, dar parcã se insinueazã peste tot umbrind pãrțile luminoase, duioase ale unui discurs teatral puternic personalizat.
  Autoarele spectacolului clujean au intrat cu multã imaginație și creativitate în textul lui Cehov, uitând, pesemne, cã trebuie sã te apropii cu sufletul mai întâi de personajele Pescãrușului, pentru cã... dacã dragoste nu e, nimic nu e. Și acest lucru se simte.
• Cronică - Pescăruşul de Anca Ioniță sursa: TimeOut București
  Viziunea regizorală a Andreei Vulpe asupra textului cehovian luminează zone care rămân, de obicei, insuficient explorate. Una dintre ele se coagulează în jurul tânărului dramaturg Treplev, “creator de piese experimentale”.
  Momentul de teatru în teatru din deschiderea piesei este învăluit de o poezie inefabilă, ce face realmente ca "invizibilul să devină vizibil". O stare de graţie copleşeşte deopotrivă publicul din piesă, dar şi spectatorii aflaţi chiar pe scenă. Gândurile despre artă ale lui Treplev, de obicei ridiculizate de către asistenţă, în interpretarea matură şi plină de nuanţe a tânărului Ionuţ Vişan, sunt credibile tocmai pentru că spectacolul său "experimental" se hrăneşte dintr-un adevăr care celorlalte personaje, în frunte cu faimoasa actriţă Arkadina, mama sa, le este inaccesibil.
  De altfel, Nina Zarecinaia se abandonează cu totul acestei puteri eliberatoare a adevărului artei, tânăra actriţă Sabrina Iaşchievici
  Citeste tot pe TimeOut București
• Cehov Forever de Gelu Negrea sursa: Revista Luceafărul
  Raporturile dintre un regizor şi o lucrare dramatică sunt, în mare măsură, similare cu relaţia dintre un critic literar şi o carte. Ambii îşi asumă obligaţia unei lecturi persoanele a textului şi unei interpretări idem; pentru amândoi cunoaşterea contribuţiei în materie a predecesorilor este indispensabilă. Orice punere în scenă este, de fapt, o exegeză efectuată cu mijloacele specifice spectacolului teatral. Când în discuţie se află un text clasic(izat) – fie din repertoriul dramaturgic universal, fie din acela autohton – aceste lucruri devin şi mai evidente.
  La fel de asemănătoare sunt şi comportamentele criticului şi regizorului aflaţi faţă în faţă cu operele pe care îşi propun să le abordeze. Două sunt procedeele curente la care se recurge îndeobşte şi ambele pornesc de la o întrebare comună: pe ce cale pot ajunge la o lectură (critică sau scenică) nouă, originală, altfel decât cele deja cunoscute? În căutarea ineditului
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Cinci pentru un „Pescăruş” de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Sînt spectacole care rămîn în istoria teatrului, altele care sînt uitate imediat cum s-au terminat, şi o a treia categorie, cea mai numeroasă, din care se păstrează personaje, scene sau decorul. Pescăruşul de Cehov, montat de curînd de Andreea Vulpe la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti are cinci puncte forte şi nu mă refer aici la modul în care Cehov îşi caracteriza piesa: ”o comedie, ... peisaje (priveliştea unui lac), o mulţime de conversaţii despre literatură, puţină acţiune şi cinci puduri de dragoste”.
  Primul este iconul piesei înseşi: lacul. Plin de romantism şi de melancolie, lacul reflectă aproape diabolic dramele de pe maluri. Pe stăvilar împuşcă Treplev pescăruşul, pe malul lacului este scena teatrului gîndită pe principiul matrioşkăi (în ramă) şi tot acolo se consumă tragediile Hamleţilor de provincie. Cu ajutorul scenografului Dan Titza, Andreea Vulpe răstoarnă perspectiva spectatorului: lacul este în sală (făcut
  Citeste tot pe Dilema veche
• Pescăruşul - o reprezentaţie matematică de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
  Anul acesta, împlinindu-se o sută de ani de la moartea dramaturgului rus A.P. Cehov, era de aşteptat ca multe teatre din ţară să iasă la rampă cu spectacole prin care să marcheze ceea ce a fost denumit oficial Anul Cehov.
  Anunţată pentru stagiunea trecută, piesa Pescăruşul a văzut zilei abia la sfârşitul lunii octombrie, la sala mică a Teatrului Naţional. Asta este de fapt prima dintre surprize: toată lumea se aştepta ca un spectacol de amploarea acestuia să intre la sala mare, el presupunând o mare desfăşurare de forţe. Nimic de comentat însă, dacă reprezentaţia este astfel croită încât să se adapteze condiţiilor oferite de o sală studio. Această piesă presupune la rândul ei o apropiere mai mare faţă de spectatori, prin însuşi discursul său despre rostul artei, despre apropierea faţă de artă, despre contopirea cu ea, fie ea literatură sau teatru (în acest caz). Este şi o piesă în care se vorbeşte despre formele noi de a face
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Pescăruşul la înălţime de Alina Epîngeac sursa: bewhere
  Într-o seară de iarnă, când ninge şi e ger – ca în Rusia –, 10 studenţi ai UNATC Bucureşti, îndrumaţi de Valeria Sitaru şi de Vlad Logigan, joacă Pescăruşul de Cehov.
  Într-un apartament, la etajul 11. Aşa debutează un proiect surprinzător, care îţi ridică sprâncenele a mirare – „Teatrul 5113” la Complexul Orhideea Gardens. Pe canapele albe, în lumina caldă a veiozelor, vin Treplev şi Nina şi Arkadina, Maşa, Trigorin... la 2 paşi de tine.
  La început, te temi să nu îi stinghereşti, te simţi spectator. Apoi intri în povestea lor şi te simţi musafirul venit la o ceaşcă de ceai la conac. Şi râzi cu poftă la glumele lui Şamraev (Alexandru Minculescu) şi te amuzi de verva nebună a bătrânului avid de viaţă Sorin (Ştefan Pavel).
  Apoi, măcar pentru o clipă, te laşi cucerit de mofturile şugubeţe ale doctorului (Alexandru Nagy) care o necăjeşte pe binevoitoarea şi docila Polina (Cristiana Ioniţă). Acum deja eşti de-al casei
  Citeste tot pe bewhere
• Ce nervoşi sunt toţi şi ce plini de iubire! de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  După câteva minute de aşteptare în foaier, suntem invitaţi să intrăm în sala de spectacole a Teatrului German de Stat din Timişoara. Lipsesc obişnuitele fotolii, locul lor fiind luat, în rândul întâi, de altele, stil, nu din cale afară de noi, nici foarte luxoase, sau de canapele.
  Între ele măsuţe, acele guéridons, cum le spun francezii, pe care se află vrafuri de ziare vechi, prăfuite, sau vrafuri de cărţi. În spate, bănci destinate celorlaltor spectatori. În centru, un podium de lemn gol. Valize în devălmăşie, un aparat de radio vechi. O maşină de scris, din aceea clasică, neagră, uitată şi care, la un moment dat, va sugera un pian. Există chiar şi un pian de-adevăratelea tot la fel cum există şi o măsuţă de machiaj în faţa căreia se va aşeza, mai târziu, într-un anume moment al spectacolului, Trigorin. Configuraţia spaţiului Aşteptând începerea reprezentaţiei, îmi vin în minte cele scrise despre configuraţia sălii de
  Citeste tot pe Adevărul
• Întâlniri de graţie: „Pescăruşul” la Teatrul German de Stat Timişoara de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Istoria universală a teatrului pare a sta sub semnul unor întâlniri de graţie. În epoca modernă, în plin secol XIX, ducele de Saxe-Meiningen, considerat de foarte mulţi cercetători drept „părintele regiei”, dar şi autor absolut al producţiilor sale teatrale, şi-l alătură ca asistent pe actorul Ludwig Chronegk. Dacă ducele alege textul, dă indicaţii trupei, desenează decorul, costumele, accesoriile şi recuzita, precum şi schema mişcărilor actorilor, „asistentul” este responsabil cu stricta disciplină a companiei şi cu punerea propriu zisă în scenă a intenţiilor artistice ale „regizorului”. Pentru prima dată în istoria teatrului, figura umană în acţiune şi decorul devin, în sfârşit, o unitate. Unitatea imaginii scenice, ca formă a teatrului modern complex, urmând logic şi cronologic scenei elisabetane cea dominată de cuvintele poetului, dar şi ideii teatrale a secolului XVIII, cristalizată prin magnetismul personal al actorului.
  Citeste tot pe Yorick
• Jucîndu-l pe Cehov de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  Dintre spectacolele lui Yuri Kordonsky din România, o listă destul de lunguţă, am văzut numai patru, cel mai recent, Pescăruşul de Cehov, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara. Coincindenţă, toate pe texte scrise de autori ruşi, cel din urmă – cel mai bun din lista mea scurtă.
  Kordonsky are origini ucrainene, iar meserie regizorală a învăţat la Sankt Petersburg, cu Lev Dodin. După glasnost, a lucrat în toată Europa, iar în prezent trăieşte şi creează în SUA. Polimorfismul biografic şi geografiile spirituale străbătute transpar pozitiv în montarea timişoreană, viziunea regizorală fiind un melting pot de influenţe care l-au amprentat pe Yuri Kordonski. Pentru Pescăruşul, a făcut echipă cu Dragoş Buhagiar, în formă teribilă de cîteva sezoane încoace, scenograf care a imaginat un ambient cu o dramaturgie a lui, consonînd cu aceea a textului, a jocului actoricesc, a cadrului sonor şi eclerajului, acompaniindu-le, îmbogăţindu-le
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Piesele lui Cehov fac furori la Sibiu de Simona Chițan sursa: Adevărul
  EXCELENŢĂ
  După „Platonov“ şi „Trei surori“, un alt spectacol după A.P. Cehov, „Pescăruşul“, în regia lui Yuri Kordonsky, se joacă azi la Festivalul de Teatru Ştiri pe aceeaşi temă "Divina Comedie", dificilă pentru public, dar şi pentru specialişti la... VIDEO FOTO Păsările de foc au “invadat” Sibiul. Programul FITS de luni... Ploaie peste majoretele de la Sibiu adOcean_renderBanner('adOcean_text_link_1'); if(typeof adoceanroljlnfjjksr=='function'){adoceanroljlnfjjksr();} Până acum, timp de cinci zile, în afara show-urilor de stradă, în sălile de teatru s-au putut vedea, în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), trei spectacole extraordinare puse în scenă după dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov: „Platonov“ (Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu), „Trei surori“ (Nebolshoy Drama Theatre din St. Petersburg) şi „Pescăruşul“ (Teatrul German de Stat Timişoara). Spectacolul „Pescăruşul“,
  Citeste tot pe Adevărul
• Jurnal de spectator de Daniela Magiaru sursa: Revista Orizont nr.4 -pg.25
  Pescărușul lui Yuri Kordonski este un spectacol ludic, care menține dozajul potrivit de comic al textului cehovian. Dispunerea centrală a spațiului de joc, înconjurat de public în patru părți, creează un cadru familiar, susținut și de prezența actorilor concomitent în public și pe scenă. Spectatorii sunt părtași la acțiune, expuși, ca martori, la secretele personajelor. În centrul scenei - o alta, teatrul în care va evolua Nina, sub privirile curioase ale publicului. Pescărușul transcrie un spațiu neregulat care subliniază relaționările angulare și oglindirile strâmbe ale personajelor. E un loc în care nu surprinde nici oftatul fără încetare, nici ridicolul acțiunilor, mai ales în ceea ce privește seria iubirilor: Medvedenko e respins și umilit de Mașa, care e înamorată de Treplev, cel care o iubește pe Nina, care se îndrăgostește de Trigorin, iubitul Irinei - cu toții sublimi și ridicoli "cavaleri ai tristei figuri".
  Lumina ține în
  Citeste tot pe Revista Orizont nr.4 -pg.25
• „Pescărușul”, un candelabru peste Apocalipsă de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Curajul de a-l muta pe Cehov din zona bătătorită a montărilor inițiate de Teatrul de Artă din Moscova este deja un trend. Ceea ce va duce în curând la o nouă zonă bătătorită, de data asta cea a montărilor ne-cehoviene, în sensul canonizat al termenului. Explorarea zonelor comice, în numele acelei indicații a lui Cehov însuși, căruia i-a plăcut să-și numească dramele „comedii” – o splendidă ironie, de altfel, în care a inclus toată comédia lumii – poate fi însă o la fel de inteligentă capcană pe care dramaturgul le-o întinde celor care se vor încumeta să-i pună în scenă piesele. Deloc generos cu regizorii, le deschide infinite drumuri (multe înfundate), dar, mai mult decât în cazul altor dramaturgi, regizorii care rătăcesc drumul se trădează întotdeauna pe ei înșiși, și mai niciodată textul… care-și deține propriile mecanisme de siguranță.
  Yuri Kordonski alege pentru spectacolul „Pescărușul” pus în scenă la
  Citeste tot pe Yorick
• Un shot de nefericire de Oana Stoica sursa: Dilema Veche
  Yuri Kordonsky este un clasic updatat. Regizorul rus, şcolit de Lev Dodin (patriarhul teatrului rus, guru de la Malîi Teatr), ajuns şeful catedrei de teatru de la Wesleyan University, Middletown, SUA, nu s-a convertit la dramaturgia americană, nici măcar la cea contemporană, nici la vreo estetică nonconformistă. Kordonsky rămîne preocupat de marile texte clasice, în special ruseşti. A montat Cehov, Gogol, a dramatizat Dostoievski şi Bulgakov. Excepţiile s-au petrecut cu textele montate în ultimii ani – rusul Pavel Sanaev, cu Îngropaţi-mă pe după plintă, la Bulandra, şi polonezul Tadeusz Konwicki, cu Ultima zi a tinereţii, la Sibiu, amîndoi romancieri contemporani, dar păstrînd o anume eleganţă clasică a scriiturii. Cu Pescăruşul de la Teatrul German de Stat Timişoara, Kordonsky revine la Cehov (prima sa montare în România a fost Unchiul Vanea, la Bulandra, în 2001).
  În Pescăruşul, mutaţia esenţială pe care o operează regizorul – cu
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Părtași cu emoție la situațiile propuse de Cehov de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  După memorabilul spectacol cu “Unchiul Vania” de la Teatrul “Bulandra”, regizorul Yuri Kordonsky se întoarce la Cehov, demonstrând cunoașterea amănunțită a propunerilor autorului. Cehov a revoluționat regulile dramaturgiei, “Pescărușul” stârnind la debutul scenic comentarii negative, ca apoi să fie pus în valoare prin spectacolul lui Stanislavski.
  Regizorul Yuri Kordonsky “citește” scenic piesa novator, pornind de la o scenografie inspirat creată de Dragoș Buhagiar în care merge în spirit stanislavskian pe descifrarea fiecărui amănunt semnificativ al scrierii. Urmărește consecvent linia teatrului de situații analizate profund prin specularea psihologiei fiecărui personaj implicat conflictual. Nu uită că Anton Pavlovici Cehov este și un fin psiholog, teatrul său fiind considerat psihologic. Viziunea sa este exemplară, provoacă emoție și incită la meditație spectatorul.
  Shakespeare considera că “Lumea-i un teatru, noi suntem
  Citeste tot pe Spectator
• Un ţipăt ce-ţi străbate măruntaiele... de Elisabeta Pop sursa: Teatrul azi
  De mult n-am mai simţit atât de acut zisa aceea că din fiecare spectacol îţi rămâne negreşit o scenă, care te urmăreşte multă vreme după ce ai ieşit din sală... Ei bine, la Pescăruşul lui Kordonsky, scena care m-a urmărit şi mă mai urmăreşte încă este aceea a Ninei Zarecinaia: monologul acesta l-am mai auzit de multe ori, dar niciodată nu m-a luat cu frig, ca la acest spectacol. Învelită într-o rochie-sac albă, cu mânecile lungi, ca acelea de la cămăşile de forţă, un cocon ce nu va ajunge nicicând fluture, Nina se zbate, parcă ar vrea să zboare şi nu poate, iar ţipătul ei, întocmai cu al unui pescăruş rănit, e uluitor... Îţi intră în trup, te străbate până în măruntaie şi nu te mai părăseşte. („Nu ştiu unde mă aflu, nici ce mă aşteaptă... sunt ca un prizonier în fundul unei fântâni adânci şi goale…“ – traducere proprie). E atâta durere, atâta amărăciune, atâta disperare în ţipătul Ninei,
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Zbor şi prăbuşire de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Cînd am plecat la Timişoara să văd Pescăruşul lui Yuri Kordonsky, ştiam că şi Claudiu Goga repetă acelaşi text la Teatrul de Comedie. Coincidenţele astea incită. Şi se transformă într-un exerciţiu teribil pentru orice om de teatru bucuros să însoţească idei, gînduri, obsesii, accente regizorale, cheia fiecărui spectacol, performanţa actorilor sau aşezările în spaţiu, nota costumelor sau cromatica imaginilor. Pentru orice spectator, fiecare desen contaminează ochiul şi mintea, care se impregnează de tuşe zdravene, de o stilistică ce poate să re-aşeze anumite structuri umane şi teatrale. Pescăruşul este, din punctul meu de vedere, cea mai dificilă dintre piesele lui Cehov. Pentru că este vorba despre teatru, în primul rînd. Pentru că este cea mai implicată, să spunem, în viscerele creatorilor. Înăuntrul fiinţelor lor, „prin haosul visurilor şi imaginilor”, cum spune Treplev la finalul actului al patrulea. Sfîrşit de aşteptare,
  Citeste tot pe România literară
• Puţin după asfinţitul soarelui de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Cam atunci, lumina îşi coboară privirea, făcîndu- se că nu vede cum se strecoară întrebările şi neliniştile, cum umbrele timpului misterios se prepară ca să-şi facă simţită prezenţa.
  Atunci, în intervalul ce precede răsăritul Lunii, se fac transformări pe pămînt, în cer şi în oameni pentru ca ficţiunile teatrale să-şi intre în drepturi. Să seducă. Să cucerească. Cred că e bine să ne gîndim, din cînd în cînd, la asta. Dacă nu facem un pas în faţă spre această întîlnire cu lumea teatrului, a Lunii şi a nopţii vom rămîne cu viaţa-de-toate-zilele. Nu-i rău deloc nici aşa. Dar nu ne vom zări continuarea fiinţei şi a minţii, a celor ce ne zbuciumă şi ne locuiesc în taină, a celor pe care le îndepărtăm ca să nu ne apese, a celor ce ies din rutină şi din prejudecată. Teatrul este întîlnirea cu noi înşine. Teatrul este dialogul cu Eu-l fiecăruia şi cu Celălalt.
  Pescăruşul lui Cehov este un manifest despre Teatru.
  Citeste tot pe România literară
• Trigorin- o absenţă de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În 1972 Nichita Stănescu publica un volum de pseudo-critică literară intitulat Carte de recitire. Volum ce îi va aduce pentru a treia oară premiul Uniunii Scriitorilor.
  Dincolo de comentariile făcute de marele poet pe marginea unor opere literare celebre supuse „la o nouă lectură”, conta implicitul îndemn la revenirea sistematică la valoare. Îndemnul la relectură. O operaţie oricând la îndemâna cititorului obişnuit, în orice moment posibilă şi mereu recomandabilă cititorului profesionist care se zice că ar fi criticul literar. Şi unul dintre motivele nevinovatei mele „invidii” la adresa acestuia. Căci spre deosebire de el, eu, critic de teatru, am foarte rar şansa de a revedea un spectacol care mi-a plăcut. Raţiunile sunt multiple şi uşor de înţeles. Cele ce ţin de distanţe, de dificultăţi financiare sunt completate de ceea ce înseamnă însăşi realitatea, specificul însuşi al teatrului. Care specific face ca şi atunci când revenirea
  Citeste tot pe Adevărul
• Suflete rătăcite într-un spectacol nepereche de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  "Scriu o piesă pe care probabil nu o voi termina până la sfârşitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere, deşi mă tem de convenţiile scenei. E o comedie, există trei roluri pentru femei, şase pentru bărbaţi, patru acte, peisaje (priveliştea unui lac), o mulţime de conversaţii despre literatură, puţină acţiune, multă iubire”. Aceasta este prima consemnare a lui Cehov în legătură cu munca la “Pescăruşul" care va fi încheiată în 1895.
  Dramaturgia cehoviană are un loc important în spectacologia românească. La felul nostru de a percepe şi înţelege teatrul – deopotrivă public şi creatori – celebrul autor rus este unul dintre evanghelişti, alături de Shakespeare şi Moliere şi – bonus pentru cei mai patrioţi – Caragiale.
  Ştim deja. Cehov e greu pentru că în demersul descifrării lui, rămâne invariabil ceva inefabil, misterios, intraductibil, ceea ce ne-am obişnuit să definim cu un titlu generic drept taina sufletului rus.
  Citeste tot pe Port.ro
• Pescăruşi îngropaţi în lacul de zgură de Maria Zărnescu sursa: Yorick
  Informaţiile obţinute „pe surse” în lungile-mi peregrinări prin ţară din ultimele luni sugerau că 2013 ar fi „Anul Pescăruşului” şi că mulţi artişti creatori se vor lăsa inspiraţi de această primă manifestare publică a dramaturgiei cehoviene. Iată însă că stagiunea se apropie cu paşi grăbiţi (sau mai lenţi) de final şi doar două astfel de păsări măiastre şi-au luat zborul. În martie, la început de primăvară, a avut loc premiera spectacolului regizat de Yuri Kordonsky la Teatrul German de Stat Timişoara, iar recent, în mai, a venit rândul regizorului Claudiu Goga să îşi prezinte oficial exegeza la Teatrul de Comedie din Bucureşti.
  Coincidenţă sau nu, precedenta-mi contribuţie la sumarul revistei Yorick a fost dedicată chiar producţiei timişorene, ca urmare îmi permit a nu mai reveni asupra piesei în sine, a importanţei sale în istoria dramaturgiei şi a teatrului universal. Ci a porni matematic la drum, precum Claudiu Goga
  Citeste tot pe Yorick
• “… Ratare …” de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Cum nici un “algocalmin” – evocat în replica acestui spectacol cu o piesă celebră de Cehov ! – nu aduce un sprijin credibil pentru intenția actualizării scrierii, este necesar totuși, a cita intențiile regizorului Claudiu Goga, exprimate în programul de sală. “IUBIRE, SEX, OBSESIE, TRĂDARE, RATARE, MOARTE, ARTĂ – înșiruite astfel par a fi ingredientele unui film de Hollywood – dar acestea sunt temele principale din Pescărușul lui Cehov. Cum să ratezi o asemenea poveste?“, afirmă în scris, regizorul Claudiu Goga. Dar … având la dispoziție o distribuție cu nume prețuite ale Teatrului de Comedie și vedete de televiziune, regizorul nu reușește pe scenă, să pună convingător în practică proiectul său.
  Mai întâi, surprinzător este că regizorul se eschivează să specifice “un spectacol DUPĂ Cehov” sau măcar “adaptare” de Claudiu Goga. Își argumentează, tot în programul de sală, viziunea sa astfel: “Eu nu cred în textul
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Un Cehov fără fior rusesc de Simona Chițan sursa: Adevărul
  În spectacolul de la Teatrul de Comedie, „Pescăruşul“, actriţa Anca Dumitra, în rolul Ninei, conturează un personaj contorsionat, care-şi confundă biografia cu arta sa de actriţă, pe scenă.
  Regizorul Claudiu Goga a montat un Cehov realist, în care regăsim o atmosferă mai mult nemţească decât rusească. „Pescăruşul“ aminteşte de spectacolul său de la Braşov, „Puterea obişnuinţei“, după întunecata piesă a austriacului Thomas Bernhard . Spectacolul de la Teatrul de Comedie din Bucureşti transpune conflictul romantic şi artistic născut între ingenua Nina (Anca Dumitra), autoritara Irina Arkadina (Emilia Popescu), fiul ei, creator de piese experimentale, Konstantin Treplev (Alexandru Pavel) şi faimosul scriitor Trigorin (Ştefan Bănică Jr.), iubitul Arkadinei. Nonconformistul Treplev, contorsionat de propriile căutări artistice, e îndrăgostit de Nina, tânără fată de la ţară, proaspătă şi nepervertită, care cade victimă
  Citeste tot pe Adevărul
• Sunt un pescăruş… Ba nu. Puterea de a îndura! de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ne-am obişnuit să asociem cuvântul „pescăruş” cu libertate, zbor, alb, puritate, fragilitate, plutire, mare, orizont… Când ne gândim la piesa lui Cehov plonjăm şi mai adânc în stereotipuri şi ne vin imediat în minte Nina cea naivă, puterea de a îndura, neputinţa lui Treplev, forme noi, un lac feeric şi oamenii de prisos care vorbesc mult, beau vodcă şi sunt incapabili de acţiune. Aţi văzut recent măcar fotografia unui pescăruş? Capul lui, mai exact. Ochii ficşi, meschini şi ameninţători, ciocul puternic, ascuţit şi coroiat, alura de prădător pur-sânge. „Hrana pescărușilor este atât animală cât și vegetală, ea constând din deșeuri de la navele de pescuit sau de la fabricile de conserve, din pește, crustacee, moluște, sau alte animale marine mai mici, ca și din rozătoare. Speciile mari de pescăruși, jefuiesc cuiburile altor păsări sau chiar vânează păsările adulte, care sunt de obicei bolnave. Speciile mici de pescăruși se
  Citeste tot pe Yorick
• Un alt Cehov, dar acelaşi de Mădălina Dumitrache sursa: Agenda LiterNet
  Orice montare echivalează cu o nouă reflectare a textului în oglinda scenei. Reuşita acestui demers presupune o prealabilă incursiune în universul autorului, care poate furniza viziunii regizorale solide repere, incitante sugestii. Piesa Pescăruşul, scrisă de A.P. Cehov în 1896, pare să fi fost cel mai des montată din cele din opera sa. În 1898, Constantin Stanislavski a regizat piesa pentru Teatrul de Arte din Moscova, obţinând un adevărat triumf, după eşecul versiunii academice din 1896. Producţia lui Stanislavski a ajuns "unul dintre cele mai mari evenimente din istoria teatrului rusesc şi una dintre cele mai marcante evoluţii în istoria dramaturgiei mondiale". Una dintre cele mai recente şi curajoase montări a fost cea a regizorului Arthur Nauzyciel, la festivalul de teatru de la Avignon, ediţia 2012. În această montare, cu o scenografie de final de lume modernă, regizorul relevă actualitatea lui Cehov, care a trăit la începutul unei veac teribil şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cehov e un lucru foarte mare de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  De ce ai monta Pescărușul în anul deloc grațios cu arta, 2013? Chiar dacă autorii clasici nu mor, ei adorm vremelnic atunci când gustul sălii se apleacă spre frivole și trecătoare mode. Iar dacă, în pofida voinței majorității, îi trezim înseamnă că avem, deopotrivă, și un motiv, și un scop suficient de puternice astfel încât să lumineze cu strălucirea lor viețuirea cotidiană a spectatorilor.
  Bunăoară, a pune în scenă o piesă atât de delicat dificilă precum textul de debut dramatic al lui A.P. Cehov nu e un simplu gest de curaj și nici o toană. Sau așa ar trebui să fie și nu am în minte, spunând asta, doar ilustra istorie a spectacologiei Pescărușului. Înainte de orice, mă gândesc la problemele pe care le ridică scriitura: o aparentă lipsă de acțiune sau, cel puțin, una care pare că trenează, fără răsturnări spectaculoase, cu transformări care se petrec în spatele scenei, în culise, între acte sau în sufletele zbuciumate
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Anul Pescăruşului de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În zilele Festivalului Naţional de Teatru, atunci când toţi fidelii bucureşteni ai Thaliei ar fi făcut orice pentru a obţine un bilet, o invitaţie la spectacolul cu Pescăruşul, montat de Yuryi Kordonskyi la Teatrul German de Stat din Timişoara, dorinţa mea a fost aceea de a vedea cum a fost înscenat acelaşi text la Teatrul de Comedie, în regia lui Claudiu Goga.
  Avusesem şansa, bucuria de a fi martorul premierei montării timişorene, am scris despre ea cu plăcere. Ştiam încă din martie, atunci când am fost la Timişoara spre a o vedea, că şi la Bucureşti se pregăteşte un spectacol cu aceeaşi piesă. Nu puteam, aşadar, rata versiunea de la Comedie nu numai fiindcă „fişa postului“ îi cere criticului să vadă cât mai mult, ci şi din alte motive. Mai întâi, fiindcă, Pescăruşul rămâne scrierea mea favorită din creaţia lui Anton Pavlovici. O socotesc cea mai bună şi poate şi cea mai dificilă piesă a marelui dramaturg. O piatră de hotar
  Citeste tot pe Adevărul
• Preview la o metaforă a zborului: Pescărușul, Laboratorul de Noapte de Gina Șerbănescu sursa: Art Act Magazine
  Resorturi inedite ale universului cehovian
  Spectacolul Pescăruşul îşi propune să continue seria deschisă cu spectacolul Arlechino Moare? în cadrul Laboratorului de Noapte la Teatrul Bulandra. Proiectul a apărut la iniţiativa actriţei Antoaneta Cojocaru, fiind susţinut de directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie.
  Laboratorul de Noapte – o premieră în mediul artistic din România- este expresia nevoii contextului teatral românesc de a se regândi, de a se deschide către noi forme de expresie, de a se adresa unui public care să îşi diversifice modalităţile de percepere autentică a actelor culturale, de a stimula interdisciplinaritatea ca factor de evoluţie al artei teatrale. Prin spectacolul Pescăruşul, iniţiatorii Laboratorului de Noapte au ca obiectiv iniţierea unei arheologii speciale în universul cehovian, prin utilizarea unor forme de artă conexe în vederea evidenţierii mesajului autentic conţinut de creaţia dramaturgului rus.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Farmecul morţii de Alin Vara sursa: Agenda LiterNet
  La mii de ani după dispariţia vieţii pe pământ, e frig şi pustiu în univers, luminile sunt apariţii false, iar "sufletul lumii", care cuprinde în sine toate vieţile care au existat vreodată, de la viermi până la oameni, îşi cântă lugubru singurătatea, pregătindu-se de lupta cu diavolul, stăpânul materiei. El aşteaptă vremea în care materia şi spiritul se vor contopi armonios şi peste toate va domni voinţa universală, dar numai atunci când "Luna, Pământul şi chiar luminosul Sirius vor fi deja praf şi pulbere." E un amestec straniu de gnosticism, Schopenhauer, materialism, panteism, nihilism (interşanjabile, în fond) în această "piesă-în-piesă" imaginată de Cehov în Pescăruşul. Dar deşi e învăluită într-un context ironic-amuzant - tânărul Treplev îşi prezintă creaţia "nouă" în faţa mamei sale, Irina Arkadievna şi a amantului acesteia, scriitorul de succes Trigorin, trezind doar şoc, râsete şi uluială - ea nu are cum să
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• După spectacol mergeți la… duș! de Ileana lucaciu sursa: Spectator
  Teatrul “Bulandra” este cunoscut prin cele două săli de spectacol ale sale – “Liviu Ciulei” ( str.Izvor) și “Toma Caragiu” (Grădina Icoanei) care prin exploatarea lor de către regizori memorabili ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esring și astăzi de Yuri Kordonski sau Alexandru Darie, au construit “cărămidă” cu “cărămidă”, spectacol cu spectacol, prestigiul său, mirajul publicului și al actorilor față de această instituție culturală. Cu gândul la ziua de mâine și la evoluția spre noutate a teatrului, conducerea sa a conceput cu eforturi “Laboratorul de Noapte”, dedicat experimentului și în special, tinerilor creatori. A dotat “Laboratorul de Noapte” cu două săli, cu spații neconvenționale, una la etajul sălii “Liviu Ciulei”, mai modestă ca ofertă de joc și alta în apropierea sălii “Toma Caragiu”, mai amplă, cu dificultăți însă, de urcare la ea pentru cei cu dizabilități. De curând,
  Citeste tot pe Spectator
• Preview la o metaforă a zborului: Pescărușul, Laboratorul de Noapte de Gina Șerbănescu sursa: Art Act Magazine
  Resorturi inedite ale universului cehovian
  Spectacolul Pescăruşul îşi propune să continue seria deschisă cu spectacolul Arlechino Moare? în cadrul Laboratorului de Noapte la Teatrul Bulandra. Proiectul a apărut la iniţiativa actriţei Antoaneta Cojocaru, fiind susţinut de directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie.
  Laboratorul de Noapte – o premieră în mediul artistic din România- este expresia nevoii contextului teatral românesc de a se regândi, de a se deschide către noi forme de expresie, de a se adresa unui public care să îşi diversifice modalităţile de percepere autentică a actelor culturale, de a stimula interdisciplinaritatea ca factor de evoluţie al artei teatrale. Prin spectacolul Pescăruşul, iniţiatorii Laboratorului de Noapte au ca obiectiv iniţierea unei arheologii speciale în universul cehovian, prin utilizarea unor forme de artă conexe în vederea evidenţierii mesajului autentic conţinut de creaţia dramaturgului rus.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Un nou spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru, după Cehov. de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  "«Pescăruşul» nostru vorbeşte despre condiţia fără drept de apel a individului într-o societate împărţită între «învingători» şi «învinşi», despre iubire, ca fundament al existenţei, despre fractura dintre lumea dinlăuntru şi cea de dinafară, despre lupta interioară a individului pentru a rezista. Prezentat într-o manieră actuală, dinamică şi performantă, cu muzică live originală, momente de fizicalitate, teatru puternic realist psihologic, «Pescăruşul» este un spectacol despre adevărul acestui moment şi tocmai acest lucru cred că dăruieşte speranţă. O întâlnire extrem de rară între generaţii, stiluri şi experienţe diferite, distribuţia spectacolului este alcătuită din actori din majoritatea teatrelor bucureştene. Sunt recunoscătoare pentru generozitatea şi talentul colegilor mei, pentru dragostea lor de teatru, pentru înţelegerea lor că împreună putem schimba ceva. Acest an ne-a făcut să devenim o familie şi recomand
  Citeste tot pe Cotidianul
• Erzaţ de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  "Scriu o piesă piesă pe care probabil nu o voi termina până la sfârşitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere, deși mă tem de convențiile scenei. E o comedie, există trei roluri pentru femei, șase pentru bărbați, patru acte, peisaje (priveliștea unui lac), o mulțime de conversații despre literatură, puțină acțiune, multă iubire" (Anton Pavlovici Cehov despre "Pescăruşul").
  "Pescăruşul" nostru vorbeşte despre condiţia fără drept de apel a individului într-o societate împarţită între "învingători" şi "învinşi", despre iubire, ca fundament al existenţei, despre fractura dintre lumea dinlăuntru şi cea de dinafară, despre lupta interioară a individului pentru a rezista. (...) Este un spectacol despre adevărul acestui moment, şi tocmai acest lucru cred că dăruieşte speranţă. (Antoaneta Cojocaru coordonatorul spectacolului-laborator "Pescăruşul" de la Teatrul Bulandra).
  Cam asta ar fi, în chip declarativ, ce şi-au propus autorul
  Citeste tot pe Port.ro
• Despre „forme noi” și alți demoni… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Există în acest moment o bătălie puternică pentru „forme noi” în teatrul românesc. Cuvintele lui Treplev – „Trebuie căutate forme noi. Și, dacă aceste forme noi nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic” – răsună tot mai vehement în diverse tipuri de discurs. Răsună mai ales în discursurile celor care sunt departe de a propune cu adevărat forme noi și pentru care căutările se opresc, de cele mai multe ori, într-adevăr, doar la nivelul formei.
  Într-un an în care Yury Kordonski pune în scenă „Pescărușul” la Teatrul German de Stat din Timișoara, iar Claudiu Goga, deși fără umor, îl montează exact la Teatrul de Comedie din București, cu două vedete de televiziune în rolurile principale (care-s departe de a căuta forme noi), la Studio Space de la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, spațiu ofertant, construit special pentru experiment, actrița Antoaneta Cojocaru vine cu un „spectacol-laborator” pornind de la textul lui Cehov.
  Citeste tot pe Yorick
• Pescărușul – fotografie de grup de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Motto: „…Eu cred că teatrul, cel puțin teatrul contemporan, e marcat de rutină și de prejudecată. Mie unul îmi vine să o iau la goană de câte ori în fața mea se ridică cortina și acolo, în decorul din spațiul scenei, încadrat de cei trei pereți, artiști mari, adevărați, «preoți ai artei sfinte» se străduiesc să ne arate cum mănâncă, cum beau, cum umblă, cum se îmbracă semenii noștri, să transmită un sens moral, încercând o morală mică- micuță, ceva care să fie de folos oamenilor… și când ei fac acest lucru (…) mie imi vine să fug exact ca Maupassant din fața turnului Eiffel, care i se părea că-i strivește mintea.” (Constantin Gavrilovici Treplev în Pescărușul, traducerea Elisabeta Pop).
  Pe o hartă a teatrului românesc de azi se pot vedea cel puțin trei montări cu piesa scrisă de Cehov în 1895 și transformată de Stanislavski într-un succes după ce o primă montare fusese un eșec dureros. Povestea piesei lui A.P.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• “Pescăruşul” sau zborul înalt al unui spectacol-experiment de Loreta Popa sursa: Jurnalul
  Clipa de miracol numită zbor se poate repeta. Depinde de noi, dar şi de ceilalţi. Miracolul acesta al zborului îl dorim mereu, dureros de intens. Orice am face, orice am fi, nu ne poate da nimeni ceea ce suntem acolo sus, pentru câteva clipe sau ore. Iubim acea contopire cu universul ce pare că nu e al nostru şi nu întotdeauna ne acceptă. Zborul poate fi o stare sufletească, sau poate o iluzie, şi uneori o pasiune omenească pe care o simţim în întunericul unei săli de spectacol, în zbuciumul destinelor de pe scenă. Pentru câteva ore eşti într-un tunel al timpului, iar când luminile se aprind în sală aplauzi sau nu, zâmbeşti sau nu, te ruşinezi că umanitatea-ţi iese la suprafaţă sau nu, îţi ştergi pe furiş o lacrimă sau nu. Şi încet, încet aterizezi. Am văzut toate acestea în timpul şi la finalul unui spectacol-experiment cu piesa “Pescăruşul” de Anton Pavlovici Cehov la Teatrul Bulandra, la sfârşitul lui martie, când nu mai era loc
  Citeste tot pe Jurnalul
• Teatrul formelor noi de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nu vom şti niciodată cum sfârşeşte piesa lui Treplev fiindcă nici el, nici Cehov nu au vrut să ne-o spună. Nu ştim foarte bine nici ce înseamnă cu adevărat „teatrul formelor noi” despre care vorbeşte cu atâta exaltare şi care îi provoacă atâtea decepţii, umiliri şi disperări lui Konstantin Gavrilovici.
  În ceea ce e prezentat drept un „spectacol-laborator” doar „condus” nu regizat de Antoaneta Cojocaru, jucat la Studio Space de la Teatrul „Bulandra”, zece actori plus un muzician (Adrian- George Popescu) căruia i-a fost încredinţat şi rolul Pescăruşului, nescris de Cehov, şi un scenograf (Mihai Păcurar) încearcă să afle şi să ne împărtăşească şi nouă respectivul răspuns. Unul, desigur, posibil, la fel de posibil ca multe altele şi care, fără a fi nici pe departe perfect, mi se pare unul plauzibil. Au făcut-o, de fapt, acum aproape un an, în 2013, dar prin cine ştie ce întâmplare, dar şi din cauza statutului meu de
  Citeste tot pe Adevărul
• Când ai spus, ultima oară, „sunt un pescăruş”? de Claudia Daboveanu sursa: Revista Teatrală Radio
  De câte ori te-ai gândit în ultima vreme – citeşte câţi ani consideri că n-ai avut suficient respect faţă de timpul tău liber – ce să faci cu o oră din viaţa ta? O oră. Sau „… o staţie”, ca să amintesc unul dintre spectacolele mele preferate, realizate de Carmen Lidia Vidu acum câţiva ani. Carmen Vidu şi o echipă de alţi artişti au pus în scenă Pescăruşul. Ultimul act, un spectacol-sinestezie, după actul IV al piesei Pescăruşul de A. P. Cehov. Una dintre creaţiile dramaturgice cele mai jucate din lume. Motiv pentru care n-am de gând s-o povestesc. Spectacolul s-a jucat câteva luni, din primăvara acestui an, când a avut premiera, până de curând, la Teatrul Elisabeta. Acum, se joacă la Centrul Naţional al Dansului.
  Carmen Vidu a avut ce-nvăţa de la Cătălina Buzoianu, profesoara ei, una dintre cele mai talentate şi inspirate regizoare. Se vede. Se aude. Se simte. După un text clasic, a imaginat un spectacol-simbol,
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Singurătatea sticluţelor cu eter - Sirály / Pescăruşul de Attila Stracula sursa: Agenda LiterNet
  Oare de ce se ascunde Medvedenko sub gradene? Să vadă pe furiş cine vine la reprezentaţia de seară, pe malul lacului? Nicidecum, el este un om complexat, îngrozit, un sibilinic care ar trebui să fie modelul şcolarilor, ca învăţător al satului, unul dintre intelectualii de vază al comunităţii. Dar se retrage, se fereşte de lume, nu se manifestă public. Devine din proprie voinţă robul dragostei ce o nutreşte pentru Maşa. Departe de lumea dezlănţuită, de zgomotul marilor oraşe, sentimentele îi pot fi ancore de supravieţuire. Pe Maşa şi-ar dori-o drept tovarăşă de viaţă, însă alegerea nu este tocmai soluţia optimă. Resemnat, îşi acceptă viitorul sumbru, nefericit. E incapabil să opteze altfel. O urmăreşte cu ardoare aproape maladivă, însă aceasta îl ia în zeflemea, îl sfidează, nu se preocupă nici de propriul ei copil, darămite de tatăl acestuia. Maşa nu poartă negru pentru că-şi poartă doliul vieţii sale, fiindcă e nefericită.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Proba Pescărușului de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Aflat la a patra montare la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ (după Romeo şi Julieta, Medeea şi Lysistrata), regizorul grec Yiannis Paraskevopoulos a mers tot pe formula recitirii unui mare clasic şi a pus în scenă Pescăruşul de Cehov. Povestea bine-ştiută din Pescăruşul este înrămată într-un cadru metatextual, în care doi povestitori/regizori (Adrian Andone şi Cătălin Vieru, care şi-au construit excelent dublul rol), apelînd la numeroase stop-cadre, pentru a imprima dinamism unei înaintări altminteri lente în acţiune, explică, de fapt, felul în care se construiesc relaţiile între personaje şi îşi asumă chiar ei, pe alocuri, rolul acestora, spunînd sau repetînd replicile acestora. Primul sfert al spectacolului se joacă în avanscenă, cu cortina căzută, pentru a sugera nivelul metadiscursiv în care regizorul îşi plasează personajele. Un incipit excelent, pe o formulă care ar fi meritat menţinută pe parcursul spectacolului,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Pescărușul”, la Teatrul Naţional din Craiova. Un spectacol proaspăt și viu de Monica Andrei sursa: Ziarul Metropolis
  Finalul acestui an a adus la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, la sala „Amza Pellea”, „Pescăruşul”, de A. P. Cehov, în regia lui Yiannis Paraskevopoulos. Un spectacol proaspăt şi viu, ce merită văzut şi promovat în toate festivalurile.
  Până când paharul de şampanie l-a expediat eternităţii, la doar 44 de ani, Anton Pavlovici Cehov a creat personaje care par nişte umbre, fără detalii ce atrag atenţia. A absolvit cursurile Facultății de Medicină, s-a specializat în chirurgie, obținând și un “brevet de invenție pentru combaterea maladiilor covârșitoare”. N-a profesat. S-a apucat de scris cam pe la finalul liceului – schițe, nuvele și teatru. Devine cunoscut, are succes, şi face atât de mulți bani din ceea ce publică încât își permite să cumpere o moșie lângă Moscova și chiar să-şi întreţină familia din banii câştigaţi.
  Citisem undeva, cum, la finalul “Banchetului”, Socrate vrea să-şi convingă auditoriul să
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• CUCERITOR DE ACTUALĂ ILUSTRAȚIE TEATRALĂ de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  În ultima perioadă, Cehov atrage insistent regizorii în dorința de a arăta cât este de actual dramaturgul. Unii reușesc, alții nu, în special cei care îl i-au drept pretext pe Cehov pentru viziunea lor teatrală. După câțiva “pescăruși” cu aripile frânte pe diverse scene, “Pescărușul” Naționalului craiovean surprinde și atrage atenție prin inventiva sa ilustrare care nu știrbește prin nimic intențiile acestei valori a dramaturgiei universale.
  Regizorul grec Yiannis Paraskevopoulos este autorul acestui spectacol reușit ca inovație teatrală, dirijorul care a reunit în jurul său o echipă admirabilă, actori și scenograf. În 2006, acest regizor de marcă europeană, se remarcă la Craiova prin spectacolul original și impresionant, “Medeea” de Euripide și cu încredere în colectiv mai pune în scenă “Romeo și Julieta” de Shakespeare și “Lysistrata” de Aristofan. Acum, Yiannis Paraskevopoulos își dorește și reușește să
  Citeste tot pe Spectator
• Filmul Pescăruşului de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Din cale afară de enigmatică Pescăruşul, prima piesă cu adevărat cehoviană sau cel puţin socotită a fi astfel de exegeţi, din creaţia lui Anton Pavlovici.
  Nu doar că, aşa după cum au spus-o şi alţi comentatori şi cum am repetat-o şi eu adesea în cronici, nu vom şti niciodată cum se va sfârşi piesa lui Treplev. Ci, pe măsură ce exegeza scenică a scrierii evoluează, ne e din ce în ce mai greu să spunem unde, în care personaj anume, se concentrează preponderent vocea autorului. Cine este alter-ego- ul lui. Din ce în ce mai puţine montări îl acreditează în această condiţie pe Treplev, entuziastul „formelor noi”. Cu atât mai puţin cu cât, în ultima parte a piesei, Treplev, aflat în continuare în relaţie antagonică cu Trigorin, ajunge –culmea!- să afirme, precum acesta, că diferenţa dintre vechi şi nou e, la urma urmei, una fără importanţă. Sigur, am putea crede, şi nu fără temei, că „dublul lui Cehov” din Pescăruşul ar
  Citeste tot pe Adevărul
• Back to black: Pescărușul revizitat de Daniela Firescu sursa: Revista Ramuri
  „Arta de a scrie este arta de a observa. Mare parte din literatura secolului XX, începând cu Cehov, înseamnă să povesteşti ce se întâmplă când nu se întâmplă nimic”, spunea Luis Landero, romancier spaniol de referinţă, profesor la Şcoala de Arte Dramatice din Madrid. Versiunea Pescăruşului cehovian propusă de Yannis Paraskevopoulos comprimă introducerea şi spaţiul, transferă acţiunea în avanscenă, unde personaje secundare, doctorul Dorn şi Iakov (Adrian Andone şi Cătălin Vieru, cu subtile treceri dintr-un personaj în altul) dau glas unor multiple partituri, rostesc didascaliile, activează audienţa, anunţă „spectacolul”. Apropierea şi integrarea publicului devin şi mai evidente prin extinderea spaţiului scenografic, intrarea actorilor în zona spectatorilor, spectatori la rândul lor la „teatrul” imaginat de Kostea. Spectacolul lui Treplev desfăşoară o „polifonie informaţională” (definiţie dată de Roland Barthes teatrului),
  Citeste tot pe Revista Ramuri
• Cehov şi teatrul în teatru de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Să se fi păcălit oare atâtea generaţii de exegeţi şi să se fi înşelat numeroasele generaţii de spectatori atunci când şi unii, şi alţii au crezut, spus şi scris că nu vom şti niciodată care e finalul piesei lui Treplev?
