regizor caut piesa

Piese de Bertolt Brecht

adauga piesa

Baal

Povestea declinului lui Baal un poet bețiv care respinge conveniențele societății burgheze și care se implică în aventuri sexuale și chiar un omor. O disprețiuește pe amanta sa gravidă Sophie, o seduce pe Johanna care ulterior se va înneca, îl omoară pe prietenul său Ekartși devine un fugar urmărit de poliție.

Cercul de cretă caucazian

A parable about a peasant girl who rescues a baby and becomes a better mother than its natural parents. The "frame" play is set in the Soviet Union around the end of the Second World War. It shows a dispute between two communes, the Rosa Luxemburg fruit growing commune and the Galinsk goat farming commune, over who is to own and manage an area of farm land after the Nazis have retreated from a village and left it abandoned. A parable has been organised by one group, an old folk tale, to be played out to cast light on the dispute. The Singer, Arkadi Cheidze, arrives with his band of musicians, then tells the peasants the fable, which forms the main narrative, and intertwines throughout much of the play. The Singer often takes on the thoughts of characters, enhances the more dramatic scenes with stronger narration than simple dialogue, and is responsible for most scene and time changes. At the end he states that the land should go to those who will use it most productively, the fruit growers, and not those who had previous ownership..

Coriolanus (Coriolan)

Adaptare modernistă a piesei lui Shakespeare care pune accent pe lupta de clasă.

Ascensiunea lui Arturo Ui (Der aufhaltsame Aufstieg des Arturo Ui)

The play is consciously a highly satirical allegory of Adolf Hitler in Nazi Germany, whose rise Brecht represented in parallel to that of Ui. All the characters and groups in the play had direct counterparts in real life, with Ui representing Hitler, his henchman Ernesto Roma representing Ernst Röhm, Dogsborough representing Paul von Hindenburg, Emanuele Giri representing Hermann Göring, Giuseppe Givola representing Joseph Goebbels, the Cauliflower Trust representing the Prussian Junkers, the fate of the town of Cicero standing for the Anschluss in Austria and so on.

Omul cel bun din Siciuan (Der gute Mensch von Sezuan)

ovestea unei prostituate cu suflet mare care primeşte un dar de la 3 zei, pe care îi găzduieşte fără să ştie cine sunt. Zeii îi dăruiesc lui Shen Te bani pentru a-şi deschide o prăvălie şi îi dau o povaţă “să fii bună, dar să trăieşti şi tu”. Shen Te începe o nouă călătorie a vieţii sale, în care vrea să ajute pe toată lumea, în care se îndrăgosteşte, în care învaţă, suferă, plânge, se macină. Fata îşi cheltuie toate resursele şi toată energia pentru a respecta porunca zeilor, dar, obosind, se vede nevoită să-şi inventeze un alter ego, pentru a supravieţui lumii în care trăia.

Zborul peste ocean (Der Ozeanflug)

Inspirată de zborul transatlantic al lui Charles Lindbergh din 1927.

Opera de trei parale (Die Dreigroschenoper)

O nuntă respectabilă (Die Kleinbürgerhochzeit)

O nuntă mic burgheză neconvenţională în care sunt respectate toate tradiţiile şi sunt anulate în acelaşi timp. O nuntă în familie care denunţă ”instituţia” familiei, o nuntă absurdă, ridicolă şi poetică. O nuntă paradoxală, un fel de ceremonial al disperării, al nevoii de a fi simplu, autentic, armonios, luminos şi tânăr.

Nunta mic-burgheză (Die Kleinbürgerhochzeit)

O nuntă mic burgheză neconvenţională în care sunt respectate toate tradiţiile şi sunt anulate în acelaşi timp. O nuntă în familie care denunţă ”instituţia” familiei, o nuntă absurdă, ridicolă şi poetică. O nuntă paradoxală, un fel de ceremonial al disperării, al nevoii de a fi simplu, autentic, armonios, luminos şi tânăr.

Decizia (Die Maßnahme)

Trei camarazi sunt trimiși în China pentru a-i organiza ilegali pe muncitori. Lor li se alătură un tânăr care se oferă să le fie ghid. Ei se deghizează în chinezi, iar cel tânăr, impetuos, se demască și îi pune în pericol pe ceilalți. Aceștia decid să îl împuște pentru a nu periclita întreaga mișcare clandestină, iar el își dă acordul.