  Să fie oare Pescăruşul, prima scriere socotită cu adevărat cehoviană, chiar piesa lui Kostea Gavrilov? Un Kostea de dincolo de moarte şi dincolo de ficţiune care, chiar în momentul în care s-a decis să scrie un teatru al formelor noi a ajuns la concluzia că, de fapt, nu există nici forme vechi, nici forme noi ci doar căutarea obsesivă a formei? Să fie oare mai înţelept ca, atunci când vedem, comentăm, scriem despre Pescăruşul să uităm puţin de teoriile lui Marcel Proust din Contra lui Sainte –Beuve şi să ne amintim mai degrabă de nuanţările aduse de Eugen Simion în cartea din 1981, semnificativ intitulată Reîntoarcerea autorului? Să fie oare Treplev un alter-ego al acelui Cehov reînnoit cu începere din 1895,
  Citeste tot pe Adevărul
• „Pescărușul”: o adaptare contemporană de Dana Țabrea sursa: Revista Timpul
  Din foarte multe puncte de vedere (scenografic, coregrafic, muzical, dramaturgic și regizoral), Pescărușul în regia lui Keresztes Attila este o adaptare, folosind mijloacele teatrului contemporan, fără a exagera în acest sens.
  Piesa este revalorificată printr-un scenariu intertextual, presărat cu referințe care fie ironizează anumite tertipuri regizorale intens uzitate până acum (cum ar fi intertextul din Hamlet și pasajul invocând Complexul lui Oedip, intenționat supralicitat), fie exagerează dramaticul, până când acesta ajunge să nu mai interfereze cu tragicul, ci cu comicul sau grotescul (Treplev își pierde vocea în cearta cu Arkadina, ajungând să scoată niște sunete ridicole, mimând țipătul pescărușului în acest registru al comediei sumbre, iar la rândul ei Arkadina își dezvelește sânii hilar, implorându-l pe Trigorin să nu o părăsească).
  Rolul lui Fülöp Erzsébet (Arkadina) este șarjat voit în prima parte, pentru a se îmbogăți
  Citeste tot pe Revista Timpul
• Forme noi sau Cum mai zboară „Pescăruşul” astăzi? de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Există multe feluri în care te poţi apropia de o piesă de teatru. Cu teamă, cu pioşenie, cu îndrăzneală, curaj, inconştienţă, superioritate, curiozitate, având certitudini, având nedumeriri, din dorinţa reală de a spune ceva anume cu acel text, şi nu cu altul sau pur şi simplu din întâmplare. Intenţia care stă la baza unei montări este recognoscibilă în spectacol. Stai în sală şi printre replicile actorilor simţi atitudinea regizorului faţă de text. De cele mai multe ori e vorba despre respect şi grija de a nu strica nicio corolă de minuni atunci când vorbim despre marii autori. Sau, dimpotrivă – impertinenţă şi rebeliune.
  Andrei şi Andreea Grosu au citit „Pescăruşul” lui Cehov cu interes real, curiozitate şi îndrăzneală inteligentă. Scenariul adaptat şi restructurat care stă la baza spectacolului de la Sala Studio a Teatrului Odeon are prospeţime, umor, ritm contemporan şi păstrează emoţia subterană a originalului.
  Citeste tot pe Yorick
• „Eu nu sînt un pescăruș“ de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Un Cehov-miniatură. Un fel de Cehov-esență pentru un public devenit străin de realismul psihologic și sensibil la social al pieselor lui. Nu e prima dată cînd Andrei și Andreea Grosu „prelucrează“ un text cehovian, în ceea ce s-ar putea numi o cheie esențialist-minimalistă – au făcut-o, la Unteatru (teatrul independent pe care l-au fondat) și cu Livada de vișini. Pentru Pescărușul de acum, de la Odeon, pun în mișcare un dispozitiv de deconstrucție pornind de la, pe de o parte, o convenție de teatru-n teatru, iar pe de altă parte, tradiția spectaculară/memoria culturală a textului, așa cum e ea interiorizată de public. Oarecum, în planurile secunde ale spectacolului, plutește dinamitarea din interior a canonului și a pomenitei tradiții regizorale – pînă la urmă, acest Pescăruș începe într-un haos de repetiții teatrale, lui Dorn i se oferă spațiu de desfășurare, supradimensionat față de importanța propriu-zisă a personajului,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• UnPescăruș de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  De o mare surpriză va avea parte cine va vedea Pescărușul regizat, la Odeon, de Andrei și Andreea Grosu, creatorii (și, de obicei, regizorii) Teatrului Unteatru. Plăcută, pentru unii, oroare – „ăsta-i Cehov?“ – pentru alții.
  Într-adevăr, nu e chiar Cehov. Adică nu e Cehov așa cum îl știm, așa cum l-am citit majoritatea, așa cum l-am văzut, așa cum ni-l închipuim. Dar de ce ar trebui ca un spectacol să ne arate exact ce ne așteptăm?
  Ce propun Andrei și Andreea Grosu, la una dintre primele lor ieșiri din coconul Unteatru, e un Pescăruș, cum să-i spun?, esențializat, în care relațiile complexe dintre personaje, descrise explicit sau doar sugerate de Cehov, sînt simplificate, explicate abrupt și înfățișate aproape brutal, renunțînd la multe nuanțe. Sensurile piesei nu sînt alterate major (poate pentru că textul e prea puternic și bine legat, nu lasă multă marjă de joc), dar accentele tradiționale sînt drastic schimbate – prin
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Unde mai trăiește „Pescărușul”? Într-un teatru de lemn dezgolit și deconstruit de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  Tristețea nu este întotdeauna rezultatul micilor neîmpliniri, necazuri sau supărări. Tristețea se naște și din cauza bucuriilor trecutului și din imposibilitatea și neputința de a le retrăi aici și acum. Cele mai puternice melancolii/nostalgii apar în momentul prezentului care nu se poate lepăda de trecutul pe care îl idealizează, ca pe un fel de standard al bunăstării și liniștii interioare. Sufletul personajelor cehoviene e compus din această alchimie a sentimentelor scindate între ceea ce a fost, ce este și aproape niciodată ceea ce ar putea fi. Cuvintele nespuse și emoțiile disimulate umplu tăcerile în teatrul lui Cehov și îi dau acel aer misterios după care suspină spectatorul degustător de dramaturgie rusească consacrată.
  Dar ce efect poate să aibă asupra publicului, o piesă precum „Pescărușul”, de exemplu, descompusă în teorie teatrală și a cărei elemente sunt augmentate chiar prin lentilele acestei arte? În montarea de la
  Citeste tot pe Yorick
• În culise de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Am văzut în primăvară, la Tîrgu Mureş, Pescăruşul de Cehov, în regia lui Attila Keresztes,un spectacol care se petrecea în teatrul lui Treplev şi care exhiba tendinţele spre teatralizare ale personajelor, ce simţeau nevoia „să joace“ sau „să regizeze“ (adică să îi manipuleze pe ceilalţi). În fapt, întregul spectacol era creat în jurul ideii de manipulare care împarte oamenii în „păpuşi“ şi „păpuşari“. La Odeon, regizorii Andreea şi Andrei Grosu merg mai departe cu reconfigurarea Pescăruşului ca teatru în teatru prin prelucrarea postmodernă a textului, într-o viziune care chestionează resorturile valabilităţii piesei astăzi şi posibilele chei de lectură anticanonică.
  În Sala Studio a Odeonului tronează teatrul lui Treplev, o structură rudimentară de lemn cu accesorii metalice, prinse de sfori – combinaţie de materiale primordiale – care reprezintă partea principală a decorului, spaţiul propriu-zis al acţiunii şi
  Citeste tot pe Dilema veche
• Un joc dezlânat de-a … “teatru în teatru” de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Piesa lui Cehov “Pescărușul” preocupă pe mulți regizori în ultimul timp, dar spectacolele rezultate nu au reușit să fie evenimente teatrale. Regizorii Andrei și Andreea Grosu propun o “adaptare”, din care însă, cu greu se înțelege subiectul piesei. Au ales drept temă principală a viziunii regizorale căutările personajului Konstantin Treplev de “forme noi” pentru teatru, dar … nu au găsit “formule noi” de tratarea piesi lui Cehov și i-au ignorat esențele tematicii. Merg pe vizualizarea acțiunii în “formula de teatru în teatru”, pornită de la scena din piesa lui Cehov, în care Treplev prin Nina vrea să demonstreze mamei sale actrița cunoscută Arkadina, că este un scriitor mai valoros decât amantul acesteia, Trigorin. Pentru Cehov căutarea lui Treplev de “forme noi” era doar o ironie față de manifestările unor “creatori” din timpul său, dar nu motivul tematic major pentru piesa “Pescărușul”. Simplist este rezumată
  Citeste tot pe Spectator
• Despre Cehov și beneficiile curentului electric de Cătălina Miciu sursa: scena9
  Am văzut până în prezent trei montări ale piesei lui Cehov, Pescărușul (y compris celebra variantă cu Valeria Seciu, Victor Rebengiuc și Octavian Cotescu, realizată în '74 și difuzată la TV în 2014), create la teatre diferite, de regizori din școli de regie diferite, cu actori din generații diferite. Adaptarea Andreei și a lui Andrei Grosu e cea mai jucăușă, mai experimentală și mai non-teatru clasic din tot ce am văzut. Împreună cu echipa Teatrului Odeon și cu doi dintre actorii de la unteatru, cuplul de regizori fac un spectacol în spectacol - toate scenele creează senzația de repetiție a vieții. Andreea și Andrei exploatează atât primul act - spectacolul de teatru pe care Treplev îl pregătește pentru mama sa și Trigorin -, cât și referințele la Hamlet, prezente în discuțiile dintre Arkadina și Treplev.
  Cehov a scris piesa în 1895, iar premiera, care-a avut loc un an mai târziu, a fost un eșec total - publicul a huiduit actorii,
  Citeste tot pe scena9
• Cercetare, experiment și artă de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Foartea adesea, atunci când este comentat un nou spectacol cu prima piesă, cum se zice, „cu adevărat cehoviană” a lui Anton Pavlovici, se face apel la un celebru citat din scrierile lui G. Călinescu. „Divinul critic” care observa că subiectul Pescărușului este unul preponderent estetic, fiindcă, într-un fel sau altul, toate personajele vorbesc ori sunt preocupate de artă.
  Spectacolul de la Teatrul „Odeon” montat de Andrei și Andreea Grosu, spectacol ce a avut premiera la sfârșitul stagiunii 2016-2017 și a fost invitat la ediția din septembrie 2018 a festivalului Zile și nopți de teatru la Brăila, deconstruiește scrierea cehoviană spre a o reasambla de așa manieră încât probează adevărul observației lui Călinescu. O face grație formulei adesea utilizate a teatrului în teatru care, însă, în mod categoric, de data aceasta, nu este, așa cum se întâmplă frecvent, un colac de salvare la care se recurge spre a se încerca ajungerea la liman
  Citeste tot pe Yorick
• unpescăruș la Odeon de Cristina Modreanu sursa: Scena.ro
  Spre deosebire de creația lui Andrei Șerban, Pescărușul de la Odeon e fundamentat mai puțin pe redescoperirea viziunii din interior a fiecărui rol și mai mult pe intervenție exterioară, respectiv o reinterpretare radicală a spațiului de joc. Perspectiva spectatorilor e complet schimbată, ei se află în culisele micii scene improvizate de Treplev pentru piesa lui de ”teatru experimental”, iar de partea cealaltă a scenei îi pot vedea pe spectatorii membrii ai familiei, cărora tânărul artist le arată creația lui. Undeva, în depărtare, lucește și lacul, ca o prevestire. Scena e complet deschisă, se văd scripeții care controlează cortina, iar planetele făcute din carton sunt prinse pe o funie cu cârlige de rufe (scenografia Vladimir Turturică). E un decor hand-made, alcătuit din obiecte de strânsură, într-o combinație deopotrivă ingenioasă și emoționantă, fiindcă se simte în ea dorința veche de când lumea de a construi o lume din nimic.
  Citeste tot pe Scena.ro
• RĂSCOLITOR SPECTACOL DESPRE SUFLETUL UMAN “GOL” ȘI EGOIST de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Cehov a precizat cu ironie că piesele sale ar fi comedii. Dramaturgul se manifestă însă, ca un psiholog, un analist al sufletului uman studiat până în cele mai tainice cotloane prin personajele aflate în acțiune și conflicte dramatice. Regizorul Andrei Șerban care a pus în scenă mai multe spectacole cu piesele lui Cehov, de astă dată pentru “Pescărușul” se transpune parcă în gândirea minunatului dramaturg și pătrunde ca un psiholog desăvârșit în sufletele personajelor, le descoperă egoismul, veleitățile.
  Regizorul Andrei Șerban lucrează pentru prima dată la noi într-un teatru independent – “Unteatru” -, și aplică piesei “o adaptare liberă după traducerea de Mașa Dinescu și Andrei Șerban” fără a știrbi cu numic substanța scrierii, doar cu intenția de a demonstra universalitatea piesei scrisă în 1895, cu o temă perfect valabilă și în zilele noastre. În “Pescărușul”, Cehov analizează sentimentul de afecțiune,
  Citeste tot pe Spectator
• unPescăruş la unTeatru de unŞerban de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Un bolovan de formă neregulată. Poate un asteroid. Pe el urcă Nina pentru piesa în piesă din actul prim al Pescăruşului lui Andrei Şerban de la unteatru. Debutul regizorului într-un teatru românesc independent. La 75 de ani fără câteva zile.
  Într-un interviu pentru Bookhub, regizorul mărturisea că montează a cincea oară în carieră textul lui Cehov pentru că nu îl înţelege. Şi adaugă că încearcă să înţeleagă ceva împreună cu actorii.
  Conform obiceiului său (prea puţin înţeles şi cu atât mai puţin practicat într-o lume suprasaturată de certitudini şi atoate-cunoscători), Şerban îşi asumă limitele şi permanenta încercare de a le depăşi, vorbeşte despre ceaţă şi despre foamea de senin, mărturiseşte despre cumplitele frământări ale artistului, deci, ale omului.
  Mai mult, totuşi, ca în anii şi spectacolele de pe urmă, regizorul se oferă lumii aşa cum este: un work-in-progress perpetuu, măcinat de nevoia de a înţelege,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Unpescăruşlaunteatru de Alexandru Pătrașcu sursa: Adevărul
  Prima colaborare a lui Andrei Şerban cu un teatru independent românesc e o întoarcere la rădăcinile sale americane, ale experimentelor de la teatrul La MaMa. De aceea, afirmaţia sa că Pescăruşul lui Cehov este o piesă pe care n-a înţeles-o pe deplin niciodată trebuie luată în sens metaforic. Probabil sunt puţini regizori, chiar şi în lume, care s-o fi pus în scenă de cinci ori.
  De-a lungul carierei sale, viziunile regizorale ale lui Andrei Şerban, fie că au fost apreciate sau nu, că erau atinse de geniu sau provocatoare până la dezgust, n-au trădat teatrul niciodată. Şi atunci, totul devine o căutare a adevărului, în care nu răspunsul final e important, ci drumul asimptotic până la certitudinea finală.
  Iconoclast şi minimalist, Pescăruşul de la unteatru e un spectacol excelent şi paradoxal. Decorurile sunt inexistente, recuzita e minimală: scaune, un bolovan şi o saltea. Spaţiul gol al lui Brook e ostentativ indicat, chiar şi prin
  Citeste tot pe Adevărul
• Sub semnul Unicităţii: UnPescăruş. UnCehov. UnTeatru de Andreea Nanu sursa: Ziarul Metropolis
  Am avut privilegiul să văd un spectacol de teatru îndelung pregătit şi aşteptat. La Unteatru. Pescăruşul, de Cehov, în regia lui Andrei Şerban. O primă colaborare cu teatrul independent Unteatru, o şansă extraordinară oferită unor actori care şi-au arătat din plin măiestria, într-o sală arhiplină. Un Cehov foarte conturat, cu personaje bine definite, cu distribuţie multiplă pentru fiecare rol. Un Cehov care-şi face auzită vocea mai ales prin manifestul Teatrului: Avem nevoie de Teatru.
  Teatrul trebuie să caute forme noi. Iar dacă Teatrul îşi va epuiza la un moment dat resursele interioare, capacitatea de a inventa şi de a se reinventa, mai bine să nu avem teatru deloc. Interesantă provocare! Însă Pescăruşul nu este doar despre Teatru; Pescăruşul este o metaforă despre Artă şi condiţia artistului în lumea contemporană, despre puterea artei de a transfigura şi de a îmbogăţi realitatea cu sensuri noi. Dar şi un tulburător dialog al
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Undeva, într-un rol secundar, bunătatea de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Pescăruşul lui Andrei Şerban de la unteatru are 10 personaje. Dintre acestea, unul profesează o meserie ciudată: bunătatea.
  Doctorul Dorn (Richard Bovnoczki sau Vitalie Bichir) e un fost. Un fost bărbat dorit de toate femeile, un fost intelectual vizitat de idealuri, un fost doctor jurând să facă bine pacienţilor lui.
  La ora Pescăruşului cehovian, ni se prezintă îmbătrânit înainte de vreme, lucid, blazat, uneori cinic. Şi totuşi, el este cel care produce două dintre cele mai puternice, apăsătoare, inexplicabile şi emoţionante gesturi ale întregului spectacol.
  Mai întâi, doctorul e primul şi, până la urmă, singurul care încurajează viziunea dramaturgică a lui Treplev (Bogdan Cotleţ sau Anghel Damian sau Bogdan Nechifor). Apoi, e, de asemenea, singurul care îi întinde o mână (citeşte: o îmbrăţişare) învăţătorului Medvedenko (Liviu Pintileasa sau Ionuţ Vişan).
  Ambii îi răspund cu o emoţie imposibil de povestit. Uriaşa foame de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Primul titlu de Grand Slam de Răzvana Niţă sursa: razvananita.wordpress.com
  Până acum a fot vorba de izbânzi incontestabile, căutări, încercări, experimente, câteva „demonstrative” foarte populare. Cu „Pescăruşul” lui Andrei Şerban, Unteatru – condus de o echipă de dublu, Andreea şi Andrei Grosu – intră în elita competiţională, dovedind că este o instituţie solidă, are experienţă, anvergură şi profil de campion. E o victorie a tenacităţii, rigorii, pasiunii, cu atât mai meritorie şi inspiratoare azi când asistăm la atât de puţine reuşite autentice.
  O adaptare liberă (de toate prejudecăţile dar care nu se leapădă de Cehov şi în plus se lasă contaminată de spiritul shakesperian), o formulă scenografică esenţializată, sintetică şi încăpătoare şi o concepţie regizorală fresh şi în acelaşi timp rafinată – sunt ingredientele acestui „preparat” creat de masterchef Andrei Şerban. Teatrul şi teatralitatea, dragostea şi inocenţa, gloria, trufia şi îndoiala, ispita protagonismului şi
  Citeste tot pe razvananita.wordpress.com
• „Pescăruşul” şi forţa de a merge mai departe a lui Andrei Şerban (1) de Alina Epingeac sursa: Yorick
  „Condiţia artistului”; dintotdeauna a fascinat şi incitat. Iată un subiect pentru o nouă povestire. De ce e artistul altfel decât ceilalţi, de ce inspiră atâta curiozitate, de unde atâta mister şi curiozitate? Această aură de legendă care îmbracă de cele mai multe ori existenţe inimaginabil de triste în spatele zâmbetului din fotografii şi al declaraţiilor din reviste. Chinul a fost coniţia sine-qua-non a multor vieţi de zbucium. Poate că tocmai acest ritm interior rupt şi grăbit este acel ceva care îl face diferit pe artistul cel admirat de cei care îşi trăiesc viaţa fără prea multe ghionturi interioare. Dar el, el artistul, cum e, cine e, de ce e?
  „Pescăruşul” montat de Andrei Şerban la Unteatru este unul dintre acele spectacole exigente cu sine însuşi; personajele lui Cehov sunt investigate ca într-un aparat cu rezonanţă magnetică nucleară pentru a cerceta cât mai amănunţit în fibra acestei condiţii de a fi artist.
  Citeste tot pe Yorick
• „Pescărușul” sau simplitatea perfectă a „spațiului gol” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Iubire, neiubire, disperare, evoluție, artă, căutare, schimbare, ambiție, generații, condiția creatorului, tristeți adânci ca marea, singurătăți, mai ales singurătăți infinite. Așa arată în câteva cuvinte cel mai recent spectacol pus în scenă de Andrei Șerban, la UNTEATRU. „Pescărușul” lui Cehov, în această superbă nouă variantă este, poate, unul dintre cele mai sincere spectacole ale lui Andrei Șerban, pe care le-am văzut în ultimii ani. De o simplitate extraordinară, acea simplitate profundă, perfectă, pe care doar un mare creator o poate atinge atunci când știe că nu mai are nimic de demonstrat și atunci când nu mai vrea să demonstreze nimic. E simplitatea perfectă a „spațiului gol” și probabil cea mai frumoasă exemplificare a acestui concept pe care am văzut-o vreodată pe scenă. Este reducerea la esență… Și nu are nimic din falsul spațiu gol atât de vehiculat și golit de sens în condițiile unor ani de tranziție și
  Citeste tot pe Yorick
• Câte ceva despre Pescărușul de la Unteatru de Andrei Crăciun sursa: Ziarul Metropolis
  Nu am de gând să spun că acesta este cel mai bun Pescăruş care s-a jucat vreodată în oraşul Bucureşti, pentru că nu am văzut tot Cehovul din Bucureşti, dar vreau să spun altceva: este cel mai bun din ce am văzut eu.
  Montarea matură a lui Andrei Șerban reușește să păstreze din Cehov esențialul. E un spectacol care nu e încărcat inutil, mai apropiat de ochii și mintea și sufletul spectatorului din secolul XXI. Probabil, de aceea și are succesul de casă pe care îl are. Vedem un Cehov aproape de noi, în același timp grandios și minimalist. Caracteristic spectacolelor de Andrei Șerban și Pescărușul de la Unteatru este construit atent, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, și, în același timp, nimic nu pare excesiv sau îngrădit. E un spectacol la care se poate și râde (și se râde copios – fiindcă, până la urmă, Cehov însuși era încredințat că Pescărușul e o comedie) și se poate și plânge (și se plânge).
  Apoi,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• „Pescăruşul” şi forţa de a merge mai departe a lui Andrei Şerban (2) de Alina Epingeac sursa: Yorick
  (…) O altă imagine care nu îţi dă voie să pui punct gândurilor despre „Pescăruşul” regizat de Andrei Şerban la Unteatru este celebra întâlnire dintre Nina şi Treplev din actul IV începută ca un joc copilăresc de aducere aminte a ceea ce erau când încă mai aveau speranţe şi terminată cu un joc ritualic în care îl prind şi pe Sorin pe care îl „depun” pe o saltea ca pe un catafalc, în timp ce replicile piesei cu „forme noi” a lui Kostea sunt spuse în canon.
  Văzându-i mână în mână pe Sorin – „omul care a vrut” şi a ajuns în pragul morţii fără să fi trăit cu adevărat – şi pe Treplev – cel care visa la forme noi şi a eşuat într-un scriitor chinut de mediocritatea sa – înţelegi de ce împuşcătura ce va urma nu mai poate fi nici un accident şi nici un joc, ci felul cel mai demn în care Treplev îşi asumă condiţia. În această scenă vede în Nina o femeie care a clacat poate mai lamentabil decât el;
  Citeste tot pe Yorick
• Problema cehoviană de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  A cincea variantă a Pescăruşului cehovian pe care a creat-o Andrei Şerban s-a nimerit să fie la unteatru, o companie teatrală independentă condusă de Andreea şi Andrei Grosu. Cu o vechime de opt ani – sărbătoriţi prin a patra ediţie a Zilelor unteatru, între 25 şi 29 iulie, un showcase cu producţii recente şi spectacole în premieră ale companiei –, unteatru este o alternativă la instituţiile publice de spectacole, cu care are în comun pasiunea pentru texte şi formule spectaculare clasicizate. Abordează dramaturgia clasică şi modernă, mizează pe estetici minimaliste (condiţiile o impun, atît dimensiunile şi facilităţile spaţiilor, cît şi resursele financiare), căutările artistice, fie şi experimentale, urmează formule standard de cercetare teatrală. Ce deosebeşte unteatru de teatrele de stat este vivacitatea companiei, atît artistic, prin entuziasmul producţiilor, cît şi administrativ, prin crearea unui loc primitor, cu două săli de
  Citeste tot pe Dilema veche
• Doi pescăruși. Zbor încrucișat de Cristina Modreanu sursa: Scena.ro
  După ce creatorii unteatru, Andrei și Andreea Grosu au montat la Odeon, în stagiunea trecută, celebra piesă Pescărușul de A.P. Cehov, în această stagiune Andrei Șerban, poate cel mai cunoscut regizor român în viață, invitat obișnuit al marilor scene din România și din lume, a lucrat propria versiune a aceleiași piese în micul teatru independent numit cu modestie (exagerată) unteatru. Schimb reciproc avantajos. Metaforă a unei circulații a energiilor creatoare în teatrul românesc, de la teatrul subvenționat de stat înspre teatrele independente și invers, un schimb ce are loc constant de mai bine de un deceniu și se plasează mai presus de contingentul implicând resurse, finanțări, conflicte de programare și conflicte într-un sens mai adânc, care ține de concepte și de principii de funcționare. Cei doi pescăruși rezultați din acest schimb neprogramat de nimeni, născuți din întâmplare, par să ne spună că singurul lucru care contează este
  Citeste tot pe Scena.ro
• Pescărușul – Spațiul gol și vocea autorului de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Extrem de inspirată ideea ca printre secțiunile ediției a IV-a a Teenfest să figureze și una intitulată Reborn Classics. Iar programarea în cadrul ei a unui spectacol-eveniment (aș zice chiar mai mult decât eveniment), așa cum nutresc convingerea că este Pescărușul regizat de Andrei Șerban la Unteatru mi se pare, la rându-i, un eveniment în sine.
  Lectura – un eveniment al cunoașterii era, este titlul unei cărți a profesorului meu de Teoria literaturii de la Facultatea de Litere a Universității clujene, Ion Vlad. Mi-am amintit de el, fiindcă felul în care citește, de această dată, Andrei Șerban celebra scriere a lui Cehov este, în opinia mea, un act artistic și intelectual prin care cunoașterea lui Cehov dobândește în spațiul teatral românesc un plus de profunzime. Autentică, reală, sinceră, nemimată, nerepetitivă.
  Șerban a pornit la Unteatru în căutarea și exploatarea formelor noi din superba piesă a lui Anton Pavlovici punând în noua
  Citeste tot pe Yorick
• Zarecinaia: „Eu sunt un pescăruş“. Dar ce este un „pescăruş“? de Daniel Tronaru sursa: Adevărul
  Cea mai mare greşeală pe care-am putea-o face despre spectacolul „Pescăruşul“, montat recent de Andrei Şerban la unteatru, ar fi să căutam în acesta realismul cehovian (nici măcar cel stanislavskian, şi cu atât mai puţin cel atât de dorit şi clamat de marxiştii timpurii). Dar, dacă acesta nu este un spectacol „realist“, atunci ce este? Mai degrabă unul conceptual, cum rar se vede cu succes în teatrul românesc.
  După atâtea reprezentaţii ale textului clasic – multe în regie proprie –, Şerban deconstruieşte acum personajele şi situaţiile cehoviene, până la nivel de replică, de fonetică a acesteia (vezi fragmentarea celebrului monolog teatral al Ninei Zarecinaia, redus acum la pur sunet şi mişcare, similar mantrelor asiatice sau altor exerciţii de vocalizare), impune actorilor un joc dezarticulat, descentrat (la propriu, la nivel al mişcării), dezlânat, de-canonizat de fapt, precum al unor păpuşi (ruseşti) mecanice sărite de pe fix
  Citeste tot pe Adevărul
• Pescărușul – matricea shakespeariană de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Revăd, la vreo zece zile distanță, excepționalul Pescărușul, montat de Andrei Șerban la unteatru.
  Același spectacol și, totuși, altul fiindcă directorul de scenă a distribuit pe același rol mai mulți actori și, cu toate că matricea regizorală rămâne esențialmente neschimbată – același spațiu gol din arsenalul lui Peter Brook, plasat în cutia neagră a lui Stanislavski, același joc subtil de trecere între actor și rol, același pasaj și aceeași metamorfoză la vedere de la condiția de actor la aceea de spectator care-și privește partenerii cum joacă, odată intrați în condiția de personaje, montarea dobândește specificități și nuanțe în funcție de componenții distribuției. Semn clar că Andrei Șerban nu și-a gândit creația drept ceva inflexibil, dat odată pentru totdeauna, că a căutat în repetiții detalii în funcție de fiecare actor în parte, că a luat în calcul relații de comunicare specifice, determinate de ceea ce ar
  Citeste tot pe Yorick
• „Pescărușul” sau simplitatea perfectă a „spațiului gol” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Iubire, neiubire, disperare, evoluție, artă, căutare, schimbare, ambiție, generații, condiția creatorului, tristeți adânci ca marea, singurătăți, mai ales singurătăți infinite. Așa arată în câteva cuvinte cel mai recent spectacol pus în scenă de Andrei Șerban, la UNTEATRU. „Pescărușul” lui Cehov, în această superbă nouă variantă este, poate, unul dintre cele mai sincere spectacole ale lui Andrei Șerban, pe care le-am văzut în ultimii ani. De o simplitate extraordinară, acea simplitate profundă, perfectă, pe care doar un mare creator o poate atinge atunci când știe că nu mai are nimic de demonstrat și atunci când nu mai vrea să demonstreze nimic. E simplitatea perfectă a „spațiului gol” și probabil cea mai frumoasă exemplificare a acestui concept pe care am văzut-o vreodată pe scenă. Este reducerea la esență… Și nu are nimic din falsul spațiu gol atât de vehiculat și golit de sens în condițiile unor ani de tranziție și
  Citeste tot pe Yorick
• Pescăruşul. A cincea întâlnire… de Mihaela Nicolae sursa: BookHub
  TREPLEV (aruncând o privire asupra scenei): Ăsta‐i tot teatrul. Cortina, culisa, întâi, a doua, şi încolo nimic. Niciun fel de decor. Fundalul ni‐l dau lacul şi zarea.
  
  Spaţiul gol, cartea lui Peter Brook, e adusă în scenă într-un spaţiu gol. Urmează a cincea întâlnire a lui Andrei Şerban cu Pescăruşul lui Cehov: despre ce e important şi etern. O piatră de râu, aurie, imposibil de rostogolit, masivă, ca un meteorit care n-a apucat să se facă fărâme intrând în atmosferă. Piatra este locul/stânca de unde se înalţă pescăruşii. Lumina de final cade pe această piatră de râu, ea e protagonista. Ea este scena însăşi. Iar Teatrul e desfăcut în bucăţi, deconstruit, până la fibră. Vom ridica cortina la opt şi jumătate precis, când răsare luna.
  
  *
  
  Scaunele, câţi actori, atâtea scaune, niciunul în plus, niciunul în minus, sunt mutate de colo-colo, cu atenţie, contează unde îţi aşezi scaunul, vezi mai bine din alt unghi,
  Citeste tot pe BookHub
• Pescăruşul show, Pescăruşul movie de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Dacă ar fi să spun care sunt bănuielile mele în privinţa ambiţiilor nutrite de Catinca Drăgănescu în clipa în care s-a gândit să monteze pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad în cel mai neclasic mod cu putinţă „Pescăruşul”, cred că cel mai simplu ar fi să afirm că regizoarea a vrut să se ia la trântă nu doar cu toate prejudecăţile din lume, ci şi cu aproape tot ceea ce s-a scris până astăzi despre celebra piesă a lui Cehov.
  Catinca Drăgănescu demontează, desface, remontează, remixează, cum se spune astăzi, prima şi poate cea mai cunoscută dintre scrierile cu adevărat cehoviene ale lui Anton Pavlovici, o transferă, o relochează în zilele noastre, dorind, în primul rând, să demonstreze că cel care este recunoscut îndeobşte drept dramaturgul de la care începe revoluţia formelor şi formulelor dramatice şi dramaturgice în secolul al XX lea poate fi nu doar aproapele nostru, aşa cum imbatabil a arătat într-o
  Citeste tot pe Adevărul
• O premieră și două motive de optimism de Ion Parhon sursa: România Liberă
  La Ramnicu Valcea, pe scena Teatrului "Anton Pann" (care apar-tine in fapt Casei de cultura a sindicatelor), un nou spectacol, la des-chiderea stagiunii, cu "Trei surori", de A.P. Cehov, in regia si scenografia lui Adrian Roman, directorul institutiei. Marturisesc de la inceput ca am trait un sentiment de aprehensiune in drum spre intalnirea "valceana" cu personajele lui Cehov. Temerile se legau mai intai de acest proiect foarte ambitios, mai ales pentru o trupa mai putin obisnuita cu un repertoriu de mare anvergura, piesa bucurandu-se insa de o atractie aproape irezis-tibila, fiind vazuta de noi intr-un interval de timp relativ scurt si la Nationalul bucurestean, la Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfantu Gheorghe, la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu si la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti. Apoi, un alt factor de risc, in opinia noastra, era si "dialogul" dintre consacratii trupei, pe de o parte, si cativa interpreti foarte tineri, absolventi ai Facultatii de Teatru din
  Citeste tot pe România Liberă
• Spectacolul unei generaÅ£ii / Trei surori la Sfîntu Gheorghe de Ion Parhon sursa: România Liberă
  De mulţi critici contestat, de alţii (mai puţini) apreciat, iar de unele voci (fără argumente) adulat, ca dovadă că percepţia valorii sale a fost mai degrabă mimată, încă tînărul regizor Radu Afrim îşi vede de drumul său ambiţios şi anevoios, pe care a lăsat deja cîteva "borne" (ultimele sunt Îngerul electric şi Alge) edificatoare pentru calităţile sale de exponent al unui "nou val" al performanţelor şi înnoirilor în teatrul românesc. Mai ales acest din urmă "vector" mi se pare că trebuie privit cu interes şi respect, întrucît, prin spectacolele sale, regizorul a dovedit că păşeşte viguros în mileniul trei, în vreme ce mulţi directori de scenă, unii cu o impresionantă carte de vizită, nu au ajuns şi nu cred să mai ajungă vreodată să depăşească stadiul mediu al artei spectacolului din anii '60. Nimic mai firesc, aşadar,
  Citeste tot pe România Liberă
• Cele Trei surori ale lui Radu Afrim de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Regizorului Radu Afrim îi place (uneori chiar prea mult) să se joace. Ultima lui jucărie, la Teatrul Andrei Mureşanu din Sf. Gheorghe, se numeşte Trei surori, un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, spune Afrim, căruia-i aparţin, pe lîngă regia spectacolului, scenografia şi coloana sonoră. E a doua oară cînd Sfîntu Gheorghe găzduieşte o astfel de revizitare a clasicilor (expresia îi aparţine criticului literar Mircea Martin), după Alge. Bernarda’s House Remix, dublu nominalizată la Gala Premiilor UNITER de anul acesta (pentru cel mai bun regizor – Radu Afrim, şi cel mai bună actriţă - Ioana Gajdo), şi probabil nu va fi ultima.
  Trei surori e jucat cu spectactorii pe scenă, nu neapărat din necesităţi experimentale, mai curînd din nevoia unei intimităţi de serbare şcolară, unde părinţi grijulii, dar mîndri de odraslele lor (publicul), urmăresc joaca de-a viaţa a unor copii cu mult simţ ludic (actorii). E o adunare un pic luată,
  Citeste tot pe Ziua
• Cehov la borcan de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminica
  Chestiunea receptarii contemporane a clasicilor - indiferent in care arta - a suscitat intotdeauna si continua sa suscite dezbateri, zbateri si bateri (cu pumnul in masa, de pilda), intrucat conflictul dintre generatii, mentalitati etc. se vadeste in asemenea imprejurari mai puternic, parca, decat indeobste. Cu osebire ascutita devine disputa in cazul teatrului, care, fiind eminamente o arta a prezentului, e supus in mai mare masura decat altele fluctuatiilor de gust, perceptie, moda si asa mai departe.
  Ba, inca, acum vreo cativa ani, reactia omului in fata noutatii constituia un fel de test nu doar pentru preferintele estetice, dar si pentru orientarea lui politica. Daca iti placea - sau declarai ca iti place - felul de a face teatru al lui, sa zicem, Andrei Serban, erai, cum ar veni, democrat; sau de-a dreptul liberal. Ori, ma rog, taranist... Ce erai daca nu-ti placea, nu mai e nevoie sa precizez. Tot asa, cu teatrul zis experimental: cum strambai din nas la o prostioara ifosativa
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• Ghidusiile lui Afrim …Si borcanasele Anfisei de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Radu Afrim este un cititor giumbuslucar, doldora de pozne nastrusnice in lectura. Se apropie cu un ochi foarte viu de textele pe care si le alege, le descompune sub lupa pentru a regindi totul intr-un puzzle care te lasa cu gura cascata, cuceritor, cu o imaginatie imposibil de ponderat, marsind pe un comic spumos. Intuieste exact nodurile semantice care pot fi speculate in diverse registre, fara sa piarda nimic din suflul atmosferei la care face rapel si gaseste chei de abordare ce vitalizeaza canoul. Ii place sa stearga praful de pe textele clasice si o face cu o dexteritate ce ar produce gelozie celor mai meticuloase gospodine. Ii ramine de fiecare data intreg miezul pe care stie sa-l contextualizeze surprinzator. Tastatura lui Afrim contine doua butoane de baza: delete si insert, in jurul carora se deschid tot felul de ferestre hazoase. Ce mai incoace si incolo, este un spirit ludic cu bataie lunga, bransind replici, situatii ultracunoscute la tot ce e nou si poate activa un mesaj
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Cehov pentru contemporani de Cristina Spiridon sursa: Ziua
  Cunoscuta capodopera cehoviana "Trei surori" revine, dupa 34 de ani, pe scena Teatrului de Nord din Satu Mare, in viziunea regizorului Gelu Badea. Piesa, care are premiera maine (orele 19.00), deschide actuala stagiune a institutiei.
  "Trei surori" este un spectacol al memoriei, al faptelor crude, al faptelor fara egal, care nu ar mai trebui repetate. Regizorul abordeaza piesa intr-o maniera inovativa. Textul lui Cehov este pastrat aproape in totalitate, dar prezentarea existentelor tulburatoare ale unui trecut nu demult apus se face in legatura cu intamplarile contemporane. Energia, entuziasmul fatal, tensiunea, insotesc caracterele pe care le dezvaluie in acest spectacol toti interpretii. Din distributie fac parte, alaturi de actorii consacrati ai institutiei, si tineri absolventi proaspat angajati: Ciprian Cosma, Silva Helena Schmidt si Mihai Damacus.
  "Pictor al omenirii in suferinta" si al "paradisului banal", Cehov s-a impus printr-o originalitate nu usor acceptata,
  Citeste tot pe Ziua
• Trei surori, Doamne, și toate trei... de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Inovația, căutarea, dorința de a fi original și de fi primul care descoperă apa caldă face parte din ADN-ul oricărui artist. Uneori însă tocmai dorința aceasta de a șoca cu orice preț duce la rezultate penibile, patetice,sau, în cel mai bun caz, hilare. Acesta este și cazul spectacolului „Trei surori“, montat de regizorul Gelu Badea la Teatrul de Nord din Satu Mare. Spectatorul care se duce crezând că știe cine-s cele trei surori și care era drama lor va avea supriza să fie pus față-n față cu propria ignoranță. Te așezi confortabil pe fotoliu și te pregătești pentru un catharsis. Și ce-ți este dat să vezi? Păi, încă din prima clipă dai cu ochii de o Olga Sergheievna Prozorova vădit însărcinată. Un pic cam ciudat pentru o fată bătrână. „Poate că e gravidă actrița și nu au avut cu cine să o înlocuiască“, îți spui. Dar,nu, nici vorbă de așa ceva. Toate personajele îi pun protector mâna pe burtică scoțând în evidență
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Brutalitate ÅŸi ritual - Trei surori de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar È™i artistic
  Teatrul Naţional din Timişoara iese din condiţia mediocrităţii prin administrare de şocuri. Ultimul dintre ele a fost spectacolul cu Trei surori de A.P. Cehov, în viziunea regizoarei Ada Lupu.
  Se ştie, samovarul este un element indispensabil în montările cu piesele lui Cehov: în jurul lui oamenii se plictisesc şi se bucură, se plictisesc şi suferă, se plictisesc şi spun că se plictisesc.
  În versiunea regizorală semnată de Ada Lupu samovarul lipseşte şi toată lumea bea vodcă. Ceea ce se vede: personajele sunt într-o permanentă agitaţie, fug mereu şi tropăie, uneori cad, - în dezordine civilii, în cadenţă - militarii. Şi relaţiile dintre personaje sunt deplasate înspre un indice de brutalitate accentuat: ca să se facă ascultată, Olga, sora cea mare (Paula Maria Frunzetti), distribuie palme, iar când n-o face e greu să-ţi dai seama că e pe scenă; Irina,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Pipa Irinei şi teatrul cinemascopic de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul
  Când începe reprezentaţia cu Trei surori de la Teatrul Naţional din Timişoa­ra şi fragila Irina apare cu o pipă în colţul gurii, te gândeşti la celebra pipă a lui Rene Magritte, dar ai senzaţia incomodă că vei asista la un nou spectacol de Radu Afrim, în care regizorul se ia la trântă cu autorul şi, de obicei, îl răpune, bietul autor fiind mort demult. Dar nu este un spectacol de Radu Afrim, ci de Ada Lupu, cu uşoare, dar decisive ieşiri din maniera cehoviană tradiţională. În esenţă, este un „teatru de grup”, cu toate personajele la vedere, fără acele dogmatice graniţe între scene şi acte. Se pierd identităţile, dar se refac pe parcurs. Drama celor trei orfane ce trăiesc într-un orăşel de provincie unde a campat pentru un timp o garnizoană militară nu este una a elanurilor înfrânte spre capitală („La Moscova, La Moscova”, sună din când în când, ca un suspin, ela­nul lor de a ieşi din mediocritate), ci de trei ori pe atât,
  Citeste tot pe Luceafărul
• Focuri de artificii de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Teatrul Național din Timișoara – singurul care a făcut o spectaculoasă ascensiune în ultimii trei ani de când e condus de o tânără regizoare energică și bine conectată la teatrul contemporan – Ada Lupu. A transformat teatrul dintr-un loc uitat de lumea teatrală într-un avanpost al noii dramaturgii, o scenă dinamică, plină de evenimente, în permanentă dezvoltare. Regizori din toate generațiile au lucrat aici, actorii trupei au fost redescoperiți de colaborările cu aceștia, Festivalul Dramaturgiei Românești pe care îl produce a devenit internațional, instituția a căpătat o nouă sală, a făcut turnee și se pregătește să reprezinte teatrul românesc ca invitat al Odeon Théâtre de Paris în această vară. Una dintre puținele povești de succes din teatrul românesc al ultimilor ani.
  Călătoria. Am ajuns la Timișoara cu avionul, fiindcă orașul a devenit în ultimii ani bine conectat la Europa prin aeroportul său – ceea ce, implicit,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• La Moscova! Și la galop! de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Cu tăcerile lui molcome, cu dilemele care se cer analizate a la long, cu tușele ideologice care au nevoie de dezbateri vreme de o vecie și ceva, cât mai rezonează marele Cehov cu hinghereala de început de secol XXI? Personajele sale meditative, adeseori prolixe, înclinate să discute cât pentru două vieți au resurse energetice pentru viteza și clocotul de azi?
  Ei, bine, DA. Dacă replica „La Moscova, la Moscova!” a descris, pentru zeci de generații, grade de sinonimie perfectă cu idealul intangibil, îndepărtat și cu dulcea tânjire (nu tocmai lipsită de tânjeală), inevitabil conotată de el, în spectacolul „Trei surori” (regia Ada Lupu, Teatrul Național Timișoara), Moscova glisează către marota secolului nostru: aici și acum. Ritmurile cehoviene s-au schimbat zdrobitor. Personajele trăiesc într-un iureș de intrări și ieșiri. Inefabilul cehovian e amprentat de mult mai contemporanul „what you see is what you get”. Registrul feminității a
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Trei surori la Timișoara de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața Românească
  În câte feluri poate fi actualizată o poveste din Rusia lui A.P. Cehov, te întrebi văzând această nouă provocare cu Trei surori, montată la Teatrul Naţional din Timişoara în regia Adei Lupu. După teribila parodie a lui Radu Afrim, care a zguduit lumea teatrală acum câţiva ani, împărţind-o în două, mă întrebam ce se mai poate face, altceva decât o montare cuminte, conformă, ca să zic aşa, cu originalul. Ei bine, Ada Lupu nu merge chiar atât de departe cât a mers Radu Afrim, dar nici nu rămâne cantonată în povestea clasică a celor trei surori care visează un singur lucru: să ajungă din nou la Moscova, acolo unde au copilărit şi de unde soarta le-a trimis tocmai departe, într-o gubernie. Cu toate că “strigătul de luptă” al celor trei surori, Olga, Maşa, Irina, rămâne şi este îndelung subliniat, chiar acesta, “La Moscova, la Moscova!”, regizoarea a conceput un spectacol sugestiv al reducerii spaţiului din jurul celor trei bovarice
  Citeste tot pe Viața Românească
• Jurnalul vizionărilor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Este greu să comentezi acest spectacol chiar dacă selectarea sa, bănuim că s-a făcut cu motivarea formală că ar fi un experiment în numele noului expresiei teatrale. Trei femei, cică surori, care ar avea și un frate, se pălmuiesc din prima apariție scenică, apoi unele se urcă pe o masă ori se refugiază sub ea, caută cu poftă relații sexuale, iar un ofițer (Verșinin), însoțit mereu de o mini fanfară, o provoacă pe una din ele (Mașa) la iubire. Ea este însă, măritată cu un claun (Feodor, profesor) și se zbate între iubirea pentru el și ofițer. Toate surorile strigă că vor la Moscova. Cam așa arăta spectacolul cu celebra piesă a lui Cehov, pe care e drept, aztăzi, unii nu mai știu de ce a ajuns în patrimoniul universal cultural. Personajele lui Cehov vor la Moscova, dar regizoarea spectacolului, directoare a Naționalului din Timișoara, Ada Lupu ne atenționează în caietul program al reprezentației că “Moscova mea arată ca New Yorkul,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• O nefericire vesela de Magdalena Boiangiu sursa: Adevarul literar si artistic
  „Trei surori” de A.P. Cehov, în regia lui Tompa Gábor, recenta premieră, confirmă toate zvonurile bune. La Teatrul Maghiar de Stat Cluj, probabil cel mai bun din ţară, performanţa ţine de amplitudinea ambiţiilor acoperite de talent.
  
  Intrarea celor trei surori în scenă dă un semnal puternic: trei femei tinere, frumoase, vitale, folosesc statuia supradimensionată a tatălui lor, generalul decedat în urmă cu un an, drept cuier pentru haine; prin geamul care separă scena de culise se văd militarii grupul generator de conflict.
  
  Ele îşi scot rapid mantiile negre de doliu, gata să intre cu trup şi suflet în petrecerea aniversară: munca, Moscova, dragostea, cuvintele se repetă în contexte diferite, promisiuni ale unui viitor care dacă nu va fi fericit, va fi măcar vesel.
  
  Falimentul sperantei
  
  În spectacolul lui Tompa Gábor, personajele îşi ţes destinul la vedere, falimentul speranţei e determinat de neputinţa de a face faţă propriei
  Citeste tot pe Adevarul literar si artistic
• Trei spectacole - Trei surori de Oana Cristea Grigorescu sursa: Observator Cultural
  "La Moscova! La Moscova!" - laitmotivul, litania şi prohodul tinereţii sufocate de provincia în care îşi risipesc viaţa Irina, Maşa şi Olga. Dacă visul capitalei salvatoare se dovedeşte o fantasmă, pentru regizorul Tompa Gabor mutarea la Moscova e citită în cheia absurdă, pentru că ne spune explicit în caietul de sală: "Trei surori vor cu tot dinadinsul să ajungă la Moscova şi, pentru că nu există nici un obstacol, nu se duc".
  Ce e absurd în singura dramă scrisă de Cehov? Trei tinere femei trăiesc cu speranţa întîlnirii marii iubiri printre ofiţerii garnizoanei încartiruite în localitate, singurii parteneri demni de educaţia şi aspiraţiile lor sociale. Cu toate că Irina, cea mai tînără, e curtată de doi ofiţeri, nu-l iubeşte pe nici unul, iar disputa se încheie tragic, cu moartea celui pe care urma să-l accepte de soţ, în absenţa altei oferte. Avem o primă dispariţie absurdă. Maşa se îndrăgosteşte nepotrivit, măritată fiind,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Samovarul cartea ÅŸi sfârleaza - Trei surori de Adrian Å¢ion sursa: Revista Tribuna
  Teatrul Maghiar din Cluj si-ainceput stagiunea cu un spectacol exponential pentru statutul obtinut anul trecut de membru al Uniunii Teatrelor din Europa. Dupa ce vezi excelenta trupa a teatrului evoluand in Trei surori, si dai usor seama ca recunoasterea europeana a meritelor institutiei nu e de ici colea, ci e pe deplin meritata.cPe linie repertoriala, inaugurala premiera a stagiunii vine dupa un spectacol-explozie cu impact deosebit in randul spectatorilor. Se spune ca banul la ban trage. Si acum institutia are nevoie acerba, mai mult ca oricand, de bani pentru organizarea (care bate la usa) a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Probabil ca si valoarea trage tot la valoare, de vreme ce, succesul rasunator cu Unchiul Vania montat aici de Andrei Serban a atras dup sine un alt succes: Trei surori in regia lui Tompa Gabor. Un act de prozelitism cehovian nu e neaparat si unul de prozelitism valoric. Ce face regizorul pentru a nu merge pe urmele lui Andrei Serban? Nimic altceva decat a facut si pana acum. Indragostit pe viata de teatrul absurd, cauta sa traga dramatismul piesei cehoviene spre absurd si deconstructie conflictuala pentru a-i decripta mecanismele ce o mentin de atata timp in topul preferintelor. Iar daca Andrei Serban a fost exploziv in Unchiul Vanea, Tompa Gabor se arata temperat, poate chiar retinut.
  Tompa a rezumat subiectul piesei in doua randuri de o banalitate incitanta: "Trei surori vor cu tot dinadinsul sa ajunga la Moscova, si pentru ca nu exista niciun obstacol, nu se duc." Nu e tintita din start situatia revoltator de absurda? De ce nu se duc? s-ar putea intreba spectatorul tanar, nefamiliarizat cu intortochelile cehoviene. Regizorul actioneaza cu dibacie si multa precautie ca sa evidentieze aceasta realitate simpla, trista, necrutatoare. Viata in capitala de gubernie a intrat in niste tipare din care cu greu se poate iesi. Practic nu se iese. Prinse in aceasta inertie vecina cu toropeala si lancezeala specifice provinciei rusesti, cele trei surori vor ramane unite ca sa-si traiasca vietile departe de implinirile visate candva.
  Viziunea scenica e una conforma, in linii mari, tabloului global cehovian, presarata cu pigmentari de natura expresionista si chiar naturalista uneori. Ceea ce, fireste, nu da rau, ba chiar fixeaza tipologii si creeaza atmosfera.
  Un urias bust de croitorie, imbracat in haina militara, domina scena inca de la inceput, amintind de generalul Prozorov, raposatul tata al celor trei surori, Olga (Andrea Kali), Masa (Imola Kezdi) si Irina (Hilda Peter). Dezbracarea lui de insemnele cazone, marci ale unei ordini rigide, anunta o posibila perturbare in conservarea cutumelor. Astfel baronul Tuzenbah (Balazs Bodolai) se hotaraste sa munceasca, desi la Petersburg n-a stiut ce e munca. Versinin, venit de la Moscova, se gandeste ce bine ar fi daca ar putea incepe o viata noua, adevarata.
  Ziua onomastica a Irinei strange in casa Prozorov tot felul de personaje aplatizate spiritual. Batranul Cebuttkin ii aduce in dar Irinei un samovar, emblema nuantata sentimental a Rusiei patriarhale. Cadoul este vag respins pe motiv ca e prea scump. Un simbol pe cale de a deveni anacronic. Kulsghin, sotul Masei, vine cu o carte scrisa de el insusi: istoria liceului din ultimii cincizeci de ani. Gestul e un simplu automatism ratat, penibil, ce trimite spre gafa absurda. Cartea i-a fost inmanata si de Pasti. Sublocotenetul Fedotik ii aduce o sfarleaza. Scena e maxim exploatata. Invitatii se holbeaza la ea crispati si tamp asteptand un semn ca sa priceapa si ei ceva din rotirea asta misterioasa a titirezului, o rotire pe loc precum propriile lor destine. Rostogolire pe loc a destinelor umilite de o soarta ingrata.
  Atent la nuanaarea replicilor, Tompa n-a ingrosat inspre grotesc exaltarea celor trei surori prin sublinierea exagerata a indemnului "La Moscova! La Moscova!" prezent pana la paroxism in alte spectacole cu Trei surori. Dimpotriva, fragilele figurine pe care le contureaza par estompate, retinute, discrete, demne pana la limita decentei. Astfel ca intreg spectacolul pare a sublinia ideea unei striviri irecuperabile. E vorba de strivirea destinelor celor trei surori sub dominarea intereselor lipsite de scrupule ale celor cu care ele vin in contact. Pentru ele viata n-a fost frumoasa deoarece ea "ne-a inabusit ca o buruiana". Verdictul lui Versinin cade explicativ: "Vezi, noi, rusii, suntem in stare sa ajungem la cele mai inalte culmi ale gandirii, dar spune-mi... de ce oare ne lasam robiti de toate maruntisurile vietii?"
  Tompa n-a prea lasat vreun amanunt neprelucrat. De pilda, cele cateva acorduri la pian sunt executate chiar de actori ca veridice vlastare ale generalului Prozorov care si-a pus copiii sa invete nu numai limbi straine ci si pianul.
  Trupa rasplatita cu aplauze cum numai la Teatrul Maghiar se aud, pentru ca aici exista un deosebit cult al actorilor, merita amintita in intregime. Ceea ce si fac in continuare:
• Imola Kezdi, o pasăre măiastră a unei trupe de maeştri de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Fie şi numai dacă în Festivalul Naţional de Teatru ar fi fost invitate doar spectacolele care au venit de la Teatrul Maghiar din Cluj şi tot ar fi meritat să existe această a 19-a ediţie. Pentru că actorii acestei trupe sunt nu sclipitori, ci incendiari, „pârjolesc” publicul şi-l fac să se simtă ca lovit de bomba atomică.
  Am avut de câteva ori feelingul că şi dacă s-ar apuca să-mi citească cartea de telefoane, aceşti actori tot ar reuşi să-mi întoacă sufletul pe dos. Spectacolele lor nu sunt pur şi simplu frumoase ci întotdeauna cele mai frumoase şi asta cred că se întâmplă, deşi poate părea riscantă o astfel de afirmaţie, indiferent de regizor. Aşa încât „Trei surori”a lui Tompa Gabor a fost de departe cea mai înnebunitoare montare a acestei piese pe care am văzut-o eu, cu menţiunea că am două restanţe notabile. Nu am văzut pe viu variantele care, deşi aflate în totală opoziţie, au făcut cele mai multe valuri,
  Citeste tot pe Cotidianul
• "Surorile" lui Cehov, între speranţă, mântuire şi suferinţă de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Montarea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj "Trei surori" de Cehov, care a obţinut în acest an Premiul UNITER la cele mai importante categorii - pentru spectacol şi pentru regie (Gábor Tompa) -, a fost poate cea mai aşteptată producţie în Festivalul Naţional de Teatru (FNT), desfăşurat în aceste zile la Bucureşti.
  Sala Izvor a Teatrului Bulandra, unde s-au jucat cele două reprezentaţii, marţi şi miercuri, a fost neîncăpătoare pentru toţi spectatorii veniţi în număr foarte mare să vadă "Trei surori" în viziunea regizorală a lui Gábor Tompa. Creatorul, preocupat de ideea "mântuirii", le face pe cele trei surori, care vor la Moscova, oraşul din care au plecat cu familia cu mai mulţi ani în urmă, să spere, să viseze, apoi să sufere. Regizorul a fost nemilos cu cele trei surori. În final, suferinţa e sfâşietoare. Dacă la început memoria tatălui lor era atât de vie, spiritul lui fiindu-le un fel de pavăză, exprimat şi printr-un impresionant
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Teatrul perfect de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Deşi surorile tot nu pleacă la Moscova, spectacolul nu este lipsit de surprize. Mecanismul plictisului deznădăjduit funcţionează ca un ceas elveţian în piesa „Trei surori“ a rusului Cehov, regizată la Teatrul Maghiar de Stat Cluj de Tompa Gábor.
  Producţia care a câştigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol la gala de anul acesta a avut două reprezentaţii la Festivalul Naţional de Teatru, eveniment încheiat duminică la Bucureşti, după nouă zile de acrituri şi delicatese teatrale.
  Printre spectacolele cu anvergură de festival s-a situat şi această demonstraţie de teatru, venită din echilibru regizoral interior. Tompa Gábor este un creator care îşi permite să jongleze cu prăbuşiri morale, fără să fie afectat în vreun fel. Regizorul intră în prăpastia deznădejdii, luând înainte o linguriţă de absurd, care îl imunizează.
  Dar nu abuzează de medicament, păstrând luciditatea poveştii de la un capăt la altul şi respectând
  Citeste tot pe Adevărul
• Arsenic, dantelă veche şi meniu à la roumaine de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Faimoasele piese cehoviene poartă o indicaţie/comentariu auctorial: ele sînt tragicomedii, termen din care unii mizează pe prima parte, alţii – mai degrabă pe a doua. Andrei Şerban crede în filonul cehovian comic – Tompa Gábor, în cel tragic. Un tragic al banalului, al lipsei de şanse şi al incapacităţii de a (re)acţiona. Creat în 2008, Trei surori al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a obţinut la ultima ediţie a Premiilor Uniter cele mai importante două distincţii – pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie (Tompa Gábor). Un filigran de dantelă veche, trimiţînd la tradiţia românească a spectacolului ca şi la cea maghiară (numele lui Tamás Ascher le-a venit multora pe buze), cu cel mai bun Tuzenbach (Balázs Bodolai) ce se poate imagina, cu o distribuţie, în general, extraordinară. Trei surori desfăşoară, într-un decor cam delabrat, istoria celor patru fraţi (există o scenă în care Andrei e inclus de Maşa în grupul
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Trei surori foarte diferite de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  Dacă s-ar fi născut culoare, ar fi fost cu siguranţă negru – refugiul tuturor celorlalte culori; dacă ar fi trebuit să fie obiect, samovarul i-ar fi definit cel mai bine personalitatea. Cehov – proprietarul literar al unei livezi cu vişini, al unui pescăruş, înrudit cu un anume unchi Vania şi admirator a trei surori plecate de la Moscova – pare să-şi fi ascuns adevăratele intenţii scriind la o maşină Enigma, criptând replică după replică. Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a XIX-a, a oferit trei descifrări posibile pentru Trei surori.
  Spectacolul Teatrului Naţional din Timişoara, realizat în stagiunea 2009/2009 şi regizat de Ada Lupu, speculează foarte mult, făcând din personaje şi vieţile lor vizibile un carnaval supărător. Totul a fost răsturnat cu susul în jos şi pus sub semnul întrebării. Atmosfera de incertitudine s-a văzut cel mai bine la nivelul relaţiilor dintre personaje, care n-au reuşit nici măcar să atingă nivelul
  Citeste tot pe Revista 22
• O splendidă agonie de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Mi-am petrecut jumătate din luna decembrie 2008 la Cluj, după care am plecat din țară, așa încât n-am apucat să scriu despre concentrația de spectacole bune văzute atunci acolo. Am reușit doar să răspund prin e-mail pentru revista Dilema care investiga în legătură cu "cel mai bun spectacol al anului" și să spun că, pentru mine, "Trei surori" al lui Tompa Gabor este exemplul clasic de teatru de artă, și, din acest punct de vedere, cel mai bun al anului 2008. M-am bucurat să văd acum spectacolul pe lista nominalizărilor la Premiile Uniter la nu mai puțin de șapte categorii: chiar dacă teatrul de artă ar fi pe cale să dispară, cum i-au prezis-o mulți, măcar are parte de o splendidă agonie. Iar Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e unul dintre puținele locuri unde acest fel de teatru mai este cultivat -nu întâmplător, acest teatru a devenit în 2008 al doilea din România primit în Uniunea Teatrelor Europene cu drepturi depline. Așadar,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• În lumea absurdului cehovian de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În cartea intitulată Cercurile concentrice ale absurdului, Editura Timpul, Iaşi, 1999), Anca-Maria Rusu face observaţia potrivit căreia „absurdul în literatură, atât ca formă a sensibilităţii umane, cât şi ca derivat semnificant al paradoxului, atinomiei, opoziţiei, contradicţiei, contrastului, îşi are strămoşii săi literari şi artistici, chiar dacă majoritatea comentatorilor – deşi îi pomenesc, ba chiar îi analizează – sunt de părere că nu se poate vorbi despre o tradiţie a absurdului, ci, mai degrabă, despre un filon exploatat în special în secolu nostru (al XX-lea n.n.) pe fondul unor grave tulburări sociale, politice, culturale.”
  Printre aceşti strămoşi la loc de frunte figurează Anton Pavlovici Cehov, iar spectacolul cu piesa Trei surori, regizat de Anca Bradu la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu mi se pare că ilustrează, prin câteva bune intuiţii culturale, o asemenea filiaţie.
  La intrarea publicului în sală,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Surorile Prozorov nu mai pleacă la Moscova de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  Pentru ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru, criticul Alice Georgescu, selecţionerul unic al maratonului teatral, a ales drept motto cuvintele lui Cehov: "Omul, acest animal ciudat", creând şi o secţiune special dedicată dramaturgului rus de la a cărui naştere se împlinesc, în 2010, 150 de ani. Secţiunea se numeşte „Cehoviziuni: Focus Andrei Şerban", primul spectacol, cu "Trei surori", montat cu trupa Teatrului Naţional de la Budapesta, fiind programat în deschiderea festivalului. "Cehoviziunile" cuprind alte trei spectacole puse în scenă de celebrul regizor, „Unchiul Vania" de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, „Ivanov" de la Teatrul Bulandra şi „Strigăte şi şoapte", care are ca punct de plecare un film al lui Ingmar Bergman, considerat chiar de regizor una dintre cele mai cehoviene montări ale sale.
  "Relaţia" lui Andrei Şerban cu Cehov a început în anii '70-'80, când a pus în scenă, în Statele Unite şi în Japonia,
  Citeste tot pe Cotidianul
• „Trei surori”, între comic şi absurd de Monica Andronescu sursa: Yorik
  Spectacolul care a deschis Festivalul Naţional de Teatru, „Trei surori” de la Teatrul Naţional din Budapesta, în regia lui Andrei Şerban, continuă linia începută de regizor cu ani în urmă, pe marile scene ale lumii, în care „citeşte” textele lui Cehov într-o cheie extrem de modernă, revenind, în acelaşi timp, la „adevărul” pieselor lui, cel de dinainte de Stanislavski…
  Este bine cunoscut faptul că interpretarea pe care a dat-o Stanislavski textelor lui Cehov a creat un model de la care regizorii prea rar s-au abătut. Este bine cunoscut şi faptul că ce s-a numit „cehovianism” a fost mai degrabă viziunea stanislavskiană asupra lui Cehov, a cărui principală indicaţie asupra propriilor piese este conţinută în chiar felul cum îşi subintitulează textele. Spre deosebire de „Pescăruşul” sau „Livada de vişini” – ambele catalogate de dramaturg drept comedii –, piesa „Trei surori” este numită „dramă în patru acte”.
  Citeste tot pe Yorik
• Poate mâine se va întâmpla ceva - Trei surori la FNT 2011 de Beatrice Lăpădat sursa: Agenda LiterNet
  O plictiseală mare cât Moscova mereu invocată agită nervii celor trei surori care se visează aristocrate şi distinse. Dar Moscova e departe, aşa cum departe este orice întâmplare care ar putea să le arunce pe Olga, Maşa şi Irina din sfera arbitrarului total într-un circuit al vieţii depline. Din disperarea că nu se întâmplă nimic, că viaţa nu le pune în situaţii care să provoce o disperare autentică, "poetică", femeile îşi regizează singure tot felul de înscenări care să le provoace o mică emoţie de moment. Inimile se mişcă pentru o vreme, corpul cunoaşte din când în când senzaţia plăcută a tensiunii - intervine jocul periculos al unui adulter, emoţia unui flirt niciodată dus până la capăt, ba apar chiar şi semnele unui stres extrem odată cu incendiul nimicitor.
  Realitatea celor Trei surori cehoviene este, însă, că toate aceste mici fulguraţii, care ar putea culmina cu revenirea la Moscova dacă viaţa ar avea bunăvoinţa să fie
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• “TREI SURORI“ – Teatrul Național din Budapesta de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  29 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )
  Spectacolul aparține secțiunii “Invitați din străinătate”, dar completează și pe cea denumită “FOCUS : Andrei Șerban – Cehoviziuni” , ce include “Unchiul Vania” (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) și “Ivanov” (Teatrul “Bulandra”). Și “Trei surori” intră în căutările de originalitate ale regizorului Andrei Șerban prin încercarea de a descoperi și expune scenic noi posibile sensuri conținute în piesele alese.
  După prima parte a reprezentației ce s-a petrecut în sala mare a Teatrului Național “I.L.Caragiale”, au rămas multe locuri goale. Unii spectatori au taxat conceptul regizoral și au pierdut partea a doua a spectacolului, unde Andrei Șerban, cel puțin în actul final, își schimba viziunea. Cum Cehov anunța că “Trei surori” ar fi o comedie, regizorul a încercat în prima parte, să se supună rigid acestei specificări. Sarcastic, a amplificat ridicolul idealului celor trei surori
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Spectator la București. FNT 2011 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna - pg.32
  Trei surori de Cehov, pus în scenă de Andrei Șerban la Teatrul Național din Budapesta, a dat impresia unui spectacol cu două registre, dar a și catalizat, ca și Ivanov, alt text cehovian montat de
  același regizor la Teatrul ”Bulandra”, elementele poeticii regizorale a lui Șerban. Nici unul din cele
  două spectacole nu atinge intensitatea, fantezia hermeneutică și interpretarea din Unchiul Vania; în
  ambele, de altfel, am remarcat un dezechilibru. Cred că spațiul configurează cel mai bine tensiunea în Trei surori: există trei planuri în prima parte, dezvoltate în adâncimea scenei, cu ”salonul” din prim-plan în care au loc confruntările dintre personaje, conflictele, cu ”sufrageria” din fosa orchestrei, loc de armistițiu și asistență ironică la întâmplările altora și ”promenada” din fundal, spațiu de deambulare și interacțiune grăbită. Un hău care ar figura concret valea în care se află gara
  din care pleacă soldații apare în
  Citeste tot pe Revista Tribuna - pg.32
• Jurnal de spectator de Daniela Magiaru sursa: Revista Orizont - pg.25
  În montarea lui Andrei Șerban mustește ideea așteptării. Așteptăm să se ridice cortina (actorii joacă în fața ei), avem continuu senzația unei anticamere. Așteptăm să cânte cineva la pianul pe care îl vedem în stânga scenei. Ceea ce primim sunt "spărturi" progresive, câte un colț de lume se lasă descoperit treptat, însă abia odată cu apariția lui Verșinin vedem întreaga scenă; e un joc de perspectivă, susținut și prin faptul că pe scenă se află întotdeauna cel puțin un spectator. Sunetul trenului, și el constant, ne induce așteptarea drumului, iar surorilor speranța că vor pleca spre Moscova, cea atât de departe de realitatea livrescă. Ninsoarea zăbovește, atmosfera e glaciară, noiembrie e închis și rece – un tablou în care aproape toate personajele par încremenite. O ultimă schimbare de scenă - de data aceasta ea este "decupată", insinuând ideea a două - sau mai multe lumi, ca o bandă a lui M.bius, în care nimeni nu poate
  Citeste tot pe Revista Orizont - pg.25
• FNT | Recenzii la cald: „Trei surori“ - Teatrul Naţional Budapesta, Regia: Andrei Serban de Andrei Vornicu sursa: Metropolis online
  "Trei surori", în montarea lui Andrei Șerban, e inedit la nivel de concepție, dar la nivel efectiv rezultatul nu este neapărat satisfăcător. Drama, care este în fapt „comedie“ (după cum și-a subintitulat-o Cehov), transpare într-un mod mai degrabă forțat.
  Trei surori e povestea visurilor și a dezintegrării lor treptate, constante, o cronică a unor destine în care râsul și exuberanța survin doar în momentele de amnezie a vieții cotidiene, dar montarea de față interpune o barieră de ironie și detașare. Personajele se detașează scenic de neîmplinirile personale printr-un exces de mișcare de natură să disimuleze crisparea și plânsul. Stratagema pare forțată, momentele dramatice sunt anulate aproape total de o precipitare cinetică aproape necontenită, monoloagele „adânci“ sunt mereu contrapunctate, efectele dramatice sunt neutralizate imediat de scene pandante, care superficializează desfășurarea acțiunii. Se creează senzația că
  Citeste tot pe Metropolis online
• Întâlnirea cu noi inșine în Trei surori de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
  Premiera Naționalului ieșean de la sfârșitul săptămânii trecute a adus o reîntâlnire cu universul dramatic al lui Cehov în continuarea montărilor pe care le-a generat aniversarea a 150 de ani de la nașterea autorului rus.
  Regizorul Cristian Hadji-Culea și actorii Naționalului din Iași propun o reprezentație echilibrată, care păstrează în esență dominantele universului cehovian (cenușiul morbid, gustul înfrângerii, plictisul, senzația de sufocare, o bunătate care nu poate salva, ci potențează eșecul personajelor devenite captive în lumea care le surpă treptat coerența interioară), cu un joc foarte bun (de remarcat prestația Harunei Condurache – Mașa și a lui Constantin Pușcașu – Verșinin), dar alterat în anumite scene de un neinspirat accent pe gestul picant-călduț încărcat (prea mult) de conotații sexuale. Ce-i reușește lui Hadji-Culea este redarea interiorității unei întregi umanități atinse de morbul disoluției,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cehov luat peste picior de Oltiţa Cîntec sursa: Suplimetul de cultură - pg.15
  Începutul anului 2012 a adăugat pe afişul Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi un clasic, A.P. Cehov, şi un titlu frecventat, Trei surori, proiect asumat de directorul general al instituţiei. Regizor la bază, Cristian Hadji-Culea a avut o îndelungată perioadă sabatică, de aproximativ un deceniu, Azilul de noapte montat tot la Iaşi, în 1997, fiind considerat un soi de cîntec de lebădă profesional, nu foarte reuşit, după care realizatorul s-a îndepărtat de rampă în favoarea funcţiilor publice. Cea mai importantă demnitate a fost de director la Televiziunea Română, unde în mandatul său, printre alte măsuri, a eliminat din grilă emisiunile de teatru! Vremelnic, a fost şi cadru didactic la UNATC Bucureşti. După o pauză de creaţie de unsprezece ani, la vreo două sezoane de la instalarea în fruntea Naţionalului ieşean, Hadji-Culea îşi redescoperă subit dragostea pentru scenă. În 2008, a montat la Cluj Aceşti nebuni făţarnici,
  Citeste tot pe Suplimetul de cultură - pg.15
• "Trei surori" în premieră la Iași de Dana Tabrea sursa: Ziarul de Iași
  O montare care se impotriveste prin regie si decor atmosferei tern provinciale, spectacolul Trei surori isi asteapta confruntarea cu festivalurile de teatru.
  Pe 14 ianuarie, la Teatrul National, sala Teatru la Cub, a avut loc premiera spectacolului Trei surori, de A. P. Cehov, in regia lui Cristian Hadji-Culea. Scenografia: Rodica Arghir si Cristian Hadji-Culea. Din distributie fac parte actorii: Livia Iorga (Olga), Haruna Condurache (Masa), Andreea Boboc (Irina), Constantin Puscasu (Versinin Alexandr Ignatievici), Cosmin Maxim (Prozorov Andrei Sergheevici), Diana Chirila (Natalia Ivanovna), Tatiana Ionesi (Anfisa), Radu Ghilas (baronul Tuzenbah Nikolai Lvovici), Brindusa Aciobanitei (Jupineasa), Calin Chirila (Kulighin Feodor Ilici), Teodor Corban (doctorul, Cebutikin Feodor Romanovici), Doru Aftanasiu (Solionii Vasili Vasilievici), Constantin Avadanei (Ferapont), Dumitru Nastrusnicu (Rode Vladimir Karlovici), Horia Verives (Fedotik Alexei Petrovici) si studentii Dumitru Florescu,
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Trei surori... în căutarea succesului pierdut de Caterina Ursu sursa: AltIași
  Orele orasului inchid in ele cele mai felurite intamplari si fapte; ele insele sunt felurite, nu seamana niciodata una cu alta. Exista insa un ceas, acela dintre sfarsitul obosit al zilei si inceputul misterios al noptii, cand o mana de locuitori ai orasului fac acelasi lucru: se duc la teatru. In zeci de orase, oamenii isi imbraca hainele cele mai de pret si, intr-o stare sufleteasca deosebita, pasesc pragul salii spre lumea fictiunii scenice. Daca in vechea Atena aceasta aleasa petrecere a spiritului tinea trei zile pline pe an, in „cetatile” contemporane ea se desfasoara (aproape) in fiecare zi a anului. Ajungem in sala. Cortina se ridica, lasandu-ne pe noi toti, spectatorii, sa facem fata unei imagini triste, asemeni unei vechi fotografii de familie: trei surori, biete femei, intonand parca o rugaciune pentru imblanzirea soartei. Asadar...
  Cehov: dramaturgul care a aratat ca viata cotidiana a oamenilor banali cuprinde adevarate si numeroase lovituri de teatru; ca ea,
  Citeste tot pe AltIași
• La Moscova… cu trenul tinereţii şi-al speranţei de Tudor Sicomaş sursa: Yorick
  Cât de mare poate fi bucuria de a vedea pe scenă noi talente, tineri actori a căror carieră îmbobocită acum înfloreşte încetul cu încetul. Când observi cât suflet şi câtă forţă pun într-un examen studenţi la arta actorului, parcă ţi se umple inima de speranţa că: „Uite, teatrul nu a murit şi va mai trăi încă mulţi ani de acum încolo!”. Ca să îl citez pe venerabilul Heliade-Rădulescu, „V-am dat teatru, vi-l păziţi!”. Şi aceşti tineri îşi fac datoria şi încă ceva pe deasupra.
  De această dată, este vorba de examenul de licenţă al studenţilor clasei conf. univ. dr. Mihai Mălaimare şi asist. univ. Anamaria Pîslaru, care a avut loc pe 4 februarie 2013, în Sala Mare a Teatrului Masca. Textul ales de profesori, pentru a pune în valoare calităţile artistice ale învăţăceilor a fost „Trei Surori”, de Anton Pavlovici Cehov, un text clasic, plin de capcane chiar şi pentru un actor experimentat; dar de care studenţii s-au
  Citeste tot pe Yorick
• Mașinăria (timpului) Cehov de Doru Mares sursa: Yorick
  „De ce nu ajung surorile la Moscova? Pentru că de fapt nu vor.” O spune, în caietul de sală, Dominic Dembinski, comentându-şi intenţia regizorală a celei mai noi premiere pe care a semnat-o la Teatrul de Stat din Constanţa, „Trei surori”, după Cehov. Pentru bovarismul Maşei, Olgăi şi Irinei, obiectul fantasmei ar fi copilăria, iar Moscova, în realitate, un spaţiu nu atât geografic cât oniric, întoarcerea putând asigura resurecţia vremii în care capul familiei trăia, iar celebrul Verşinin încă mai funcţiona ca „maior îndrăgostit”. Şi regizorul continuă: „Ele nu se mişcă, trăiesc într-o colivie precum păpuşile uitate într-o casă de jucărie unde interacţionează vag cu soldăţei de plumb de care li se pare că sunt atrase, îndrăgostite, dar totul mai mult închipuit.” Şi dacă doar atât ar fi fost, spectacolul constănţean tot s-ar fi dovedit o realizare memorabilă. Lucrurile, scenic, sunt însă cu mult mai complexe.
  Citeste tot pe Yorick
• Constantenii, cuceriti de spectacolul „Trei suroriI“, in regia lui Dominic Dembinski de Nicoleta Baciu sursa: Ziua de Constanta
  Ropote de aplauze, flori şi recunoştinţa spectatorilor constănţeni. Cu acestea au fost răsplătiţi, vineri seara, actorii Teatrului de Stat Constanţa, la avanpremiera spectacolului „Trei surori“, de Anton Pavlovici Cehov, în regia lui Dominic Dembinski. Sâmbătă seara, a avut loc premiera, iar pasionaţii de teatru s-au grăbit să-şi cumpere din timp bilete.
  Pentru realizarea acestui spectacol, maestrul Dembinski a colaborat cu scenografa Eugenia Tărăşescu-Jianu. Iubitorii de teatru i-au putut vedea evoluând pe: Remus Archip (rolul Andrei Prozorov), Maria Lupu (Natalia Ivanovna), Mirela Pană (Olga), Dana Dumitrescu (Maşa), Alina Manţu (Irina), Liviu Manolache (Kulâghin Fiodor Ilici), Adrian Dumitrescu (Verşinin Alexei Ignatievici), Marian Adochiţei (Tuzenbach Nicolai Lvovici), Iulian Enache (Solionâi Vasile Vasilievici), Bogdan Caragea (Cebutâkin Ivan Romanovici), Cosmin Mihale (Fedotik Alexei Petrovici), Andu Axente (Rode Vladimir Karlovici),
  Citeste tot pe Ziua de Constanta
• Nevoia de Cehov la Târgovişte de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Autoportretul începe astfel: Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte este un teatru viu. Şi tânăr – am continua noi, tânăr – la propriu şi la figurat. Inaugurat în anul 2002, condus de regizorul şi scenograful McRanin, teatrul şi-a câştigat rapid locul în comunitatea cultural-locală, iar în prezent îmi pare unul dintre cele mai deschise spre cea teatral-internaţională. Invitat în festivaluri din trei continente, este, la rândul său, gazdă pentru importante companii străine care vin să joace la Târgovişte. Cu precădere la Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului – BABEL F.A.S.T. – ajuns la cea de-a VI-a ediţie. De aici şi până la fireşti colaborări externe nu mai e decât un pas.
  Este şi cazul invitării regizorului macedonean Aleksandar Ivanovski de a deschide noua stagiune la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte cu o premieră cehoviană: „Trei surori”. Scrisă la 1900, piesa a fost montată un an mai târziu la
  Citeste tot pe Yorick
• Trei surori, asemenea Pescăruşului... de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nu este chiar foarte clar în ce an anume a plasat tânărul şi talentatul regizor Albu István, în spectacolul montat la Teatrul „Figura” din Gheorgheni, acţiunea din minunata piesă „Trei surori” a lui Cehov. Pesemne, câţiva ani mai târziu decât a făcut-o marele Anton Pavlovici.
  De altminteri, cred că această indeterminare temporală este una absolut deliberată, fie şi numai pentru faptul că, în orice moment, în fiece epocă se vor găsi oameni care să viseze (există în spectacol o superbă, dacă nu chiar două scene ale visului colectiv al personajelor) şi să îşi vadă visurile mai întâi amânate şi, mai apoi, spulberate definitiv. Fiindcă ce înseamnă, la urma urmei, pentru Olga, Maşa şi Irina dorinţa nerealizată de a pleca la Moscova? Visul, regăsirea vârstei de aur a copilăriei ori a adolescenţei, perioada în care au fost cu adevărat fericite ori iluzia care le ajută să creadă că au fost astfel.
  Firesc, aşadar,
  Citeste tot pe Adevărul
• Când Cehov îl bate pe Caragiale - Unchiul Vania de Horatiu Damian sursa: Man.in.fest
  De ce-mi place ce-mi place? Dumnezeu ştie! De ce-mi place ultimul Şerban clujean? De-al dracu': pentru că nu mi-au plăcut primele două? Nu. Mergând la teatru din an în Paşte, n-am când să mă blazez, ca ginecologul dup-a zece mia consultaţie, pe o expertiză specializată. Dacă-mi place un spectacol, n-am nevoie de raţiuni savante pentru asta. Până nu foarte demult vedeam teatrul ca pe un moft intelectualist, uneori cu poante bune, numite spectacole de succes. Îi suspectam pe diletanţii lui (quelli qui se dilletano con il teatro) de snobism. Dar uite, s-a întâmplat şi aşa:
  
  Pe parcursul spectacolului cu Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar am simţit, la răstimpuri, că mi se taie respiraţia. Hopa!, mi-am zis, aici e ceva. Vă daţi seama, dacă şi un nesimţit ca mine, orişicâtuşi... Să-mi fac probleme că unii mai versaţi vor strâmba din nas (a câta oară)? Nu prea cred. Să mă întristez că am văzut lucruri deja încercate de
  Citeste tot pe Man.in.fest
• Cehov sună bine şi pe ungureşte de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul Andrei Şerban este “special guest star” al ediţiei din acest an a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, eveniment ce este în plină desfăşurare la Bucureşti.
  Programul dedicat lui Andrei Şerban a debutat cu “Unchiul Vania” de Cehov, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spectacol ce a primit la Galele UNITER nu mai puţin de trei premii: pentru Cea mai bună regie, pentru Cel mai bun spectacol şi pentru Cel mai bun actor în rol principal, Andras Hathazi. Montarea s-a ales de asemenea şi cu premiul criticii din Ungaria pentru Cel mai bun spectacol de limbă maghiară din 2007.
  Atraşi de faima spectacolului şi de cea a regizorului, bucureştenii s-au înghesuit să vadă “Unchiul Vania”, dar, din păcate, mulţi dintre ei nu au putut intra pentru că biletele fuseseră epuizate cu multă vreme înainte.
  Montarea este rezultatul unui mariaj fericit dintre un regizor mare şi o trupă de actori de cea mai înaltă clasă. Interpreţii
  Citeste tot pe Cotidianul
• “Unchiul Vania” al lui Andrei Şerban, cel mai bun din… Ungaria de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  În cadrul galei Premiilor Criticilor de Teatru din Ungaria, varianta maghiară a celei UNITER, ce a avut loc luni seară la Teatrul “Kamra” din Budapesta, distincţia pentru Cel mai bun spectacol al stagiunii 2007-2008 a fost acordată montării Teatrului Maghiar din Cluj, “Unchiul Vania”, în regia lui Andrei Şerban, potrivit MEDIAFAX.
  Lista premianţilor este întocmită pe baza voturilor membrilor Asociaţiei Criticilor, la fiecare sfârşit de stagiune. “Unchiul Vania” a împărţit anul acesta podiumul cu spectacolul “Bolnavul închipuit”, în regia lui János Mohácsi, producţie a Teatrului Naţional din Pécs. “Unchiul Vania” a fost, de altfel, şi câştigătorul detaşat al premiilor UNITER de anul acesta, adjudecându-şi premiul pentru Cel mai bun spectacol al anului 2007, trofeul pentru Cel mai bun regizor ce i-a revenit lui Andrei Şerban şi distincţia pentru Cel mai bun actor în rol principal, acordată lui András Hatházi. Bucureştenii vor
  Citeste tot pe Cotidianul
• Viaţa la ţară, între vodcă şi ceai de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar și artistic
  După ce a văzut premiera cu "Unchiul Vania" la Cluj, actriţa Mariana Mihuţ a propus înfiinţarea unor linii interurbane de autobuze pentru ca spectatorii din toată ţara să aibă acces la acest spectacol minunat.
  Nu a fost pentru prima oară când spectatorilor li s-a propus să schimbe locul cu actorii, nici alternarea locurilor de joc pe parcursul desfăşurării dramei nu e în sine o inovaţie. Şi, totuşi, plasarea în spaţiu a dramei lui Cehov este primul lucru pomenit de cronicari când scriu despre montarea lui Andrei Şerban.
  Element al forţei ideilor din montare, scenografia (Carmencita Brojboiu) transformă conacul tradiţional al acţiunii, situat într-un spaţiu neutru, într-o lume al cărei centru e samovarul, iar vizitatorul captiv intră în această lume a ratării, a eşecului, pierzând sentimentul propriei superiorităţi.
  Chicoteli, gemete şi gesturi concupiscente
  Când se mişcă, şi se mişcă mereu, personajele parcurg în grabă spaţii
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Costume din fulgi È™i cauciuc de Nicoleta Zaharia sursa: Adevărul
  Pentru decorurile şi costumele din "Unchiul Vania", montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, Carmencita Brojboiu a primit o nominalizare la premiile UNITER 2008, pentru "cea mai bună scenografie".
  Traseul conceperii decorurilor din "Unchiul Vania" a fost unul atipic. Nu s-a lucrat după teancuri de schiţe strânse în dosare. Totul s-a întâmplat la faţa locului.
  "Au fost câteva întâlniri cu domnul Andrei
  Citeste tot pe Adevărul
• Andrei Şerban redescoperă teatrul la Cluj de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Am făcut ceva îngrozitor pentru prima dată în viaţa mea: am „furat“ imagini dintr-un spectacol de teatru folosind aparatul foto pe care îl aveam în geantă. Recunosc. N-am putut să rezist.
  Şi asta pentru că erau atât de frumoase şi spuneau atât de multe nu numai despre spectacolul din care făceau parte, ci mai ales despre teatru în general, ca artă vie.
  Andrei Şerban redescoperă teatrul la Cluj
  E vorba despre spectacolul „Unchiul Vanea“ pe care l-am văzut la Cluj, spre finalul Festivalului „Interferenţe“ organizat de Teatrul Maghiar de Stat. După mai multe spectacole controversate montate în ultima vreme în teatrele româneşti, de data asta Andrei Şerban chiar „dă lovitura“, dacă se mai poate spune aşa ceva despre un regizor care şi-a câştigat pe deplin celebritatea internaţională. Sau, mai bine zis, redescoperă teatrul la propriu, mai precis clădirea lui şi, prin asta, îl redescoperă şi la figurat.
  Sala de teatru şi
  Citeste tot pe Gândul
• “Unchiul Vanea”, premiat de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Spectacolul “Unchiul Vanea” de Cehov, regizat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a obţinut luni, la Budapesta, Premiul pentru cel mai bun spectacol acordat de Asociaţia Criticilor de Teatru din Ungaria.
  Spectacolul “Unchiul Vanea” de Cehov, regizat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a obţinut luni, la Budapesta, Premiul pentru cel mai bun spectacol acordat de Asociaţia Criticilor de Teatru din Ungaria. Montarea din România a fost apreciată de critici la acelaşi nivel ca şi producţia Teatrului Naţional din Pecs, “Bolnavul închipuit” de Moliere, regia Janos Mohacsi, care a primit acelaşi premiu.
  Ceremonia de decernare a Premiilor Criticilor de Teatru din Ungaria, pentru stagiunea 1997-1998, a avut loc la Teatrul “Kamra” din Budapesta. Lista premianţilor este întocmită în fiecare an pe baza voturilor membrilor Asociaţiei Criticilor la fiecare sfârşit de stagiune.
  Cu această distincţie,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Panta Rhei English & Libido de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Puteți săpa în memorie atât de adânc încât să reperați ieșirea de la vreun spectacol cu revelația că iubiți teatrul? Și oamenii? Că nu v-ați plictisit de toate clișeele văzute și răs-văzute până la greață? Mai țineți minte cum e când, febrili, vă pare rău că s-a terminat și refuzați întoarcerea la lume? Ați vrea să o ia de la capăt chiar în acel moment, deși spectacolul a durat mai bine de trei ore? Miracolul se întâmplă la „Unchiul Vanea�, regizat de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
  Fizic, se poate?
  Să spun că actoria e excepțională? Ar fi un loc comun, din moment ce vorbim de trupa Teatrului Maghiar din Cluj și mai ales de actori ca Bogdán Zsolt, Hatházi András, Kézdi Imola, Bíró József. În fața celor amintiți, în dozajul lui Andrei Șerban,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Unchiul Cehov și familia de Teodora Păcurar sursa: Revista Tribuna
  Cei care au avut onoarea, norocul, sau poate… accidentul de a fi prezenți la premiera spectacolului Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar din Cluj, regizat de Andrei Șerban, au avut, inevitabil, și bucuria de a experimenta cum e sã fii membru al unei familii întemeiate de Cehov. Timp de aproximativ trei ore – ca sã nu spunem supra-ore, având în vedere glisajul temporal pe care l-au parcurs spectatorii pe durata întregii reprezentații – fiecare privitor a fost martorul momentului de crizã al unei familii rusești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Încã din prima clipã a primului act, spectatorului i se dã de înțeles cã are de-a face cu o piesã cu totul specialã. El nu se va așeza pe scaunele din salã: are un loc rezervat nicãieri altundeva decât... pe scenã, tot restul încãperii fiind dedicat interpreților. Un prim beneficiu al inversãrii perspectivei scenice ar fi, astfel, o mai bunã comunicare dintre personaj și privitor, accesibilizând o delicatã apropiere între cei care joacã și cei care asistã. Actorii fac din jocul lor un canal comun, al lor și al spectatorilor, prin care cu toții reușesc sã se transpunã într-un alt timp, într-un alt spațiu și într-o altã problematicã decât cea cotidianã.
  Unchiul Vania este, se poate spune, spectacolul unei ratãri dinamice. Totul se petrece alert. Personaj cu personaj, fiecare membru al familiei cehoviene e un exemplu al eșuãrii. Ei nu sunt modele pentru societate, provoacã mai degrabã compasiunea decât admirația, dar și empatia, nereușitele lor fiind pe cât de banale, pe atât de aproape de realitate. Sunt crâmpeie de viațã în care nimãnui nu-i e prea greu sã se regãseascã. Vania, excelent interpretat de Hathazi Andras, trãiește o triplã frustrare: munca asiduã pentru cumnatul sãu, Profesorul Serebreakov (Biro Jozsef), pasiunea pentru tânãra și frumoasa soție a aceluia, Elena (Kezdi Imola) și ura fațã de propria mamã (Kato Emoke), care-l idolatrizeazã pe
  Profesor. Un rol foarte simpatic este înfãțișat de Petho Aniko, prin personajul tinerei Sonia, nepoata
  lui Vania, cãreia nu-i lipsește niciuna din calitãțile unei fete ideale, mai puțin frumusețea fizicã, în contrast cu mama sa vitregã, Elena, care stârnește pasiunile fulgerãtoare ale tuturor bãrbaților din jur. Din pãcate pentru Sonia, care e îndrãgostitã pânã peste cap de medicul familiei (Bogdan Zsolt), acesta nedându-i însã mai multã atenție decât unei fetișcane imature, pentru cã, evident, e absorbit de frumusețea Elenei. Totuși, cu toți bãrbații roind în jurul ei, frumoasa soție a lui Serebreakov nu este fericitã, deși singura sa preocupare pare a fi sucitul minților. Spațiul scenic e mereu altul, dar de fiecare datã la fel de surprinzãtor. Nu existã centimetru din teatru unde sã nu se joace: pe scaunele stalului, la balcon, în spatele scenei, în pod, printre spectatori; drept dovadã cã spectacolul regizat de Andrei Șerban nu e nicidecum dependent de o scenã propriu-zisã. În schimb, performanța actoriceascã și regia sunt elemente care garanteazã, fãrã doar și poate, calitatea excepționalã a spectacolului.
  Durata neobișnuit de lungã a reprezentației, dupã cum am spus, de trei ore, nu trebuie sã îngrozeascã pe nimeni. Singurul regret în privința timpului nu poate fi altul decât dorința ca spectacolul sã fi ținut cel puțin o veșnicie. Mai mult decât o poveste despre plafonare, dragoste, panicã interioarã, Unchiul Vania este, înainte de toate, o experiențã de viațã, un spectacol care trebuie vãzut.
• Capete răsucite la Unchiul Vania de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Festivalul Uniunii Teatrelor Europene (UTE, al cărei preşedinte în exerciţiu este compatriotul nostru Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra) s-a desfăşurat în paralel cu Festivalul Naţional de Teatru care tocmai s-a încheiat, dar va continua până la jumătatea lui decembrie. Un segment din Festivalul UTEl este alcătuit din trei spectacole de Andrei Şerban (Spovedanie la Tanacu, Unchiul Vania şi Lear). Cu un constant apetit oratoric, ca şi cum nu ar fi de ajuns ce ne va spune în cele trei ore şi jumătate de spectacol cu Vania, Andrei Şerban ne previne să nu schimbăm impresii în timpul spectacolului, pentru că „este unul care nu se reproduce ci se reinventează de fiecare dată“. Aşa şi este: marele regizor foloseşte tot spaţiul sălii de spectacole de la Teatrul Odeon, inclusiv lojile şi balcoanele, scena şi culisele, un spaţiu care nu se potriveşte întocmai cu cel de origine (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca). Cu o juvenilă
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• “Unchiul Vania“ – Teatrul Maghiar de Stat din Cluj de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Integrat secțiunii “FOCUS – Andrei Șerban Cehoviziuni”, spectacolul “Unchiul Vania” este multipremiat în 2007 la Gala UNITER (Premii pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor – Andras Hathazi, cât și Premiul criticilor de teatru din Ungaria penntru cel mai bun spectacol al stagiunii 2007 – 2008). După cum se vede este un spectacol care a rezistat mai multe stagiuni, stârnind interesul publicului. De ce, pare simplu de răspuns, pentru că regizorul Andrei Șerban, având alături o echipă de înaltă clasă de creatori - actori și scenograf -, a vrut să spargă convenția “clasică” de spectacol, să surprindă publicul și să apropie teatrul de film, fără să apeleze la moda mult uzitată a proiecțiilor. Viziunea regizorală propune urmărirea acțiunii din diverse spații de joc ca într-un posibil film, iar spectatorii se deplasează în mai multe locuri unde sunt așezate gradene. Desigur, prezentarea pe
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Unchiul Vanea, sub semnul lui Cehov – Repetiţie de Cristian Opriş sursa: Yorick
  Experienţa unei repetiţii, ba mai mult, experienţa unei repetiţii coordonate de Andrei Şerban e, fără dubiu, un moment peste care nu poţi trece cu vederea. Nu atât din pricina indicaţiilor foarte numeroase – din contră, intervenţiile au fost, de-această dată, puţine -, nici măcar din punctul de vedere al prilejului oferit. Poate cel mai important, profesionalismul şi precizia fantastică aveau să onoreze un spectacol ce surprinde de la un capăt la celălalt, deşi nu acesta pare să fie scopul prim al regizorului.