Mama (Die Mutter)

Bazată pe nuvela cu același nume de Maxim Gorky. Textul sugerează că pentru a deveni o mamă bună implică să lupți pentru binele familiei tale.

Teroarea și mizeriile celui de-al III-lea Reich (Fear and Misery of the Third Reich)

Galy Gay

Domnul Puntila şi sluga sa Matti (Herr Puntila und sein Knecht Matti)

Comedie muzicală ce prezintă povestea unui aristocrat care încearcă să îşi schimbe identitatea cu cea a servitorului său

Viața lui Eduard al II-lea al Angliei (Leben Eduards des Zweiten von England)

Adaptarea modernă a tragediei istorice a lui Marlowe a cărei acțiune se derulează între anii 1307 și 1326.

Mann ist Mann

Mama Curaj și copiii ei (Mutter Courage und ihre Kinder)

În secolul al XVII-lea, în timpul Războiului de 30 de ani. Mama Curaj are 3 copii (Eilif, Kattrin, Swiss Cheese) și vitregiile vieții vor face ca această mamă să îi piardă pe toți în evenimentele războiului.

No mom's land

Tobe și trompete (Pauken und Trompeten)

Plume, the recruiting officer, who has arrived from London, is informed by his Sergeant Kite about the state of the market for recruits and love. Recruiting is going badly, but Victoria, the justice's daughter, who a year earlier had been in pigtails, has been visiting a girl put in the family way by Plume. Plume gives his friend the shoe manufacturer, Worthy, a word of advice in matters of the heart and in return Worthy offers him a handsome commission on boots, which Worthy needs soldiers to fill.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Bertolt Brecht 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Bertolt Brecht

• Tăieturi în carne vie de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  De obicei, cadem de acord in a spune ca principala diferenta intre teatrul dramatic si teatrul epic trebuie cautata in sfera emotiilor. Prin „dramatic“, intelegem agitatie, miscari dezordonate, conectare directa si care atinge cu precizie. [...] Prin „epic“, intelegem calmul, curgerea, o anume obiectivitate, o tonalitate golita de pasiune, un discurs pe care-l ascultam cu o excitare psihologica medie. (Bertolt Brecht, Ce e teatrul epic?)
  
  Opera de trei parale (am un sentiment ca traducerea titlului e cumva inselatoare) e textul care l-a facut celebru pe Brecht (scrisa in 1928, piesa rescrie The Beggar’s Opera, satira din 1728 a lui John Gay, tradusa de iubita de atunci a dramaturgului german, Elisabeth Hauptmann) si, in acelasi timp, pe Kurt Weill, autorul unei muzici in care se amesteca sonoritati de jazz, experimente avangardiste si acorduri simili-eroic-simfonice. Marele succes l-a avut Opera de trei parale in America, si probabil l-ar avea si acum, in plina era a
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Opera de trei parale la Teatrul German din Timişoara de Grid Modorcea sursa: Revista Drama
  În spectacolul Opera de trei parale, montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul German din Timişoara, în scena încoronării reginei, şleahta de cerşetori ai lui Peachum demonstrează cu tot felul de pancarte protestatare, printre care se distinge figura lui Saddam Hussein, de parcă ei ar fi nişte fani irakieni ai fostului dictator, condamnat la moarte prin spânzurătoare. Caz similar cu cel al personajului principal al piesei lui Brecht, Macheath zis Mackie-Şiş, un bandit din Soho, un cartier rău famat al Londrei, care este urmărit, prins şi condamnat la moarte, numai că în ultimă instanţă apare călare solul reginei care îi redă liberatea şi dreptul la viaţă. Un asemenea miracol nu se va petrece în cazul lui Saddam, căci spune songul final că astfel de minuni se văd rar în istorie, iar mesagerul reginei apare aici nu pe un cal, ca în poveste, ci pe o motocicletă ultramodernă, ca un rocker având pe cap celebra căciulă a soldaţilor englezi din garda
  Citeste tot pe Revista Drama
• La Teatrul Nottara, se cântă în cor de Maria Sarbu sursa: Jurnalul Național
  Teatrul Nottara a adus la rampă spectacolul muzical "Opera de trei parale", de Bertolt Brecht, în regia Dianei Lupescu. Rolul principal îl deţine un actor cu disponibilităţi scenice formidabile - Ion Grosu.
  Tocmai capacităţile interpretative ale lui Ion Grosu au determinat-o pe Diana Lupescu să monteze la Teatrul Nottara "Opera de trei parale", chiar dacă această creaţie a lui Brecht, scrisă împreună cu compozitorul Kurt Weill, necesită voci bune şi un spaţiu adecvat pentru orchestră. Grosu s-a conformat. Nu credea că poate face rolul celebrului hoţ din Londra Macheath, zis Mackie-şiş. Am impresia că acest actor încă nu ştie că nenumărate personaje mari din dramaturgia clasică şi contemporană i-ar veni ca o mănuşă. În acest spectacol, el se detaşează vizibil de foarte mulţi actori. Cântă şi se mişcă bine, are forţă, are o ţinută fizică de invidiat, adică este într-o formă excelentă. Poate aşa ar trebui să fie orice interpret de
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (II) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Cu mult mai tragica e situatia in cazul celei de-a doua productii ce intra pe usa din fata la categoria "esec": "Opera de trei parale" de Bertolt Brecht, in regia Dianei Lupescu, laTeatrul Nottara (trebuie observat ca nu ne incurcam cu titluri minore, fiindca regizorii nostri, fie ei cu experienta, fie debutanti, prefera ca atunci cand cad, sa cada de sus!).
  Spectacolul cu care Teatrul Nottara si-a inceput stagiunea la mijloc de octombrie s-a repetat muuuuulta vreme. Practic, i-a luat cam tot atata timp Dianei Lupescu sa aduca in scena "Opera de trei parale", cata ii ia de obicei lui Lev Dodin sa monteze un nou spectacol.
  Desigur, comparatia se opreste aici. Nu poate exista vreo comparatie nici cu Silviu Purcarete, desi montarea beneficiaza de intreaga echipa cu care acesta lucreaza de obicei: decoruri - Helmut Stürmer, costume - Lia Mantoc, consultant muzical - Vasile Sirli, coregrafie - Florin Fieroiu. Asta ca sa nu mai spuna nimeni ca o echipa buna face intreg spectacolul,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Opera de trei parale de Anca Ionita sursa: TimeOut
  În vremuri în care corupţia se plimbă nestingherită în plină zi pe stradă, nimic nu vorbeşte mai bine despre această stare de fapt decât o piesă de Brecht.
  
  Lumea lui Jeremiah Peachum, regele cerşetorilor din Londra, şi a seducătorului şef de bandă Macheath (zis şi Mackie Şiş) poate fi transplantată oriunde în timp şi spaţiu. De aceea decorul constructivist al lui Helmut Sturmer, în care o serie de scări metalice mobile, poduri şi câteva scaune alcătuiesc fie întreprinderea de cerşit a lui Peachum, fie depozitul în care se va celebra nunta lui Mackie cu Polly, fie închisoarea în care este aruncat în final rechinul Mackie, este unul dintre elementele forte ale spectacolului.
  
  Ion Grosu în rolul lui Mackie Şiş, Ioana Calotă în cel al lui Polly Peachum şi Alexandru Jitea în rolul lui Peachum tatăl sunt actori pentru care condiţia primă de actor brechtian - aceea de a dansa şi a interpreta dificila partitură a songurilor ataşate fiecărui rol - este pe deplin îndeplinită. Ei trec cu uşurinţă de la forma vorbită la forma cântată, fără să trădeze ceea ce Brecht numea esenţa (gestusul) fiecărui personaj. Orchestra live condusă de Lucian Vlădescu este un partener egal de joc. Spectacolul devine un antrenant dialog cu publicul, punctat de câteva momente poetice, din care suntem scoşi abrupt de finalul de fals happy-end hollywoodian.
  
  Opera de trei parale
  *****
  de Bertolt Brecht,
  muzica: Kurt Weill,
  regia Diana Lupescu,
  cu: Ion Grosu, Alexandru Jitea/George Alexandru, Ada Navrot / Daniela Minoiu, Ioana Calotă / Cătălina Ionescu (JOJO),
  