  Spectacolul de la Odeon s-a jucat cu publicul pe scenă. Bineînţeles, la repetiţii au fost câteva scene peste care s-a sărit; din păcate nici scena ploii nu a fost posibilă (reprezentaţia avea să aibă loc peste două ore de la finalizarea repetiţiilor, aşa încât scena nu ar fi putut fi refolosită în condiţiile optime), cu toate aceastea, am avut bucuria unui spectacol aproape întreg.
  Actul I, cu joc printre scaune,
  Citeste tot pe Yorick
• TEATRU: Unchiul Vania de Radu Pocovnicu sursa: Revista Flacăra
  Unul dintre cele mai grozave spectacole pe care le-a făcut Andrei Șerban în România, în ultimii ani, este „Unchiul Vania“, de la Teatrul Maghiar din Cluj. Un spectacol care a luat și Premiul UNITER. Merită să faceți o vizită la Cluj să vedeți spectacolul lui Andrei Șerban. A făcut deja istorie.
  Cehov rules. Piesele sale de teatru au fost jucate de mii de ori, la toate nivelurile, şi probabil vor fi jucate şi de-acum încolo. Pentru un simplu motiv: construcţiile sale dramaturgice rezistă, din punct de vedere uman. Spectacolul începe cu sosirea profesorului Serebreakov, proaspăt ieşit la pensie, şi a soţiei sale, tânăra şi frumoasa Elena Andreevna, la moşia unde se află fiica profesorului dintr-o căsătorie anterioară, Sonia, şi ex-cumnatul său, Vania. Evenimentul tulbură liniştea obişnuită în locul unde nu se întâmplă nimic ieşit din comun, iar viaţa este grea şi monotonă. Mărul discordiei: Elena Andreevna,
  Citeste tot pe Revista Flacăra
• De fapt, a fost premieră de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În luna martie a anului 2014 se vor împlini 30 de ani de când debutam, printr-o cronică la un spectacol orădean, în critica de teatru.
  Debutul s-a petrecut în paginile revistei de specialitate care se chema Teatrul. Am scris de atunci zeci, sute, poate chiar mii de cronici ori de eseuri despre ceea ce am văzut prin Teatrele din ţară. Desigur, nu am dat seama în scris despre toate experienţele mele de spectator. Mi s-a întâmplat adesea să revăd unele spectacole. Şi cu toate că revista la care am debutat avea o rubrică ce se chema „Reprezentaţia nr...“, rubrică în cuprinsul căreia se consemnau, destul de expeditiv, mai cu seamă unele înlocuiri în distribuţie, devenite pesemne necesare, dar se şi încerca diagnosticarea „stării de sănătate“ a unui spectacol la câteva luni ori la câţiva ani de la premieră, nu mi s-a întâmplat niciodată să revin cu o cronică asupra a ceva ce văzusem şi despre care deja scrisesem. Ceea ce va urma are,
  Citeste tot pe Adevărul
• Vedere din Mexic, cu Unchiul Vanea în fundal de Luminiţa Voina-Răuţ sursa: România Literară
  Aeronava Boeing încearcă de şase ori să aterizeze în Ciudat de Mexico, într-un târziu izbuteşte; aeropotul miroase teribil a kerosen, un panou te învaţă cum să lupţi împotriva febrei aftoase, un personaj aidoma celor din telenovele întâmpină echipa Unchiului Vanea a Teatrului Bulandra. Mexicul întreg celebrează cea de-a 30-a ediţie a Festivalului Internaţional Cervantino, festival de teatru, dans, muzică, desfăşurat pe toată luna octombrie, cu sediul principal în Guanajuato.
  Primul nostru popas e aşadar Guanajuato. Oraşul, al cărui nume Guanaxhuato înseamnă "loc muntos al broaştelor" este renumit prin minele sale de argint şi aur, prin splendida sa arhitectură barocă şi churriguerescă - creaţii ale arhitectului spaniol José Benito Churriguera, ca Templul Valenciana sau Bazilica Nuestra Señora de Guanajuato - prin construcţiile sale neoclasice, ca Teatrul Juárez, dar şi prin Festivalul Cervantino, care în luna octombrie a fiecărui an
  Citeste tot pe România Literară
• Forţă şi senzualitate de Marina Constantinescu sursa: România literară
  În spectacolul Unchiul Vanea din stagiunea trecută a teatrului Bulandra a acceptat să joace Dădaca. Ce intuiţie formidabilă a avut tînărul regizor rus Yuri Kordonski! Acest personaj, în interpretarea Marianei Mihut, leagă şi dezleagă toate firele piesei, îi adînceşte tăcerile şi îi sporeşte rîsul cotidian, dar şi hohotul metafizic. E greu să închizi ochii şi să nu o vezi păşind mărunt şi precipitat, cu samovarul aburind în mîini, să nu o vezi tăcînd într-o noapte rusească răvăşitoare... Am văzut-o cu puţin înainte de începerea vacanţei într-un spectacol-lectură, Sorry, de Alexandr Galin, ultimul punct al programului desfăşurat la Teatrul Act. La începutul stagiunii va avea loc premiera cu Sorry pe scena Izvor a Bulandrei. Regia îi aparţine Sandei Manu iar partenerul, partenerul este... Ion Caramitru, spectacolul marcînd revenirea lui pe scenă după zece ani de dorită absenţă. Nu vreau să intru în detalii acum.
  Citeste tot pe România literară
• E la nave va! de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Unul dintre cele mai frumoase lucruri întîmplate în această stagiune este spectacolul cu Unchiul Vanea de la Teatrul "Bulandra". Lumea magică şi poetică a lui Cehov, plină de absurd, dar şi de normalitate, îşi trăieşte firesc şi ruseşte dimensiunea. Popasul regizorului rus Yuri Kordonski în acest teatru-şcoală îi redă "Bulandrei" aerul de altădată, aşezat şi tulburător, în acelaşi timp, al performanţei. Este o asemenea bucurie acest spectacol, încît rîsul şi plînsul se concurează natural, ca şi în scrierile lui Cehov, te invadează şi te stăpînesc, aruncîndu-te unul în braţele celuilalt. Nimic din ce se întîmplă nu este ostentativ, demonstrativ, gol, neesenţial. Profunzimea scufundărilor în textul lui Cehov este exact acea căutare care scoate la suprafaţă şi o perlă, şi o scoică, şi o pietricică şlefuită. Şi liniile mici şi liniile mari, şi detaliile şi rama au o valoare egală, ca în viaţa de zi cu zi,
  Citeste tot pe România literară
• „Unchiul Vanea“, pașaportul Luminiței Țîcu pentru teatrul românesc de Dana Ionescu sursa: Yorick
  „Orice operă de artă trebuie să aibă o idee clară, bine definită“, scria Cehov, continuând: „Trebuie să ştii pentru ce scrii. Dacă însă păşeşti pe acest drum fără să ai vreo ţintă hotărâtă, te rătăceşti şi talentul dumitale se iroseşte.“ Nu știu ce „țintă hotărâtă“ și-a stabilit regizoarea Luminița Țîcu atunci când a venit la Teatrul din Bacău să monteze „Unchiul Vanea“, dar știu că această țintă există și că talentul tinerei artiste de la Chișinău nu pare să se irosească.
  Spectacolul ei de la Bacău este, cu siguranță, un început. Începutul unei posibile cariere în România, unde se află la prima montare, petrecută la scurt timp după ce a câștigat Premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru în cadrul ediției din 2012 a Festivalului Național de Teatru pentru cunoscutul spectacol „Casa M“, plimbat prin multe festivaluri europene, creația care, de altfel, a și atras atenția asupra
  Citeste tot pe Yorick
• “Unchiul Vanea” cutreieră lumea de Vasile Pruteanu sursa: Ziarul de Bacău
  Omul ăsta de prisos, unchiul ăsta cam naiv într-un anume mod, a străbătut scenele lumii tocmai din cauză că parcurge un drum tulburător de la derizoriu la sublim. De altfel, toți oamenii lui Cehov (adică eroii pieselor sale) stau, într-un fel sau altul, cu picioarele în noroi, dar privesc la stele, fapt care i-a sugerat regizoarei Luminița Țîcu să realizeze un spectacol în care să releve cu prestanță meditația cehoviană, străbatută de fine pânze freatice ale ironiei afectuoase, ale satirei bonome, ale unei speciale melancolii. Deși, în bună parte, noua premieră aTeatrului Bacovia atinge lumea cu o aripă ușor expresionistă, spectacolul ne dă o imagine pe cât de delicată în trăsăturile ei exterioare, pe atât de vibrantă în substanța ei. Este imaginea unei lumi alcătuită din ființe simple, insignifiante în plan social, dar cu psiholoigii surprinzător de adânci. Fondul lor de umanitate ți se dezvăluie treptat, cu discreție,
  Citeste tot pe Ziarul de Bacău
• O viziune regizorală îndrăzneață de Carmen Mihalache sursa: Deșteptarea
  In “Unchiul Vanea” comicul si tragicul sunt foarte aproape, se intrepatrund, de fapt. E un concentrat de viata, o piesa grea, o adevarata piatra de incercare pentru un regizor. Asa ca, dintru inceput, am apreciat curajul tinerei regizoare de la Chisinau, Luminita Ticu, de a monta piesa lui Cehov. Care a avut, in ultima vreme, la noi, câteva exceptionale transpuneri scenice, si ma gândesc, in primul rând, la spectacolul semnat de Andrei Serban (la Teatrul Maghiar din Cluj), dar si la cel al lui Yuri Kordonski (la Teatrul Bulandra, Bucuresti). Nu-l poti pune oricum in scena pe Cehov, fara o viziune personala, si fara actori maturi, pregatiti pentru niste roluri foarte complexe. Si ceea ce este cert, e faptul ca Luminita Ticu (al carei succes, si de critica, si de public cu docudrama „Casa M” e unul notabil) a citit piesa intr-o cheie proprie, originala, indrazneata. Pe scena de la Teatrul Municipal Bacovia, spectacolul incepe intr-un fel de ceata densa, pe o muzica de fond
  Citeste tot pe Deșteptarea
• „Unchiul Vanea” rătăcit în lumea noastră de Monica Andronescu sursa: Yorick
  De ce să montezi Cehov într-o lume în care alergăm, alergăm, alergăm, într-o lume obsedată de ea însăși, obsedată de o contemporaneitate sufocantă, într-o lume în care plictiseala nu mai e de mult o formă de interogație aproape metafizică, ci a devenit cel mult o stare superficială în balastul unei lumi pe repede înainte, care n-are timp să trăiască… Și cum să montezi Cehov în lumea asta? Cum să-l faci să se potrivească pe ici, pe colo măcar? Răspunsul e de cele mai multe ori înșelător și, dacă n-are în spate o foarte puternică motivație personală, rezultatul e destul de incert și discutabil.
  Este și cazul spectacolului „Unchiul Vanea” de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, pus în scenă de tânăra regizoare Sânziana Stoican, de altfel una dintre cele mai interesante voci din noua generație de regizori. Și da, e foarte important ca regizorii tineri să monteze cât mai mult, să încerce și texte clasice mari,
  Citeste tot pe Yorick
• Cehov – o lume scoasă din ţâţâni de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Devenită un familiar al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani (a realizat deja aici încă vreo două sau trei spectacole), regizoarea Antonella Cornici îşi încearcă acum puterile, dar şi norocul cu un text de Cehov.
  E vorba despre una dintre cele mai valoroase şi mai complicate piese ale tetralogiei, adică din acea parte a creaţiei lui Anton Pavlovici unde Cehov chiar este adevăratul Cehov. Cu toate că şi din acest punct de vedere texte precum Ivanov sau Platonov incită la necesare reevaluări.
  Unchiul Vanea e, indiscutabil, cea mai dificilă, cea mai plină de meandre partitură (ceea ce înseamnă că şi de capcane) abordată în cariera ei de până acum de Antonella Cornici . Este foarte posibil ca spectacolul cu Alte trei surori montat în cursul stagiunii trecute la Teatrul „I.D. Sârbu” din Petroşani să fi fost (deliberat sau nu) unul pregătitor pentru ceea ce vedem acum. Regizoarea procedează la o reformulare a partiturii, la o operaţiune de
  Citeste tot pe Adevărul
• Teatru de familie de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Nazdravanul cumintit
  
  In inima Tarii de Sus, la Nationalul din Iasi, membrul titular al familiei Hausvater, Alexander (Ada Lupu fiindu-i consoarta), a optat in prezenta stagiune pentru asezarea in scena a viziunii proprii asupra Livezii de visini, colaborind din nou, pentru adaptarea textuala, cu Horia Garbea. Rezultatul este o noua surpriza propusa de regizor: un spectacol cuminte, clasic aproape, in pofida inventarii a doua personaje, dintre care unul trimite in plina metafizica a celebrei livezi (Maria Ecaterina Gaeva, mama Ranevskaiei), celalalt, balzacian as zice, in lumea rece si smechera a invirtirii banilor prin casele de licitatie (Misa Ivanov). Excedat de numarul de versiuni scenice, textul cehovian a cunoscut, in ultimii zece ani, cam trei genuri de montari autohtone: unul clasic-aluziv, precum cel al lui Andrei Serban, altul simbolic-expresionist, ca varianta lui Vlad Mugur, in fine cel experimental pina la avangarda, aici locuind numai propunerea lui Igor Larin de la
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Despărțirea de trecut în pași de dans de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Cea mai recenta premiera a Teatrului National "Marin Sorescu" din Craiova este un Cehov: "Livada de visini", in viziunea lui Alexa Visarion. Cum in ultimii ani mai activ a fost Felix Alexa, curiozitatea de a vedea ce a mai imaginat tatal sau, candva foarte prezent, era destul de mare. Si, s-o spun de la inceput, curiozitatea iti este rasplatita, finalmente.
  Alexa Visarion a conceput lumea livezii de visini ca pe una insularizata, dar o insula mai putin obisnuita, cuprinsa intre o banuita apa, pe care plutesc vestigiile trecutului casnic, cu un dulap in prim-plan, culcat ca un sicriu, iar in spatele spatiului de joc, o punte pe care actorii ajung in anumite momente de exaltare, proiectandu-se foarte spectaculos si plastic pe azuriul cerului. Povestea clasei mosieresti care nu intelege "trendul" epocii, lumea noua, de care se bucura vesnicul student Petea, este pusa in spectacolul lui Alexa Visarion intr-o lumina aparte. Lopahin, cel care finalmente cumpara splendida mosie scoasa la
  Citeste tot pe România Liberă
• Cand Cehov il intalneste pe Sostakovici de Iulia Popovici sursa: Ziua
  O persoana discreta, in ciuda recentelor recunoasteri oficiale (Premiul Uniter pentru intreaga activitate, anul trecut), intrecut in notorietate de fiul sau, Felix Alexa, regizorul Alexa Visarion n-a mai facut spectacole in ultimii (destul de multi) ani. "Revenirea" sa, cu "Livada de visini", la Teatrul National din Craiova, e o montare asteptata, dupa publicarea, la LiterNet, a traducerii facute de Alexa textului si s-ar prea putea sa fie o marturie de conceptie teatrala a unui director de scena in genere putin declarativ.
  Dintre piesele cehoviene, "Livada..." pare sa fie preferata artistilor romani ai acestei perioade (recent, au montat-o Sorin Militaru, la Odeon, si Andreea Vulpe, la Nationalul din Targu Mures), desi, la pasiunea locala pentru autoreferentialitate si tinand cont de nevoia de legitimare a teatrului resimtita de regizori in ultimul deceniu, "Pescarusul" ar fi fost o alegere mai directa. La randu-i, totusi, "Livada de visini", dincolo de a fi un text clasic,
  Citeste tot pe Ziua
• Albisa negăsită de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Găsim în remarcabilul caiet de sală întocmit de Patrel Berceanu pentru spectacolul cu piesa Livada de vişini de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova o seamă de texte lămuritoare pentru intenţiile pe care le-a avut regizorul Alexa Visarion, un director de scenă care, după ştiinţa mea, se poate mândri cu performanţa de a fi realizat câteva foarte bune montări cu texte cehoviene. Chiar în miezul respectivului caiet, înconjurat de semnificative fotografii din spectacol, se află un citat din David Hume-„Suntem aruncaţi în această lume ca într-un mare teatru unde sursele şi cauzele fiecărei întâmplări ne sunt în întregime ascunse”. Or, aşa după cum ne putem da seama urmărind reprezentaţia, nici unul dintre personajele Livezii nu face nici cel mai mic efort spre a elucida aceste cauze, acceptă, se agaţă, îşi doreşte cu disperare necunoaşterea. Într-o mărturisire de creaţie semnată de regizor aflăm şi cauza acestei stări.
  Citeste tot pe Revista Familia
• „Livada de vişini“, aclimatizată la Sibiu de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Deşi ploaia şi frigul din primele zile au cam încurcat programul organizatorilor, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a continuat în tonul care l-a consacrat, cu spectacole de stradă şi concerte în pieţe pentru „popor“ şi montări rafinate pour les connaisseurs.
  Unul dintre spectacolele-vedetă ale evenimentului a fost fără doar şi poate „Livada de vişini“ de Cehov în excelenta montare a lui Eimuntas Nekrosius (foto). Unul dintre cele mai puternice nume din regia europeană de teatru, lituanianul care a realizat în ultimii ani cele mai aprig disputate montări după Shakespeare, „Othello“, „Macbeth“ şi „Hamlet“ putând fi văzute anul trecut şi la Bucureşti, este la prima sa „aventură“ cu actori ruşi în această coproducţie între International Stanislavski Foundation şi Teatrul Meno-Fortas din Vilnius. Adunând în jurul său o trupă formată din interpreţi de la diverse teatre moscovite, Nekrosius a reuşit un spectacol
  Citeste tot pe Cotidianul
• Livada copilăriei pierdute de Oana Stoica sursa: Man.In.Fest
  Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu a adus anul acesta în selecţia indoor un spectacol recent al lui Eimuntas Nekrosjius, montat la Moscova. Regizorul lituanian, devenit celebru prin Trilogia Shakespeariană : Macbeth, Hamlet, Othello, prezentată anul trecut în Festivalul Shakespeare, se află acum la vârsta senectuţii, motiv să abordeze textele sfârşitului. Cum asupra lui Hamlet şi-a expus în urmă cu 12 ani o viziune barocă, întunecată şi fascinantă prin multitudinea şi complexitatea soluţiilor scenice, era timpul pentru Livada de vişini. Ultima piesă a tetralogiei cehoviene, scrisă cu greutate printre accesele hemoptizice, este o lentă agonie, cronica unei morţi anunţate. Cehov introduce moartea în urzeala textului, iar modelul funerar se construieşte încet, insidios, din replici de un umor trist, din amintiri deformate de timp, din nostalgia grea, nesfârşită ca stepa rusă. Nekrosjius preia sugestia şi îşi ansamblează spectacolul în jurul
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• Livada lui Nekrosius, un paradis „de jucărie” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Când a montat trilogia „Macbeth”-„Hamlet”-„Othello” – invitată şi la Bucureşti în cadrul ediţiei de anul trecut a Festivalului Shakespeare – Eimuntas Nekrosius l-a „trădat” pe Shakespeare învăluindu-l cu o infinită delicateţe într-un aer cu tristeţi cehoviene şi coborându-l în prăpăstiile fără sfârşit ale spiritului slav. La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din acest an, lituanianul Nekrosius, considerat unul dintre numele cele mai importante în regia de teatru europeană actuală, a venit de data asta chiar cu un Cehov. „Livada de vişini”, o coproducţie International Stanislavski Foundation şi Teatrul Meno-Fortas din Vilnius, pusă în scenă la Moscova. Cu actori din Rusia şi jucată în limba rusă. Dar când cortina se ridică peste „Livada…” lui Nekrosius în spatele ei se deschide nu lumea lui Cehov, mustind de tristeţe şi poveşti nerostite – aşa cum i-a imprimat direcţia Stanislavski şi cei mai
  Citeste tot pe Yorick
• Raul bun de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Initiativa unor teatre din afara Bucurestiului de a-i invita pe cronicari sa vada, intr-o zi-doua, mai multe spectacole are si parti bune, si parti rele. Partile bune le revin, de regula, oaspetilor, care "impusca", in timp-record, material pentru cateva cronici; plus plimbarea si "omenirea"... daca spectacolele nu-s foarte-foarte proaste, se cheama ca teoreticienii ies in castig. Partile rele ii privesc, indeobste, pe "ofertanti": efortul de organizare si de concentrare, cheltuielile si oboseala, plus, la o adica, reactiile acide de dupa.
  ...ca te si miri cum de se mai gasesc directori dispusi sa-si asume atatea riscuri! Totusi, cu toate neplacerile pe care le poate aduce, exercitiul acesta de confruntare cu "instanta de judecata" este, in esenta, unul benefic trupei; sau, cel putin, unul igienic. Oricat de tematori ar fi de sentinte dure, oricat de mult le-ar placea sa stea (si sa doarma) linistiti in cuibusorul lor scenic, deranjati doar de paraponul cate unui caid local ori al
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Livada lui Claudiu Goga de Liviu Ornea sursa: Agenda LiterNet
  Mărturisesc că am ieşit cu o apăsată stare de rău de la spectacolul Livada de vişini, în regia lui Claudiu Goga (Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov), văzut în Festival. Numai jena faţă de tinerii care stăteau pe scări, şi pe care i-aş fi deranjat, m-a făcut să nu plec în timpul reprezentaţiei. Poate doar Scrisoarea pierdută în regia lui Grigore Gonţa să-mi mai fi produs un asemenea efect.
  Cum e posibil, mă întrebam, ca un regizor tînăr, căruia toţi cei ce-l cunosc îi laudă inteligenţa, cu spectacole oneste la activ, despre care se vorbeşte aproape numai de bine, să facă o asemenea eroare de distribuţie lăsînd-o (invitînd-o?) pe doamna Virginia Itta Marcu să joace Liubov Andreevna? Nu are nici o importanţă dacă doamna Marcu este sau nu o mare actriţă (în ce mă priveşte, nu cred: nu m-a convins nici în Filumena Marturano nici, tot cu Claudiu Goga, în rolul profesoarei din Şantaj, nici în Martha din Cui i-e frică de Virginia
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Trecutul care ne înlănțuie de Doina Papp sursa: Revista 22
  Mult discutatul complex al livezii la care fac referire comentatorii piesei lui Cehov ar putea fi privit si ca o obsesie. Obsesia constiintei de sine pe care o are mosiereasa Ranevskaia, deposedata abuziv tocmai de obiectul identitar, dar si a celorlalti membri ai grupului satelit care pivoteaza în jurul simbolicei livezi pare a fi una dintre temele urmarite de Claudiu Goga în recentul sau spectacol de la Brasov. Delimitat strict printr-un practicabil circular, centrul scenei devine astfel spatiul regasirii de sine al tuturor, hartia de turnesol prin care se developeaza si umbrele trecutului, si spectrele viitorului. Pe aici, prin aceasta rascruce de drumuri trec toate personajele în precipitarea lor nevrotica, pentru a primi binecuvantarea pamantului, pentru a simti legatura cu lumea de care înca mai tin. Ca o mica oaza, ca un loc de refugiu în desertul care se apropie, spatiul livezii desenat ca în jocurile copilariei pe asfaltul memoriei isi impune ca un magnet forta.
  Citeste tot pe Revista 22
• Copilaria, o livada de visini de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Binecunoscuta piesa a lui Cehov, Livada de visini, a devenit simbolul regretului dupa o lume pierduta si a capatat, in consecinta, diferite interpretari pornind de la aceasta identificare.
  Binecunoscuta piesa a lui Cehov, Livada de visini, a devenit simbolul regretului dupa o lume pierduta si a capatat, in consecinta, diferite interpretari pornind de la aceasta identificare. In spectacolul sau de la Teatrul National din Tg. Mures, Compania "Tompa Miklos", regizoarea Andreea Vulpe transfera aceste intelesuri asupra lumii pierdute a fiecaruia dintre noi, copilaria. Intreg spectacolul este subsumat acestei idei, uneori intr-o maniera obsesiva. Interpretii sunt cu totii tineri, abia ajunsi la varsta la care oamenii incep sa regrete pierderea copilariei, pe masura ce devin constienti ca e o vreme a inocentei, a puritatii care nu se mai intoarce. Partea cu adevarat spectaculoasa a productiei este spatiul scenic imaginat de Iuliana Valsan - o cutie cu peretii colorati, ca o camera de copii,
  Citeste tot pe Gândul
• Livada din adâncuri de Mircea Morariu sursa: Revsta Familia
  Surprinzător prin amestecul de lucruri bune, dar şi de altele nu tocmai la fel, însă neîndoielnic structurat pe coordonate ideatice originale, mi se pare a fi spectacolul cu Livada de vişini de la Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Dacă punem faţă în faţă ceea ce au realizat regizoarea Andreea Vulpe, scenografa Iuliana Vâlsan şi remarcabilii actori din distribuţie, cu opinia potrivit căreia piesa lui Cehov nu ar fi decât „o splendidă piesă de muzeu” cu care polemizează explicit spectacolul, importanţa pariului angajat de acesta se dovedeşte una demnă de luat în seamă. Deşi ceea ce se vede pe scenă nu mi s-a părut întotdeauna în consonanţă cu ambiţiile exprimate de regizoare în Argumentul publicat în caietul de sală, mai cu seamă cu dorinţa de a înfăptui un spectacol „care se vrea un imn închinat puterii spiritului” şi „un desfrâu al trăirii în imaginar şi, nu în ultimul rând,
  Citeste tot pe Revsta Familia
• Loialitate de Marina Constantinescu sursa: România literară
  David Zinder, regizor, este conducătorul Catedrei de Teatru a Universităţii din Tel Aviv, pedagog al tehnicii de actorie Mihail Cehov, o personalitate cunoscută care a montat spectacole în Israel, Danemarca, Belgia sau America a făcut următoarea confesiune tulburătoare: "după 30 de ani de actorie, regie şi pedagogie am crezut că am învăţat tot ce am putut despre această artă. Pînă în noiembrie 2000 acest lucru era adevărat. Apoi am văzut spectacolul lui Vlad Mugur cu Livada de vişini, la Cluj, la Teatrul Maghiar. Chiar de la început mi-am dat în mod foarte direct seama că privesc munca unui adevărat Meşter. Spectacolul Pirandello Aşa este (dacă ni se pare) şi Hamlet m-au învăţat despre teatru mai mult decît munca de o viaţă întreagă în domeniu. Arta lui este un cadou pe care îl preţuiesc nespus, şi care îmi va influenţa tot ce voi realiza în viitor în teatru." David Zinder, regizor. Un omagiu extraordinar adus unui mare om de teatru,
  Citeste tot pe România literară
• Teatrul defrisarii -Livada ultimelor instantanee de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Incisivitatea starilor pe muchie e una dintre particularitatile spectacolelor lui Sorin Militaru. Forta lor vine din frontalitatea si turatia maxima a evolutiei relatiilor, din inclesterea paralizanta dintre personaje. Zona amputarii fizice sau psihice e cea care il preocupa cu predilectie. In Genocid sau ficatul meu e fara rost (Teatrul Odeon), viermuiala haotica a celor care traiesc fara nici un sens e otravita, in Sefele (Teatrul ACT), demistificarea si aducerea la realitate sint sugrumate, in Pescarusul (Teatrul „Tomcsa Sandor“ din Odorheiu Secuiesc), visele iau forma infringerilor ravasitoare, iar in Livada de visini (Teatrul Odeon), amintirile si nostalgiile sint taiate din radacini. Alterarile si schimbarile bruste, derizoriul subminat de cinism, rabufnirea instantanee a tensiunilor mocnite sint marcile teatrului compulsiv si acid pentru care opteaza Sorin Militaru, cautind sursele si motivatiile interioare ale traseelor personajelor. Pescarusul e o succesiune sacadata de
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Cehov şi gustul proustian al vişinelor de Cristiana Gavrilă sursa: yorick.ro
  Într-un interviu, Felix Alexa vorbea despre Cehov şi gustul proustian al vişinelor. Şi exact această aromă nostalgică reuşeşte s-o surprindă vizual şi emoţional în „Livada de vişini”, spectacol montat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Livada lui este conservată cu grijă în zeci de borcane, aşezate într-un dulap imens, transparent, strânse într-o imagine care îţi îngheaţă ochiul într-un punct fix şi te trimite cu gândul la anii scurşi, la amintiri, la viaţa personajelor, la fericirea trecută, la ultima încercare de resuscitare a unei lumi care îşi cere cu disperare dreptul de a mai exista.
  O imagine-eseu, dură ca o operaţie pe cord sau ca o lovitură de topor în vişinii abia înfloriţi. Scenografia Dianei Ruxandra Ion întruchipează stilizat şi expresiv gândurile lui Felix Alexa.
  Citeste tot pe yorick.ro
• Cimitirul din borcane de Monica Andronescu sursa: yorick.ro
  Dacă şi cât mai e Cehov contemporan cu noi sunt întrebări deja clişeu. Cât, cum şi de ce se apropie astăzi – când s-au împlinit, iată, 150 de ani de când s-a născut – regizorii de textele lui sunt, iarăşi, întrebări care îşi găsesc răspunsuri mai mult sau mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin teribiliste sau, dimpotrivă, mai mult sau mai puţin cuminţele în teatrul nostru cel de toate zilele. Iar, ca să montezi o piesă de Cehov, mai mult, poate, decât în cazul altor dramaturgi, e nevoie de o idee adevărată şi, apoi, de o distribuţie care să susţină ideea. Ceea ce se întâmplă cu „Livada de vişini� de la Teatrul Naţional din Bucureşti, cea mai recentă dintre premierele lui Felix Alexa.
  Citeste tot pe yorick.ro
• "Livada de vişini", poezie sau profit? de Maria Sarbu sursa: Jurnalul Național
  "Livada de vişini" în varianta regizorală a lui Felix Alexa, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, păstrează dualitatea sensului acestui titlu dat piesei de autor, marele Cehov. E o livadă cu menire comercială, care poate aduce profit, şi o livadă în care viaţa e o poezie - plină de farmec, dragoste, frumuseţe.
  Între aceste coperte, regizorul creează, cu aplomb, o lume: îi distruge poezia sufletului, dar lasă, aruncat parcă la nimereală, un sâmbure cu germen ce ar putea da o altă viaţă. E o lume a zilelor noastre, de la începutul secolului al XXI-lea, prin nimic deosebită de cea de la începutul secolului al XX-lea, când Cehov a zămislit-o în capodopera sa "Livada de vişini". Adică, e lumea cu aceleaşi probleme de viaţă, la răscruce de epoci, doar la un veac distanţă.
  Pentru că nu a mai montat până acum Cehov, deşi e regizor de teatru de aproape 20 de ani, Felix Alexa a venit bine "echipat" la prima sa întâlnire cu acest inegalabil
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Lumea conservată a ”Livezii de vişini” de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  În ”Livada de vișini” a lui Felix Alexa de la TNB vișinele au devenit deja compot, iar decorul întreg este un dulap imens – dulapul de o sută de ani, desigur - plin cu borcane mari, pline cu compot de vișine. Fiecare borcan e luminat în centru ca și cum ar avea o inimă care palpită. Impactul decorului Dianei Ruxandra Ion e major și naște reflecții suplimentare: dulapul e mare cât să-i cuprindă la un moment dat pe toți cei implicați în ”comedia” cehoviană, iar în unele scene, așa cum stau cu toții drepți, printre borcane, sau dansând în același ritm un dans monoton, personajele par să devină sub ochii noștri arhetipuri, simboluri eviscerate venite din lumea ideilor cehoviene. Ele prind viață însă când interacționează cu lumea conservată a vișinelor, în momente cheie ale piesei lui Cehov. Ranevskaia are o relație viscerală cu vișinele, își bagă mâna în borcan cu voluptate și le devorează, lăsând sucul compotului să i se
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• De la Livada de vişini la compotul de vişine de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Cunoscut în special pentru revizitarea clasicilor, Felix Alexa propune o nouă montare cu Livada de vișini, de A.P. Cehov, la Teatrul Național București. Regizorul adaptează textul clasic, face tăieturi masive, potrivite cu ritmul și răbdarea publicului de azi și recurge la o abordare modernă într-un spaţiu nou. Nu în ultimul rînd, renunță în bună parte la lentoarea cehoviană în favoarea fragmentării relațiilor. Toate sunt demersuri îndrăznețe și orice tratare a textului prin perspectiva de azi e binevenită în măsura în care rezultatul e valoros și tranșant. Din păcate, în Livada de vișini de la TNB lucrurile nu stau 100% așa. Eradicînd aproape în totalitate tînjirea și melancolia cehoviene, dar mai ales relațiile (așa încît e greu de înțeles cine e și ce mai caută Charlotta pe scenă, de exemplu), spectacolul nici nu se adresează tipului clasic de receptare, nici nu bulversează prin viziunea propusă în locul ei, și nici prin modul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• O livadă la borcan de Robert Bălan sursa: România Liberă
  În anul aniversar Cehov, Naţionalul bucureştean a montat ultima piesă a dramaturgului rus. În regia lui Felix Alexa, cu Marius Manole în rolul lui Lopahin, spectacolul propune o reprezentare inedită şi concretă a „Livezii".
  Cel mai recent spectacol al lui Felix Alexa, „Livada de vişini", reprezintă, probabil, una din ultimele ocazii de a mai vedea o montare nouă în Sala Amfiteatru a Naţionalului bucureştean. Mult amânata renovare a clădirii teatrului se pare că va începe în sfârşit. Iar planurile includ desfiinţarea acestei săli unice, aleasă de Alexa pentru multe din montările sale, şi construcţia altora.
  Într-o nouă traducere, semnată Maşa Dinescu, cu o scenografie surprinzătoare (Diana Ruxandra Ion), cu muzică de Alexander Bălănescu, spectacolul e unul din seria manifestărilor dedicate împlinirii a 150 de ani de la naşterea dramaturgului. Este şi prima montare după Cehov din cariera regizorului, o montare care, deşi include textul
  Citeste tot pe România Liberă
• Ieşirea din livadă de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  Nu ştiu cum se întâmplă dar de fiecare dată când te găseşti în situaţia de a scrie despre o montare Cehov te ispiteşte crunt demonul unui discurs exegetic având ca temă opera celebrului dramaturg. Paradoxal (sau nu) cu fiecare punere în scenă îi redescoperi valoarea, bogăţia de sensuri, simbolistica, unicitatea stilistică. Cu cât se spun mai multe şi în mai multe feluri despre Cehov, cu atât şi mai multe rămân de ne-spus, de nepătruns.
  Cariera lui Felix Alexa de până acum a fost una a paşilor mărunţi dar siguri. Pare că încă nu a ajuns la maturitatea certitudinilor definitive, pare că amână momentul consacrării, al aşezării în matca adevărurilor incontestabile. Opţiunea pentru "Livada de vişini" este cred prima confruntare majoră cu o operă de geniu, dificil de abordat şi cu atât mai provocatoare.
  În varianta de acum de la Naţionalul bucureştean, livada nu există fizic, sau, mai corect spus, e mută, deja supusă unui destin
  Citeste tot pe Port.ro
• Gustul vişinelor de altădată de Mirella Nedelcu-Pătuleanu sursa: Observator Cultural
  Livada cu vişini este astăzi o livadă cu fantome. Şi nu numai pentru că, la un moment dat, personajul principal vede în delirul său năluci printre arborii în floare, ci pentru că multe alte Livezi mitice s-au înghesuit în dulapul nostru cu amintiri. E nevoie, deci, de un anume curaj pentru ca un regizor să se confrunte cu o piesă în al cărei palmares s-au înscris nume ca cele ale unor Strehler, Brook, Stein, Zadek, Pintilie, Harag sau Andrei Şerban, fără să mai reamintim toată aura bibliografică a debutului cu Stanislavski şi Cehov. Şi dacă mai păstrăm în memorie imagini din aceste Livezi de odinioară, pierdute în aceeaşi cădere dureroasă în timp, ca şi zăpezile de altădată, e greu să ne spălam retina ochilor minţii şi să nu fim purtaţi către o anumită nostalgie. Căci, aşa cum subliniază George Banu în superba sa carte (Livada cu vişini, teatrul nostru), copios citată în caietul-program al spectacolului (editor coordonator –
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Borcanul, noul memory-stick de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Livada de vişini“, în viziunea lui Felix Alexa, creşte media valorică a spectacolelor din repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti. În epoca prânzului la conservă, a fast-foodului, a fast-teatrului (50 de minute bucata de specta-col), regizorul îşi ţine răsuflarea două ore şi jumătate, pentru a-l lăsa pe Cehov să vorbească.
  Mai mult, Felix Alexa îi ia toată livada şi o pune „la borcan". În supermarket s-ar vinde cu următorul anunţ: „Vişine din livada lui Cehov, naturale, fără E-uri, de luat în buncăr, în cazul unui atac nuclearo-teatral". Ar putea veni tinerii şi ar putea crea un spectacol din 10 texte de Twitter a câte 160 de caractere fiecare (nu că ar fi ceva rău în asta) sau ar putea s-o pună ca status la Facebook. Felix Alexa are o iniţiativă de protejare a unei opere, de conservare a formei sale iniţiale.
  A meritat să aştepte. Regizorul s-a lăsat condus pentru prima oară de un text de Cehov şi nu a intrat deloc pe
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Livada de vişini de sursa: Time Out
  Un text dramatic intră în categoria “clasic” pentru relevanţa pe care o are, indiferent de locul şi timpul în care este realizat spectacolul. “Livada de vişini” a lui Cehov este mai mult decât atât.
  Piesa a devenit, la mai mult de 100 de ani de când a fost scrisă, un concept filozofic care vorbeşte despre sfârşitul unei lumi şi felul în care acest fenomen afectează diversele tipuri umane: supravieţuitorii şi pe cei care pier odată cu ea.
  În viziunea lui Felix Alexa, subtextul piesei, marcat de imaginea vişinei strivite pe o piatră de mormânt (imagine pe care regizorul o consideră emblematică pentru spectacolul său, după cum mărturiseşte) este prezent chiar din primul moment al spectacolului.
  Actorii invadează scena purtând o mască tragică care anunţă nenorocirile viitoare: vinderea livezii, şi, odată cu ea, dispariţia unei lumi. De la început ştim că tot ceea ce urmează să se deruleze sub ochii noştri va sfârşi prost.
  Citeste tot pe Time Out
• Cum se conservă livada din noi de Doina Papp sursa: Revista 22
  Nu cred că există în teatrul lumii o metaforă mai puternică şi proteică precum Livada lui Cehov. A trecut, de la crearea ei, prin fel de fel de interpretări. A servit şi celor care apărau progresul, şi partizanilor rezistenţei împotriva acestuia. Bolşevizarea ulterioară a Rusiei nu avea cum să fie anticipată de autor, dar cei care s-au folosit de piesa sa pentru a o condamna par legitimaţi de unele teze susţinute de un Trofimov, de pildă, sau de Lopahin, obsedat de trecutul lui de iobag. Mai subtili, contemporanii au purces la încordări metafizice în jurul Livezii de vişini, speculând pe tema morţii sau a libertăţii interioare în raport cu un context ostil. Mă gândesc la crengile uscate care străpungeau decorul din spectacolul lui Vlad Mugur de la Teatrul Maghiar de Stat, la tunelul timpului imaginat de Romulus Feneş în celebrul spectacol al lui Harag, dar şi la albul imaculat de la Taganca lui Anatoli Efros, înfruntând trecutul şi mormântul lui
  Citeste tot pe Revista 22
• Un rol pentru Maia Morgenstern de Mirceaa Ghițulescu sursa: Luceafarul de dimineață
  După ce a jucat mari roluri în mici piese, a sosit momentul în care Maia Morgenstern joacă un mare rol într-o mare piesă: Liubov Ranevskaia în „Livada de vişini” de Cehov. Ideea a fost a lui Felix Alexa, autorul recentei versiuni cu „Livada...” de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Şi nu ratează momentul: Ranevskaia sa este monumentală, mată, distinsă, cu un pigment din Parisul „anilor nebuni” (les annees folles). Este Liuba însăşi, cu superficialitatea ei genială pe care se sprijină un farmec clasic irezistibil şi cu o generozitate fără conţinut pentru că s-au terminat banii, iar cei proveniţi din vânzarea livezii se vor risipi curând la Paris.
  Cehov ne asigură că „Livada de vişini” este o comedie, noi citim o dramă, iar Felix Alexa construieşte o melodramă, ce-i drept foarte emoţionantă, menită să stoarcă lacrimi. Încă de la intrare, Ranevskaia se închide în dulapul cu jucării şi le împarte pe toate celor prezenţi,
  Citeste tot pe Luceafarul de dimineață
• Constelaţia “Livada de vişini” de Marina Roman sursa: Yorick
  Un tunel care se întunecă în timp ce Firs îşi spune, cu faţa aproape atingând podeaua, ultima replică: “Eu am să rămân aici!”. Este imaginea cutremurătoare pe care o păstrez din “Livada …” lui Harag, de la mijlocul anilor 80. Alături de această imagine – de sfârşit al oricărei lumi -, voi păstra de-acum încolo strălucirea rubinie, cosmică, a livezii imaginate de Felix Alexa. Mii de ochi minerali depun mărturie pentru livada în pârg: fastuoasă, cu fastul ultimei reprezentaţii.
  Veţi vedea zeci şi zeci de borcane mari – umplute cu compot de vişine – de o lumină sângerie, nefirească. Electrizant. Ţi se opreşte respiraţia. Şi imediat înţelegi că livada se desfăşoară pe spaţiul dedicat dulapului secular. Efect spectaculos şi perfect justificat, iscat din colaborarea regizorului cu scenografa Diana Ruxandra Ion. Dulapul şi livada devin astfel semnificanţii aceluiaşi semnificat: copilăria, viaţa în lumea veche.
  Copilăria.
  Citeste tot pe Yorick
• Grădina raiului şi parcelările istoriei de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  "Livada de vişini", un fascinant spectacol
  În timp ce scria "Trei surori" şi apoi "Livada de vişini", Cehov urmărea lucrările de construcţie ale casei sale din Crimeea, de lângă Yalta, unde s-a stabilit în ultimii ani de viaţă, după o călătorie din 1888, când a descoperit splendoarea locurilor, imensitatea mării, ca o garanţie a supravieţuirii noastre. Dorinţei sale de a locui în acest peisaj, ca şi etern, avea să-i dea un impuls decisiv, un deceniu mai târziu, chiar sfatul medicului său din 1898, de a căuta vindecarea în Crimeea. În puţinii ani de viaţă care îi mai rămăseseră de trăit, scriindu-şi ultimele piese, între care geniala "Livada de vişini", Cehov a văzut cum se ridică alba lui căsuţă de vacanţă, într-un loc încă sălbatec şi vast, ce a atras deopotrivă familia imperială rusă, turiştii şi suferinzii.
  A pus alături de zidari cărămizi şi mortar, a vegheat îndeaproape cum s-a înălţat ultima lui casă,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Livada de vişini – Un omagiu adus teatrului românesc de Cristian Opriş sursa: Yorick
  Maia Morgenstern, Mircea Albulescu, Mihai Calotă, Marius Manole – doar câţiva din actorii cu care regizorul Felix Alexa trebuie să fi avut un curaj extraordinar. Un spectacol-ghilotină, dar care, o dată urcat în faţă publicului, se arată de neclintit. Aş putea spune, fără să folosesc cuvinte mari, că este un omagiu cutremurător adus teatrului românesc mai vechi şi mai nou.
  Dar pentru că sloganul nu foloseşte la nimic unui săptămânal teatral, am să spun că, mai mult decât o lecţie de teatru, este o lecţie despre emoţie şi dăruire în lumea Thaliei. Iar pentru că, din punct de vedere al distribuţiei, nu are nevoie de niciun fel de alte lămuriri, vom trece la scenografie.
  Fix o sută cincizeci de de borcane cu compot – o idee surprinzătoare în contextul unei montări în totalitate clasice – apar în scenă, înainte să se petreacă nenorocirea, sub formă unei preziceri dureroase, venite înainte de vreme. Toate, împreună cu cele câteva
  Citeste tot pe Yorick
• Borcanul cu … metafore de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Ultima piesă scrisă de Cehov, “Livada de vișini”, intră în zona celor de “o substanțială consistență dramatică”, susțin analiștii operei sale. Este bogată în oferte tematice argumentate prin constructul psihologic complex al personajelor, și firește, stârnește interesul, ambițiile regizorilor de a îi evidenția valențele. Și Felix Alexa, un regizor din plutonul valorilor, încearcă acest demers. Viziunea sa regizorală are drept punct forte tratarea metaforică a întâlnirii dintre cele două lumi propuse de Cehov, una la apus și alta la începutu de drum al afirmării în economia societății. Ambele sunt frământate de veșnica și umana relație de iubire dintre femeie și bărbat, influențată de starea socială, cum e și firesc, folosită de Cehov drept unul din argumentele conflictului. Cehov nu filosofează însă, asupra celor două lumi, le pune față în față prin personaje filigranat construite. Cu fină ironie, cu cinism chiar,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Vişina strivită în tăcere de Alina Boboc sursa: criticdeteatru.blogspot
  Imaginea unei vişine strivite, descrisă de Cehov în jurnalul său, este preluată de Felix Alexa şi de scenografa Diana Ruxandra Ion pentru un spectacol aşezat de la început sub pecetea modernităţii, care vorbeşte despre suflete strivite de frustrări, neputinţe, suferinţe mai vechi sau mai recente şi despre tăceri ce nu au puterea de a se converti în cuvinte. Lopahin nu o cere în căsătorie pe Varia, deşi există momente prielnice nenumărate, Liubov Andreevna nu insistă, deşi acest lucru i-ar fi salvat livada, poate, Gaev nu duce la capăt nimic din ce-şi propune, Trofimov este un idealist fără un ban în buzunar, dar care nu poate da glas sentimentelor, Firs nu face nimic pentru a nu rămâne uitat la moşie. Sunt acţiuni frânte pe drum, de ale căror capete atârnă semnificaţii grele, înecate în tăcere.
  Regizorul scurtează puţin textul, respectă vârstele personajelor, alege o distribuţie foarte bună (alături de nume impuse, sunt pe scenă şi
  Citeste tot pe criticdeteatru.blogspot
• Finalul de an și privirea în urmă de Cristiana Gavrilă sursa: Revista Clipa
  Dacă toamna se numără bobocii, în luna decembrie se fac topurile. Cărți, filme, spectacole, expoziții, nimic nu scapă de nevoia de ierarhizare a sfârșitului de an, parcă am trage linie și am începe să socotim (cu subiectivism, desigur). Ne interesează cele mai bune, dar și cele mai proaste, rezultatele „de mijloc” le trecem cu vederea foarte ușor, de parcă ar fi lipsite de orice importanță, deși cu ele ne cheltuim tot anul și tot din ele trăiește și publicul, mai ales, în cazul teatrului. Am încercat și eu un top, dar preferințele nu s-au nimerit în toate cazurile cu împărțirea calendaristică, chiar dacă am avut un an cu mult teatru și cu multe festivaluri, două dintre ele fiind adevărate evenimente europene (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Festivalul Internațional Shakespeare, Craiova-București, a cărui temă a fost Hamlet).