  Teatrul Nottara
  
  Anca Ioniţă , 5 nov 2009
• Interlop de trei parale de Alexandru Ștefan sursa: Tribuna
  Trebuie sã dispui de un bagaj de cunoștințe apriorice complexe pentru a descifra frumusețea Operei de trei parale a lui Bertolt Brecht (regia Diana Lupescu, Teatrul Nottara din București). Vina pentru aceastã sforțare intelectualã necesarã (din punctul meu de vedere inacceptabilã în teatru) îi aparține în totalitate autorului.
  În primul rând, conform legislației ce protejeazã drepturile de autor, partitura muzicalã a lui Kurt Weill nu poate fi schimbatã, și nici separatã de text, deci Macheath nu doar cã spune același lucru de 80 ani, dar o face pe aceleași note și tonalitãți. Chiar dacã s-au inventat între timp peste 30 de genuri muzicale noi, capabile sã actualizeze și sã sugereze la fel de bine principiile teatrului epic, regizorii și publicul se vor gândi la ele neputincioși.
  În al doilea rând, subiectul e axat pe dilemele unei epoci mult prea clar definite (undeva în jurul anului 1928). Dramaturgia lui Shakespeare fiind o veritabilã
  Citeste tot pe Tribuna
• Fragmente reușite, ansamblul nu prea de Mircea Morariu sursa: România culturală
  Îmi este extrem de dificil sã spun de ce a optat Diana Lupescu, actrițã cu o fișã de creație consistentã, chiar respectabilã, nu numai în film, ci și în teatru, dar aflatã la început de drum în cariera de regizor, pentru Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht. Nu cã textul ar fi lipsit de valoare, nu cã el ar fi unul „depãșit”. Nici vorbã. Ci, pur și simplu, fiindcã îmi scapã unde se concentreazã punctul de vedere nou, original asupra binecunoscutei piese pe care îl aduce spectacolul de la Teatrul „Nottara” din București și care ar Cronica teatralã 125 valida întreprinderea. Când, în 1928, Bertolt Brecht a decis sã adapteze Opera cerșetorilor de John Gay, scriere veche exact de douã sute de ani în acel moment (aceasta dateazã din 1728), ea însãși nãscutã dintr-un spirit polemic, dramaturgul german nutrea un sentiment de insatisfacție fațã de original. Insatisfacția venea, din câte se pare, mai curând dinspre regizorul Brecht
  Citeste tot pe România culturală
• Un spectacol … urât de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ilena Lucaciu
  Acest titlu mi-a fost sugerat de manifestul “CRUCIADA CULTURII” difuzat pe HotNews în spiritul unei mișcări de rezistență împotriva prostului gust, superficialității, vulgarității, împotriva URÂTULUI, care invadează cultura la noi prin diverse manifestări sau prestați din mass media. Spectacolul “Opera de trei parale” de la Teatrul “Nottara” poate fi unul din argumentele ce te pot determina să te alături acestui manifest.
  Am urmărit două reprezentații cu “Opera de trei parale” deoarece rolurile cheie au o dublă distribuție. La pauză, la ambele reprezentații, unii spectatori părăseau sala “Horia Lovinescu” nemulțumiți. Pare incredibil ca o astfel de piesă, un musical original, de succes pe toate scenele lumii, unde se joacă în diverse variante, de aproape un secol, să înregistreze un astfel de eșec. Piesa lui Bertolt Brecht cu muzica lui Kurt Weill, a fost prezentată la Berlin în 1928. Are și astăzi o substanță actuală
  Citeste tot pe Blog Ilena Lucaciu
• O operă de puţine parale de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Poate că nu e tocmai inspirată parafraza, dar ea cuprinde o descriere scurtă şi la obiect a aşa-zisei creaţii regizorale semnate de Diana Lupescu, pe care am văzut-o la mult timp după ce a avut premiera, când spectacolul, teoretic, îşi va fi găsit un ritm şi se va fi rodat.
  Numai că, montarea de la Teatrul Nottara a clasicei „Opere de trei parale”, piesa care a consolidat valoarea şi faima teatrului lui Brecht acum aproape un secol, nu este cu adevărat un spectacol, ci o remarcabilă risipă de forţe. O risipă cum rar mi-a fost dat să văd, concurând redutabil cu „Burghezul gentilom” de la Naţionalul bucureştean, producţie pe care nici măcar Victor Rebengiuc n-o salvează. Din scenele care se joacă preţ de trei ore Diana Lupescu nu face un spectacol în carne şi oase, o interpretare scenică ce are viziune, mesaj şi stil. Nici urmă de aşa ceva. „Opera de trei parale” aproape că m-a speriat prin vidul imens care se cască în scenă şi pe