  ................................................................................................
  Citeste tot pe Revista Clipa
• Tempo-ul livezii de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Orice spectacol cu oricare dintre marile piese cehoviene înseamnă, cel puțin ca premisă, o imensă provocare. Dar poate că imensitatea aceasta ...se lărgește, devine parcă mai generatoare de interes, de pariuri, de controverse atunci când e vorba despre Livada de vișini. Sigur, textul în sine e primul agent ce stimulează interesul crescut. Dar pe lângă asta, încă două sunt elementele ce capătă o importanță aparte în creșterea cuantumului de emoție și de pasiune cu care e așteptată fiecare nouă montare a Livezii.... Primul ține deopotrivă de biografia autorului ca și de cea a textului. Cehov a scris încet, cu dificultate Livada de vișini. Nu doar pentru că era bolnav grav. Încetineala, subliniază George Banu în cartea sa Livada de vișini, Teatrul nostru (Editura ALLFA, București, 2000) își are alte rațiuni, rațiuni de artist ajuns la capătul unui ciclu. Cehov însuși scria: După Livada de vișini voi înceta să mai scriu ca înainte. Dramaturgul știe, notează George Banu, că lucrează la o operă testamentară, opera ultimă și de aceea îi acordă Livezii de vișini această dublă vocație: rezumat al parcursului unui scriitor și încheiere a unei biografii. Cel de-al doilea se referă la modul în care este reprezentată livada. Trebuie reprezentată livada de vișini? Aceasta este întrebarea, iar ea e decisivă –notează același George Banu, iar cartea lui, menționată mai sus, subintitulată jurnal de spectator înseamnă și o recapitulare a felului în care mari regizori, de la Stanislavski încoace au formulat răspunsuri acestei întrebări. Felix Alexa, regizorul spectacolului de la Teatrul Național din București, în colaborare cu scenografa Diana Ruxandra Ion, a imaginat livada ca un semn al trecutului. Vedem în planul din spate al scenei de la Sala Amfiteatru un dulap (să fie el oare acela vechi de o sută de ani în fața căruia ne așteptăm să peroreze Gaev?), mai exact spus un stelaj imens, pe ale cărui rafturi se găsesc nenumărate borcane cu compot de vișine. Semn că livada e demult vândută, ori că soarta ei e oricum pecetluită, că zbaterea mai curând copilărească a personajelor e una inutilă. Muzica de scenă, tăioasă, monotonă, metalică, datorată lui Alexander Bălășescu contribuie la întărirea impresiei. În plus, de câteva ori, personajele piesei fac câțiva pași în spate, se amestecă cu borcanele și dansează asemenea unor păpuși mecanice. Odată vânzarea livezii săvârșită, borcanele sunt date jos de pe raft, sunt desfăcute, ele- ganta Ranevskaia își lasă deoparte eleganța și își bagă adânc mâna într-unul din ele, lasă să i se scurgă printre degete zeama. Iar Iașa gustă vișinile și scuipă sâmburii, dovedindu-și încă o dată mojicia. Felix Alexa este un mare admirator al lui Peter Brook, regizor pe care l-a cunoscut personal și care se numără, după mărturisirile sale repetate, printre maeștrii săi. Iată motivul pentru care îndrăznesc să cred că regizorului montării de la Național nu îi e necunoscut detaliul că lui Brook îi plăcea adesea să repete o frază a lui Granville-Baker, În Hamlet nu timpul este important, ci tempo-ul. Or, principalul reproș pe care l-aș formula la adresa spectacolului e tocmai indecizia în privința tempo-ului. La începutul spectacolului, ai impresia că Felix Alexa a optat pentru o atitudine dinamică, fermă, că vrea să îi impună montării ritmul allegro, că trece la comprimarea unor scene, că va recurge hotărât la foarfecă. Ceva mai încolo și, din păcate, nu tocmai în concordanță cu specificitățile și exigențele textului, intervin un andante cam prea leneș, o atitudine de bijutier, de manufacturier, de meseriaș ce șlefuiește tacticos și parcă cu auto-admirație și răsfăț fiecare detaliu. Speriat de consecințele lentorii, de faptul că dimensiunile spectacolului ar deveni prea mari, că asta îl va împiedica să ne prezinte totul fără pauză (reprezentația durează în jur de două ore și patruzeci de minute fără pauză), Felix Alexa schimbă din nou tempo-ul, comprimă, parcă aleargă prin text, la fel de capricios ca prima dată.
  Altminteri, nu cred că spectacolul regizat de Felix Alexa ar trebui să suscite rezerve majore. E vorba, indubitabil, despre o montare izbutită, bine susținută actoricește. Mi se par neîndreptățite obiecțile referitoare la o pretinsă neglijență a directorului de scenă față de omogenizarea stilului de joc. De fapt, lumea din Livada de vișini e ea însăși neomogenă, pe scenă se amestecă trei sau patru generații. E, mai întâi, generația supraviețuitorilor de moment, a celor cărora livada le va deveni mormânt, pentru care umezeala funerară de care e impregnat textul va deveni curând certitudine. Din această generație face parte Firs, pe care Mircea Albulescu îl joacă cu mișcări lente, impus încetinite. În al doilea rând, sunt cei vechi, foștii. Din această categorie majoritară fac parte mai întâi Liubov Andreevna și Gaev. Dacă Șerban Ionescu nu produce mari surprize prin felul în care îl interpretează pe fratele Ranevskăi, interpreta acesteia, Maia Morgenstern, înregistrează o reușită demnă de toată lauda. Care e, în primul rând, asupra pericolelor de manierizare ce o pândesc pe actriță. Dacă nu punem la socoteală un alt rol cehovian, Arkadina, realizat în spectacolul Pescărușul, montat în stagiunea 2006-2007 de Andrei Șerban la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, Arkadina mi se pare a fi cea mai bună apariție a actriței din ultimii, să zicem, zece ani. Da, e foarte adevărat, Ranevskaia pare a fi un rol anume scris pentru Maia Morgenstern, dar fără concentrarea de acum, fără autocontrolul pe care îl probează, fără îndrumarea atentă a lui Felix Alexa, actrița ar fi ratat șansa acestei întâlniri. Nu a ratat-o și faptul nu poate fi decât îmbucurător. Din aceeași lume a celor vechimai fac parte Ania, fiica Ranesvskăi, care, în interpretarea remarcabilă a Ioanei Anastasia Anton, se arată ființa gata-gata să facă pasul cel mare și să treacă de partea cealaltă, Varea, uscată asemenea unei ființe ce și-a petrecut parcă toată viața într-o chilie din care vede șansa evadării în clipa în care speră să fie cerută în căsătorie de Lopahin, detalii admirabil relevate de jocul Irinei Movilă,Trofimov, căruia Conrad Mihai Mericoffer îi conferă o siluetă minuțios, precis desenată, Simeon-Pișcik (Marius Rizea), Charlotta Ivanovna (Ana Ciontea), Epihodov (Mihai Calotă), Duniașa (Ileana Olteanu).
  În fine, o a treia categorie e reprezentată de oamenii prezentului și ai acțiunii, cei pentru care prezentul se desenează cu gândul la ziua de mâine, cei ce trăiesc azi și se gândesc la viitor. O fac în chip oportunist și imoral, așa cum e Iașa, riguros jucat de Răzvan Oprea, o fac la modul rațional precum Lopahin. Distribuirea în acest rol-cheie a unui actor tânăr, Marius Manole, a ridicat semne de întrebare, a stârnit mirări, în bună parte spulberate de felul în care interpretul a rezolvat rolul. De fapt, nu văd de ce ar fi neapărat necesar ca Lopahin să fie masiv, impozant. Doar tradiția unor montări anterioare a impus o atare prejudecată. În fond, Lopahin poate fi și tânăr, chiar așa tânăr poate să nutrească sentimente de afecțiune față de Ranevskaia, fapt ce nu îl împiedică însă, nicidecum să își urmeze destinul, să răzbune umilințele îndurate odinioară de ai săi, să gândească pragmatic.
• O livadă pentru fiecare de Casandra Lungu sursa: Yorick
  La 150 de ani de la naşterea lui Anton Cehov, Felix Alexa alege Livada de vişini pentru prima sa montare cehoviană. Unde altundeva decât la Sala Amfiteatru a TNB, cu actori “de suflet” (Marius Manole, Irina Movilă, Ileana Olteanu), dar şi cu apariţii noi (Ioana Anastasia Anton, Conrad Mericoffer). Alexa pleacă de la propria observaţie, că Cehov “face vivisecţia angoaselor contemporane”, şi încearcă să fie el însuşi acel doctor iscusit care desprinde în mii de straturi existenţa şi trăirile umane.
  Lopahin (Marius Manole) şi Ranevskaia (Maia Morgenstern) sunt cele două personaje iconice ale piesei, care trasează limitele lumii în care se desfăşoară livada sau, din contră, lasă porţile deschise oricărei hermeneutici a spaţiului cehovian. În montarea lui Felix Alexa, cei doi par a fi pe punctul de a întreţine mai mult decât o amiciţie, dar totul rămâne la stadiul eternului joc de-a şoarecele şi pisica, incapabil de a rezolva vieţile
  Citeste tot pe Yorick
• Când teatrul contează. Fericirea din „Livada de vişini” la UNATC de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Sunt spectator înainte de orice.
  Iubesc teatrul şi ca în orice idilă uit prosteşte din când în când. Mă şi cert, mă şi înfurii, greşesc şi îmi pare rău, fac reproşuri, apoi, ca orice toană, trece ca o ploaie de vară şi rămâne prea-plinul unei poveşti frumoase. Şi parcă mă îndrăgostesc din nou mai tare şi iubesc mai cu foc şi timpul are răbdare cu mine. Stă pe loc. Iar eu îmbrăţişez cu tot sufletul meu un spectacol – „Livada de vişini” la UNATC.
  În Sala Atelier, unde masteranzii coordonaţi de prof.univ.dr. Tania Filip şi prof.univ.dr. Gelu Colceag i-au adus pe Liubov Andreevna, Gaev, Ania, Lopahin, Firs şi toţi ceilalţi, am uitat şi că le sunt colegă, şi că scriu cronică de teatru şi că afară e primăvară. Mi-am amintit, în schimb, de ce iubesc teatrul. Pentru că mă costă. Pentru că nu e doar divertisment sau demonstraţie de talent. Contează! Respiră, trăieşte, te emoţionează şi te ia cu el de mână într-un
  Citeste tot pe Yorick
• Ultimul răsărit în livadă de Irina Zlotea sursa: Agenda LiterNet
  Ascult un vals şi o întindere de alb mă cheamă spre ea, o dantelă se scutură şi tremură la glasuri de păsări şi amintiri se ascund printre ramurile copacilor, adieri reci răsfiră petalele primilor boboci, este primăvară în Rusia, a înflorit livada şi sunteţi invitaţi să staţi la umbra vişinilor înfloriţi...
  Trenul ajunge în gară. Răsare soarele parcă să lumineze drumul stăpânilor spre casă. Se adună personajele pentru a ne spune povestea. Întoarcerea mult aşteptată face ca sufletul Andreevnei Ranevskaia să se deschidă precum florile fragile de vişini, cu delicateţe şi cutezanţă, îmbăiaţi de primele raze reci ale dimineţii. Scenele se întrec în frumuseţe vizuală printr-o scenografie sugestivă, care eliberează scena de elemente de decor inutile lăsând ca lumina să se "desfăşoare" asemeni unui personaj tăcut. Marcând stările interioare ale personajelor, ea devine purtătorul clipelor ce mor.
  Ranevskaia este o beţie de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Se taie livada, începe o viață nouă… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Livada de vișini” e un text mai mult decât riscant pentru un spectacol de absolvire. E important să ai o idee, să-i spunem nouă, atunci când îl pui în scenă. Altminteri, spectacolul va rămâne, mai mult ca sigur, în zona ilustrativului. În cazul montării propuse de studenții anului II de la UNATC, Secția Arta actorului, coordonați de Tania Filip și Gelu Colceag, tocmai această zonă a ilustrativului pare să fi fost scopul. Și, mai ales, desfacerea mecanismelor personajelor, în așa fel încât să pună în valoarea actorul. O lectură corectă a textului lui Cehov, care să scoată la vedere valențele actorilor.
  Spectacolul nici nu este și nici nu-și propune mai mult, ceea ce nu umbrește în niciun fel rezultatul. Legături bine construite între personaje, relații nuanțate, personaje bine conturate și povestea livezii lăsată ea însăși să cucerească sala. Pedala emoției apăsată atunci când trebuie și atât cât e necesar,
  Citeste tot pe Yorick
• Pe urmele scânteii de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  În urmă cu o săptămână, am scris pe LiterNet un text (În aşteptarea scânteii) pe marginea spectacolului Livada de vişini, cea mai premiată producţie a recent întâmplatei Gale a absolvenţilor UNATC, 2013. Popularizând textul pe Facebook, am primit următorul mesaj de la Eugen Cozma, interpretul lui Lopahin, deţinătorul premiului pentru cel mai bun actor în rol principal în sus-pomenita Gală:
  "îţi dau dreptate. mulţumesc pentru textul trimis. dar, în loc "să arunci pastiluţa", ne-ar fi fost de folos o critică mult mai amănunţită, pe scene fixe, din partea ta. acest "puteaţi mai mult" este vag şi "în general". asta în ideea în care sperăm să mai jucăm acest spectacol şi de la toamnă şi e foarte posibil să-l mai jucăm o dată pe 3 iulie 2013. apreciez curajul tău de a scrie şi "de rău" despre Livada de vişini, un spectacol la care am lucrat timp de 7 luni de zile, zi de zi.
  Dar din păcate, textul tău este vag şi generalizează mult
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un exercițiu de studiu de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  După trei ani de studiu finalizați cu o diplomă de licență, absolvenții își mai pot continua studiile încă doi ani pentru masterat. “Livada se vișini” este examenul de masterat la Arta Actorului coordonat de prof.dr.Gelu Colceag și spectacolul alături de prof.dr. Tania Filip.
  Pentru masterat la UNATC funcționează zece secții, printre ele fiind și cea de Management și Marketing Cultural. Fecem această precizare pentru că în cazul de față, din nou s-a dovedit lipsa totală de colaborare între cei din aceiași generație aflați la masterat. Spectacolul include numeroase personaje și sunt distribuiți chiar și trei absolvenți pentru interpretarea unui personaj. Spectatorului i se înmânează o foiță cu distribuția pe care nu se specifică numele celui care joacă în acea seară. Sunt tineri la început de drum și logic este a li se face popularitatea cuvenită, să fie sprijiniți de colegii de la Management și Marketing Cultural .
  Citeste tot pe Spectator
• Asul din mâneca lui Cehov de Alexandra Dima sursa: Agenda LiterNet
  Rareori, în ultima vreme, am mai plecat de la un spectacol cu acea veselie aproape organică, întrucâtva naivă, pe care ar trebui să ne-o declanşeze orice manifestare artistică şi pe care maturizarea, laolaltă cu snobismul aferent ei, ne determină să o înăbuşim în jenă şi în crispare. Cumva, montarea clasei de actorie Filip Odangiu / Sinkó Ferenc mi-a redat sentimentul de mulţumire lăuntrică, inexplicabilă şi însufleţitoare, caracteristic primelor mele experienţe ca spectator de teatru.
  Recunosc, cu riscul de a comite o erezie, că Cehov mă plictiseşte. Nu-mi place să-i citesc piesele şi sunt tentată să evit transpunerile scenice ale acestora. Totuşi, viitorii absolvenţi, coordonaţi de profesorii lor şi, în primă instanţă, de regizorul Bronwyn Tweddle, au reuşit să reinterpreteze, să redefinească şi să regenereze un text greoi, uzat de propriul său succes trans-generaţional. Livada de vişini capătă, deci, ceva din aerul misterios
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Livada - o chestiune de proprietate de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În urmă cu aproape doi ani, vedeam pe scena Teatrului Naţional din Cluj un spectacol cu celebra piesă Hamlet, în regia italianului Roberto Bacci şi scenografia compatrioatei lui, Marcia Medina.
  În cronica de atunci insistam, aşa cum socoteam a fi firesc, asupra câtorva dominante ale montării. O socoteam mai degrabă un exerciţiu scenic, poate şi datorită faptului că era o tentativă de rezumare în aproximativ 70 de minute de spectacol a textului shakespearian. Un text a cărui reprezentare integrală ar dura, pare-se, mai mult de 6 ore. Amintesc în context că celebrul Hamlet din 1985, de la “Bulandra”, semnat regizoral de Alexandru Tocilescu, în scenografia lui Dan Jitianu, cu Ion Caramitru în rolul titular, avea la început, peste cinci ore. Îmi bazam afirmaţia nu doar pe tentativa de sumarizare a textului, ci şi pe faptul că doar lui Cristian Grosu, interpretul lui Hamlet, sau, mai corect spus, interpretul amintirii acestuia, îi revenea misiunea de a
  Citeste tot pe Adevărul
• Feerie în alb, plictiseală în negru de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Felul în care te întâmpină sala Teatrului Naţional din Cluj, cu scena tapetată în alb, de la orizontala scândurii la perdelele verticale, imense virtualităţi de înălţare sau evadare dintr-un mediu prea strâmt, te îndeamnă din start să faci parte din peisaj, să intri în atmosfera piesei. Chiar şi scaunele au îmbrăcat haina decorului, iar dacă ai pe tine o cămaşă albă s-ar spune că te integrezi perfect în ansamblu. Eşti îndemnat să-ţi asumi în întregime condiţia de participant la viziunea regizorală ca pigment "alb" în clarobscurul sălii. De unde vine această "mare de alb" întinsă până pe intrândul de pe culoarul central? De la petalele florilor de vişini căzute pe jos şi răspândite pretutindeni, până în simbolul purităţii şi naivităţii unei lumi patriarhale ce stă să cadă sub ameninţarea schimbării, căci - nu-i aşa? - suntem la Livada de vişini în regia italianului Roberto Bacci. Până aici avem o cinstită dezvoltare
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Livada trecutului sau Nimiciri spațio-temporale de Lorena Copil sursa: Eliberart.ro
  Construiți, construiți, constuiți! Construiți povești, amintiri, legături, iluzii, închipuiri, impresii, identități, aspirații, glume, copaci, dulapuri, mese de biliard, Camera Copiilor… Construiți un trecut, să aibă și viitorul o fundație pe care să-și sprijine… banii. Livada de vișini este întocmai acest spațiu peste care istoria dă năvală, cotropitoare, dar firească în atitudine, izgonind rămășițele trecutului spre a face loc unei alte epoci, unei alte mentalități, străine de timpul pierdut. Cui pe cui se scoate, timp cu timp se înlocuiește.
  De-a lungul anilor, echipele de teatru au dezvoltat un cult al Livezii. Ca text, Livada de vișini îți oferă întotdeauna noi posibilități de interpretare, deschizându-ți diverse portițe de soluționare scenică a Situației. Fiecare didascalie, fiecare replică, până și cele de o importanță aparent minimă, sunt poteci care duc la consolidarea pânzei de relații dintre personaje,
  Citeste tot pe Eliberart.ro
• D’ale carnavalului în livada de vişini pierdută de Maria Zărnescu sursa: Yorick
  Mai bine de un secol a trecut de când Cehov şi-a scris ultima piesă – „Livada de vişini”. Mai bine de un secol a trecut de la premiera spectacolului la Teatrul de Artă din Moscova, în regia lui Stanislavski. Se întâmpla în anul 1904 şi, pe scenă, arăta ca o „tragedie înaltă”, cu multe lacrimi, motiv suficient pentru ca dramaturgul să-l acuze pe regizor că i-a distrus „comedia”. (Mai avea el şi alte nemulţumiri: timpul „scurt” de repetiţii de 6 luni, în loc de 18 cum se obişnuia… Poate şi pentru că Olga Knipper, soţia lui Cehov, juca rolul principal al moşieriţei Ranevskaia…) De-atunci, piesa nu şi-a pierdut puterea de a fascina creatori şi public deopotrivă. Ca şi alte surate de-ale sale din marele repertoriu universal, a fost „cobai” pentru reteatralizarea teatrului mondial. Multe dintre experimente au reuşit. Unele dintre ele se regăsesc povestite avizat într-un „jurnal de spectator” al teatrologului şi profesorului
  Citeste tot pe Yorick
• Livada de vişini şi noul Cehov de Lucian Cremeneanu sursa: cremeneanu.com
  „Livada de vişini” îţi va părea comedie doar dacă sarcasmul e trăsătura ta de bază. Altfel e greu să râzi de oameni ale căror destine se transformă sub ochii tăi în nisip. Un nisip pe care orice pală de vânt ţi-l poate băga între dinţi, căci tu eşti cu gura până la urechi. A râde la „Livada de vişini” e sinonim cu a te lăsa prins într-un cârlig de pescar care vrea doar să îşi facă o poză cu tine, iar apoi te aruncă la loc, în apă, să mai creşti. Umorul este doar poleiala pentru drama care se răspândeşte pe scenă precum nişte tentacule ce cresc întruna. Şi, totuşi, e greu să nu râzi, chiar dacă o faci cu amărăciune.
  Reinterpretarea lui Alexandru Dabija a textului lui Cehov (tradus de doamna Elisabeta Pop) este puternică şi dinamică, poate chiar prea dinamică pentru aşteptările unora, şi incredibil de curajoasă. Mi-a fost teamă că atmosfera foarte bine închegată din prima parte se va dilua din pricina pauzei.
  Citeste tot pe cremeneanu.com
• Rătăciri în „Livada de vișini” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  După cinci ani în care au creat o mică istorie într-o casă veche din apropiere de Calea Victoriei, unteatru s-a mutat într-o casă mai mare. Au fost cinci ani în care aproape orice spectacol văzut în acea sufragerie în care iarna se încălzea cu câteva radiatoare insuficiente, în care condițiile erau departe de a fi perfecte, a însemnat o întâlnire puternică și o garanție a calității. În mediul independent din ultimii ani a fost, cu siguranță, singurul teatru care s-a preocupat exclusiv de calitate, care a avut curajul reinterpretării unor texte clasice importante, dar și de a alege texte contemporane cel mai adesea antitrend, care a strâns în jurul lui un grup de actori, dar și un public constant.
  După cinci ani, Andrei și Andreea Grosu, cei care s-au luptat să-l facă să existe, au reușit să găsească un alt spațiu și au început deja o nouă istorie. Pe str. Sfinții Apostoli, nr. 44, foarte aproape de Piața Națiunile Unite.
  Citeste tot pe Yorick
• Livada s-a dat. Ei, şi? de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  George Banu susţine că marile spectacole reuşesc întotdeauna să se cristalizeze într-un singur cuvânt. Se pare că în ceea ce priveşte această variantă de la UNTEATRU a capodoperei cehoviene, lucrurile sunt un pic mai complicate şi necesită mai multe cuvinte. Prin urmare, dacă ar fi să credem în teoria lui George Banu, nu ne aflăm în faţa unui mare spectacol. În acelaşi timp, s-ar putea ca - noi ăştia care avem ceva aşteptări - să comitem un păcat, gândind că marile texte ale dramaturgiei universale trebuie să nască spectacole pe măsură. Şi totuşi, un spectacol de referinţă nu, dar măcar o viziune interesantă, atractivă, proaspătă, fermă, o explorare responsabilă a universului cehovian ar fi obligatorii.
  Pentru lumea bună a spectacologiei mondiale,"Livada" a fost mereu o provocare, o ispită. Iar până a ajunge la personajele "în carne şi oase", marele hop este chiar personajul titular. Aşa cum se spune că nu poţi face "Hamlet" dacă
  Citeste tot pe Port.ro
• Reușită recitire teatrală a piesei de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Cehov, ca și Shakespeare sau Ibsen, devine adeseori pretext de inovație teatrală pentru tinerii regizori. În majoritatea cazurilor aceștia, în mod superficial, uită de miezul tematic al piesei, de conflicte, de constructul personajelor și de substratul replicii, apelează la exagerări în numele inovației de expresie teatrală.
  Andrei și Andreea Grosu forează cu atenție “Livada de vișini” de Cehov și reușesc să surprindă, descoperind un alt substrat al piesei, actual și astăzi pe care îl dezvoltă într-un spectacol original de teatru intimist. Propun “o livadă de vișini” din zilele noastre și în jurul ei gravitează problemele ce frământă familiile actuale, conflictele dintre generații, nevoia de dragoste și lipsa comunicării. Cei doi regizori respectă intențiile lui Cehov și demonstrează credibil filonul actualității acestui mare dramaturg universal.
  Andrei și Andreea Grosu pornesc proiectul apelând la o nouă traducere,
  Citeste tot pe Spectator
• Două premiere la unteatru de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  A doua premieră, Livada de vișini, e un pariu destul de riscant. Pe de o parte, spațiul de joc nu e chiar potrivit: e dificil de montat un text cu atîtea personaje (care, la un moment dat, stau toate în scenă) într-un perimetru atît de mic. Pe de altă parte, cînd ataci un asemenea text, pus și răspus în toate felurile, de­spre care aproape toți spectatorii au amintirea uneia sau a mai multor montări trecute, ar trebui să ai o idee limpede despre el, să fii convins că poți spune ceva nou. Noutăți există, desigur, în montarea de-acum, dar totul pare făcut cam în pripă și nu îndeajuns de asumat.
  Atît cît este, spațiul de joc e inteligent folosit: publicul e plasat pe laturile lungi ale unui dreptunghi care se sprijină pe pereții laterali ai încăperii, podeaua e acoperită cu bîrne de lemn nefixate, care induc senzația de provizorat și lume în disoluție, în mijloc tronează o masă alcătuită din aceleași bîrne (rabatabilă, va fi pusă la
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Livada de vişini ce-i fără de rădăcini de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Teatrul şi timpul au o relaţie foarte specială. Oricât ar încerca teatrul să fie de rebel, de independent şi de egoist, ca într-o poveste de iubire neîmpărtăşită, transformată în obsesia posesiunii cu orice preţ, timpul se agaţă mereu de spatele lui, îl domoleşte, îl înţelege, îl ocroteşte şi îi redă înţelepciunea de a fi cumpătat, domol şi tandru. Sunt un cuplu, o familie, un copil şi un părinte, doi amanţi, sau poate gemeni, sau poate suflete pereche. Teatrul şi timpul se iubesc până la ură şi se urăsc din prea multă iubire. Dar teatrul fără timpul său e trist, blazat şi monoton. Teatrul împotriva timpului său e îndrăzneţ, revoltat, ca un scrâşnet din dinţi. Iar teatrul timpului său e iubitor, cald, ca mângâierea unei lacrimi pe obraz.
  „Livada de vişini” de A.P. Cehov este o piesă care nu se lasă uşor scoasă din timpul pentru care a fost scrisă. Temele universale au forţă şi sens deplin într-un timp dat.
  Citeste tot pe Yorick
• Oamenii livezii şi pariul cu timpul de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Nebunia de a visa cu ochii deschişi, încăpăţânarea de a nu renunţa, conşiinţa de a fi un Don Quijote în luptă cu morile de vânt al obişnuinţelor de tot felul şi încrederea în tine însuţi par astăzi un lux desuet. Câţi dintre noi ne mai surprindem visând cu ochii deschişi striviţi între griul cerului şi cel al asfaltului plouat? Şi cât de colorate ne-ar mai putea fi visele? Cine mai ştie meşteşugul de a spera şi are răbdarea de a merge pe drumul drept? Idealiştii sunt pe cale de dispariţie. Oportuniştii şi descurcăreţii umplu lumea şi devin modele, prelucrând viitorul în graba ca pe o fotografie înainte de a fi postată pe Facebook. Nu mai e timp pentru nici pentru vise, nici pentru somn şi aproape că nici pentru moarte… aşa că niciuna dintre opţiunile propuse de Hamlet nu mai pare viabilă.
  Oamenii din „Livada de vişini” a lui Cehov se împart între aceste două linii de front ale unei vieţi beligerante şi trăiesc împreună
  Citeste tot pe Yorick
• De ce „Livada”? De „vişini” de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Creativitatea este o calitate indiscutabilă pentru un artist. Imaginaţia de a inventa lumi, de a pune în mişcare rândurile de pe hârtie gândite de un altul prin corpurile şi vocile actorilor este un dat al regizorilor care trebuie să îşi găsească propriul gând unitar în toată gălăgia corului de intenţii din care le alege cu inteligenţă şi tact pe cele folositoare. E tare complicat să faci teatru. Mai ales când eşti regizor. Ai atâtea pe cap, atâtea de care să ai grijă. Atâtea de hotărât şi atâtea orgolii artistice pe care să le împaci. Mai ales pe al tău. Iar când creativitatea nu-ți lipseşte e cu atât mai complicat. Pentru că ai atâtea idei, toate bune.
  Multe idei bune se pare că a avut şi David Doiashvili atunci când a montat „Livada de vişini” de A.P. Cehov la Teatrul Naţional Bucureşti. Prea multe chiar. Şi nu a renunţat la niciuna dintre ele. De la un cadru general haotic, în care ritmul scapă de multe ori de sub control,
  Citeste tot pe Yorick
• Când livada de vișini e o scamatorie de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Trăim în plin bocănit al topoarelor care taie livada de vișini. În fiecare zi, se face mai gol în jur și în fiecare zi frumusețea, în varianta ei pură, inutilă, devine ceva pe cât de absurd și caraghios, pe atât de născător de nostalgii. Livada de vișini e lumea în care nu mai putem, nu mai știm, nu mai avem loc să trăim, e lumea aceea superbă, ca o jucărie muzicală din copilărie, la care azi nu mai avem acces. Livada de vișini e tărâmul pierdut al unei aristocrații din care ne-am autoexpulzat și drumul înapoi nu mai există. Livada de vișini e o amintire împăiată, în alb incandescent, de o frumusețe aproape artificială, la care privim de pe margine. Livada de vișini e o scamatorie.
  Poate că așa ar putea fi rezumat spectacolul lui David Doiashvili, o „Livadă de vișini” interesant gândită și pusă în scenă la Sala Mare a Teatrului Național din București. După un „Rege Lear” montat acum un an tot la TNB, regizorul georgian
  Citeste tot pe Yorick
• Premieră pe scena mare a TNB: LIVADA DE VIȘINI, o cronică de familie spusă cu un umor ce-ți frânge inima de sursa: 24PHARTE
  Regizor georgian de prim rang, David Doiashvili — aflat la a doua colaborare cu TNB după impresionantul Rege Lear din stagiunea precedentă — propune o construcție barocă spectaculoasă, un cocktail expansiv de umor, pasiune, muzică, disperare de a trăi și de a nu ști cum, o permanentă nevoie de a schimba și de a nu ști ce, în căutarea unui nou adevăr teatral, de o cruzime poetică.
  Cu această piesă Cehov a inovat arta dramatică, propunând tehnica ‘acțiunii indirecte’ — evenimentele importante se petrec în afara scenei, iar noi suntem martorii reacțiilor personajelor la ce se întâmplă. Iar David Doiashvili a surprins chiar această convenție a ‘martorilor în acțiune’ — de la felul în care sunt dispuse gradenele pe scena Sălii Mari, până la compoziția plastică a spațiului și arhitectura luminilor. Totul este construit în așa fel încât spectatorii să privească printr-un colț de fereastră în casa și sufletele acestor oameni,
  Citeste tot pe 24PHARTE
• O mare păcăleală! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Pe afișul și programul de sală scrie: “Livada de vișini” de A.P.Cehov! Este o păcăleală? – vă veți întreba după vizionarea acestui spectacol. Corectă ar fi fost specificarea că regizorul David Doiashvili oferă un spectacol “pretext Cehov” sau “după Cehov” ori o “versiune personală”.
  Cunoscutul regizor din Georgia, David Doiashvili, autor și al spectacolului “Regele Lear” de la Naționalul bucureștean, ia drept pretext subiectul piesei lui Cehov, păstrează numele personajelor și dă frâu imaginației pentru un spectacol dorit a fi original. “Autorul” regizor compune încâlcit o acțiune pe subiectul piesei despre o familie bogată și trăznită care și-a cheltuit averea, a ajuns la faliment și trebuie să vândă ultima propietate, o prețuită livadă de vișini pentru a-și achita datoriile la bănci. Un parvenit, Lopahin, se implică în situația disperată a familiei, îndrăgostit fiind de propietară și oferă soluția -
  Citeste tot pe Spectator
• LIVADA DE VISINI la TNB - Regrete pe gradene de Andreea Morar sursa: Raftulcuidei.ro
  Vechi si nou, tristete si amuzament, opacitate si transparenta sunt doar cateva dintre cuvintele care iti vin in minte dupa reprezentatia Livezii de visini de la Teatrul National. Cand e vorba de Cehov niciodata nu se spune destul, mereu e ceva care scapa, care ramane ascuns dupa o perdea de ceata. David Doiashvili a aratat inca o data acest lucru prin montarea originala, plina de fantezie si tristete de la TNB.
  Regizorul a reusit sa aduca in fata publicului nu doar atmosfera piesei lui Cehov, ci intreg spiritul rus. Timp de aproape trei ore o particica din viata unei familii e servita spectatorului fara menajamente, cu bune si cu rele.
  La fel cum fiecare personaj are un rol bine stabilit in mecanismul care pune actiunea in miscare, asa si actorii care dau viata celor douasprezece personaje au, si ei, o atributie speciala de a face unic jocul personajelor.
  Irina Movila da viata unei Ranevskaia puternice si fragile care, invinsa de societate, incearca sa se recupereze atat pe sine
  Citeste tot pe Raftulcuidei.ro
• Livada de visini – Opinie LaTeatru.EU de Emil Călinescu sursa: LaTeatru.EU
  Desi nu ma avantajeaza, nu este un motiv de lauda, recunosc ca nu mai vazusem pana acum vreo montare a piesei Livada de Visini. In cazul pieselor clasice, unul dintre lucrurile pe care un cititor il gaseste intr-o cronica, fie ea profesionista ori mai putin profesionista, este comparatia cu alte montari. Din pacate pentru mine si, poate, din fericire pentru voi, aici nu veti gasi asa ceva. Este prima montare vazuta de mine si imi fagaduiesc mie insumi sa nu fie ultima.
  De ce zic din fericire? Pentru ca sunt multe persoane care vor descoperi Livada de Visini in particular si-l vor descoperi pe Cehov la modul general prin intermediul acestui spectacol. Acestia vor fi interesati putin spre deloc de montari anterioare, de decoruri ale unor spectacole clasice, de interpretari magistrale, de articole comparative.
  Ei sunt interesati de ceea ce vor vedea, nu de ceea ce ar fi putut vedea.
  Nu stiu exact care-i procentul spectatorilor care-s la prima punere in scena dupa celebrul text vs
  Citeste tot pe LaTeatru.EU
• „Livada de vişini” sau comedia unei tragedii anunţate de Andrei Bulboacă sursa: b-critic.ro
  Viaţa unui spectator de teatru stă sub semnul emoţiei, al trăirii artistice şi, în general, al iubirii de frumos. Un frumos care poate fi descoperit într-o replică rostită de un actor, un frumos ce poate fi descoperit într-o interpretare sau într-o montare care să stoarcă efectiv fiecare gram de emoţie de care fiinţa umană este capabilă. Cam asta se întâmplă cu Livada de vişini, montată pe scenă Naţionalului bucureştean de către prolificul regizor georgian David Doiashvili. Cunoscut publicului odată cu Regele Lear, acesta ne propune acum un Cehov ieşit din comun.
  Principala inovaţie este aşezarea publicului pe gradene, chiar pe scenă, pentru a putea fi mult mai aproape de acţiune. Aşadar, spectatorul piesei asistă la tragedia livezii, fără „a avea scăpare”. Deasupra gradenelor se află flori de cireş, iar pe scenă, în primul act, se coboară un fel de casă, în care fiecare personaj este condamnat, închis, claustrat, neavând aproape
  Citeste tot pe b-critic.ro
• Cehov, oglinda secolului nostru de Mihai Glican sursa: teatru.info
  În organizarea Facultăţii de Teatru şi Televiziunea a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în perioada 3-10 iunie 2018 are loc, în oraşul de pe Someș , o manifestare amplă, de o impresionantă diversitate ideatică, culturală şi stilistică: Festivalul Galactoria, 2018.
  Notre cher Anton Pavlovici Cehov este mereu actual, un fin observator distant al naturii umane, care a surprins în scrierile sale faţetele sufletului rus, cu o complexitate unică, care ne vorbeşte prin tăceri cântărite, prin carenţa replicilor, prin alternarea emoţiilor. Acest dramaturg a cultivat în mod discret şi fără oprobiu conflictele dintre temperamentele vulcanice, instinctive, melancolice şi luciditatea marilor întrebări incomode. Cehov este un mijloc care ne oferă şansa să ne regăsim în personajele sale şi totodată, ne invită să ne cunoaştem şi să ne întoarcem spre noi înşine, să alinăm dramele cu umor, să vorbim simplu şi sincer despre lucrurile
  Citeste tot pe teatru.info
• O lume de ticuri, o lume de tacuri de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Livada de vişini a lui Frunză, a trupei lui (de data asta, în frunte cu George Costin), a Oanei Pellea. "Şi a lui Mircea Rusu", îmi aduce aminte o prietenă. Da, şi a lui Mircea Rusu! Şi chiar de la el, de la Leonid Andreevici Gaev, putem începe discuţia.
  Pentru că Mircea Rusu dă tonul la ceea ce autorul acestor rânduri consideră a fi cel mai original atribut al montării lui Victor Ioan Frunză: interpretarea în cheie absurdă a celor mai multe dintre personajele piesei de pe urmă a lui Cehov. Până la urmă, ce e altceva Gaev decât o colecţie de replici, de gesturi, de ticuri? Este el atent, în vreun fel, la ce se întâmplă, acum şi aici, în jurul lui? Trăieşte el câtuşi de puţin în prezent, în imediat, în realitate?
  Mircea Rusu face din fratele Ranevskăiei un personaj cu accente ionesciene. Monoloage frânte de puseuri auto-ironice, discursuri pline de importanţă întrerupte de momente de reverie pe bază de biliard, cabotinismul ca mod de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cu ce preţ se „înnoieşte” lumea. Un spectacol tămăduitor de Răzvana Niţă sursa: Acta est fabula
  În ultimii ani am văzut multe „Livezi”, concepţii regizorale unele mai convingător susţinute, altele aberante sau de-a dreptul caraghioase. Aveam nevoie de „varianta Frunză” ca de aer, ca de o venire în fire, ca de o terapie.
  Ranevskaia intră cu spatele şi mâinile la ochi în fosta cameră a copiilor. Tandreţea cu care mângâie fiecare colţ, gingăşia cu care încearcă să reînnoade povestea inocenţei sale rătăcite mi-a amintit mult de Disney şi primii paşi făcuţi de Albă ca Zăpada în casa piticilor. Actorii apar supradimensionaţi într-un univers miniatural, oameni mari într-un loc de joacă pentru copii. Oameni mari care încă se joacă, cu destinul lor şi cu cel al livezii de vişini.
  Remarcabil de curajoasă această idee a Adrianei Grand, acest joc al perspectivelor, al volumelor ce îţi deschide mintea şi sufletul. Acum eşti pregătit pentru ce va urma. Liubov Andreevna şi Leonid se află deja într-o dureroasă defazare.
  Citeste tot pe Acta est fabula
• „Livada de vișini” sau… când lumea veche a rămas mică de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Acum aproape zece ani, când s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui A.P. Cehov, revista Yorick realiza o anchetă în rândul celor mai importanți creatori din România, care vorbeau despre întâlnirea lor cu textele lui Cehov. Victor Ioan Frunză dădea la acel moment un răspuns care azi, la zece ani distanță, pare surprinzător și lasă în urma lui un zâmbet. „Am montat Cehov o singură dată. Nu a fost alegerea mea. A fost o comandă. La Teatrul Naţional din Budapesta. Nu îl înţeleg pe Cehov. Nu l-am înţeles niciodată. Mă uit cu invidie la spectacolele minunate făcute după texte cehoviene şi îmi dau seama că eu nu voi putea să fac vreodată aşa ceva. Singurul meu spectacol cu o piesă de Cehov a fost Livada de vişini. (…) Am avut o distribuţie excepţională, care îi cuprindea pe Beres Ilona, Sinkovics Imre – cine cunoaşte teatrul maghiar îşi dă seama de magnitudinea acestor nume – şi cred că numai datorită lor am putut face un
  Citeste tot pe Yorick
• Comicul tragic al “Livezii de vișini” de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Cum regizorul Victor Ioan Frunză montează mult și peste hotare, este foarte probabil ca spectacolul cu Livada de vișini, pus în scenă la Teatrul bucureștean Metropolis, să nu însemne prima lui întâlnire cu literatura dramatică cehoviană.
  Este însă cum nu se poate mai posibil ca sus-numita montare să fie prima realizată de regizor într-un teatru din România. Cert e doar un singur lucru. Că pentru mine este pentru întâia oară când văd un spectacol inspirat de una dintre piesele marelui clasic rus, clasic al modernității, firește, pus în scenă de Victor Ioan Frunză. Adică de unul dintre cei mai importanți, dar și mai prolifici directori de scenă pe care îi are teatrul românesc de azi. Împreună cu scenografa Adriana Grand, cu reputata lor Trupă fără nume, mereu îmbogățită cu noi și noi actori tineri, de data aceasta întărită și prin prezența ultra-consacraților Oana Pellea (Ranevskaia), Mircea Rusu (Gaev), Dan Antoci (Firs).
  Citeste tot pe Yorick
• Farmecul regretelor – Livada de vișini de Mădălina Dumitrache sursa: Bel Esprit
  Amintirea lucidă, retrospectiv-analitică, consemnează, în primul rând, o putere de pătrundere regizorală deosebită, așa se explică de ce spectacolul Livada de vișini, montat le Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, devine o poveste despre despre setea de iubire împărtășită, despre o imperioasă nevoie de sens și de împlinire. Rostul livezilor e să rămână, imaculate, în memorie. Dacă avem în vedere imperativul schimbării și vorbim despre indiferență și resemnare, montarea realizată de regizorul Alexandru Cozub va provoca spectatorul la o adâncă reflecție, pentru că struna ruptă poate fi doar… înlocuită. Și, dacă, asemenea bătrânului Firs, „nu mai înţelegi nimic… totul s-a destrămat” – rămâi zăvorât în casa pustie.
  Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, căci, într-adevăr, în Livada de vișini, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unei
  Citeste tot pe Bel Esprit
• Livada de vişini – un poem al extincţiei de George Banu sursa: Dilema veche
  Cehov a scris Livada de vişini ca pe o operă ce trebuia să-i încheie tetralogia celebră începută cu Pescăruşul, două decenii mai devreme. Ea se joacă la Moscova la începutul lui 1904 şi viaţa lui Cehov se încheie în primăvara aceluiaşi an. Cum să nu asociezi aceste două finaluri, de dramaturgie şi de biografie? Cum să nu resimţi freamătul doliului cehovian iminent în Livada… sortită pieirii? Şi aceasta în ciuda pudorii unui dramaturg care a filtrat strict inserţia subiectivului, ea i-a constituit chiar programul estetic. Să nu scrie la persoana întîi, să se difuzeze printre personaje şi gesturi, să le fie „martorul anonim“ – iată ce voia el. Şi totuşi, Cehov, ca o pînză freatică, e prezent în lumea Livezii… Purcărete, punînd-o în scenă, procedează la explorarea sa subterană, acum fiind poate el însuşi invadat de o umoare întunecată, de o nelinişte finală. Uneori marile spectacole se nasc şi din această coincidenţă
  Citeste tot pe Dilema veche
• La TNB, un duel în timp şi spaţiu de Maria Sârbu sursa: Jurnalul National
  Să-l montezi pe Cehov e un mare risc, deşi textele autorului rus au fost abordate pe scenele româneşti, de-a lungul anilor, destul de mult. Cred că Alexandru Dabija ? acest important regizor, chiar dacă ştie să ?citească? şi spaţiile albe din opera cehoviană, a riscat, alegând un text ca ?Duelul?, nuvela cea mai mare a scriitorului şi care poate ?oferi? cheia către înţelegerea întregii sale opere, potrivit cercetărilor. A riscat, aşa cum riscă întotdeuna adevăraţii creatori atunci când se hotărăsc să regizeze un text de Cehov, rusul care a lăsat o operă mare. Dar riscul e mai degrabă un gest nobil.
  
  Lumea lui Cehov
  Sunt un grup de personaje atât de diferite. Alexandru Dabija le-a citit, aşa cum sunt ele redate, în timp şi spaţiu. Le-a descifrat scenic tot atât de simplu precum le-a construit Cehov. Par simple şi totodată foarte complicate aceste personaje. Aşa cum spunea regizorul Yuri Kordonski, cel care a montat longevivul spectacol ?
  Citeste tot pe Jurnalul National
• Întâlnire cu o lume... răvășită de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Regizorul Alexandru Dabija opteaza, din nou, pentru Cehov, dupa ce a realizat la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti, doua spectacole remarcabile, "Trei surori" si "Pretul iubirii". La Nationalul bucurestean vine cu dramatizarea sa memorabila dupa nuvela "Duelul", intr-un spectacol discutabil insa sub aspectul distributiei.
  Optiunea repertoriala este demna de pretuire pentru ca inspirat regizorul Alexandru Dabija a ales, de asta data, nuvela lui Cehov "Duelul" scrisa in 1891, ce cuprinde galeria tipologiilor pe care scriitorul le va dezvolta ulterior in "Pescarusul", "Unchiul Vanea", "Trei surori" si "Livada cu visini". Cu maiestrie regizorul a dramatizat povestea trista despre o lume ravasita de idealuri, fara suport faptic, animata de personaje nemultumite de esecurile si neimplinirile proprii, dar obsedate de aspiratii inalte ce nu-si gasesc motivatie in perceperea existentei. Pe un taram din Caucaz, uitat parca la margine de lume, personajele lui Cehov isi traiesc plictiseala,
  Citeste tot pe România Liberă
• Debutul lui Dabija la TNB de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Regizorul Alexandru Dabija, creatorul unor spectacole de referinţă în teatrul românesc, montează pentru prima dată la Teatrul Naţional din Bucureşti.
  Spectacolul său, “Un duel”, după A.P. Cehov, va avea premiera pe 24 şi 25 februarie, ora 19.00, la Sala Atelier. Dabija şi-a propus să facă în montarea sa un “studiu de caz până la disecare al relaţiilor de cuplu”. Din distribuţie fac parte importanţi actori ai Naţionalului, precum Vlad Ivanov, Diana Dumbravă, Gavril Pătru şi Răzvan Oprea.
  Publicul va avea bucuria să o redescopere şi pe Ana Ciontea, o excelentă actriţă care, din păcate, nu a mai putut fi văzută de o bună bucată de vreme pe scenele din ţară, ea lucrând în Franţa de mai bine de zece ani.
  “Aceşti actori sunt la începutul maturităţii care pentru mine e o formă de adolescenţă actoricească.
  Există o anumită vârstă a actorului care nu are aroganţa maturităţii, dar îndeplineşte condiţiile perfecte pentru a
  Citeste tot pe Cotidianul
• Duel Cehov-Dabija la Naţional de Eugenia Anca Rotescu sursa: Observator Cultural
  Un duel Cehov-Dabija, iată o provocare irezistibilă. Mai ales de cînd am convenit asupra prezenţei comicului în scrierile marelui autor rus. E drept, un comic care, printr-o uşoară schimbare de ton sau de perspectivă, îşi arată imediat reversul tragic. Dacă adaugi Teatrul Naţional Bucureşti, sala Atelier, premieră, atunci nu poţi lipsi.
  Începe! Nimic din vremurile de mult apuse, din melancolica atmosferă presupus cehoviană. Totul se întîmplă aici şi acum. Urmăreşti spectacolul şi gîndurile curg. Ale regizorului, ale tale, poate amîndouă deodată.
  Trăim într-o lume urîtă, cu mult plastic, care se ridică în faţa noastră asemenea talazurilor mării. Purtăm haine nepotrivite pînă la ridicol, în culori neasortate. Ne ducem existenţa plat, mai mult la muncă şi la băutură decît pe acasă. Nu luăm în seamă defectele, micile noastre mari păcate.
  Unii sînt mincinoşi şi imorali (Laevski – Gavril Pătru), se cred superiori tuturor şi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Se poarta Cehov de Adriana Vasiliu sursa: Ziua
  Piesa "Un duel", montata in premiera pe scena Teatrului National "I.L. Caragiale" de catre regizorul Alexandru Dabija, va fi prezentata azi si maine (ora 19.00) la Sala Atelier. Dupa o absenta inde­lungata, actrita Ana Ciontea (foto), care a avut amabi­litatea sa ne acorde un mini-interviu, se regaseste in distributie alaturi de Gavril Patru, Diana Dumbrava, Razvan Oprea, Vlad Ivanov si Dragos Ionescu.
  Cum reuseste piesa lui Cehov sa ramana atractiva pentru publicul contemporan?
  Aceasta este surpriza pe care publicul ar trebui sa o descopere. Din punctul meu de vedere, ca actrita, piesa abordeaza probleme cu care spectatorul contemporan poate sa se intalneasca, problemele vietii de familie, ale dragostei, ale inselarii, ale banilor. In acest univers de care Cehov s-a ocupat in "Un duel", sunt lucruri care preocupa in continuare publicul contemporan.
  Care dintre elementele nuvelei se regasesc in atmosfera spectacolului?
  Toate temele principale ale lui Cehov se regasesc in
  Citeste tot pe Ziua
• Alexandru Dabija, cu "Un duel" la TNB de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Unul dintre valoroşii regizori ai teatrului românesc, Alexandru Dabija, care a debutat spectaculos pe scena profesionistă cu 32 de ani în urmă, la Piatra-Neamţ, montează pentru prima dată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB).
  Spectacolul pus de el în scenă – "Un duel", dramatizare a nuvelei cu acelaşi titlu de A.P. Cehov – va fi jucat în premieră marţi, 24 februarie, la Sala Atelier, a doua reprezentaţie fiind programată la 25 februarie. Noua creaţie a lui Dabija, care pune în discuţie "mari teme cehoviene, citite în cheie modernă", analizează "un fel de deteriorare a relaţiilor umane". Regizorul susţine că spectacolul – o poveste despre relaţia dintre bărbat şi femeie, tratată ca o romanţă ­reprezintă un studiu de caz, până la disecare, al acestui cuplu.
  "Atmosfera intimă" a montării este dată şi de scenografia semnată de Liliana Cenean. Rolurile sunt interpretate de Gavril Pătru, Diana Dumbravă, Vlad Ivanov,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Un duel de idei de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Un cuplu adulter, în criză după doi ani. Sînt încă tineri, intelectuali (ea l-a citit şi pe Spencer!), emancipaţi, au fugit în Caucaz ca să-şi clădească o viaţă nouă, să muncească pămîntul, să-i educe pe ţărani... N-a mers. Căldura înăbuşitoare, lenea, destinul – toate le-au stat împotrivă. El, Laevski – funcţionar de stat indolent, trîntor cu leafă, jucător şi băutor, mare amator de şuete, de „filozofare“ cu singurul lui prieten, doctorul Samoilenko. Ea, Nadia – un pic fanată deja, bolnăvicioasă, neglijată, a mai călcat şi strîmb, în tîrgul acela prăpădit nu poate vorbi decît cu gospodine cu frica lui Dumnezeu, precum Maria. El n-o mai iubeşte, vrea s-o părăsească şi să se întoarcă în Nord, să se salveze. N-are bani să plece. Îi cere doctorului. Care n-are nici el, dar, pîinea lui Dumnezeu cum e, se împrumută de la entomologul Von Koren, un tip eficient, muncitor, darwinist, pozitivist, convins că principiile
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un duel banal de Cristina Modreanu sursa: Art Act magazine
  Locul. Sala atelier a Teatrului Național. Un loc creat parcă pentru cele mai nebunești experimente, una dintre puținele săli din București în care spațiul de joc se poate transforma oricum ar dicta un creator inovator. Un loc ce ar putea inspira un artist sau un întreg proiect de direcție în teatrul românesc. Din păcate, de ani de zile a rămas o sală ca oricare alta, cu producții mai bune sau mai rele, după noroc.
  
  
  
  Călătoria. Dacă plouă ești pierdut: întreaga parcare din spatele Naționalului bucureștean, prin care se ajunge și la sala Atelier e acoperită cu pietre de pavaj pe care aluneci. Între ele se strânge inevitabil apa, așa încât se cheamă că înoți până la intrarea în teatru. Încă unul dintre micile lucruri - atât de multe și de neplăcute - cu care trebuie să te lupți ca să ajungi la teatru. Și care îți strică seara pe care ți-ai dori-o plăcută.
  Producția. Asta când nu ți-o strică producția însăși.
  Citeste tot pe Art Act magazine
• “ Un duel” a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti de Marius Onica sursa: Art Act Magazine
  Cunoscuta nuvela cehoviană a prins viaţă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, sâmbătă, 21 februarie , graţie cunoscutului regizor Alexandru Dabija şi a unor actori talentaţi, unul şi unul, care au reuşit din plin să ne transpună pentru două ore în atmosfera sufocantă a locului în care nu se întâmplă nimic, unde oamenii duc o existenţă măruntă dar se pot lansa oricând în discuţii filosofice şi morale, unde prejudecăţile sunt criterii pentru a fi numit prieten sau duşman al comunităţii. Unde ai nevoie de legitimitate de la vecini sau cunoştinţe ca să poţi trăi cu cine vrei, pentru că viaţa ta e pusă sub lupa mare a lumii. Toposul din care toată lumea ar vrea să evadeze dar nu are energia necesară de a o face. Petersburgul este un vis al fiecăruia, e scăparea ipotetică, dar nimeni nu are curajul de a se scutura de angoase, de spleen, de nimicul cotidian şi de a se aventura în necunoscut. Astfel, firul destinului se deapănă în
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cronică de teatru: Un duel de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out București
  Aproape toate piesele lui Cehov îşi au originile în povestirile acestuia. Răsturnând acest traseu consacrat de biografi şi cercetători, fără a intenţiona însă apropierea de vreo piesă cehoviană, deşi unele situaţii pot fi recunoscute, Alexandru Dabija face o dramatizare după nuvela Duelul, care a avut şi o ecranizare cu titlul “Răul om bun”, în regia lui Iosef Heifits (autorul unui film celebru după Cehov, “Doamna cu căţelul”).
  Plictisul profund ca fapt divers, care pune în mişcare întreaga operă a autorului, este pretextul de la care porneşte spectacolul, neargumentat însă până la capăt de personajele care rămân foarte descriptive. Vina poate fi dată pe dramatizare, pe interpretarea unor actori, care îţi dau senzaţia că nu înţeleg situaţia din scenă, sau chiar incapacitatea spectacolului de a se impune ca atmosferă. Scenografia (botul unei nave înconjurate de albastru nemărginit), deşi, la prima vedere, pare să aibă
  Citeste tot pe Time Out București
• Modele trec, Cehov rămâne de Doina Papp sursa: Revista 22
  Întâlnirile regizorului Alexandru Dabija cu Cehov sunt tot mai frecvente în ultima vreme. Pe muchia dintre melodramă şi tragi-comedie, regizorul empatizează contaminant cu galeria oamenilor de prisos pe care, ca şi Cehov, nu se decide să-i ridiculizeze, fiind mai degrabă concesiv cu neşansele lor de context. De aceea, postura cea mai potrivită pe care o adoptă şi în recentul spectacol de la Teatrul Naţional din Bucureşti e aceea intuită excelent de Maria Dinescu, traducătoarea textului de spectacol, care vorbeşte despre personaje filmate cu camera ascunsă, surprinse astfel ca într-un reality show, am zice noi, în tot derizoriul existenţei lor. Mai ales că modelul uman Cehov arată aici extrem de actual, nu doar pentru că acţiunea se petrece într-un loc al Caucazului rebel, de unde ne vin şi azi semnale neliniştitoare, ci şi pentru că avem de a face cu inşi dezabuzaţi, fără un orizont clar, la limita dintre şi criză existenţială şi ratare,
  Citeste tot pe Revista 22
• Cehov pe malul Someșului de Radu Tuculescu sursa: Observator Cultural
  A cobori in subsolul teatrului – unde se afla Sala Mica –, a te aseza in rindul doi (in spatele Melaniei Ursu, al lui C.C. Buricea, Andone plus o frumoasa – dar nu fara corp – ziarista locala), a auzi vocile de pe banda intonind, cu o sonoritate aproape agresiva, prelucrari din folclorul rusesc si a astepta deschiderea stagiunii. Cu Cehov. Asteptindu-l pe Cehov. Iar dupa ce nu mai exista locuri nici in picioare, sa purceada spectacolul in modul cel mai (clasic) rusesc cu putinta, adica apare Cornel Raileanu cu camasa pe jumatate scoasa (din pantaloni) si bea vodca cu... vodca deoarece tocmai se hotarise sa se spele pina la briu si nu o poate face... pe stomacul gol! Actor si regizor, Sorin Misirianu este un tinar furios in... „dulcele stil clasic“. El respecta litera lui Cehov, dar gestica si „poantele“ sint mai aproape de zilele noastre, zile schimonosite din cauza agitatiei, a nerabdarii, a ritmului trepidant, a nervilor care, deseori, ne obliga sa ridicam vocea.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• O sută de cereri în căsătorie la Teatrul Naţional din Cluj de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Sintagma discret pleonastică "tânăr şi neliniştit" poate suporta în cazul lui Sorin Misirianţu o sensibilă modificare: "tânăr şi încăpăţânat". Să explic: indiferent că e vorba despre artă sau nu, ceea ce ţine de tinereţe implică automat neliniştea şi încăpăţânarea. Spun asta pentru că Sorin Misirianţu s-a încăpăţânat de câteva stagiuni să monteze tot felul de ciudăţenii. Richard al III-lea şi Pasărea Ibis (opere rock) fiind două dintre acestea. Prima continuă să adune fani în sala teatrului, cu a doua va zbura peste hotare.
  Al treilea spectacol nu e câtuşi de puţin o ciudăţenie şi nici extravagant avangardist ca cele amintite - e vorba despre Cerere în căsătorie de / după Cehov. Fapt e că acest spectacol a ajuns la reprezentaţia cu numărul 100. Doar trei actori, Cornel Răileanu (Stepan Stepanovici Ciubukov), Adriana Băilescu (Natalia Stepanovna) şi Sorin Misirianţu (Ivan Vasilievici Lomov) pun de o scenetă comică
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• O sută de „cereri în căsătorie” de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  Sintagma discret pleonasticã „tânãr și neliniștit” poate suporta în cazul lui Sorin Misirianțu o sensibilã modificare: „tânãr și încãpãțânat”. Sã mã explic: indiferent cã e vorba despre artã sau nu, ceea ce ține de tinerețe implicã automat neliniștea și încãpãțânarea. Spun asta pentru cã Sorin Misirianțu s-a încãpãțânat de câteva stagiuni sã monteze tot felul de ciudãțenii, Richard al III-lea și Pasãrea Ibis (opere rock) fiind douã dintre acestea. Prima continuã sã adune fani în sala teatrului, cu a doua va zbura peste hotare. Al treilea spectacol nu e câtuși de puțin o ciudãțenieși nici extravagant avangardist precum cele amintite – e vorba despre Cerere în cãsãtorie de/ dupã Cehov. Fapt e cã acest spectacol a ajuns la reprezentația cu numãrul 100. Doar trei actori, Cornel Rãileanu (Stepan Stepanovici Ciubukov), Adriana Bãilescu (Natalia Stepanovna) și Sorin Misirianțu (Ivan Vasilievici Lomov) pun de o scenetã comicã adorabilã ce a încântat de o sutã de ori publicul din sala Euphorion a Teatrului Național. Trebuie spus cã de-a lungul anilor partenera de joc a celor doi s-a schimbat din motive obiective, fiziologice, de viațã, în reprezentația cu numãrul 100 ajungând Adriana Bãilescu. Bãrbații, statornici ca întotdeauna, au rãmas aceiași.
  Longevitatea spectacolului atrage atenția asupra unui succes de public indiscutabil. Sala a fost plinã și la spectacolul aniversar. Lumea râde sãnãtos, aplaudã spontan, savureazã replicile, gesturile, rãsturnãrile de situație. Atmosfera e destinsã, buna dispoziție inundã fețele. Inițiala cerere în cãsãtorie se transformã subit în disputã revendicativã între proprietari, redevine pețit pânã când se ajunge din nou la terenul aflat în litigiu între vecini. Un subiect savuros, à la Cehov, care amintește prin comicul de situație și prin verva interpretãrii de alt text cehovian, Ursul. Cele douã scrieri ale lui Cehov au un dialog atât de suculent încât le este asigurat succesul din start. Mai trebuie ca actorii sã fructifice situațiile comice. Sorin Misirianțu (în dublã posturã de regizor și interpret) dovedește cã știe sã o facã.
  Poate cã e mai bun aici ca actor. Cornel Rãileanu se lanseazã în joc fãrã rețineri, cu o plãcere
  amuzatã, aș zice, iar Adriana Bãilescu întruchipeazã pe rusoaica voinicã și hotãrâtã, prinsã inocent în capcana mãritișului grabnic. Jocul e dinamic, scenele se succed cu repeziciune, pulsând de savoare comicã, spre deliciul spectatorilor care vin la teatru sã se amuze, nu sã se întâlneascã pe scenã cu filosofia lui Kant sau cu sofisticãrii jenante. Așa stând lucrurile, Cerere în cãsãtorie ar putea sã ajungã la mai multe sute de reprezentãri. Ceea ce-i dorim din suflet, pentru cã meritã!
• Un Cehov ironic, contemporanul nostru de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  De la o vreme, un spectacol la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti prezinta siguranta intalnirii cu teatrul de calitate. Amintim, de pilda, acel memorabil spectacol "Don Juan" in regia lui Laszlo Bocsárdi. De curand, regizorul Alexandru Dabija a propus un Cehov modern, contemporanul nostru, prin imbinarea celor doua piese intr-un act, "Nunta" si "Cerere in casatorie".
  
  Regizorul Alexandru Dabija, cand opteaza pentru un text - fie al unui clasic, fie chiar un basm -,
  ambitioneaza, si reuseste, sa il "traduca" modern scenic, fara ostentatie, cu trimiteri ferme catre lumea de astazi. si-a ales acum, schita intr-un act "Nunta" si farsa, tot intr-un act, "Cerere in casatorie" de Cehov, dupa ce acelasi dramaturg i-a prilejuit, tot la Ploiesti, un impresionant spectacol "Trei surori". Fara sa forteze cu nimic o adaptare a textelor pentru un spectacol "coupé", regizorul a gasit inspirat calea "unificarii" celor doua scrieri cehoviene prin ideea atentionarii ironic asupra unui aspect,
  Citeste tot pe România Liberă
• "Poiana boilor", premiată la Pitești de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Spectacolul Teatrului de Comedie "Poiana boilor" a castigat premiul pentru cel mai bun spectacol, iar Delia Seceleanu, interpreta rolului principal, premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul National al Studiourilor de Teatru de la Pitesti, editia a IX-a. Spectacolul poarta marca Horatiu Malaele, care a semnat atat regia, cat si scenariul, ce are la baza doua dintre piesele intr-un act ale lui A.P. Cehov: "Cerere in casatorie" si "Ursul". Delia Seceleanu impreuna cu Eugen Racoti, Dragos Huluba si Serban Georgevici au aflat vestea cea buna imediat dupa reprezentatia sustinuta in Sala Studio a Teatrului de Comedie la inceputul acestui week-end. Spectatorii care umpleau pana la refuz sala au recompensat, la randul lor, creatorii acestui spectacol, care intruneste atat admiratia publicului, cat si aprecierile criticilor.
  Citeste tot pe România Liberă
• Remiză în războiul sexelor de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  Un celebru actor de comedie, Edmund Gween, aflat pe patul de suferinţă, întrebat "E greu să mori?" a răspuns "Nu e uşor, dar mai greu e să joci comedie". Dincolo de aceasă afirmaţie extremă există, cu siguranţă, un sâmbure de adevăr. A face comedie presupune un alt tip de ştiinţă teatrală, iar în clipa de faţă una din autorităţile absolute este Horaţiu Mălăele.
  De această dată ne propune un spectacol coupe, pornind de la două dintre cele mai jucate piese scurte semnate Anton Pavlovici Cehov: "Cerere în căsătorie" şi "Ursul". Desenată în tuşe groase, relaţia bărbat-femeie apare, deşi schematică, fascinantă. Ca într-un balet ce aminteşte de filmele mute, el şi ea se apropie şi se îndepărtează, păstrând aceleaşi accente violent-caricaturale în respingere ca şi în tandreţe.
  Cele două jumătăţi de spectacol pot fi privite în oglindă. În "Cerere", el, Ivan Vasilievici Lomov este timidul hotărât să intre în rândul lumii,
  Citeste tot pe Port.ro
• Poiana Boilor de Cehov, în viziunea lui Mălăele de Niclae Prelipceanu sursa: România Liberă
  pectacolul cu Cerere în căsătorie şi Ursul de Cehov, topite într-un singur text, Poiana boilor, pe care Teatrul de Comedie l-a prezentat recent în sala Atelier, Horaţiu Mălăele, regizor de data asta, cam scoate capul pe după altfel admirabilii interpreţi, şi ca actor.
  Mijloacele lui scenice, alternanţa de violenţă şi linişte amăgitoare, sunt cadrul în care Eugen Racoţi, Delia Seceleanu, altminteri extrem de mobili şi de convingători în spectacol, dar şi Şerban Georgevici îşi fac jocurile. Dragoş Hulubă, în schimb, debutează cu un vag aer de Dan Puric, regăsindu-şi personajul pe alte coordonate, originale, ulterior. Ca să nu fiu nedrept, actorii primesc o bună pistă de manifestare a propriilor virtualităţi, pe care o urmează stîrnind deliciul asistenţei.
  Am remarcat personalitatea puternică, registrele diverse, alternanţele de stări savant distribuite pe parcursul spectacolului, la Delia Seceleanu, dar şi felul atît de original în care
  Citeste tot pe România Liberă
• "Poiana boilor", cel mai bun spectacol la Pitesti de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  "Poiana boilor", o montare realizata de Horatiu Malaele pornind de la doua piese cehoviene, a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol la cea de-a noua editie a Festivalului National al
  "Poiana boilor", o montare realizata de Horatiu Malaele pornind de la doua piese cehoviene, a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol la cea de-a noua editie a Festivalului National al Studiourilor de Teatru de la Pitesti. Spectacolul ce se joaca la Teatrul de Comedie poarta marca lui Horatiu Malaele, care a semnat atat regia, cat si scenariul, pornind de la piesele intr-un act "Cerere in casatorie" si "Ursul". Pentru rolul din aceasta punere in scena, Delia Seceleanu a obtinut premiul pentru cea mai buna actrita la acelasi festival. Premiul pentru cel mai bun actor a revenit lui Florin Dumitru, de la teatrul din Pitesti. El a impartit cu Mirela Popescu si premiul de popularitate. Virgil Ogasanu, prezent in festival cu recitatul "Iona" (Teatrul Nottara), a primit premiul de excelenta.
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Poiana Boilor - don’t take it personally! de Horia Gârbea sursa: Revista Drama
  S-au realizat nenumărate spectacole care combină una, două sau trei dintre piesele scurte ale lui Cehov în toate permutările posibile. Nu treceţi cu o ridicare din umeri peste această eternă şi posibil prăfuită rezolvare prin colaj pentru că Poiana Boilor (după Cerere în căsătorie şi Ursul) de la Comedie este nu doar o bijuterie teatrală, marcată cu caratele lui Horaţiu Mălăele, de data asta numai regizor, ci unul dintre puţinele spectacole la care chiar poţi muri de râs. La premieră, într-o sală presupusă a fi plină de experţi, oricum de persoane care ştiau textul pe dinafară, publicul se ţinea de scaune pentru a nu se prăbuşi de râs. Astfel Sala Mică a Teatrului de Comedie, un spaţiu foarte plăcut pentru reprezentaţii, s-a umplut cu veselia indusă de cei patru protagonişti. Horaţiu Mălăele a construit o comedie de un umor pur, de situaţie, caracter şi limbaj, ocolind orice pretenţie metafizică şi orice actualizare a
  Citeste tot pe Revista Drama
• Cerere în căsătorie de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Se întîmplă în ultimul timp ca în teatru să nu ai ocazia, prea des, a unor bucurii, a unor momente în care întîlnirea creator-receptor să se producă în mod real. O sumedenie de lucruri minore sau paralele încearcă într-un fel artificial să umple acest gol. Întîmplarea teatrală poate avea loc oriunde. Reamintesc pe scurt ce spuneam în ultima cronică. Mă ţin de cuvînt povestind despre un alt moment de bucurie teatrală. Am să vorbesc aşadar despre cea de la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov cu spectacolul Cerere în căsătorie de Cehov în regia tînărului Claudiu Goga. Teatrul din Braşov este un loc atipic în peisajul teatral. Oraşul are o structură ciudată, mai degrabă cu o componentă muncitorească ce nu gustă această zonă artistică. De aceea, în ultima vreme, rar am văzut sălile pline, chiar şi la premierele oficiale. Întristător, mai ales pentru cei de pe scenă. Şi cu toate acestea, la Braşov lucrează unii dintre cei mai
  Citeste tot pe România literară
• Cehov la Brasov de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  „In viata totul se amesteca: profundul cu superficialul, maretul cu neinsemnatul, tragicul cu comicul“, marturiseste Cehov intr-una din insemnarile despre multiplele lecturi date dramaturgiei sale. Montarea piesei Cerere in casatorie (regia: Claudiu Goga), cu care Teatrul Sica Alexandrescu si-a incheiat stagiunea, mizeaza pe acest melanj, considerat esenta universului spectacologic cehovian.
  Demersul regizoral are in centru constructia dialogului prin alternarea – abil dozata – a umorului si a ironiei fine cu scene de disperare si chiar patetism. Un dialog deopotriva picant si pitoresc, adesea la limita absurdului, ce modeleaza inflexiunile vocilor, adaptindu-le fiecarei situatii si instituind un joc scenic antrenant, in care fiecare gest si grimasa isi are rolul bine definit.
  Interpretarea dinamica a tinerilor actori Bianca Zurovski (Natalia Stepanova) si Dan Cogalniceanu (Ivan Vasilievici Lomov), intuind si figurind adecvat trecerea rapida de la priviri languroase si
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Caractere de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Asemenea Teatrului arădean, şi Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea a optat să deschidă noua stagiune printr-un spectacol de studio, cel cu Cerere în căsătorie, după binecunoscuta piesă a lui Anton Pavlovici Cehov. S-a continuat astfel „programul Cehov”, început în urmă cu vreo două stagiuni şi care s-a concretizat până acum în rezultate de valori nu tocmai convingătoare, dar e deopotrivă îndeplinită şi promisiunea de a fi adusă pe scenă una dintre cele mai importante „piese non- cehoviene” ale dramaturgului rus, piesă care citită cu atenţie ar putea demonstra că încă din această etapă Anton Pavlovici se cuvine socotit un precursor al teatrului absurdului ori un kafkian avant la lettre. Iată deci că după Ursul, aceeaşi echipă - actorul Petre Panait, care cumulează funcţiile de regizor, scenograf şi de autor al ilustraţiei muzicale, şi interpreţii Ioana Dragoş Gajdo, George Voinese şi Şerban Borda - se opreşte asupra
  Citeste tot pe Revista Familia
• Bună dispoziție cu … Cehov de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Întâlnim adeseori pe afișele diverselor manifestări culturale din Capitală specificarea de colaborare – ArCuB. Este Centrul de proiecte culturale aflat sub “autoritatea Consiliului General al Municipiului București”, și site-ul său ne mai informează că e o instituție publică și are drept misie “educarea publicului prin artă și cultură, precum și susținerea efectivă a artiștilor tineri neincluși în structuri instituționalizate”. Mai produce, editează cărți. De pildă, volumul de înaltă ținută grafică, “Bucureștiul ascuns – Fișe pentru o tomografie urbană” în colaborare cu Ordinul Arhitecților din România, ilustrat remarcabil și editat de “igloomedia”. Albumul are intenția de a fi o carte de vizită a Capitalei pentru oficialitățile care o vizitează, dar și o contribuție a ilustrării atrative a istoriei orașului lui Bucur. Dar … ArCuB, în proiectele pe care le finanțează din banii publici ai municipalității,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Poveşti de amor la ArCuB de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Cererea de bilete în teatrele din Bucureşti este bine cunoscută, aşa că o nouă sală câştigată pentru teatru, fie şi parţial, cum e cazul celei de la ArCuB, nu poate fi decât un lucru bun. Chiar dacă spaţiul nu e sută la sută potrivit, chiar dacă, din cauza altor tipuri de evenimente, spectacolele nu pot fi programate aici cu regularitate…
  Dar, dincolo de toate astea, Mircea Cornişteanu alege să pună în scenă la sala de la ArCuB două dintre cele mai cunoscute texte scurte ale lui Cehov, „Ursul” şi „Cerere în căsătorie”, într-o scenografie semnată de Bogdan Spătaru şi reunite într-un spectacol numit „Două poveşti de amor”. Un decor cald, previzibil cehovian, dar potrivit cu viziunea pe care o propune regizorul, care nu se abate de la drumul bătătorit al montărilor pe textele lui Cehov, construind un spectacol limpede, cu relaţii frumos desenate şi cu priză la public.
  Uşor inegale, cele două părţi – „Ursul” în cea
  Citeste tot pe Yorick
• Cronică de teatru: Două poveşti de amor de Anca Ioniță sursa: TimeOut București
  Mici bijuterii ale construcţiei dramatice, cele două piese într-un act produse de ArCub sunt partituri în care geniul comic cehovian explorează cu voluptate natura surprinzătoare, şi totuşi mereu aceeaşi, a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.
  Mecanismele comice funcţionează cu o precizie implacabilă, surpriza şi răsturnarea de situaţie relansând mereu povestea într-un ritm şi mai alert. În "Ursul", un moşier urmărit de creditori, care încearcă să-şi recupereze o datorie de la o tânără şi frumoasă văduvă, ajunge să se transforme, fără voia lui, dintr-un bărbat hăituit şi enervat la culme de fandoselile şi "(in)dispoziţia" unei văduve înlăcrimate într-un îndrăgostit înflăcărat! Energia acumulată între cei doi protagonişti atinge punctul culminant în momentul în care tânărul moşier îi aruncă văduvei cu "gropiţe în obraji" o provocare la duel. Pe care, culmea, aceasta o acceptă! Cerasela Iosifescu şi Silviu Biriş
  Citeste tot pe TimeOut București
• “Doua povesti de amor”, o singura premiera spectaculoasa de Cristina Mitrea sursa: 4arte.ro
  Piesele “Ursul” si “Cerere in casatorie” de Anton Cehov au fost reunite sub titlul “Doua povesti de amor”, spectacol care a avut premiera la Sala ArCuB pe 20 martie.
  Intr-o sala renovata si decorata in nuante placute de mov, am asistat duminica la colajul “Doua povesti de amor”, cu Cerasela Iosifescu, Silviu Biris si Ion Arcudeanu, in regia lui Mircea Cornisteanu. La inceput s-a jucat “Ursul”, comedia intr-un act a lui Cehov, in care cele doua personaje principale, Elena Ivanovna Popova si Grigori Smirnov descopera fiecare ca sinele propriu este cu totul altul decat si-l imaginau si ca viata te poate duce in locuri neobisnuite, iar in acele locuri poti gasi chiar fericirea.
  Popova (Cerasela Iosifescu) deplange moartea sotului de aproape un an, ingrijita de servitorul sau Luca (Ion Arcudeanu), dar linistea ii este tulburata de aparitia lui Smirnov (Silviu Biris), un militar nobil, dar cam din topor, venit sa-si recupereze datoriile de la sotul defunct.
  Citeste tot pe 4arte.ro
• Teatru de cartier de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Este a doua oară când ArCuB organizează „Bucureşti – Cartier de vară”. În patru parcuri din Bucureşti – Naţional, Titanii, Copilului şi Crângaşi – sunt spectacole de teatru şi folclor, dimineaţa şi seara, şi sunt gratis… Orice doritor se poate opri să privească zece minute sau o oră, cât îl lasă inima şi cât de mult îl atrage ce se întâmplă pe scenă.
  Dimineaţa sunt spectacole pentru copii, seara, pentru oameni mari. Şi participă mai multe teatre din Bucureşti printre care Bulandra, Nottara, Comedie, Mic, Metropolis, Masca, Evreiesc, „Ion Creangă”, plus câteva trupe independente şi Şcoala de Artă.
  Sâmbătă seara, în ultima zi a lui iulie, în Parcul Naţional, chiar în apropiere de intrare, în zona unde se află monumentul lui Eminescu, era amenajată – mai bine zis improvizată – o scenă. În faţa scenei, deja celebrele scaune albe din plastic. Spun celebre pentru că au împânzit România. La terase, la restaurante,
  Citeste tot pe Yorick
• Două povești de amor cu umor de Loredana Goagă sursa: Revista Teatrală Radio
  Două povești de amor este un spectacol compus din două piese scurte scrise de A. P. Cehov, Ursul și Cerere în căsătorie.
  Montarea acestor două piese într-un singur spectacol este realizată de Mircea Cornișteanu, într-o manieră vioaie a jocului pe scenă în care sunt puși în valoare actorii și mai ales umorul substanțial al marelui autor rus. Totul se petrece în-un cadru simplu, cu un decor minim, realist, realizat de Bogdan Spătaru.
  Ambele piese propun un razboi între sexe, camuflat de fapt într-o pasională dorință de iubire. Ciocnirile de orgolii, de încăpățânări vin ca un preludiu în poveștile de dragoste, aplanate sau ajutate în desfășurarea lor de un personaj exterior sau o situație. Desigur, finalul este fericit, păstrând nota comică.
  Actorii Cerasela Iosifescu, Silviu Biriș și Ion Arcudeanu ne expun aceste povești de amor cu frenezia jocului pe care îl au pe scenă. Libertatea ce și-o asumă pe scenă, cu exagerarea unor defecte
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Provizorate și consecințe de Mircea Morariu sursa: Revista Familia - pg.272
  În aproape toată stagiunea 2010/2011 nu am fost invitat la nici o premieră arădeană, detaliu cât se poate de bizar dacă iau în calcul realitatea că până nu demult mergeam acolo destul de frecvent. Iar veștile de la Teatrul Clasic Ioan Slavici, atâtea câte îmi parveneau, se refereau mai puțin la premiere, la evenimente cu specific teatral, cât mai degrabă la încheierea abruptă a mandatului de manager al regizorului Laurian Oniga, la feluritele zvonuri referitoare la modul în care autoritatea locală (Primăria și Consiliul local Arad) întrevede viitorul acestei importante instituții de cultură, la provizoratul de la conducerea Teatrului. Un provizorat care, conjugat cu subfinanțarea, a avut drept consecință absența oricărui proiect repertorial coerent, cu atât mai puțin a unuia de anvergură. Spre a nu-și pierde cu totul spectatorii doritori, pe bună dreptate, de montări noi, atât Laurian Oniga cât și succesorul lui, actorul Bogdan Costea,
  Citeste tot pe Revista Familia - pg.272
• Cehov, doctorul fără arginţi de Laura Ion sursa: Agenda LiterNet
  Schiţele de caracter ale lui Anton Pavlovici Cehov, Cerere în căsătorie şi Ursul, s-au contopit extrem de inteligent, cu tuşe delicate, mozartiene, în regia Cezarinei Udrescu, la premiera de sâmbătă, 02 martie 2013, de la Teatrul Al. Davila din Piteşti.
  Regizoarea Cezarina Udrescu a dorit un Cehov cât mai curat posibil, cu amprente contemporane doar cât să antreneze atenţia publicului, spectacolul său emanând o deplină încredere în autor, tendinţa regiei nefiind una acaparatoare faţă de acesta, ci una de camaraderie, situaţie care s-a circumscris şi modului cum se pare că a lucrat cu actorii.
  Luminiţa Borta - protagonista ambelor minipiese -, alături de cei doi parteneri principali: Dan Andrei, în Cerere în căsătorie, respectiv Puiu Mărgescu, în Ursul, s-a "cabrat" inteligent pe cele două roluri, încercând să "ţină mâna" regiei, în sensul unei continuităţi uşor ironice a temelor schiţelor sus-menţionate, personajul ei fiind liantul
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cerere in casatorie la CCS de Victoria Coseru sursa: AltIași
  Asociatia Tinerilor Romani din Afara Granitelor (ATRAG) organizeaza si in acest an campania „Adevarata Basarabie”, proiect realizat in colaborare cu Consulatul General al Republicii Moldova la Iasi, sustinut de Consiliul Judetean Iasi. Campania aflata la a V-a editie, se va desfasura in perioada 1 – 30 mai 2014 si va aduce in fata publicului, pe langa alte evenimente, o seara de teatru programata miercuri, 7 mai, de la ora 19:00, la Casa de Cultura a Studentilor.
  Spectacolul Cerere in casatorie are la baza doua dintre piesele marelui dramaturg rus Anton P. Cehov: „Ursul” si „Cerere in casatorie”. Regizorul Sandu Grecu a structurat aceasta lucrare scenica de o asemenea maniera incat cele doua piese formeaza un tot intreg, converg spre aceeasi idee artistica, se completeaza si se imbogatesc reciproc.
  Piesa este un studiu dramatic despre oamenii singuri care nu si-au gasit jumatatea, oameni care sunt confuzi, care nu-si mai gasesc locul si echilibrul. Singura lor dorinta
  Citeste tot pe AltIași
• Revenire pentru o căsătorie de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nu am mai fost de multă vreme la Galaţi. Ultima oară am ajuns acolo în toamna anului 2009, doar pentru câteva ore, exact atâtea câte mi-au fost necesare pentru o lansare scurtă a cărţii dedicată actorului Ion Caramitru.
  Cu un an înainte, tot cu prilejul unei lansări, cea a cărţii despre Gina Patrichi, actriţă ale cărei începuturi artistice sunt legate de Teatrul din Galaţi, am izbutit să văd două spectacole găzduite de Festivalul anual dedicat comediei, dar care, în acel moment şi în acele condiţii, nu mi s-a părut a fi avut nimic vesel. Am dat piept cu o atmosferă îngheţată, am resimţit o relaţie tensionată, deloc de colaborare, între actori şi directorul din acel moment. Am găsit o sală departe de a fi plină, în pofida faptului că, de obicei, cu ocazia unui festival, lumea uită de griji şi îşi aminteşte drumul spre teatru. Am ascultat câteva explicaţii firave despre greutăţile economice şi financiare cu care se confruntă
  Citeste tot pe Adevărul
• Un reality-show cu „scenariu” de Cehov de Monica Andronescu sursa: Yorick
  În ultimii ani la Teatrul „Fani Tardini” din Galați n-au fost prea multe spectacole care să atragă atenția lumii teatrale. Așa că „Cerere în căsătorie” de A.P. Cehov, în regia lui Felix Alexa, a fost o frumoasă surpriză, cu atât mai mult cu cât nu de puține ori s-a întâmplat să văd în teatre din provincie montări semnate de nume importante ale regiei românești actuale, și în care numele regizorului să fie mai degrabă pe post de sperietoare. Nu e și cazul producției de la Galați, unde Felix Alexa propune un spectacol bine închegat și obține efect maxim din contextul pe care-l oferă Teatrul „Fani Tardini” în acest moment.
  Într-un decor cu un ușor iz naturalist, realizat de Andrada Chiriac, o șură de paie în mărime naturală, plus o instalație bătrânească de făcut țuica, Felix Alexa își plasează cele trei personaje desprinse din Cehov, dar împrietenite cu teatrul contemporan într-un mod discret și inteligent,
  Citeste tot pe Yorick
• Cehovul lui Radu Ghilaș: Cerere în căsătorie, Ateneul Tătărași Iași de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
  Un spectacol dinamic, în care incongruențele sufletești ale celor două personaje sunt susținute muzical prin împletirea ritmurilor clasice de vioară cu inflexiunile populare cântate la acordeon, în care cromatica joacă și ea un rol determinant în configurarea atmosferei, iar soluțiile regizorale îi pun în valoare pe cei doi foarte tineri actori care își încearcă puterile în Cererea în căsătorie a lui Cehov. Farsa într-un act al lui Cehov are încă forța de a provoca deopotrivă regizorul și scenaristul să umple golurile pe care este țesută trama, lăsând libertatea de a pedala pe diversele „note”: abisalul suflet slav, căsătoria ca act de conveniență socială deopotrivă acceptat și rezolvarea unor vechi neînțelegeri, deschiderea spre zona politicului și nu doar spre psihologic și social.
  Extrem de proaspătă, punerea în scenă a lui Radu Ghilaș reușește să recupereze direcțiile anterioare și să plaseze reprezentația într-o zonă
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cum să ratezi căsătoria (dedesubturi) de Doru Mareș sursa: Yorick
  Am văzut (prea rar, din păcate) şi am auzit (din fericire ritmic) ce se mai întâmplă la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Echipa condusă de Liviu Brătescu mai are cinci ani până când va serba veacul de existenţă al acestei instituţii culturale complexe, cu public format şi magnetism special. Din punct de vedere teatral, stagiunea 2013 – 2014 a Ateneului Tătăraşi (care, cu şase premiere pe an, poate fi invidiat de destule companii având strict acest obiect de activitate) s-a încheiat cu două spectacole, „Titanic vals”, după Tudor Muşatescu, în regia Mihaelei Arsenescu-Werner, şi „Cerere în căsătorie”, după A. P. Cehov, în viziunea lui Radu Ghilaş, ambii actori ai Naţionalului din capitala Moldovei.
  Pe cea din urmă am văzut-o deunăzi şi recunosc că m-au uimit verva şi rafinamentul subtextelor unei opţiuni scenice pe cât de neaşteptate, pe atât de coerente. Este evident că echipa de creaţie a rezonat la unison, într-un soi de farsă
  Citeste tot pe Yorick
• „Cerere în căsătorie”, o montare de referinţă… de Călin Ciobotari sursa: Jurnal virtual
  Tot mai rar am ocazia să văd teatru de calitate la Ateneul Tătăraşi. Bugete mici, impresia că publicul înghite orice îi oferi, actori care fac şi ei ce pot, regizori pe care nu prea îi mai caută nimeni şi devin abonaţi la cimitirele elefanţilor sau, cum spunea Mazilu, întreprind pelerinaje la ruinele unor vechi pasiuni. Iată de ce, „Cererea în căsătorie” a lui Radu Ghilaş m-a bucurat şi m-a făcut să-mi amintesc străvechile vremuri în care Ateneul condus de Benoît Vitse chiar conta teatral.
  Principala provocare a oricărui regizor care optează pentru „Cererea în căsătorie” este, cred, de a umple cu ceva un spectacol de minimum o oră. Textul de la 1888 al lui Cehov este, pe cât de încântător, pe atât de concis. De cele mai multe ori, directorii de scenă apelează la colaje Cehov, reunind două, trei sau chiar mai multe din textele scurte ale dramaturgului rus. Radu Ghilaş, însă, a avut ambiţia să rămână doar la acest text, pe care,
  Citeste tot pe Jurnal virtual
• Scurtă lucrare de dizertaţie de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Cerere în căsătorie. O piesă scurtă. Un act. O farsă, se spune.
  Unul dintre textele de tinereţe ale lui Cehov. Cunoscut şi sub numele Poiana Boilor. Unul dintre cele mai jucate. Mai ales, în şcolile de teatru. De pildă, la UNATC.
  Cum ar fi, de un exemplu, la Gala Absolvenţilor UNATC 2019-Master. În sala din Centrul Istoric a Teatrului Mic. Într-o seară ultra-ploioasă de mai.
  Trei personaje. Textul vorbeşte de o jună, un aproape-tânăr-după-canoanele-epocii pretendent şi tatăl fetei. În versiunea profesorului Radu Gabriel, tatăl devine mama (Anca Munteanu) care, în ziua vizitei pretendentului, zugrăveşte casa (scenografie: Maria Alexandra Ivan).
  Fiica (Alexa Tofan) ajută şi, în plus, pregăteşte o mâncărică de mazăre din care, mai târziu, îl va servi pe el, pe Stepan Stepanovici (Gabriel Vătavu). Porţia de mazăre va fi aşezată pe o faţă de masă alb-roşie care, iniţial, i-a servit frumoasei tinere drept batic.
  Nici căciula cu urechi a
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Vintage teatral sau Cehov şi minijupul de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  La Cluj, „manifestele” în sprijinul teatrului de artă vor fi împrăştiate timp de zece zile
  Apusul „teatrului de artă” ar mai putea întârzia atâta vreme cât mai există regizori şi şcoli de teatru care se antrenează în a-l perfecţiona. La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj începe vineri, 30 noiembrie un festival care celebrează teatrul de artă, invitând mari nume ale teatrului european.
  Festivalul se deschide cu o montare a teatrului, Woyzeck, în viziunea lui Mihai Măniuţiu – spectacol premiat şi aplaudat de critică – şi continuă sâmbătă seara cu o producţie de succes a Teatrului „Katona Jozsef” din Budapesta, „Ivanov“, după A.P. Cehov.
  „Ivanov”-ul budapestan este construit în cheia unei modernităţi ezitante, retractile, în spiritul anilor 60-70, în care dorinţa de nou pulsa, dar era încă ţinută în frâu de interdicţiile moştenite. La prima vedere ai zice că nu e nimic nemaipomenit în montarea „vintage” a lui
  Citeste tot pe Gândul
• Un spectacol maghiar da clasa Romaniei de Iulia Popovici sursa: Ziua
  In mod ciudat si paradoxal, teatrul e singurul domeniu in care ungurii si romanii par sa aiba o parere foarte buna unii despre ceilalti (si foarte proasta despre ce se intampla in propria ograda): maghiarii apreciaza la superlativ scoala romaneasca de regie si fizicalitatea spectacolelor de la noi, iar romanii, precizia, disciplina si tehnica actorilor unguri. Si de fiecare data, turneele bucurestene ale Teatrului "Katona Joszef" (considerat cea mai buna institutie de repertoriu din Budapesta), culminand, anul acesta, cu "Troilus si Cresida" al lui... Purcarete, au dat intru totul dreptate bunelor opinii despre arta spectacolului din Ungaria. Sa ridici in picioare la aplauze, dintr-o suflare, la miezul noptii, o intreaga sala pe jumatate plina cu carcotasi intr-ale spectacolului nu e usor lucru la Bucuresti - si, totusi, asta a fost reactia joi seara la "Ivanov"-ul facut la "Katona..." de Ascher Tamas in 2004 si invitat anul acesta la Festivalul National de Teatru (FNT).
  Citeste tot pe Ziua
• Ivanov, evenimentul surpriza de Doina Papp sursa: Revista 22
  Spectacolul pentru care merita sa fii prezent la acest festival a fost insa Ivanov, in interpretarea vestitului Katona Joszef Szinhaz din Budapesta. Am vazut si alte montari Cehov ale acestui interesant regizor maghiar, nici una nu mi s-a parut insa atat de originala si tulburatoare. Si prin comparatie cu alti specialisti in Cehov, regizorul maghiar a dat, se pare, lovitura, descoperind secretul comediilor tragice ale marelui autor rus. Se rade mult la acest spectacol, care trateaza in derizoriu drama lui Ivanov si face din acest Hamlet de provincie eroul unei comedii macabre. Caci ce poate sa mai ramana din dizertatiile filosofice pe care le rosteste beat si in fundul gol Ivanov, acompaniindu-se cu muzica unui tranzistor harbuit, si ce, din petrecerea unde e asteptat de o fauna amintind de Balul pompierilor, cunoscutul film al lui Forman? Tablou grotesc cu fete nemaritate si pretendenti care se privesc tamp, cu flirturi de mahala, cartofori inraiti si un chelner plictisit,
  Citeste tot pe Revista 22
• „Ivanov“, cu o echipă de elită de Dan Boicea,Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  În „Ivanov“, spectacolul Teatrului Bulandra din Bucureşti, se întâlnesc Vlad Ivanov, Mirela Oprişor, Victor Rebengiuc, Marius Manole şi Cornel Scripcaru. Regizorul Andrei Şerban montează primul „Ivanov“ din carieră, sub reflectoarele din sala „Toma Caragiu“. Aici, el a reuşit să strângă o distribuţie de excepţie.
  Pentru Vlad Ivanov, este şansa de a avea primul rol principal pe scena de la „Bulandra". După ce a făcut din rolurile sale secundare adevărate roluri principale, după ce a luat Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar - doctorul din spectacolul „Un duel" (tot după Cehov), în spectacolul lui Alexandru Dabija de la Teatrul Naţional din Bucureşti, Vlad Ivanov îl joacă pe depresivul Nikolai Alexeevici Ivanov. Este prima lui colaborare cu Andrei Şerban.
  Spectacolul îi dă Mirelei Oprişor ocazia să joace primul rol într-o dramă, după ani întregi de roluri secundare, la Teatrul de Comedie. Andrei Şerban a văzut-o
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Cine mai vrea să meargă la Moscova de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Regizorul Andrei Şerban şi medicul său „curant", Anton Pavlovici Cehov, au revenit pe scena Teatrului Naţional. Dar nu pentru o nouă montare, ci pentru a vorbi despre piesele puse în scenă deja şi despre recenta premieră, „Ivanov", de la Bulandra.
  După ce la spectacolul de sâmbătă biletele s-au vândut pe internet în nici două ore, la ora reprezentaţiei nemaigăsindu-se locuri nici cu pile, nici cu şpagă, spectatorii lui Andrei Şerban au venit şi duminică dimineaţă la conferinţa susţinută de regizor la Teatrul Naţional. Conferinţa marchează şi o „împăcare" de-a dreptul istorică între regizorul care a realizat acum 20 de ani „dezgheţul" Naţionalului, acea instituţie comunistoidă, încremenită în proiectul unui teatru-mamut (Şerban spunea în anii ‘90 că ar trebui să se dea cu tămâie şi agheasmă prin clădire ca să dispară „dracii" roşii), şi scena de unde a plecat alungat practic de nişte fosile comuniste.
  Citeste tot pe România Liberă
• Spectacolul rolurilor secundare de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  „Ivanov“, care se joacă la Teatrul Bulandra, obţine performanţe într-un timp foarte scurt, pentru că este făcut de o echipă profesionistă. Cehov avea 26 de ani când a scris piesa, în doar zece zile. Un secol mai târziu, Andrei Şerban monta „Ivanov“ în doar cinci săptămâni şi jumătate.