  Citeste tot pe Yorick
• Pe ninsoare, la teatru... Spectacol de multe carate la "Nottara" de Silvia Kerim sursa: Formula AS
  Recunosc, am ezitat un timp pana sa ma hotarasc sa vad actuala varianta a piesei lui Bertolt Brecht, o piesa care a facut ocolul lumii, care a fost pusa in scena de mii de ori, starnind reactii violente, de apreciere ori de respingere, inca din 1928, cand a fost reprezentata pentru prima data la Berlin. Consacrarea celor doi - Brecht si Weil - a fost fulgeratoare. La doar doi ani de la premiera berlineza, "Opera de trei parale" vedea lumina rampei in cele mai importante teatre din Italia, Polonia, Elvetia, Finlanda, Uniunea Sovietica. Trei ani mai tarziu, ea este reprezentata in Statele Unite, la New York. Ca si in Africa de Sud, la Johannesburg.
  Bertolt Brecht (1898-1956) a revolutionat prin opera sa, prin teatrul epic pe care l-a creat, valoarea mesajului dramaturgic. Tot el este cel ce le propune actorilor tehnica distantarii in joc. Brecht uraste decorul "realist": salonul cu canapele adevarate, cu fotolii, covoare, eventual un semineu in care chiar arde focul...
  Citeste tot pe Formula AS
• Studenţeşti: ”Poveste din Soho” de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Spectacolele prezentate la sediul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică şi montările studenţilor din diverse alte locaţii pot fi uneori o alternativă mult mai plăcută pentru o seară teatrală decât spectacolele făcute de teatrele „de stat".
  O montare ceva mai reușită decât cea care se joacă acum în oraș, având ca punct de plecare aceeași piesă a lui Bertold Brecht.
  ”Poveste din Soho” este cea mai spectaculoasă montare a UNATC-ului din ultimii ani. Jucată în sala Teatrului de Operetă, montarea foloseşte noile dotări ale scenei de acolo, absolut indispensabile într-un musical montat în secolul XXI: proiectoare de urmărire (controlate electronic), şi lavaliere bune. Este, probabil, o experienţă foarte utilă pentru studenţii care nu prea au unde să îşi prezinte examenele de final pe o scenă de tip clasic. În plus, au posibilitatea să se folosescă şi de turnantele scenei de la Operetă. E un element uzitat în
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatru: Poveste din Soho dupa Opera de trei parale de Irina sursa: Metropotam
  Te-ai gandit vreodata cum ar arata povestea din Filantropica pe scena unui teatru? Noi am vazut controversata istorie a cersetorilor si a mafiotilor din spatele lor, alaturi de niste fete din bordel, banditi si fete naive, toate astea intr-un decor londonez, cu actiunea in Soho in musicalul "Opera de trei parale". Piesa, productie UNATC, este o readaptare cu titlul "Poveste din Soho- Opera de trei parale", in regia lui George Ivascu si se joaca la teatrul gazda, Opereta Ion Dacian.
  Povestile impresionante predate impecabil de Dinica in Filantropica se regasesc si in lumea londoneza descrisa de Bertolt Brecht la 1928, anul in care s-a jucat pentru prima oara piesa. Ce am vazut noi aseara a fost incercarea unor studenti la masterat si doctorat de la UNATC de a reitera o lume murdara, perversa, corupta si nemernica in care doar "artistii mai sunt in stare sa miste un om"- replica din piesa.
  Sfaturile de inselaciune fara margini prin sensibilizare acuta veneau de la mafiotul orasului
  Citeste tot pe Metropotam
• Premieră absolută la Teatrul Mic de Cristina Rusiecki sursa: Observator Cultural
  La Teatrul Mic se deschide stagiunea cu o premiera indelung asteptata: Baal pe un text de Bertold Brecht, in regia lui Dragos Galgotiu. Dupa marturisirea regizorului, este vorba despre o piesa inedita in Romania, niciodata jucata sau publicata la noi: „E un text absolut extraordinar si, din pacate si din fericire, absolut necunoscut aici. E un text care sper ca, cel putin dupa ce o sa-l jucam noi la Mic, o sa fie publicat, o sa fie jucat. Din cite stiu, e probabil unul din textele lui Brecht cele mai jucate prin alte parti, considerat printre textele cele mai interesante ale lui. Probabil ca la noi, daca nu a apucat sa fie tradus pina in perioada asta de dupa al doilea razboi mondial, dupa aceea a fost imposibil pentru ca Brecht a devenit asa... un fel de stindard prin ideologia textelor pe care le-a scris“.
  