  Regizorul şi ai lui au făcut ce alţii fac în câteva luni. Au realizat un spectacol cu multe scene de pus în ramă. Povestea este bine spusă, interpretările sunt remarcabile, dar viteza are şi dezavantajele ei. „Ivanov" nu este perfect reglat, există decalaje de interpretare, iar distribuţia nu s-a strâns, încă, într-o falangă impenetrabilă. Victor Rebengiuc, Marius Manole şi Cornel Scripcaru iau tot caimacul într-un spectacol în care toată lumea are ocazia să strălucească. Deşi totul se învârteşte în jurul lui Ivanov, personajul este la început atât de absent, încât se transformă într-unul secundar. Astfel, focusul se schimbă de pe
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Fecunditatea ştiinţei vii de Dana Ionescu sursa: Yorick
  În câteva decenii, Regizorul Andrei Şerban a montat Cehov de nenumărate ori. „Pescăruşul”, „Unchiul Vania”, „Livada cu vişini” sau „Trei surori” s-au bucurat de toată atenţia lui sfredelitoare în teatre din New York, Boston, Tokyo, Bucureşti şi Cluj. De pe Broadway la celebrele „La Mama” sau Repertory Theatre, spectacolele după Cehov sunt substanţa unui capitol special din creaţia sa.
  În 1977 tânărul regizor de origine română monta primul său Cehov, „Livada cu vişini”, la Lincoln Center, New York, cu o distribuţie de senzaţie: Irene Worth, George Vowkovec, Michael Cristopher (care în acelaşi an a obţinut Premiul Pulitzer pentru o piesă de teatru pe care a scris-o), Raul Julia sau tânăra Maryl Streep, proaspăt absolventă de facultate la Yale University. Citindu-l pe Cehov cu ochii lui Meyerhold, după cum avea să povestească mai târziu, regizorul a provocat un şoc pentru că pus în scenă comedia din piesa lui Cehov,
  Citeste tot pe Yorick
• Ivanov despre Ivanov sau lumea întoarsă pe dos de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Este pentru a doua oară când Andrei Şerban montează la Teatrul Bulandra, după ani mulţi de absenţă de pe scenele din Bucureşti. După „Lear”, Andrei Şerban revine şi pune în scenă „Ivanov” al lui Cehov. Este cea de-a doua premieră din cele trei pe care Bulandra le-a pregătit pentru acest început de an. Întâmplător sau nu, toate pe texte ruseşti, romanul lui Sanaev la Kordonskiy, Cehov la Andrei Şerban şi Dostoievski la Alexandru Darie.
  Spectacolul lui Şerban – cu Ivanov (Vlad) în rolul principal –, montat la sala de la Grădina Icoanei, mizează pe o scenografie aproape sumară (Octavian Neculai), câteva obiecte de mobilier dispuse în scenă şi acoperite în prima parte cu pungă de împachetat, care vor fi descoperite abia în final. Un spaţiu de trecere, cu pereţii gri, ca un mormânt, ca un beci, ca o închisoare…, şi undeva în fundal o scară care duce spre lumină. Şi scena împărţită în două planuri, cu care regizorul se joacă
  Citeste tot pe Yorick
• Un spectacol fascinant de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  “ Ivanov “ este un spectacol de excepție, o propunere de inovație teatrală legată strâns de piesa lui Cehov pentru a îi da “prospețimea” solicitată de spectatorul mileniului trei. În această stagiune, Teatrul "Bulandra “ revine în forță în atenția publicului cu spectacole originale, ieșite din matca extravaganțelor teatrale la modă lipsite de o elementară logică în raport cu textul. Ultimele sale premiere - "Artă ,"Îngropați-mă pe după plintă “ și acum, “ Ivanov “ - atrag interesul spectatorilor prin vizualizări teatrale ce evidențiază și se sprijină pe valoarea actorilor, punct forte al oricărei reprezentații . Se practică la “Bulandra “, în formule noi “, teatrul adevărat “ având la bază o strânsă relație regie- scenografie-actori.
  “ Ivanov “ în regia lui Andrei Șerban marchează un nou eveniment teatral, un spectacol pe muchia de cuțit dintre drama și comedia umană a realității. După cum se știe,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• „Ivanov”, de la Grădina Icoanei de Maria sârbu sursa: Jurnalul Național
  Atunci când se anunţă o montare pe un text de Cehov, te gândeşti la potenţialul regizorului şi al interpreţilor principali. Pentru că acest autor nu trebuie citit la suprafaţă. Nu de alta, dar un spectacol realizat după aparenţe te-ar îndrepta spre abisul unei tristeţi comune, aşa cum poate fi înţeles adesea marele Cehov.
  Andrei Şerban a realizat la Teatrul Bulandra, în Sala de la Grădina Icoanei, spectacolul „Ivanov” – primul text dramatic al lui Cehov montat pe o scenă (1887). Deşi piesa „a contrariat publicul, critica şi cenzura”, fiind nemulţumit şi autorul – mai ales pentru faptul că actorii nu prea au înţeles ce au de făcut, crezând că li se dă posibilitatea să facă gesturi de un comic grotesc –, Cehov a schimbat textul, din comedie în dramă. Andrei Şerban vine tocmai cu această primă variantă, precum mărturiseşte. O apropie de vremurile noastre, fără a scoate în evidenţă un om cu suflet bun, un înger sau un
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Şi totuşi, de ce moare Ivanov? de răzvana Niță sursa: Port.ro
  Cehov avea doar 26 de ani când a scris prima variantă "Ivanov". Era, aşadar, mai tânăr decât personajul titular. Scrisă în doar 10 zile, piesa are toate elementele, ingredientele, atmosfera marilor capodopere de mai târziu, şi aş îndrăzni să spun, parcă ceva în plus. Un mai pregnant gust pentru experiment, un aspect în mare măsură mai modern, spre deosebire de textele ulterioare ce par mai studiate, mai atent construite.
  Ivanov, un bărbat încă tânăr, puţin peste 30 de ani, duce o existenţă marcată de spleen şi depresie. Soţia sa Sarra, cu care s-a căsătorit dintr-o mare pasiune, este bolnavă incurabil, iar Ivanov se culpabilizează. Se simte vinovat pentru că nu mai are încredere, entuziasm, nu îşi găseşte locul alături de Sarra, ştie că pentru a fi împreună, ea a renunţat la familie, avere, religie. Dorind să evadeze din atmosfera sufocantă de acasă, eroul nostru îşi găseşte refugiu, seară de seară, la familia Lebedev,
  Citeste tot pe Port.ro
• "Ivanov" cu Ivanov de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Poate că ține de destin (curată fatalitate) sau poate că a fost o găselniță de geniu a regizorului Andrei Șerban, dar oricum ar fi nu cred că putea fi găsit un actor mai bun pentru rolul personajului lui Cehov, Nikolai Alexeevici Ivanov, decât Vlad Ivanov. Asta pentru că Ivanov, personajul, e un simplu om, nici frumos, nici urât, nici ticălos, nici erou, nici bun, nici rău, sau, mai degrabă, și bun și rău, fără realizări magistrale, dar nici pe deplin ratat (încă mai are inteligență și un cinic simț al umorului), nici moral, nici imoral, mai curând amoral, pe scurt, e un om cât se poate de obișnuit, „the guy next door“, cum ar zice americanii, omul de lângă noi, un oarecare cu o existență oarecare și care, colac peste pupăză, mai are și o moarte stupidă. Și niciun rol pe lumea asta nu poate fi mai greu pentru un actor decât cel al unui personaj pe care nu știi de unde să-l apuci și despre care nu știi nimic pentru că nu e nimic
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Din nou despre frumusețea imbatabilă a lumii noastre de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Ce se întîmplă cînd un regizor de talia lui Andrei Șerban are înțelepciunea ca într-o piesă cehoviană să nu scoată ochii cu noutatea viziunii regizorale, ci să stoarcă de la fiecare actor maximum posibil? Și nu e vorba de actorii vreunui ilustru teatru necunoscut, ci de cei de la Bulandra, gazda de tradiție a elitei noastre actoricești. Veți găsi în Ivanov nu o singură interpretare excepțională, ci o adevărată panoplie de performanțe.
  Din organizarea preponderent clasică a materialului dramatic nu lipsesc tușele discrete ale actualizării. În montarea concentrată pe trei direcții, tabloul societății, raportul Ivanov-lume, Ivanov-Ivanov, Andrei Șerban se folosește de toate atuurile unui regizor cu o asemenea experiență: uzează de spaţiile generoase ale sălii de la Grădina Icoanei (Octavian Neculai), unde actorii apar de sus, de jos, din spate, de pe laterale și de pe te miri unde; mișcă și dinamizează grupurile din acest spectacol de o
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Ivanov - tema oglindirii şi „gustul adevărului“ de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Andrei Şerban focalizează încărcătura tragică a vodevilului. Şi, păstrând ceva din culoarea şi atmosfera epocii, deschide, parcă în joacă, cutia cu minuni a teatrului într-o răsturnare de proporţii, punându-ne, cumva pe nesimţite, în faţă oglinda ne/vrăjită, deloc măgulitoare a propriei noastre condiţii.
  Există în spectacolul Ivanov, al lui Andrei Şerban, montat la Bulandra, Sala „Toma Caragiu“ de la Grădina Icoanei, o continuă glisare între extreme, aşa cum, fără teama de a pacătui prin exces, numai teatrul viu o poate face. După Unchiul Vania de la Cluj şi Pescăruşul de la Sibiu, această probă de foc repune în discuţie meditaţia despre arta spectacolului şi verticalitatea actului de creaţie. Întreprindere grea, dacă nu imposibilă tentaţiei iconoclaştilor de ocazie. Dacă luăm în seamă ceea ce la vremea lor au impus un Harag sau Pintilie, de pildă. Istoria teatrului se scrie nu prin ignoranţă, ci prin confruntarea cu
  Citeste tot pe Revista 22
• Personaje in cautarea unui regizor de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafarul
  Redundanţe, reţete, clişee. Ele au rostul lor în teatru, pe nedrept hulit. Ori sunt teren pregătitor pentru a spune ceva, ori sunt dinamitate programatic pentru a pune în loc, de fapt, alte convenţii. Nu e inutilă nici atitudinea Arkadinei, nici cău tarea febrilă de „forme noi” a lui Treplev. Totul e să nu fie în gol, de dragul formei sau de dragul gestului. Atunci e zadarnic, muncă irosită pe degeaba, ca în cazul Ivanovului de la „Bulandra”. O sumă de citări şi autocitări, de imagini mai vechi sau mai noi, un copy-paste de stiluri şi maniere, un melanj fără miză. Accentuez cuvântul „miză”, căci, dacă există scop, aproape că se scuză toate mijloacele. Mai puţin unul: a te folosi de propriul nume până se uzează.
  La începutul anilor ’90, Andrei Şerban era un mit, un preţios fiu risipitor întors acasă. A plecat iar, pe nedrept izgonit, iar de când s-a reîntors, cu fiecare revenire, parcă se încăpăţânează să le dea dreptate
  Citeste tot pe Revista Luceafarul
• Drama lui Ivanov, drama noastră de Cristina Modreanu sursa: ArtAct Magazine
  Motto: Dacă libertatea anticului era expresia încadrării sale depline într-o colectivitate care îl preceda, libertatea modernului este expresia voinței sale individuale de a fi altceva decât încadrarea sa în colectivitatea din care are ambiția (și chiar sentimentul datoriei) că trebuie să se desprindă. (H.R. Patapievici – Omul recent, ediția a V-a, Humanitas, 2008)
  Se știe că privirea ”de departe” a cuiva încă interesat de cultura din care provine și încă activ – chiar dacă numai ocazional – înăuntrul acestei culturi are șanse să fie mai pătrunzătoare decât a celui aflat în imersiune completă în respectiva cultură. Pe lângă forța de necontestat pe care o au spectacolele sale create în România din punct de vedere al meșteșugului teatral, efectele benefice ale revenirii regulate a regizorului Andrei Șerban pe scena românească a ultimilor ani constau în analiza precisă și în comentariul implicit pe care unele dintre aceste
  Citeste tot pe ArtAct Magazine
• Ivanov nu e cool de Ionela Liță sursa: Observator Cultural
  Sînt momente pe care iubitorul de teatru le aşteaptă ca pe cineva drag. O astfel de întîlnire se anunţa a fi cea de la Bulandra: Andrei Şerban, Cehov şi o distribuţie cu nume mari. Andrei Şerban, fost copil teribil al teatrului nostru, unul dintre puţinii români care nu s-au mulţumit doar cu talentul şi au reuşit să depăşească stadiul de „tînără speranţă“, confirmînd peste tot. Întîlnirile precedente dintre Şerban şi Cehov au fost adevărate ciocniri, ce au împărţit lumea teatrală şi publicul în tabere pătimaşe. Nimeni nu a rămas indiferent.
  În spectacolul montat la Bulandra, lucrurile stau, de data asta, altfel. În caietul-program, regizorul declară că a dorit să aducă un omagiu spectacolului lui Peter Zadek. Menţionează printre producţiile cu acest text şi pe cele semnate de Gotchev şi Ascher. Am văzut-o doar pe ultima din listă. Spectacolul lui Tamás Ascher, de la Teatrul „Katona József“ din Budapesta, e, într-adevăr,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Ivanov după Şerban de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Are ceva Andrei Şerban. Ceva, banal zicînd, special. Chiar cînd nu totul merge în mecanismul spectacolelor lui, ele sînt spectacole de teatru, te fac să gîndeşti, să cîrcoteşti, să vrei să vorbeşti, să scrii, să te cerţi artistic.
  Cîrcotind, poţi să spui că manifestările larg antisemite ale personajelor din Ivanov făcut la Bulandra (a doua montare a lui Şerban la Bucureşti, după Lear, la acelaşi teatru), cu imitarea în derizoriu a accentului idiş şi frecvenţa cuvintelor „jidan“/ „jidoavcă“, sînt cel puţin inconfortabile. Traducerea – a primei variante, de care, la premieră, A.P. Cehov era profund nemulţumit şi pe care a refăcut-o ulterior în ceea ce avea să devină o piesă a canonului cehovian – e făcută după versiunea în engleză, probabil cea a lui David Hare, care foloseşte abundent termenul ofensator „Jewess“. În orice caz, cînd te eliberezi de neplăcuta senzaţie (iar accentul e, totuşi, excesiv),
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Scrisoare pentru un spectacol dezarmant de Ioana Bâldea Constantinescu sursa: Agenda LiterNet
  Realitatea e că acesta nu poate fi decât un text care să înceapă cu... Dragă Răzvan. Cam ca o scrisoare. Cam... şi nu prea. Am mai scris texte din astea. Numai că acum scriu despre un spectacol. De teatru. Fapt atipic pentru mine şi tipic pentru tine. Motiv pentru care m-am hotărât să-ţi scriu ţie despre Îngropaţi-mă pe după plintă. Cum a fost, cum n-a fost, de ce s-a lipit de mine. Am să te rog să fii indulgent, pentru că o să-mi fie greu. Să-ţi povestesc de ce.
  Anul trecut am avut o reacţie foarte puternică la un film de Vittorio De Sica. Mai exact... mi-a rupt sufletul. La două zile după ce l-am văzut încă mi se umpleau ochii de lacrimi, derulând mental mereu aceeaşi scenă: un bătrân jucându-se cu un câine (al lui) în parc, aşteptând moartea. Revoltător de simplu şi de cutremurător. Alb negru. Fără niciun fel de îngroşare patetică a unei clipe frumoase furate ultimelor zile de viaţă de un octogenar fără casă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Andrei Şerban şi crucea neiubirii de Ludmila Patlanjoglu sursa: Yorick
  Premieră eveniment la Teatrul Bulandra. O mare seară de teatru. Aplauze îndelungi. Un “text scris printre lacrimi”, într-un spectacol incendiar despre “noi şi ziua de azi”.
  “Bolile de care suferă personajele sunt diagnosticate cu o precizie uluitoare de către doctorul Cehov. O boală ciudată se numeşte … De mâine încep să trăiesc. Nu azi, ci mâine. Astăzi o iau uşor, mă complac în lene, în văicăreală, în tristeţe, în boala de mine însumi, în frustrare, în ură şi gelozie. Dar de mâine schimb totul. O să mă scol dis-de-dimineaţă şi o să încep să fac curat, să pun casa în ordine. Un alt diagnostic ciudat: boala “ieri”… Ce frumos era totul în trecut… şi ce groaznic e acum.” – declară Andrei Şerban.
  Regizorul aduce la rampă “Ivanov”, piesa de debut a lui Cehov în dramaturgie, scrisă la 26 de ani. Alege prima variantă – oprită de cenzura ţaristă pentru tonul ei prea pesimist. Traducerea remarcabilă,
  Citeste tot pe Yorick
• Cronică de teatru: Ivanov de Anca Ioniță sursa: Time Out București
  O imagine grotescă a unei lumi căzute în derizoriu, cu indivizi bolnavi de prostie şi lăcomie. Marele nimic înghite încet-încet totul, formând un gol imens în care Nicolai Alexeevici Ivanov, un om care nu mai departe de acum câţiva ani reprezenta speranţa şi viitorul acestei lumi, se prăbuşeşte mort, fără viaţă.
  Lumea crepusculară zugrăvită de Cehov în această primă piesă a sa (publicată în 1881) se aseamănă izbitor cu cea în care trăim azi. Andrei Şerban scoate în evidenţă acest lucru, prin toate mijloacele regizorale pe care le are la îndemână: actorii se adresează direct publicului, invadând sala cu prezenţa lor fizică, în plină lumină a reflectoarelor. Ne obligă astfel să ne privim unii pe alţii atunci când, de exemplu, în mijlocul nostru, personaje găunoase şi corupte precum Borkin vorbesc despre noi "inginerii financiare" prin care plănuieşte să stoarcă banii de care are nevoie. Devine clar, pe parcursul spectacolului,
  Citeste tot pe Time Out București
• Solo coral pentru violoncel de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Hotărît lucru, teatrului românesc începe să i se întoarcă norocul! Unele spectacole arătau, încă dinspre sfîrşitul anului trecut, semnele unei creativităţi redeşteptate, cînd ezitant, cînd mai decis, în zonele de „acţiune“ ale regizorilor-artişti, singurii pe care scena autohtonă poate conta spre a renaşte. Aceşti regizori-artişti au de făcut, de voie-de nevoie, pe lîngă munca lor specifică, şi operă de pedagogie, ba chiar şi voluntariat managerial. Dar, în ultimii cam trei ani, parcă şi învăţămîntul teatral a mai deschis ochii asupra realităţii, ajungînd să pună în circulaţie chiar şi cîte doi absolvenţi utilizabili pe promoţie (!); or, cu un tînăr cît de cît şcolit, în distribuţie, un regizor-artist se poate încumeta la multe. Mai complicat e cu organizarea teatrelor; dar, dacă e dotat cu glas puternic şi cu nervi buni, regizorul-artist poate spera să aibă producţia gata, chiar şi cu două zile înainte de premieră!
  Citeste tot pe Dilema veche
• Mici drame personale de Robert Bălan sursa: România Liberă
  „Ivanov"-ul de la Bulandra este un bun prilej pentru a vedea o parte dintre cei mai buni actori, tineri şi mai în vârstă, din Bucureşti. În plus, textul este „updatat" la contextul actual, cu franţuzisme devenite englezisme şi referiri directe la criza economică.
  Poate cea mai interesantă temă a spectacolului, aceea care priveşte direct actualitatea, este cea a bani­lor. Într-o perioadă în care toată lumea este obsedată de bani, în care contează din ce în ce mai puţin cât de morale şi legale sunt modalităţile prin care aceştia sunt obţinuţi, e greu ca acţiunile cuiva să nu fie văzute strict dintr-o astfel de perspectivă. Acelaşi lucru îl păţeşte şi personajul principal al acestei piese. Nimeni nu poate să creadă că el s-a căsătorit din dragoste. Doar soţia lui provine dintr-o familie bogată, nu? Nu contează că a doua căsătorie are loc doar pentru că Ivanov nu are forţa să lupte, pentru că nu are puterea să-i zică „nu"
  Citeste tot pe România Liberă
• Musai de vazut: Ivanov-ul lui Andrei Șerban la Teatrul Bulandra de Veronica Placintescu sursa: Metropotam
  Un spectacol care respecta ca la carte prerogativele esentiale ale teatrului - astfel putem descrie montarea lui Andrei Serban de la Teatrul Bulandra a piesei Ivanov de A.P. Cehov. Incat, te face sa gandesti, sa discuti, sa intrebi, sa raspunzi, sa te contrazici, sa aplauzi, sa fii fericit ca inca mai exista ceva in teatrul romanesc care iti creeaza emotie.
  Nu am mai vazut demult un spectacol de teatru care sa imi faca placere intr-atat, iar una din satisfactiile personale este faptul ca a existat cortina. Desi suna simplu sau cliseic, cortina reuseste sa te izoleze de lumea din spatele ei, convinge ca acolo e o poveste la care esti martor doar atunci cand se ridica. E peretele esential al unei cutii in care se ascunde un univers statuar, ce prinde viata doar atunci cand locul ii este luat de spectatori. Astfel, momentul cand s-a ridicat cortina si am vazut un Ivanov depresiv, privind pierdut dintr-un scaun, vine cu un plus de emotie si curiozitate.
  Textul lui Cehov respecta
  Citeste tot pe Metropotam
• Încă un cadavru în armură rusească de Mihai Buzea sursa: Academia Cațavencu
  Ştiu că s-ar putea să nu cunoaşteţi expresia, aşa că încep cu explicaţia termenului: în geopolitică, un cadavru în armură este un stat în care toată organizarea socială s-a dus dracului, dar care nu se prăbuşeşte (încă) datorită armatei. În principiu, cam orice dictatură ajunge la stadiul ăsta, indiferent dacă armata se ocupă de căpăcirea străinilor sau a propriului popor (Germania hitleristă, România ceauşistă sau Libia gaddafistă sunt numai câteva exemple dintr-o listă lungă cât o zi de post). Ei bine, cred că expresia se poate aplica şi în alte domenii, bunăoară în teatru.
  Piesa* pe care-am văzut-o (şi care m-a dus cu mintea la asemenea prăpăstii) n-are nimic. Nici un chichirez, nimic, zero. E complet din alt film, are-a face cu secolul XXI cum am eu cu scrierea rongo-rongo. Pur şi simplu, reprezentaţia se ţine-n picioare datorită afişului: autorul, regizorul, distribuţia sunt nume mari, sonore, care ademenesc publicul la
  Citeste tot pe Academia Cațavencu
• have no fear, cehov is here de Cătălina Miciu sursa: Ginger Group
  Adrian Spirchez, ţie dintre noi toţi, tare ţi-ar mai plăcea Ivanov-ul lui Andrei Şerban de la Bulandra Icoanei. V-ar plăcea şi vouă, celorlalţi, de asta sunt sigură, dar ştiu că pe scena aia incredibil de largă care se întinde parcă până în podurile ascunse ale Şcolii Centrale, Adrian l-ar recunoaşte pe Cehov ăla pe care îl iubeşte şi s-ar bucura de 3 ore şi jumătate de contemporaneitate cu el.
  Recunosc că primele zece minute mi-a fost imposibil să fiu atentă la text. Tot ce-mi vuia prin cap era: pe scena din faţa ta se află Vlad Ivanov, Mirela Oprişor, Victor Rebengiuc şi Marius Manole; da, actorii ăia care îţi plac, poate cei mai în vogă la momentul actual, toţi patru, stau, îşi dau replici parcă în joacă şi tu asişti la nebunia asta teatrală şi inima creşte, creşte.
  La 150 de ani de la naşterea sa, Cehov trebuie că ne priveşte de undeva de sus. Trebuie că se uită atent la tot ce se întâmplă sub acoperişul de la Bulandra,
  Citeste tot pe Ginger Group
• Căsătoria ca afacere sau „Ivanov”, la Teatrul „Bulandra” de sursa: criticdeteatru.blogspot
  Cu fiecare nouă montare, Teatrul „Bulandra” îşi confirmă valoarea de etalon în zona teatrală bucureşteană şi nu numai. Spectacole de excepţie sau foarte bune, pornind de la texte importante, construite de regizori adesea internaţionali şi interpretate de distribuţii excelente (fie dintre actorii teatrului, fie şi de la alte teatre de prestigiu), atrag constant şi cu succes critica şi publicul.
  Repertoriul rusesc impune, se reinventează şi se reafirmă în România. Cel mai recent spectacol, situat fără dubiu în zona artei profesioniste, este Ivanov de Cehov, piesă scrisă spre sfârşitul secolului al XIX-lea în câteva zile şi îmbunătăţită mai târziu. Textul, tradus de Dana Dima şi adaptat pentru scenă de Andrei Şerban, are o notă de prospeţime printr-o actualizare reuşită care nu-i modifică liniile de forţă, ci aduce la zi elemente arhaice (un singur exemplu: snobismul, care folosea mai demult franceza, în piesă este redat în engleză).
  Citeste tot pe criticdeteatru.blogspot
• O comedie "scrisă printre lacrimi" de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  "Lâncezesc pasiv, îmi petrec zilele şi nopţile ca un somnambul. Nu mă mai ascultă nici capul, nici inima, nici trupul. Lâncezesc pasiv scufundat în lene. (...) Nu aştept nimic, mi-e frică de ziua de mâine... Cât despre Sarah ... I-am jurat iubire veşnică, i-am promis fericirea. (...) N-o iubesc... Cum? De ce? Nu înţeleg."
  În mijlocul unei scene aproape goale, cu câteva scaune ambalate în folie de plastic cu bule, aşezat într-un fotoliu, Nikolai Alexeevici Ivanov face un exerciţiu de introspecţie, mărturisindu-şi spleen-ul.
  În al doilea plan, în fundal, despărţit de restul platoului printr-o perdea de plastic, două personaje fac muzică. O tânără cântă la violoncel, iar la pian se află un domn bătrân, furios pe lipsa de talent a muzicienei şi pe imposibilitatea armonizării duetului. Sunt Anna Feodorovna, soţa lui Ivanov şi contele Matvei Semionovici Şabelski, despre care vom afla că este unchiul personajului principal.
  Spectatorul intră
  Citeste tot pe Cotidianul
• Spectator la București. FNT 2011 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna -pg.32
  Senzația de dilatare cronotopică specifică pieselor cehoviene este și mai evidentă în Ivanov, text mai puțin înscenat al dramaturgului, și excelent exploatată de Andrei Șerban în montarea sa de la ”Bulandra”. Viața dezabuzată a eroului principal, căsătorit cu o ”ofticoasă”, evreică trecută la ortodoxie, mariaj ce alimentează bârfele provinciei, nu e diferită de cea a salonului burghez al moșierilor Lebedev, unde Ivanov se refugiază pentru a-și astâmpăra spleenul, disperarea, senzația că moare odată cu soția sa. Nici aici, în ciuda viermuielii de zvonuri, aparenței de strălucire și ”clasă”, existențele nu trec de un nivel superficial, cu speranțe și așteptări, însă fără fapte concrete. Galeria de personaje e pitorească: o moșiereasă zgârcită, o alta văduvă, pusă pe măritiș cu unchiul lui Ivanov, un conte scăpătat, niște tineri oportuniști și ratați, un arendaș ce inventează mereu ”afaceri” din care să se
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.32
• Măsura lipsei de măsură de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Spectacolele lui Andrei Şerban sînt prin definiţie incitante. În Ivanov, recenta sa premieră de la Bulandra, Andrei Şerban pune sub microscop personajele cehoviene. Ca şi cum ar face zoom pe un detaliu, regizorul accentuează pînă la caricatură cîte o latură a personajelor deformate din cauza supradimensionării. E o cruzime a excesivităţii, un fel de tiranie a lui „prea”. Personajele sînt prea mult într-un fel. Lebedeva e prea avară, contele Şabelski e prea lucid şi prea direct în a-şi exprima luciditatea, Borkin e prea inventiv în afaceri, prea absurd în invenţiile sale şi prea dinamic în contrast cu toţi ceilalţi care sînt prea lenţi, doctorul Lvov este prea onest şi prea categoric în onestitatea lui, Sarra e prea bună, Saşa e prea idealistă, Ivanov e prea împovărat de vină. Această excesivitate a caracterelor acţionează distructiv asupra relaţiilor interumane, inflamîndu-le pînă cînd plesnesc. Regizorul a temperat melodrama
  Citeste tot pe Dilema veche
• Andrei Şerban şi un succes cu peripeţii: Ivanov la Moscova de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Joi, 5, şi duminică, 8 aprilie, Teatrul L.S. Bulandra a prezentat în Rusia două spectacole după Dostoievki şi Cehov, montate de regizorii Alexandru Darie şi Andrei Şerban, distingându-se dintre participanţii din cele 14 ţări invitate la Festivalul de la Moscova sub egida Uniunii Teatrelor din Europa.
  În prima seară, publicul rus s-a arătat interesat de viziunea românească asupra spiritului dostoievskian, aşa cum a fost reprezentat în spectacolul Însemnările unui necunoscut - regia Alexandru Darie, scenografia Maria Miu. Producţia de 4 ore după dramatizarea lui Ion Cojar este o inedită retrospecţie din perspectiva modernităţii a romanului dostoievskian Satul Stepancikovo şi locuitorii săi - scriere ce prefigurează obsedantele teme ale autorului, de la omul dedublat al subteranei la omul ridicol şi demonismul reflectat în romanele polifonice de mai târziu: „de la idealul Madonei la tentaţia Sodomei“.
  În seara de 8 aprilie, spectacolul Ivanov
  Citeste tot pe Revista 22
• Teatru: Ivanov de Radu Pocovnicu sursa: Revista Flacăra
  Anul trecut, a montat „Unchiul Vanea” pe una dintre cele mai mari scene de teatru din Rusia. La începutul anului, regizorul Andrei {erban a recurs din nou la Cehov, punând în scenă la Teatrul „Bulandra” o altă piesă grea, „Ivanov”.
  „Ivanov” este un nou eveniment teatral, marca Andrei Serban. Personajele din piesa lui Cehov, scrisă cu mai bine de un secol în urmă, traversează timpul, fiind tipologii etern valabile.
  Timpul în teatru tinde să se comprime. Lumea nu mai are răbdare ca altădată. Dar Şerban nu negociază timpul spectacolelor, are nevoie de întregul text pentru a spune povestea aşa cum e ea. Fie că e vorba de Lear sau Ivanov, regizorul e atent cu firul evenimentelor, pentru ca dezvoltarea situaţiilor să ofere toată complexitatea tabloului tragi-comic. Ivanov are ca temă existenţa individului lucid prins într-o societate degradată şi aplatizată, în care obsesia banului devine primordială. Singurul fior e dat de o nestăvilită
  Citeste tot pe Revista Flacăra
• „Ivanov“ sau când sufletul e impotent de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Vineri seară, de la ora 18.30, puteţi vedea la Teatrul Bulandra, sala de la Grădina icoanei („Toma Caragiu“) unul dintre cele mai importante spectacole din repertoriul acestei prestigioase trupe: „Ivanov“, în regia lui Andrei Şerban, montare care are drept capete de afiş pe unii dintre cei mai mari actori ai scenei româneşti, printre care se numără Victor Rebengiuc, Vlad Ivanov şi Marius Manole.
  Poate că ţine de destin (curată fatalitate) sau poate că a fost o găselniţă de geniu a regizorului Andrei Şerban, dar oricum ar fi nu cred că putea fi găsit un actor mai bun pentru rolul personajului lui Cehov, Nikolai Alexeevici Ivanov, decât Vlad Ivanov.
  Asta pentru că Ivanov, personajul, e un simplu om, nici frumos, nici urât, nici ticălos, nici erou, nici bun, nici rău, sau, mai degrabă, şi bun şi rău, fără realizări magistrale, dar nici pe deplin ratat (încă mai are inteligenţă şi un cinic simţ al umorului), nici moral, nici imoral,
  Citeste tot pe România Liberă
• Amintiri teatrale (III) - Ivanov cu Ivanov (băiatul blond nebun din dorinţa de a câştiga), 2011 de Octavian Neculai sursa: Agenda LiterNet
  Nu mai ştiu anul, dar cred că eram în clasa a şasea la Şcoala elementară Clemenţa. Ieşind de la ore m-am oprit să văd un concurs de alergări (ora de "educaţie fizică") al celor dintr-o clasă mai mică; se alerga pe trotuarele ce înconjurau şcoala elementară de atunci. Aflată între patru străzi - C.A. Rosetti, Dionisie Lupu, Praporgescu şi strada Şcoalei -, şcoala elementară de atunci avea două corpuri de clădiri, unul pentru băieţi, celălalt pentru fete, lipite unul de celălalt, cu două curţi, câte una pentru fiecare. Curţile erau închise cu garduri, parţial din zidărie, parţial cu grilaje metalice, din fier forjat, Dar aceste curţi erau mici şi neîncăpătoare pentru numărul mare de elevi.
  Mă întorc la ora de educaţie fizică sau GMA sau cum s-o mai fi chemat. La intersecţia străzii Şcoalei cu strada C.A. Rosetti era adunată lume multă: elevi, eleve, profesori, gură cască. În lungul străzii Şcoalei am văzut un grup de băieţi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ivanov cu Ivanov (băiatul blond nebun din dorinţa de a câştiga), 2011 de Octavian Neculai sursa: Agenda LiterNet
  Nu mai ştiu anul, dar cred că eram în clasa a şasea la Şcoala elementară Clemenţa. Ieşind de la ore m-am oprit să văd un concurs de alergări (ora de "educaţie fizică") al celor dintr-o clasă mai mică; se alerga pe trotuarele ce înconjurau şcoala elementară de atunci. Aflată între patru străzi - C.A. Rosetti, Dionisie Lupu, Praporgescu şi strada Şcoalei -, şcoala elementară de atunci avea două corpuri de clădiri, unul pentru băieţi, celălalt pentru fete, lipite unul de celălalt, cu două curţi, câte una pentru fiecare. Curţile erau închise cu garduri, parţial din zidărie, parţial cu grilaje metalice, din fier forjat, Dar aceste curţi erau mici şi neîncăpătoare pentru numărul mare de elevi.
  Mă întorc la ora de educaţie fizică sau GMA sau cum s-o mai fi chemat. La intersecţia străzii Şcoalei cu strada C.A. Rosetti era adunată lume multă: elevi, eleve, profesori, gură cască. În lungul străzii Şcoalei am văzut un grup de băieţi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un Cehov „întinerit” de Ioana Petcu sursa: Revista Cronica Iași -pg.5
  Luna mai. Final de stagiune la Teatrul National „Vasile Alecsandri”. Cehov la sala Uzina cu Teatru. De
  fapt o adaptare dupa Ivanov, reintitulata, oarecum parafrazat dupa o mai veche formula arqueziana, Despre oameni si alte pacate si semnata de o proaspata absolventa a Universitatii de Arte „George Enescu”, de la sectia Regie – Vasilica Blohat. Proaspata, dar si curajoasa, alaturi de înca sase tineri, studenti si masteranzi de la Actorie: Ionut Cornila (Ivanov), Laura Bilic (Anna), Andrei Sava (Lvov), Loredana Cosovanu (Sasa), Cristina Florea (Zinaida) si Alexandru Amarghioalei (Lebedev). Asadar, cum arata un Cehov montat de si cu tineri? Cât de proaspat si cât de curajos arata un text într-o astfel de viziune?
  În 1887, dupa premiera de la Ivanov, un jurnalist nota într-o cronica din Novoe vremea: „Nici un autor din ultima vreme nu a fost primit cu atâtea aplauze, chemari la rampa, cu atâtea fluieraturi si nici n-a stârnit atâtea laude si critici”.
  Citeste tot pe Revista Cronica Iași -pg.5
• Cronica de teatru: \"Despre oameni si alte pacate\", in regia Vasilicai Blohat de Nicoleta Munteanu sursa: Iașul universitar
  Scena e cufundată în întuneric; treptat, fâșii de lumină caută să anuleze semiobscuritatea, scoțând din penumbră o lume – statică deocamdată. Joc de lumină și întuneric, joc deci între ceea ce se revelează privirii și ce rămâne ascuns, între ce poate fi cunoscut și tenebrele lumii (ale sufletului). În centru: o ușă. Se poate deschide spre altceva sau poate rămâne doar o prezență – absență în afara celor care nu au curajul să pătrundă prin ea. Decorul este foarte simplu, sobru, minimal aș putea spune: o măsuță, două scaune (undeva în spate), o rampă (în dreapta). La un moment dat, lumina bate pe scaune: suntem în așteptare. Lumea lui Cehov este deja printre noi. Pentru oricine a parcurs fie și o singură pagină, drama se află în întregime aici, în jocul acesta al luminii și întunericului unei conștiințe; aici e zbaterea, delirul, plictisul, aici finalul. O muzică stranie, zgomot și prea puțin melodie, obsedantă prin
  Citeste tot pe Iașul universitar
• Ivanov - un Hamlet de tranziţie de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Atunci când „noua critică“ şi-a propus ca temă recitirea/revizitarea scrierilor lăsate de veacul al XVII-lea, scrieri până prin anii ’60 ai secolului al XX-lea drastic şi aparent „definitiv“ interpretate, clasificate, ordonate (dar ce înseamnă definitivul în literatură?) de critica universitară sub semnul clasicismului parcă pe vecie în floare, totul a fost pus sub semnul întrebării.
  Secolul însuşi nu a mai fost eminamente „clasic”, barocul a fost situat pe un piedestal care nu prea dă semne că ar putea vreodată să se fisureze, Corneille nu a mai fost doar autorul „tetralogiei”, ci i s-au descoperit marile înzestrări de autor de comedii, s-a spus şi că Suréna nu era tocmai une descente pénible, ci dimpotrivă, Racine însuşi, cel despre care până atunci toţi exegeţi erau mai mult ca siguri că regulile îi cădeau ca o mănuşă, a fost descoperit drept „vilegiaturist” pe tărâmurile interzise ale barocului.
  Citeste tot pe Adevărul
• "Mascariciul" revine la Bulandra de Bianca Badea sursa: România Liberă
  » Cu o premiera avuta in 2005, longevivul spectacol dupa texte de Cehov "Mascariciul", in regia si interpretarea lui Horatiu Malaele, continua sa incante si in 2010, printr-o noua reprezentatie ce va avea loc astazi, de la ora 19.00, la Sala "Toma Caragiu" a Teatrului Bulandra.
  Un omagiu adus actorului si creatiei acestuia, povestea lui Vasili Vasilici Svetlovidov (omul de teatru ajuns la apogeul carierei, interpretat de Horatiu Malaele) si a sufleorului sau fidel (interpretat de Niculae Urs) reuseste de fiecare data sa umple sala de spectacol.
  Avand la baza textele celui mai important reprezentant al teatrului rus, A.P. Cehov, spectacolul din aceasta seara reuneste accentele comice cu cele dramatice, atingand o performanta mult dorita in teatru, aceea de a captiva in totalitate un public ce nu ezita sa aplaude la scena deschisa.
  O discutie intre doi prieteni, o incursiune printre roluri celebre, oftat, meditat, nostalgie, scena unui teatru de provincie, demonstratie a pasiunii
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatru sau cale ferată? de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Dacă am întreba de ce este nevoie mai tare pe lume, probabil că cei mai mulţi semeni ar răspunde, fără tresăriri majore, că de cale ferată. Cu ajutorul ei sînt transportate de ici, colo, mărfuri vitale, petrol, grîne, corespondenţe de tot felul, fiinţe de tot felul, gînduri de tot felul. Cu ajutorul ei, chiar şi în acest secol, oamenii se deplasează, merg unii către alţii, călătoresc cu diferite interese, cu diferite viteze, străbat distanţe pe care le vizualizează, intră în posesia pămîntului pe care trăiesc. Teatrul? Ce face el? Nici nu poate intra într-o asemenea competiţie, ar zice unii. Oare? Nu ne duce el peste tot, şi în noi înşine, ca vîntul şi ca gîndul, nu ne trezeşte şi ne întreţine iluzia că totul este posibil, că poţi parcurge în cîteva ore poveşti tulburătoare care sînt sau pot deveni, cîndva, şi ale tale? Nu ne seduce cu misterul alcătuirii lui, cu forţa cu care ne spune că cea mai sublimă relaţie între oameni
  Citeste tot pe România literară
• Mascariciul dupa Cehov, Teatrul Bulandra de Doina Papp sursa: Revista 22
  "Domnilor, liniste... Intra actorii... intra copiii de duminica ai societatii... intra demiurgii", spune Vasili Vasilici Svetlovidov evocandu-l pe Stanislavski in Cantecul lebedei, un emotionant monolog scris de Cehov pe vremea cand actorul mai era considerat centrul universului scenei. Pe baza acestuia si intregind scenariul cu alte cateva scrieri cu referiri la lumea teatrului si la umanitatea lui de fundal, e cladit spectacolul Mascariciul, de la Teatrul Bulandra, care se joaca de ceva vreme in admiratia publicului, cu casa inchisa.
  Nici Niculae Urs, caruia i-a apartinut se pare ideea, si cu atat mai putin Horatiu Malaele, care e si regizorul, nu sunt la varsta batranului actor din piesa lui Cehov care-si examineaza trecutul inaintea ultimei caderi de cortina. Prin inserturile amintite din schite ca Pacatul, Cantecul de sirena, Dialogul intre un om si un caine, O noapte in cimitir, Criticul, din piesa scurta Jubileul, spectacolul aspira la mai mult, devenind un stralucit expozeu
  Citeste tot pe Revista 22
• Măscăricii suntem noi de Cătălina Miciu sursa: Agenda LiterNet
  Sala musteşte de oameni. E plin mereu la teatru, abia dacă găseşti bilete. De data asta nu mă ocup eu, sunt invitată. Tineri mulţi în sală, aceiaşi pe care îi vezi la mall. Mă bucur, deşi de îndată ce se sting luminile îmi trece instant bucuria. Vorbe, nu şoapte. Asta e cu schepsis, atenţie la genţi. Nu pune mă, mâna pe ea, ha ha ha. Foşnete de popcorn şi fâsâieli de suc. Barul din holul teatrului a fost prădat înainte de piesă, miroase a floricele cu unt şi a ciocolată.
  Mă indispun instant. Mi se închid ochii de somn în semi-întuneric şi mă gândesc de ce oare am acceptat să vin. Îmi place să merg la teatru, dar nu la piese pentru mase. Da, sunt într-atât de snoabă.
  Pe scena plină cu de toate, aruncate care încotro, Horaţiu Mălăele e Măscăriciul. Aşa-zisele glume din piesă - nevasta mea era slută, acuma e şi mai slută, nu o mai suport -, prind. Se aplaudă frenetic după fiecare sughiţ, flatulaţie, pupat pe chelie.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Într-o lume deznădăjduită, explozii de vitalitate de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Un spumos spectacol longeviv după Cehov, cu doi actori cuceritori, Horaţiu Mălăele în rolul lui Vasili Vasilici Svetlovidov şi Niculae Urs în cel al lui Nikita Ivanici. În orice rol îl întâlneşti pe Horaţiu Mălăele nu poţi decât să-l admiri. De astă dată însă, el s-a întrecut pe sine. A jonglat cu abilitate accentele comice cu cele dramatice, trecând dezinvolt de la râs la tristeţea lacrimii şi a conceput în complexitate personajul său, actorul Vasili Vasilici Svetlovidov, nefericit după 40 de ani de carieră. Arta nu înseamnă imitaţia vieţii, ci expresia ei, spune, printre multe altele, actorul Svetlovidov. Exact acest lucru se întâmplă în spectacolul de la Bulandra. O platformă cu obiecte desperecheate din recuzita unui teatru, aruncate la întâmplare. Nici urmă de mobilier pe scena din scenă. Un fundal cu o intrare slab luminată spre culise. „Spectacolul are un aspect general filmic, scenele sunt construite din imagini parcă desprinse
  Citeste tot pe Cotidianul
• Frământările unui actor - Măscăriciul la Undercloud, 2013 de Irina Florea sursa: Agenda LiterNet
  Spectacolul Măscăriciul a marcat deschiderea ediţiei cu numărul şase a festivalului de teatru independent (de orice) Undercloud, 2013. Acest spectacol se joacă de 8 ani cu sala plină şi nici seara trecută nu a fost o excepţie, peste 500 de suflete au asistat la un spectacol excepţional aruncând astfel o privire după cortină. E plăcut să vezi sala plină de oameni care apreciază frumosul şi aleg să vină la teatru în locul a orice altceva, parcă altfel te simţi la teatru când ştii că toţi cei din jurul tău îţi împărtăşesc pasiunea.
  Măscăriciul este un spectacol inspirat de piesa Cântecul lebedei de A.P.Cehov şi ne vorbeşte despre frământările unui actor. Relaţia dintre cele două personaje Vasili Vasilici Svetlovidov - Horaţiu Mălăele şi Nikita Ivanici - Nicolae Urs este una delicată şi constituie un important punct de plecare în descoperirea unei lumi pe care puţini o cunoaştem cu adevărat. Horaţiu Mălăele ne dă ocazia să
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un cântec de lebădă de Ziua Mondială a Teatrului de sursa: Ziarul de duminica
  Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad va aduce in faţa publicului o nouă producţie semnată de reputatul regizor Mihai Măniuţiu (foto) - "Cântecul lebedei", de A.P. Cehov. Repetiţiile vor incepe in data de 6 martie, iar premiera spectacolului este programată pentru 27 martie.
  Ziua Mondială a Teatrului (27 martie) va fi marcată la Arad prin mai multe evenimente de certă valoare artistică.
  Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad va aduce in faţa publicului o nouă producţie semnată de reputatul regizor Mihai Măniuţiu (foto) - "Cântecul lebedei", de A.P. Cehov. Repetiţiile vor incepe in data de 6 martie, iar premiera spectacolului este programată pentru 27 martie.
  Ziua Mondială a Teatrului (27 martie) va fi marcată la Arad prin mai multe evenimente de certă valoare artistică.
  Pe lângă premiera spectacolului "Cântecul lebedei", va fi lansată aici cartea cunoscutului critic de teatru Cristina Modreanu dedicată regizorului Mihai Măniuţiu şi "teatrului
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• „Cântecul lebedei“ s-a auzit la Arad de Simona Chiţan sursa: Adevărul
  Ziua Mondială a Teatrului a fost sărbătorită prin Cehov. Regizorul Mihai Măniuţiu a avut sâmbătă seară premiera spectacolului „Cântecul lebedei“, după A. P. Cehov, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad.
  Mihai Măniuţiu şi-a lansat şi cartea „Memoriile hingherului" înainte de premieră, marcând, printr-un adevărat regal, Ziua Mondială a Teatrului, stabilită pe 27 martie, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici" din Arad.
  În oraşul în care în 1817 a fost construit primul teatru de piatră din ţară, Teatrul Clasic „Ioan Slavici" funcţionează într-una dintre cele mai impresionante clădiri, ridicată în secolul al XIX-lea.
  Oraş drag Mariei Theresa, despre care Nicolae Iorga spunea că-i aminteşte de burgul Vienei prin arhitectura deosebită, Aradul este mai puţin cosmopolit decât Clujul şi Timişoara.
  „Arhitectura Aradului e secesionistă, casele păstrează ornamente de o valoare unică în Europa", spune Ion Parhon, directorul
  Citeste tot pe Adevărul
• Natură moartă cu Cehov – un exercițiu intelectual măniuțian de Cristina Modreanu sursa: Art Act magazine
  O fetiță blondă și subțire se răsucește în scenă ca un fuior și, când se oprește, înfige andrele lungi, roșii, mai întâi în păpușa pe care o ține cu drag în brațe, apoi în Actor și în Sufleorul lui. Strânge sângele celui din urmă și își colorează cu el obrajii palizi și vârful nasului, încercând apoi să zâmbească. Chipul ei împietrit și rece pare să se încălzească puțin.
  Mihai Măniuțiu a inventat acest personaj șocant - puritatea și ingenuitatea ei fac pereche cu o cruzime perfectă, rece și strălucitoare ca o lamă de cuțit – pentru a vorbi în imagini despre moarte, care se apropie pentru personajul piesei scurte a lui Cehov, „Cântecul lebedei”, productie a Teatrului de Stat din Arad.
  Bătrânul actor uitat adormit în teatru de către colegii lui, asemeni lui Firs din „Livada de vișini”, presimte apropierea sfârșitului și ”joacă” pe scenă toate temerile, fricile, frisoanele, exaltările date de amintiri,
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Scena (des)vrajita de Cornelia Maria Savu sursa: Revista Cultura
  Ca lumea e o scena a devenit, din Renastere pâna azi, o afirmatie comuna. Si o dovada, la indemâna oricui, ca literatura (textul pentru teatru, in acest caz) inseamna viata in oglinda. La fel cum, prin oglindire, si ea, scena e chiar o lume. In care mirajele, fantasmele, adevarurile trec de pe scândura in sala si „chiar moartea e relativa“, dupa cum scrie Anton Pavlovici Cehov in „Cântec de lebada“. O piesa mai putin jucata, in lume si la noi, aleasa de regizorul Mihai Maniutiu pentru a marca, anul acesta, Ziua Mondiala a Teatrului la Arad.
  Daca data premierei – 27 martie – nu a fost stabilita intâmplator, noua productie a Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ ramâne insa un spectacol pentru toate anotimpurile. Si, cu siguranta, o experienta artistica de execeptie pentru fiecare membru al amintitei trupe. Optând pentru acest Cehov, regizorul Mihai Maniutiu s-a inscris perfect in proiectul teatrului aradean – de repertoriu si de festival unicat in România –
  Citeste tot pe Revista Cultura
• „Cântecul lebedei” in Capitala Culturală Europeană 2010 de sursa: Ziarul de duminică
  In acest an, oraşul Pecs din Ungaria este Capitală Culturală Europeană, aici concentrându-se, pe parcursul intregului an, unele dintre cele mai mari şi mai importante evenimente culturale ale anului.
  Din calendarul evenimentelor organizate la Pecs in 2010 nu putea lipsi teatrul, pe scena Teatrului Naţional Pecs fiind invitate cele mai bune şi mai reprezentative producţii europene in domeniu.
  România este reprezentată in acest an in Capitala Culturală Europeană de spectacolul "Cântecul lebedei", după A.P. Cehov, in regia lui Mihai Măniuţiu - producţie a Teatrului Clasic "Ioan Slavici" Arad. Spectacolul s-a jucat in seara zilei de 7 mai, actorii arădeni având misiunea de a reprezenta, in faţa personalităţilor culturale invitate la Pecs, atât arta teatrală românească, cât şi cultura română. "Cântecul lebedei" a avut premiera in data de 27 martie 2010 şi prezintă publicului un recital actoricesc de inaltă valoare, susţinut de actorul Ovidiu Ghiniţă
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Sãrbãtoarea teatrului la Arad de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  Prin amploarea acordată fenomenului teatral, marcată prin reunirea unor evenimente şi personalităţi
  de prestigiu din lumea artei şi culturii naţionale, se poate spune, aşa cum mulţi au afirmat, că Aradul a devenit anul acesta, cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului, sărbătorită la 27 martie, capitala artei teatrale româneşti. Mai mult decât atât, spectacolul prezentat de trupa arădeană s-a constituit într-un emoţionant omagiu adus artei scenice, reverberând apologetic într-o splendidă sărbătoare a teatrului.
  Primit încă din foaier în acordurile calde ale muzicii clasice interpretate de elevii Liceului de Artă Sabin Drăgoi” din Arad, publicul a asistat la un semnificativ preambul, conceput de organizatori ca punct de plecare în desfăşurarea evenimentului. La fel cum se întâmplă în fiecare an, începând din 1961, s-a dat citire mesajului adresat de o personalitate marcantă din lumea teatrului cu ocazia Zilei Mondiale a teatrului.
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Drama morţii: de la Cehov la Măniuţiu de Sorin Alexandrescu sursa: Teatrul azi
  Textul
  Punerea în scenă amplifică în Cântecul lebedei, ca de obicei în spectacolele semnate Mihai Măniuţiu, atât nuanţele minime ale textului, cât şi implicaţiile sale naratologice şi culturale. Acest text al lui Cehov, puţin sentimental, puţin burghez, puţin liric, este scris parcă în gamă minoră faţă de Livada de vişini sau Unchiul Vania. Ştim încă de la Diderot că actorul este rupt între celebritate pe scenă şi singurătate, după stingerea luminilor, între adulaţia mulţimii şi eşecul vieţii personale, între o trăire incandescentă a emoţiilor şi simularea lor cabotină, cu ochii la reacţia publicului. Ce este şi ce nu este real pe scenă? Acestei vechi dileme, constitutive, a teatrului, Cântecul lebedei nu-i adaugă nimic nou în afara melancoliei de sfârşit de lume din întreaga operă cehoviană.
  Dacă piesa revine ciclic în repertoriu este pentru că tema ei nu-i poate fi indiferentă niciunui mare actor sau regizor ajuns la o
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Omagiu unor iubiri de Mircea Morariu sursa: Refista Familia
  Cântecul lebedei sau Calhas a fost numitã de Cehov „scenetã dramaticã” și a fost scrisã între anii 1887-1888. Textul de mici dimensiuni, gândit asemenea unui intertext, fiindcã în el sunt inserate ample fragmente din Regele Lear , Hamlet, Othello, Poltava și Boris Godunov, e socotit de speciali
  știi în literatura lui Anton Pavlovici ca aparþinând așa-numitei „perioade necehoviene”, cea în care
  viitorul mare dramaturg se supunea încã modelelor. Și totuși, e cum nu se poate mai limpede cã piesa aceasta de nici zece pagini dactilografiate, a cãrei reprezentare frustã, neinterpolatã de intervenții regizorale masive, nu ar dura, probabil, mai mult de 20 de minute, conține numeroase
  indicii, tot atâtea strãfulgerãri ale operelor viitoare. Cântecul lebedei înfãțișeazã o ultimã reprezentație, datã într-un teatru gol, pãrãsit de spectatorii și actorii plecați acasã dupã spectacol, de Vasili Vasilici Svetlodidov, „actor comic,
  Citeste tot pe Refista Familia
• Spectacol-addendă la Cântecul lebedei - hattyúdal de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  După ce văzusem în martie 2010, la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o impresionantă desfăşurare de forţe actoriceşti în feeria după Cântecul lebedei imaginată de Mihai Măniuţiu, ştiam că nimic monoton nu mă va aştepta la montarea lui Sinkó Ferenc de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj pornind de la acelaşi text scurt al lui Cehov. Eram pregătit pentru orice mod de abordare. E de remarcat aici că cele câteva pagini ale celebrului dramaturg rus au devenit în ultimul timp salt liber în imaginar pentru a cuprinde în metafore aleatorii frenezia teatrului, magia lui. De unde vine această dorinţă de a accede la exaltare violentă e greu de spus. Atât că suportul textual permite un excurs vizionar bazat pe constructivism scenic de o largă deschidere spre ludic. Şi regizorii profită din plin de această oportunitate, punându-şi la bătaie imaginaţia.
  Sinkó Ferenc întoarce textul clasic pe dos sau mai bine spus sare dezinvolt peste el pentru a-şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Eseu despre teatru, despre bătrâneţe şi despre moarte de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Anton Pavlovici Cehov a scris „Cântecul lebedei” sau „Calhas” între anii 1887-1888 şi a subintitulat-o „scenetă dramatică”. Una dintre nenumăratele lui „piese necehoviene”, numite pe mai departe şi astăzi astfel de exegeza literară, din păcate destul de puţin sensibilă la exegeza scenică a scrierilor dramaturgului.
  Şi, mai ales, la felul în care aceasta din urmă a identificat mai mult decât simple semne premonitorii ale marii dramaturgii a acestuia în aceste texte care şi ele însele sunt departe de a fi de rangul al doilea. Câteva importante spectacole cu Ivanov şi îndeosebi cu Platonov invită, provoacă la reconsiderări de perspectivă şi la relecturi. O parte dintre aceste spectacole s-au produs chiar în România. Mă gândesc la cel cu Ivanov de la „Bulandra”, în regia lui Andrei Şerban, sau la cel cu Platonov de la Teatrul Naţional „Radu Stanca”, montat acolo de Alexandru Dabija. Care, văzut într-una din zilele lui bune
  Citeste tot pe Adevărul
• Zigzaguri de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Cunoscut pentru Parallel, un performance-hit care a făcut vîlvă din 2013 încoace, pe care l-a gîndit şi regizat împreună cu Leta Popescu, actorul Ferenc Sinkó continuă cu regia şi cu performance-ul şi creează la Teatrul Maghiar din Cluj o variantă de Cîntec de lebădă, mult după Cehov şi mult în afara tiparelor tradiţionale de spectacol. Preferinţa pentru performance – o formă de show care include vizual, dans contemporan, teatru etc., cu simboluri şi mesaje în legătură directă cu realitatea cotidiană – se consolidează la Ferenc Sinkó şi îi justifică nevoia de a regiza prin nevoia de a se exprima în alt mod şi cu alte instrumente decît cele folosite în teatrul oficial. #cîntecdelebădă porneşte de la textul lui Cehov, se îndepărtează de literă, dar rămîne în spiritul acestuia şi se coagulează sub forma unui discurs eterogen despre bătrîneţe. Cu Actorul costumat, pe „scena“ din scenă, performance-ul începe cu sfîrşitul
  Citeste tot pe Dilema veche
• [nunta] - done by men sau nevoia noastră de iubire de Daniel Rus sursa: Agenda LiterNet
  Din Festivalul Internaţional "fără bariere" de la Satu Mare, mi-a atras atenţia încă de la citirea caietului-program, spectacolul [nunta] - done by men, după Nunta de A.P.Cehov, în regia lui Eugen Făt (examen licenţă al Facultăţii din Cluj). Din acest program citez un scurt fragment:
  "... spectatorii noştri, sunt cei care stau cu telecomanda de la TV într-o mână, cu telefonul celular în cealaltă iar în braţe au un laptop cu open page-ul setat pe Google şi fereastra de la Yahoo Messenger deschisă. Nu uit nici o clipă că acesta este publicul teatrelor noastre, şi nu încerc să-l schimb sau să-l (e)duc. Vreau să-i ofer şi să-l las să downloadeze ceea ce nu găseşte pe internet: emoţie organică free un fel de artistic blessed cyber feeling (sinonim cu versiunea creştină "veniţi de luaţi, acesta e trupul şi sângele meu"). Văd teatrul ca pe un site live, un DC++ special made and special delivered. Nu vreau să fac spectacole corecte după legi la
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Întâlnirea oamenilor singuri de Eszter Kovacs sursa: Agenda LiterNet
  [nunta] - done by men, adaptarea absolventului de regie Eugen Făt, după Nunta de A.P. Cehov, a fost singurul spectacol din Galactoria 2007 care a încercat să spună ceva în alt mod decât prin interpretările banale şi comune cu care suntem obişnuiţi, prin spectacolele lungi şi plictisitoare, în care regizorii sau cei implicaţi nu au absolut nimic de transmis, şi uită cu desăvârşire măsura răbdării publicului.
  Primele 5 minute din spectacol, am crezut că este o greşeală şi nu am fost sigură că văd spectacolul prezentat pe afiş: muzică ABBA (The day before you came) o fetiţă cu un balon roşu ce se juca în faţa unei luni care se învârtea în jurul axei sale, un gard de metal dintr-o parte în alta a scenei pe care scria cu graffitti BE CAREFUL WHAT YOU WISH FOR...
  Ceea ce m-a frapat din primul moment în care au apărut actorii pe scenă, a fost sinceritatea şi naturaleţea cu care îşi jucau personajele. Nu am văzut nimic forţat sau exagerat,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cronică de teatru. „Oameni de nimic” – colaj Cehov în regia lui Ovidiu Lazăr de Nicoleta Munteanu sursa: Iașul Universitar
  O masă și două scaune în prim-plan, două găleți și trei ligheane uitate parcă nu se știe de când și pentru ce. În spate, o multitudine de oglinzi atârnate astfel încât privirea să întâlnească nu numai luciul lor mat, ci și simetria aproape perfectă, obositoare în unghiuri drepte, alăturate fără a multiplica însă imaginea, închizând, sufocând. O canapea spânzurată și alte două scaune legate solid, atârnând în semibalans, asemenea oamenilor ce populează universul cehovian. Din orice unghi, privirea fixează pendula mare, încremenită într-un timp ”nerotitor”, subliniind imposibilitatea oricărei deveniri. O lume alcătuită din obiecte aparent disparate, dar care au reușit să recreeze cu o extraordinară forță sugestivă universul în care se mișcau personajele lui Cehov.
  E aici totul: cenușiul gesturilor de zi cu zi cu lipsa lui de speranțe, dar și voința de a persista în iluzie (și din fericire, griul monoton al lipsei de
  Citeste tot pe Iașul Universitar
• Marele ospiciu al lumii de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Salonul nr. 6 de Cehov (la secția românã) și În aburi de Nell Dunn (la cea maghiarã) au fost punctele de rezistențã ale microstagiunii organizate de Teatrul de Stat din Oradea, la sfârșitul lunii ianuarie, pentru câțiva critici de teatru. Acestora li s-au adãugat alte douã producții, de anvergurã ceva mai redusã, Care pe care de Strindberg în românește și Domniºoara Julia, a aceluiași autor, în maghiarã.
  Petru Vutcãrãu a dat însã proba extraordinarei sale capacitãți de lector și interpretator (scuzați
  barbarismul) teatral prin Salonul nr. 6, un text cehovian cutremurãtor, înscenat cu virtuozitatea
  tipicã pe care am remarcat-o, încã de prin anii ‘90, a acestui foarte talentat regizor. Spectacolul e unul de top, trebuie s-o spun din capul locului, din toate punctele de vedere. Un spectacol pe care mi-aș dori chiar acum sã-l revãd, într-atât e de bogat în secvențe memorabile, în momente care frisoneazã privitorul ori care stârnesc râsul, prin grotescul lor exacerbat. Un amestec de râsu’-plânsu’ cu noduri, cu lacrimi și hohote adevãrate, așa cum te podidesc, incontrolabil, atunci când oglinda în care privești te aratã pe tine. Doar pe tine.
  E foarte greu de descris gama de senzații pe care ți-o trezește un astfel de spectacol. Poate fi aproape indecent sã încerci a le dezvãlui. Și totuși... Salonul nr. 6 se dezvoltã ca un uriaș bulgãre de
  zãpadã, semn al unei avalanșe absurd-existenþiale de care sunt capabile doar piscurile cu zãpezi veșnice ori oamenii cu conștiința magmatic-amorfã, vulcanicã însã. Nuvela lui Cehov e comparabilã cu unele texte kafkiene. Aceeași tiranie a neverosimilului, a inacceptabilului, a ilogicului, aici
  drapatã însã într-o ca-și-de-bun-simț-posibilitate. Cu atât mai frisonant cu cât totul se vede, așa cã
  propria imaginaþie, mai puțin maleabilã, e copleșitã de semnalele înregistrate pe retinã.
  General-umanã, rãvãșind astfel orice conștiințã, întâmplarea naratã de Cehov e cu atât mai
  înspãimântãtoare cu cât are aparența poveștii. A faptului divers, a „grijii faþã de aproape”, a bunului
  samaritean, în cele din urmã. Un bun samaritean cu satârul în mânã, pregãtit sã facã bine chiar cu
  cnutul. Pentru cã Salonul nr. 6 e un text specular. Depinde doar pe ce parte a oglinzii privești.
  Petru Vutcãrãu a decriptat cu minuție și a pus în valoare la fel toate nuanțele nuvelei. Nimic nu scapã atenției regizorale, fie cã e vorba de accentele mari ori de cele mai insignifiante detalii. Povestea blajinului medic de balamuc Raghin (Volin Costin, actor invitat de la Teatrul din Botoșani), obsedat de metafizicã și deplângând soarta omului redus la un simplu aparat biologic va deveni o poveste a nivelãrii sale, a dãrii pe brazdã, dacã se poate spune așa. Raghin e un zoon cu totul aparte, o bizarerie în peisajul imund al locului pierdut în care viețuiește. Trebuie așadar în-tocmit la fel ca ceilalți, ori aruncat în bolgia infernalã a pacienților sãi, la fel fiind cu aceia. De salvarea sa se vor ocupa gureșa asistentã Dariușka (Elvira Platon-Rîmbu) – observați seraficul diminutiv –, adevãratã devușka rusoaicã (deși localizarea nu este un element al spectacolului) – voluntarã, puternicã și convinsã de justețea acțiunilor sale; mereu calmul și spilcuitul doctor Hobotov (Sorin Ionescu), un fel de tigru siberian, crud chiar gratuit, la fel de convins de diagnosticele sale „științifice”; în fine, prietenul cel mai bun al lui Raghin, omul cu care, searã de searã, discutã câte ale minții și sufletului, unicul demn tovarãș de suferințã, Mihail Averianici, dirigintele poștei (Alexandru Rusu). De partea cealaltã, sub-oamenii, descoperi pe parcurs drept niște replici, din nou speculare, ale propriilor frãmântãri și dubii. Douã lumi între care se zbate Raghin. Pedeapsa lui, așa numind-o, este chiar aceastã risipire continuã, perpetuã, bezmeticã, între așezarea lumii și opusul ei tenebros, patologic, tratabil cu dușuri reci. Destinul lui Raghin e, într-un fel, pregãtit de el însuși, prea întors în sine pentru a mai fi aderent la provocãrile lumii normale. Introspecția lui va duce la un catharsis ipotetic, la o sacrificare pe un iar ipotetic altar al Ideii pure, al suferinței înțeleasã ca o sublimare a existenței. Nuvela lui Cehov e misticã, profund misticã, deloc creștinã însã. Ea entropizeazã (scuzați din nou barbarismul) un întreg sistem de valori etice. Efectul e acel hohot teribil care te sfâșie ca privitor, ca martor.
  De la superficiile Dariușkãi la zâmbetul sigur pe sine al lui Hobotov – ambele contrapunctate de o
  cruzime inumanã –, de la grohãitul aprobatormetafizic al lui Averianici la rãcnetele sale de mujic
  nemulțumit, lumea lui Raghin se prãbușește, încetul cu încetul, într-un neant în care, ca un fel de
  arhanghel Gabriel, al Bunei-Vestiri, se aratã doar Nebunul, Gromov (Richard Balint), un alter-ego
  lucid al doctorului, cel care-i aratã – mereu contrazicându-l, nebun-înțelept, spre deruta primului
  – cã, fãrã veghe eticã (și înþeleg aici limpede privire împrejur), speculațiile metafizice sunt vane.
  Dincolo de toatã construcția eseisticã – poate prea impresionistã – a argumentației de mai sus,
  Salonul nr. 6 mi se pare o capodoperã, impecabil interpretatã (au mai jucat „nebunii” Petre
  Ghimbãșan, Pavel Sîrghi și Ciprian Ciuciu), hãruit înscenatã, inspirat așezatã (de scenografia
  memorabilã a Vioarei Bara). Un spectacol de o frumuseþe și emoție formidabile, pe care poate îl voi
  analiza mai riguros-critic dupã o nouã vizionare. Fie-mi permis deocamdatã sã rãmân sub influența
  sa ca spectator.
  P.S. Știți ce scria Lenin – da, da, chiar el – despre textul lui Cehov? Am aflat și eu din caietul-program al spectacolului. Poftiți doar de citiți: „Asearã, când am terminat cartea, mi s-a fãcut de-a dreptul groazã, n-am mai putut rãmâne în camera mea, m-am sculat și am ieșit. Aveam senzația cã eu însumi aș fi închis în Salonul nr. 6. Aceeași senzație am avut-o și eu.
• Glissando de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Deşi au trecut atâţia ani de la scrierea ei- cartea a apărut în anul 1972- lucrarea Dramaturgia lui Cehov, scrisă de Leonida Teodorescu, rămâne o contribuţie importantă la exegeza, în spaţiul românesc, a scrierilor marelui autor rus.
  Fără doar şi poate, unele afirmaţii din carte pot să fie azi rediscutate, reanalizate, aşa cum ar fi, de pildă, cea ce integrează piese precum Platonov sau Ivanov în ceea ce profesorul Teodorescu numeşte „preistoria dramaturgiei cehoviene”. Tensiunile specifice dintre text şi spectacol, felul în care un anume regizor a citit piesele mai sus amintite, abordarea lor prin prisma valenţelor scenice care azi se dovedesc a fi mult mai bogate decât s-a crezut că ar sta lucrurile în urmă cu câţiva zeci de ani, atunci când exegeza a semnalat erorile de construcţie dramaturgică ale scrierilor menţionate, impun modificări de lectură şi din partea celor ce studiază dramaturgia lui Anton Pavlovici în primul rând ca
  Citeste tot pe Adevărul
• „Despre iubire la om“ de Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  Spectacolul lui Alexandru Dabija, după piesa lui Cehov „Marfă vie“, de la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, aduce în prim-plan caruselul triunghiului conjugal. Montarea, care include şi alte citate cehoviene remarcabil adaptate de Nicolae Urs, îi are în distribuţie pe actorii Iulia Popescu, Marius Cordoş şi Demis Muraru.
  Un alt text de început al lui Cehov, „Marfă vie", a fost publicat în 1882, cu cinci ani înainte de „Ivanov", când însuşi autorul trăia poticneli sentimentale. Nicolae Urs, specialist în Cehov (care a jucat în „Măscăriciul" cu Mălăele sau a realizat neuitatul „Momaia" de la Nottara) a completat textul din „Marfă vie" cu multe alte citate din opera dramaturgului, din „Pescăruşul" sau „Un duel". Adaptarea „Despre iubire la om", un mix de texte şi de monologuri din opera lui Cehov, a fost jucată în premieră absolută la Braşov la sfârşitul săptămânii trecute.
  Montarea lui Alexandru Dabija,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Triunghi conjugal sau Cehov-Dabija-actorii de Maria Sarbu sursa: Jurnalul National
  Alexandru Dabija a abordat din nou opera lui Cehov. Este o „recidivă” de care acest regizor nu mai poate scăpa. A ales să pună în scenă, la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, un text din 1882, „Marfă vie” – una dintre primele povestiri scrise de Cehov pe când era încă student la Medicină. Adaptarea aparţine lui Nicolae Urs, dar autorul regiei a operat la această adaptare, precum ne mărturiseşte, „nişte schimbări”, reţinând „lucrurile puţin mai agresive şi care rezonează mai mult în spaţiul contemporan”.
  Dacă un creator ştie să-l citească pe marele Cehov atunci când îl montează şi dacă ţine mult şi la actorii pe care îi distribuie, are câştigat pu­blicul. Aşa e şi cu acest spectacol pe care Ale­xandru Dabija l-a intitulat „Des­pre iubire la om”. Când vorbeşti despre iubire la Cehov, nu poţi să nu spui „Cherchez la femme” – deci, este o femeie la mijloc, iar laitmotivul întregii creaţii ce te ţine
  Citeste tot pe Jurnalul National
• Pădurea, un personaj de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Deşi aparţinînd unor specii diferite (cît de diferite mai pot fi ele, din moment ce, pentru a parafraza titlul unui celebru volum de poezie, în fond toate sînt comedii), două foarte viguroase spectacole ale Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov – Puterea obişnuinţei, după Thomas Bernhard, în regia lui Claudiu Goga, şi Despre iubire la om, după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija – au ceva în comun: pădurea. Pădurea desfrunzită. Modul în care aceasta este utilizată scenografic face pur şi simplu diferenţa conceptuală a celor două exerciţii scenice. Pădurii lui Goga (regizorul îşi semnează singur decorul, costumele, excelent gîndite şi ele, aparţinînd Liei Dogaru) îi este esenţială multitudinea de ramuri subţiri, de filamente aproape imposibil de urmărit, un ocean de dendrite prin care viermuieşte multitudinea de complexe şi de obsesii freudiene. Pădurea lui Dabija (semnată de Cosmin Ardeleanu) este una de mesteceni (nici o
  Citeste tot pe Observator Cultural
• “Despre iubire la om“ – Teatrul “Sică Alexandrescu“ din Brașov de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  6 NOIEMBRIE – FNT (Ediția XXI )
  Aparținând secțiunii “SPECTACOLE TEMATICE – selecția centrală”, spectacolul “Despre iubire la om” ar putea fi considerat ca o radiografie satirică a unui posibil triunghiului conjugal. Scenariul conceput de Niculae Urs, exersat pe scrierile lui Cehov după “Măscăriciul”, un spectacol remarcabil de la Teatrul “Bulandra”, are la bază povestirea scriitorului rus, “Marfă vie”, împănată cu inserturi din alte texte ale autorului, și din păcate, și cu alte replici din limbajul … “cool”. “Marfa vie” este o femeie, Liza Ivanovna (Iulia Popescu), apropiată prin visuri și comportament de doamna Bobvary a lui Flobert. Plictisită de viață, indecisă, superficială, Liza trece de la soț, Ivan Petrovici (Marius Cordoș) , la amant, doctorul Grigori (Demis Muraru), apoi din nou la soț, dar având alături amantul.
  Scenografia lui Cosmin Ardeleanu servește admirabil intențiile sugerate de Cehov.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• „Despre iubire la om” în pădurea de mesteceni de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Chiar la jumătatea veacului al XIX-lea, când se întâmplau o mulţime de lucruri hotărâtoare pentru omenire, Flaubert publica „Madame Bovary”, un roman vital, o ficţiune care i-a revoltat sau, de fapt, i-a înspăimântat pe contemporani, pentru că, fără să-şi dea seama, au recunoscut în ea o realitate. Chelul îşi punea mâna în cap, cum s-ar spune, iar romancierul se alegea cu proces pentru atac la bunele moravuri.
  Fără să fi fost „inventat” de Flaubert, bovarismul începea să fie văzut şi pus sub lupe de diverse feluri graţie doamnei Bovary. Bovarismul, acelaşi cel puţin în Europa de secol XIX-lea, era la el acasă în fiinţa umană şi nu numai în femeie, „ceară moale din care bărbatul a făcut întotdeauna ce-a vrut”, cum spunea Anton Pavlovici Cehov, doctorul care se apuca de scris literatură la ceva ani după apariţia romanului prozatorului francez. „Madame Bovary sunt eu” n-a spus numai Flaubert, ci va fi spus-o şi rusul genial
  Citeste tot pe Yorick
• “Marfa vie” sau tranzactii de vanzare-cumparare cu dragoste de Cristina Mitrea sursa: 4arte
  Florin Busuioc s-a intors in teatru dupa 11 ani, in rolul Grigori Vasilievici Groholski din piesa “Marfa Vie”, care s-a jucat pe 22 octombrie la Sala ArCuB din capitala. Spectacolul a fost regizat de Dragos Campan, dupa piesa lui Anton Pavlovici Cehov.
  Pentru ca nu l-am mai vazut pe Florin Busuioc pe o scena de teatru, nu pot sa fac comparatie cu el cel de acum 11 ani, insa pot sa va spun ca nu-i sta rau in aceasta postura. Rolul doctorului Groholski, cel care o imparte pe Liza Ivanovna (Ana Covalciuc) cu Ivan Petrovici Bugrov (Tudor Smoleanu) ii vine bine, el infatisandu-l cu naturalete pe barbatul indragostit de o femeie tanara si frumoasa, la care nu e dispus sa renunte cu niciun chip. Doctorul aproape ca isi pierde mintile din cauza patimii si e gata sa-si dea toata averea rivalului sau pentru ca Liza sa fie doar a lui, dar, cum femeia (“marfa vie”) pare sa-l iubeasca si pe el, si pe Bugrov, Groholski nu se da in laturi de a se integra in aceasta schema de trei.
  Citeste tot pe 4arte
• Melancolie, plictiseală, blazare, în "Marfă vie" de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  ArCuB vă invită sâmbătă 18 februarie, ora 19.00, la o nouă reprezentaţie cu "Marfă vie", după A.P. Cehov. Dramatizarea este realizată de Nicolae Urs. Regia poartă semnătura lui Dragoş Câmpan, iar scenografia îi aparţine Mariei Dore.
  Spectacolul marchează revenirea pe scenă a actorului Florin Busuioc, după cincisprezece ani în care s-a dedicat televiziunii şi filmului. Alături de el joacă în vervă Ana Covalciuc şi Tudor Smoleanu.
  Este o montare incitantă, cu răsturnări spectaculoase de situaţie şi cu partituri tragi-comice, pe care actorii le valorifică la maximum.
  "Marele talent al lui Cehov face ca, la o sută treizeci de ani de la publicarea nuvelei «Marfă vie», să răsară un nou spectacol de teatru care are la baza opera sa. Am pornit acest proiect, în perfect acord cu realizatorul dramatizării şi actorii, cu gândul de a oferi publicului un spectacol Cehov. Clasic. Fără viziuni regizorale şi creaţii scenografice care pun în plan
  Citeste tot pe Cotidianul
• Bani şi iubire în „Marfă vie” de Loredana Goagă sursa: Revista Teatrală Radio
  Materialismul NU este o caracteristică a secolului XXI! Anton Pavovlici Cehov ne-o înfăţişează pe Liza Ivanova (Ana Covalciuc) ca o minge de ping pong între cei doi bărbaţi din viaţa ei, Ivan Petrovici Bugrov (Tudor Smoleanu) şi medicul Grigori Vasilievici Groholski (Florin Busuioc). Mai apar în spectacol Casandra Topologeanu şi Cristina Giurgea (figuraţie).
  Cel dintâi, Ivan Petrovici Bugrov, este soţul acesteia, iar celălalt, Grigori Vasilievici Groholski, este amantul. În final cei trei vor convieţui sub acelaşi acoperiş, dat fiind faptul că personajul feminin nu se poate decide între cei doi, aşa că aceştia devin clasicii încornoraţi, în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Cum se întâmplă asta? Negociind femeia iubită pe sume de bani impresionante, de aici marfa vie. Trebuie să mergeţi să vedeţi cu proprii ochi traseul interesant prin care se ajunge la o situaţie ca asta.
  Marfă vie de A. P. Cehov este o dramatizare de Nicolae Urs,
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Poveşti de iarnă de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  Datoriile neonorate se răzbună, mai devreme sau mai tîrziu, şi se cer, într-un fel sau altul, plătite... La această mostră de înţelepciune practică, ce mi-a fost furnizată în copilărie spre a putea fi neglijată, la maturitate, în cunoştinţă de cauză, mă gîndeam într-una din serile trecute, plescăind, cu cizmele muiate bine, prin băltoacele de zăpadă apoasă din rigole, patinînd fără graţie pe bucăţile de asfalt denivelat şi acoperit cu gheaţă veche, ascunsă perfid sub ninsoarea nouă ce cădea (foarte pitoresc) peste acoperişurile prăbuşite ale caselor, cîndva, presupun, negustoreşti şi peste „gipanurile“ lucioase din faţa unor „viloaie“, presupun, tot negustoreşti, păzite de garduri electronice, peste statuia bietului Tudor Vladimirescu, părînd, pe întuneric (nici un felinar nu ardea), cu sabia scoasă şi potcapul niţel pe-o ureche, o replică a fratelui său de suferinţă de la Cluj (bietul Avram Iancu), peste firma
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Stagiarii. Alexandru Mâzgăreanu şi miniaturile comice de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  Mă feresc să dau verdicte, să pun etichete, mai cu seamă în cazul tinerilor, printre care, din nefericire, am văzut lucind multe stele căzătoare. Dar jobul de faţă te pune în poziţia ingrată de a afirma „da, mergeţi la spectacolul x” sau „nu merită văzut” şi de a aduce argumente, întreprindere care, vrând-nevrând, te obligă să împarţi apele. Astfel că, uneori, singura măsură de prudenţă pe care ţi-o poţi lua este să laşi timpul să lucreze. În cazul spectacolului de teatru, el este singurul care validează sau nu o valoare, dincolo de toată zarva criticilor, a susţinătorilor şi a colegilor. Cel puţin, eu asta am încercat să fac în cazul lui Alexandru Mâzgăreanu, pe care-l ştiu din studenţie, promiţând prin ambiţie şi perseverenţă că va face să fie ascultat. Două lucruri mi-au plăcut de la bun început la acest pui de regizor: primul – nu a dorit să şocheze cu orice preţ pentru a atrage atenţa, ba dimpotrivă;
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• “Cu o floare se face primăvară” sau, pe lung, despre “Funcţionarii” lui Mâzgăreanu la Metropolis de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  În urmă cu 25 de ani, boceam cu tristeţe adolescentină, căci nu reuşisem să văd la timp un spectacol vestit al vremii: “O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre spre nord”. E drept că pe atunci nu ştiam mare lucru despre piesă, dar titlul mă tenta. (Fireşte: şi teatrul, actorii, regizorul…) Vremea a trecut şi, odată cu ea, frustrările tinereţii… Vineri seară, însă, o floare şi nişte ferestre regăsite ca elemente de decor pe scena Teatrului Metropolis au funcţionat precum madlena lui Proust, declanşând o acută senzaţie de aşteptare împlinită. Floarea este roşie, iar ferestrele pot da spre oricare punct cardinal, căci acţiunea se întâmplă într-un demisol şi lumina intră pieziş (atunci când intră). Femeia drăguţă nu apare, ci, în locul ei, o serie de slujbaşi sau alţi amărâţi de viaţă, personaje ale unei dramatizări după Cehov. Autor şi regizor: Alexandru Mâzgăreanu. Titlul spectacolului: “Câteva însemnări
  Citeste tot pe Yorick
• Dezvăluire şoc: şi funcţionarii sunt oameni de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Da. Chiar aşa. În subsolul unei clădiri dărăpănate, câţiva funcţionari suferă. Sunt disperaţi.Aşteaptă avansările în funcţie care nu vor veni niciodată, sunt agasaţi şi în cele din urmă cedează în faţa unor clienţi insistenţi, suferă deoarece sunt prea pofticioşi, suferă pentru că sunt stresaţi din cauza unui program infernal.
  În acest subsol e un univers uman complex şi cuceritor prin diversitate. Se iubeşte, se invidiază, se moare. Nu e numai un loc de muncă, e şi un confesional, un spaţiu al camaraderiei şi confidenţelor. E Dumnezeu dar şi Satana. Primul se manifestă prin prezenţa obsedantă aproape tragică a Speranţei. Cel de-al doilea se înfăţişează în "carne şi oase" (sintagmă discutabilă) şi îşi oferă preţioasele servicii.
  Un lucru foarte interesant: textul este semnat de Anton Pavlovici Cehov dar spectacolul este atât de valoros încât apartenenţa la o dramaturgie, la o epocă, aproape nu mai contează. E actual,
  Citeste tot pe Port.ro
• Arta de a fi funcţionar de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Când e caniculă şi limonada cu mentă şi multă gheaţă te îmbie să stai sub umbra unei umbrele, cu gândul la vacanţa din Vamă, greu te mai poartă paşii spre teatru. Gradele în plus atenuează nevoia de emoţie, iar moleşeala estivală are prea puţine în comun cu sensurile adânci ale dramelor jucate în săli întunecate. Dar cine spune că teatrul trebuie să fie doar grav şi sobru? Se poate la fel de bine să faci teatru de calitate în aer liber, în Centrul Vechi, la o aruncătură de băţ de terasele aglomerate sau într-o grădină de vară numită sugestiv “La Conu’ Iancu”. Ajuns la cea de-a treia ediţie, Festivalul “Bucureştii lui Caragiale” asigură entertainmentul teatral pe toată perioada verii; peste 30 de spectacole şi mai bine de 100 de reprezentaţii. Parol, mon cher!
  Eu am ales să revăd “Funcţionarii” montat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Metropolis în urmă cu patru ani. Având amintirea unei seri foarte reuşite la
  Citeste tot pe Yorick
• „Zvăpăiata” sau curajul de a monta Cehov de Monica Andronescu sursa: Yorick
  O colaborare Teatrul Metropolis şi UNATC Bucureşti, secţia master – Regie Teatru a născut anul trecut câteva spectacole prezentate atunci în cadrul programului Stagiarii. „Zvăpăiata”, realizat de Elena Morar după câteva texte ale lui Cehov, în dramatizare proprie, a participat apoi la cea de-a V-a ediţie a festivalului COMEDIA ŢINE LA TINEri, unde a câştigat premiul pentru cel mai bun spectacol, iar acum este inclus în repertoriul stagiunii Teatrului de Comedie, la Sala Nouă, din strada Sf. Vineri.
  O sală micuţă, tip atelier, foarte potrivită şi ca spaţiu de expoziţie, noua scenă a Teatrului de Comedie este potrivită deopotrivă pentru proiecte studenţeşti şi pentru spectacole minimaliste. Şi e, cu siguranţă, unul dintre spaţiile de joc de care Bucureştiul are în continuare nevoie – din ce în ce mai multă nevoie, judecând după cererea de bilete.
  Revenind la „Zvăpăiata”… Am s-o spun de la început, fără rezerve,
  Citeste tot pe Yorick
• “Ursul” lui Cehov, într-o nouă viziune regizorală de Marius Ghilezan sursa: mariusghilezan.ro
  Despre Cosmin Pleşa bănăţenii mei au mai auzit (“Meşterul Manole“, premiat la Festivalul de la Moscova cu distincţia”Cavalerul de argint”), dar moldovenii încă nu. În sărmanul Ateneu din Tărăraşi a montat piesa “Ursul”, celebra “farsă într-un act” a lui Cehov, într-un registru personal, făcând să se vorbească în dulşili târg despre “Fenomenul Pleşa.”
  Nu voi vorbi despre păţaniile văduvioarei Popova şi cum a rămas ea datoare după moartea soţului ei lui Smirnov cu 1200 de Ruble, doar despre punerea în scenă a unui spectacol de zile mari. Acest mare creator de personaje, Anton Cehov nu s-a gândit atunci când a scris opera, în 1888, că va veni un bănăţean ca Pleşa să-i pună becul lui Thomas Alva Edinson pe scenă. Tânărul regizor timişorean, citind bine cu ochi de istoric timpul, a jucat doliul Popovei în jurul unei lumini pâlpâinde, la fel ca sufletul defunctului plâns. Aici am remarcat tuşa fină a unui taloner ce
  Citeste tot pe mariusghilezan.ro
• Despre feminism și alți demoni în „Ursul” lui Felix Alexa de Monica Andronescu sursa: Yorick
  În acordurile celebrei „Lacrimosa” a lui Mozart, Elena Ivanovna Popova, îmbrăcată în doliu din cap până-n picioare, umple scena cu lumânări aprinse și le așază pe fiecare în fața câte unui portret îndoliat cu soțul decedat. În fundal, același portret, la scară mare, dominând scena, un fel de Vîsoțki cu țigara în gură, un fel de Don Juan vibrând de masculinitate, în alb și negru, șarmant, sexy, pierdut… Un început cu care Felix Alexa țintește direct, încă din prima scenă. Farsa, comedia, în termenii lui Cehov, sunt surprinzător redimensionate și nuanțate în spectacolul „Ursul” montat la Teatrul de Stat din Constanța, într-o interesantă și absolut plină de umor versiune scenică, montare prezentată în cadrul Bacău Fest-Monodrame, aflat în desfășurare. Felix Alexa nu se află la prima întâlnire cu Cehov, iar textele lui scurte l-au interesat și în trecut, în urmă doi ani montând „Cerere în căsătorie” la Teatrul
  Citeste tot pe Yorick
• O altfel de cerere în căsătorie de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  S-a încetăţenit în critica teatrală românească divizarea literaturii dramatice scrisă de Anton Pavlovici Cehov în două mari categorii.
  Se vorbeşte obsesiv şi astăzi despre momentul de răscruce reprezentat de Pescăruşul, piesa din 1895 care ar fi marcat începutul etapei cu adevărat cehoviene din creaţia marelui dramaturg. Interesant e că, deşi tot mai mulţi exegeţi sunt gata să accepte că Anton Pavlovici este autorul unei operaţii de democratizare care aproape că a condus la ştergerea frontierelor dintre ceea ce înseamnă personaj principal şi personaj secundar, delimitarea cehovian/necehovian continuă să existe. Aceasta în pofida faptului că un număr semnificativ de comentatori au tot mai pronunţate îndoieli în privinţa necehovianismului unor scrieri precum Platonov sau Ivanov. Delimitarea respectivă, persistenţa ei, sunt cu atât mai bizare cu cât sunt deja decenii bune de când teoreticieni de mare anvergură au propus privirea literaturii
  Citeste tot pe Adevărul
• Mai bine să scrii din întâmplare decât să scrii mereu - 13 tablouri cu oameni la Festivalul Pledez pentru tineri, Piatra Neamţ, 20 de Ioana Brăilescu sursa: Agenda LiterNet
  În interviul din caietul-program al spectacolului, regizorul Alexandru Dabija îşi mărturiseşte fascinaţia, dar şi timiditatea pe care o simte faţă de Cehov. Spune că i­a lipsit îndrăzneala să monteze una din piesele clasicului rus, aşa că a recurs la un colaj din povestirile autorului, mai puţin cunoscute, dar la fel de ofertante.
  Abordarea este clar cinematografică, debutând cu o scenă în care toţi actorii vizionează un film, cu agitaţia specifică unui timp în care mersul la cinematograf era un eveniment la care luau parte toţi membrii comunităţii. Poveştile, sau tablourile, se succed sacadat (trecerea fiind marcată de un sunet grav de gong), având în comun umorul din popor, valabil atât Rusiei, cât şi României şi personajul scriitorului, care consemnează, de voie, de nevoie, întâmplările din jurul său.
  Firul cinematic se continuă, mai mult sau mai puţin pregnant, pe tot parcursul spectacolului, cu muzică de film mut şi o combinaţie
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Work in progress de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Numele lui Francisco Alfonsin îmi este cunoscut încă din prima parte a deceniului trecut, atunci când, cu ocazia uneia dintre cele mai bune ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, l-am văzut evoluând în Noul locatar. Un excelent spectacol regizat de Tompa Gábor la Northern Stage Ensemble Newcastle. Zece ani mai târziu, atunci când acelaşi regizor a decis să revină asupra textului lui Ionesco într-un spectacol montat la Teatrul „Nottara“ din Bucureşti tot Francisco Alfonsin a fost invitat să îl interpreteze pe cel care se asfixiază din pricina bizarei lui dorinţe de a fi copleşit de tot mai multe mobile. Vedeam şi atunci, aşa cum am văzut cu zece ani mai înainte, în Francisco Alfonsin un veritabil Buster Keaton al scenei.
  Dacă îmi aduc aminte bine, în 2016, acelaşi Francisco Alfonsin a revenit, tot la Nottara, în calitate de co-regizor (o acompania pe Nona Ciobanu) al spectacolului, în realitate cam fără istorie,
  Citeste tot pe Adevărul
• MULT EFORT PENTRU ... NIMIC de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  “Fugarii” este un spectacol cu precizarea “după A.P.Cehov” în traducerea lui Anda Boldur. Acest “după” indică de fapt, o adaptare, un fel de “scenariu”, “după” nuvelele și povestirile celebrului dramaturg Cehov, realizată de regizorul Alexandru Dabija în colaborare cu actorii distribuiți, cum mărturisește într-un interviu, chiar regizorul.
  Alexandru Dabija în calitate de scenarist și regizor, vrea să inventeze un altfel de teatru, original și continuă acum și în “Fugarii”, linia expresiei teatrale din “Viforul”, spectacolul Naționalului bucureștean, comentat pe acest blog; în “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, completa piesa, cu texte de Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară), în “Fugarii” regizorul folosește doar, proza lui Cehov. Pornește ca schelet al “scenariului” său, cu nuvela “Povestea unui necunoscut” din care preia masiv și completează cu discuții,
  Citeste tot pe Spectator
• În mirajul farsei şi al deşertăciunii de Răzvana Niţă sursa: razvananita.wordpress.com
  Se joacă şubah, se bea absint, se citează din Turgheniev şi din filosofi quasi necunoscuţi, se discută despre iubire, rostul femeii şi al familiei, se întreţine la foc mic un soi de iluzie. Ca de obicei în Cehov, se flecăreşte mult, se teoretizează cu patimă şi se cultivă exaltarea şi patetismul.
  „În mişcarea ei regresivă, femeia caută să atragă şi pe bărbat şi stânjeneşte înaintarea lui spre progres”, spune Kukuşkin. Desigur, o altă fantasmă inspiratoare: progresul. O societate împărţită în cluburi şi obsedată de progres, dar care – paradoxal – nu întreprinde nimic cu adevărat, face aderenţă exclusiv la o cumplită şi constantă plictiseală, un dolce far niente. De aici şi „Partirà, la nave partirà / Dove arriverà, questo non si sa”. Versurile melodiei lui Sergio Endrigo continuă „Sarà come l’Arca di Noè / Il cane, il gatto, io e te”. Dacă tot e să fie potop, măcar să-l facem vesel.
  Un carusel hilar de
  Citeste tot pe razvananita.wordpress.com
• Alexandru Dabija şi contemporaneizarea clasicilor de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Preocupat de modul în care textele pot supravieţui timpului – basme, dramaturgie clasică şi modernă –, regizorul Alexandru Dabija se află de ceva vreme într-o continuă recalibrare a literaturii. Ajustarea textelor în spectacolele sale vizează o schimbare de paradigmă, atît prin recitirea temelor astfel încît să devină contemporane (în Viforul, cu premieră la TNB în primăvara 2018, corupţia şi nevolnicia Puterii erau de o veritabilă actualitate), cît şi prin înnoirea limbajului şi a structurii dramaturgice (tot în Viforul, adăugarea unor inserturi din alte texte amplifica viziunea asupra epocii şi transforma constructul dramaturgic, dintr-unul desuet, într-unul postmodern). Aşa a făcut cu seria de spectacole Caragiale, autor pe care s-a încăpă­ţînat să îl lectureze în afara codului deja instituit (în special de spectacolele lui Liviu Ciulei: o comedie sănătoasă, cu tuşe de absurd şi tragic). La Dabija, Caragiale este eminamente absurd
  Citeste tot pe Dilema veche
• Cehov, absurdul, gogolianul de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Un scenariu dramatic a cărui piesă de bază este Povestea unui necunoscut, scenariu în a cărui gramatică se mai amestecă fragmente din alte câteva proze scurte ale lui Cehov precum Soția, La Conac, Trei ani, Împărțirea femeiască, Ariadna, reprezintă fundamentul spectacolului intitulat Fugarii. De relativ puțină vreme intrat în repertoriul Teatrului Odeon și care a făcut parte din oferta de reprezentații a celei de-a XXIV-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad.
  Fugarii mi se pare un spectacol bizar din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând prin faptul că, atât prin scenariu, cât și prin regie, Alexandru Dabija aduce noi argumente în favoarea ideii că Anton Pavlovici trebuie considerat drept unul dintre marii precursori ai absurdului. Dacă până la acest spectacol, statutul de părinte al absurdului îi era acordat lui Cehov grație capodoperelor sale din teatru (Pescărușul, Unchiul Vanea, Trei surori,
  Citeste tot pe Yorick