  Regizorul Dragos Galgotiu s-a lasat cistigat de la inceput de virtutile poetice ale piesei care nu exclud insa impactul dramatic: „…e un text care declanseaza
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un divertisment cu tâlc de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Vine la rampa cu un nou succes, Teatrul de Comedie, cu piesa lui Bertolt Brecht "Galy Gay", in regia maestrului Lucian Giurchescu, care in 1969, pe aceeasi scena, cu acelasi text, cucerea pretuirea publicului. Astazi, o noua generatie de actori, la loc de frunte fiind George Ivascu si Delia Nartea, da stralucire piesei si viziunii maestrului.
  Spectacolul este riguros condus regizoral, avand drept rezultat pentru marele public un divertisment de bun gust, cu talc subtil. Nu mai este cazul astazi sa invocam estetica lui Bertolt Brecht creata in prima jumatate a secolului trecut prin "teatrul epic" si "tehnica distantarii". In timp au fost asimilate aceste percepte si chiar imbogatite. Maestrul Lucian Giurchescu s-a specializat in spectacole brechtiene, montand numeroase piese, printre care si "Galy Gay". Stabilit de trei decenii in Danemarca, regizorul revine la teatrul sau de suflet, Teatrul de Comedie, pentru a prezenta din nou povestea lui Galy Gay intr-o noua distributie.
  Citeste tot pe România Liberă
• Coincidenţă. Să fie un semn? de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Doi regizori emigraţi se reîntorc să monteze în România.
  E mai greu să descoperi talente noi – implică şi un risc crescut – decât să mizezi pe cele confirmate în trecut.
  Lucian Giurchescu a fost vreme de 20 de ani directorul Teatrului de Comedie, iar acum s-a întors ca să monteze aici una din cele mai cunoscute piese ale lui Bertolt Brecht, „Galy Gay” (Un om egal un om). A mai montat-o în 1969, cu Mihai Pălădescu şi Mircea Albulescu în rolurile principale, al doilea aflându-se în sală şi de această dată.
  Tot din 1969 datează şi traducerea şi adaptarea textului, numit atunci „Dispariţia lui Galy Gay” operată de regizor împreună cu Mihai Şeptilici. Nouăţile sunt actorii – un George Ivaşcu foarte dedicat rolului, reuşind să acopere nu numai suprafaţa (întinsă, de altfel) a acestuia, ci şi nuanţele comice provenind din drama profundă trăită de personaj.
  Un om „mic” trecând printr-o întâmplare care îi fură identitatea,
  Citeste tot pe Gândul
• Brecht, în dulcele stil clasic de Ana-Maria Nistor sursa: Time Out
  Giurchescu, “specialistul în Brecht” redivivus, după 40 de ani. Tot pe scena Comediei, cu un text pe care l-a montat şi în 1969. Dacă vreţi să vedeţi un Brecht ca la şcoală, mergeţi la Galy Gay.
  Mi-e teamă de “legendele vii ale teatrului românesc”. Aşteptarea spectatorului, în cazul unei montări “marca Ciulei” sau “marca Giurchescu” poate fi la fel de mare ca şi dezamăgirea. O manieră care, acum câteva zeci de ani, a ridicat săli în picioare şi a schimbat felul de a face /privi teatrul, acum poate fi un spectacol clasic sau, şi mai rău, prăfuit. Şi poţi pleca din sală cel puţin nedumerit de ce regizorul cutare a făcut istorie, de ce n-ai văzut ceva extraordinar care să-ţi persiste în minte multă vreme, aşa cum te aşteptai şi poţi uita în câteva zile Brecht-ul lui Giurchescu sau Hamlet-ul lui Ciulei. Însă ceva rămâne: regula, rigoarea, acel stil clasic de la care putem porni ca să ne bucurăm apoi de toate experimentele.
  Citeste tot pe Time Out
• Galy Gay Redivivus de Octavian Sava sursa: Cronica Română
  A fost o vreme cand la noi si aiurea erau foarte la moda Bertold Brecht si conceptiile lui in legatura cu teatrul. In cronicile dramatice intalneai la tot pasul un cuvant care pentru vorbitorii de limbi de origine latina era aproape imposibil de pronuntat: Vermerdungseffekt. Prin traducere este vorba de “efectul de distantare” aplicat teatrului epic. Brecht insusi l-a sintetizat astfel: “Avantajul pe care il obtine teatrul epic din efectul de distantare fata de evenimentele trecute sau prezente este tocmai caracterul sau natural si terestru, umorul, refuzul de a pastra elementele pe care teatrul traditional le datoreaza unor epoci indepartate”.
  Autorul lui Galy Gay (nicio legatura cu intelesul anglo-saxon al cuvantului “gay”- homosexual) si-a petrecut tineretea intr-o Germanie ravasita de Primul Razboi Mondial, cand in Europa s-au nascut tot soiul de curente artistice, care se ridicau impotriva artei traditionale si, in fond, contra oranduirii sociale ce dusese la un
  Citeste tot pe Cronica Română
• Intoarcerea lui Galy Gay de Dan Vasiliu sursa: Cronica Română
  Teatrul de Comedie, printr-o matura optiune repertoriala, a lansat in stagiunea actuala una dintre montarile sale cele mai necesare sub aspectul implicarii in actualitatea contemporana vie: anume demascarea razboiului ca factor de degradare umana si morala. Sub titlul “Un om egal un om”, Bertolt Brecht a scris in anul 1928, inspirat de literatura lui Kipling, un adevarat manifest indreptat impotriva militarismului inteles ca sistem. Influentat de Buchner si interesat totodata de viziunea lui Piscator asupra soldatului Svejk, Brecht a personificat in Galy Gay victima tipica a procesului de dezumanizare prin aliniere, masificare si inglobare fortata intr-o masina dedicata violentei, distructivului si derizoriului. Intr-un timp al pericolului terorist si al conflictelor armate de tot felul in care populatii intregi sunt dislocuite si oamenii sunt pe cale sa-si uite pana si numele, piesa lui Brecht constituie un avertisment binevenit si aici si acum.
  Intr-o tara din lumea a treia
  Citeste tot pe Cronica Română
• Un divertisment cu talc de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Vine la rampa cu un nou succes, Teatrul de Comedie, cu piesa lui Bertolt Brecht "Galy Gay", in regia maestrului Lucian Giurchescu, care in 1969, pe aceeasi scena, cu acelasi text, cucerea pretuirea publicului. Astazi, o noua generatie de actori, la loc de frunte fiind George Ivascu si Delia Nartea, da stralucire piesei si viziunii maestrului.
  Spectacolul este riguros condus regizoral, avand drept rezultat pentru marele public un divertisment de bun gust, cu talc subtil. Nu mai este cazul astazi sa invocam estetica lui Bertolt Brecht creata in prima jumatate a secolului trecut prin "teatrul epic" si "tehnica distantarii". In timp au fost asimilate aceste percepte si chiar imbogatite. Maestrul Lucian Giurchescu s-a specializat in spectacole brechtiene, montand numeroase piese, printre care si "Galy Gay". Stabilit de trei decenii in Danemarca, regizorul revine la teatrul sau de suflet, Teatrul de Comedie, pentru a prezenta din nou povestea lui Galy Gay intr-o noua distributie.
  Citeste tot pe România Liberă
• Lucian Giurchescu revine la Teatrul de Comedie de Doina Papp sursa: Revista 22
  Fost director al Teatrului de Comedie si regizor de vaza intr-o perioada care a facut istorie in teatrul romanesc, Lucian Giurchescu revine periodic la "patria muma", cu pasiuni cu tot. Una dintre acestea este Berthold Brecht. In Romania cred ca a fost si a ramas cel mai important brechtolog, indragostit constant de piesele controversatului autor german. Chiar zilele acestea, intr-o discutie informala cu maestrul, dezbateam problema meritelor si vinovatiilor lui Brecht, un mit al teatrului din secolul XX minat de dileme. Una dintre acestea priveste paternitatea pieselor sale. In cazul lui Galy Gay, respectiv Un om egal un om, lucrurile sunt mai clare, fiind vorba de un coautoriat al Elizabethei Hauptmann. Mai e, fireste, si problema filosovietica a scriitorului german, plecat din Vest in Est pentru a apara principiile marxiste si pentru a intemeia, intre altele, celebrul Berliner Ensemble care i-a pus in aplicare teoria despre teatrul epic si etic. Pe scurt, portdrapelul teatrului
  Citeste tot pe Revista 22
• Stagiunea bucureşteană, deschisă cu două piese despre spălarea creierelor de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Lucian Giurchescu a fost vreme de 20 de ani directorul Teatrului de Comedie, iar acum s-a întors ca să monteze aici una din cele mai cunoscute piese ale lui Bertolt Brecht, „Galy Gay”. A mai montat-o în 1969, cu Mihai Pălădescu şi Mircea Albulescu în rolurile principale.
  E mai greu să descoperi talente noi – implică şi un risc crescut – decât să mizezi pe cele confirmate în trecut.
  Lucian Giurchescu a fost vreme de 20 de ani directorul Teatrului de Comedie, iar acum s-a întors ca să monteze aici una din cele mai cunoscute piese ale lui Bertolt Brecht, „Galy Gay” (Un om egal un om). A mai montat-o în 1969, cu Mihai Pălădescu şi Mircea Albulescu în rolurile principale, al doilea aflându-se în sală şi de această dată.
  Tot din 1969 datează şi traducerea şi adaptarea textului, numit atunci „Dispariţia lui Galy Gay” operată de regizor împreună cu Mihai Şeptilici. Nouăţile sunt actorii – un George Ivaşcu foarte dedicat rolului,
  Citeste tot pe Gândul
• Claritatea exprimării de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Devastator capitolul pe care i-l consacră în cartea Intelectualii Paul Johnson lui Bertolt Brecht, calificat încă din titlu drept „o inimă de gheaţă”. Dramaturgul german a devenit încă din timpul vieţii personalitatea cea mai influentă din lumea teatrului încheind un târg faustian cu regimul comunist, bucurându-se cu asupra măsură de beneficiile teatrului subvenţionat, având privilegiul de a-şi depozita banii în conturi bancare vest-europene şi păstrându-şi un stil de viaţă cât se poate de capitalist. Carl Zuckmayer l-a numit „o corcitură între un camionagiu şi un seminarist iezuit”, iar Paul Johnson îşi mărturiseşte neputinţa de a scrie ceva bun la adresa autorului Operei de trei parale al cărui singur merit este de a fi inventat aşa-zisul „intelectual de tip nou”. Dar, adaugă Johnson, „intelectualul de tip nou al lui Brecht, al cărui prototip era chiar el însuşi, era lipsit de suflet, cinic, jumătate gangster,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Omul cel bun din Sîciuan de Ion Parhon sursa: România Liberă
  Puţini regizori ţin cu străşnicie la programul lor cultural, estetic şi moral, totodată, aşa cum ne-o dovedeşte Bocsárdi László prin noul său spectacol cu Omul cel bun din Sîciuan, de Bertolt Brecht, discurs scenic de o impecabilă profunzime ideatică şi pilduitoare altitudine estetică, ce demonstrează încă o dată şi profesionalismul \"arhitectului\" acestei construcţii \"baroce\", şi omogenitatea, disciplina configurării caracterelor şi a relaţiilor de joc, virtuţile interpretative ale trupei Teatrului \"Tamási Áron\". În centrul acestei poveşti cu iz pe jumătate oriental, pe jumătate european o aflăm pe prostituata Şen-De, un \"înger al mahalalei\", care impune, mai întîi în ochii \"zeilor\", apoi în cei ai muritorilor de rînd, figura \"singurului om bun\" din Sîciuan, ale cărui simţăminte şi fapte dobîndesc atributele unei generozităţi mistice şi emoţionante, ce se revarsă asupra tuturor personajelor.
  Mişcarea scenică (Liviu Matei) se desfăşoară pe spaţii ingenios concepute, mai ales prin lumini şi prin plasticitatea expresiilor de grup, adeseori personajele venind din sală ori dialogînd de acolo cu cele de pe scenă, într-o geometrie şi o varietate a ritmului ce ţin trează emoţia spectatorilor şi spulberînd \"barierele\" dintre public şi scenă. Conlucrarea excelentă a regizorului cu semnatarul muzicii (Konczei Arpád), dezvăluind spectaculoase şi sugestive \"citate\", fie de muzică veche, fie modernă (chiar \"Scorpions\"), costumele de o seducătoare expresivitate caracterologică şi nu numai caracterologică, realizate de o mare profesionistă, Dobre Kothay Judit, decorul simplu, concis şi convingător (Bartha Jozsef), învăluind cînd în \"neguri\", cînd în \"draperiile\" albului de nuntă, de speranţă ori deşertăciune, fac din acest spectacol, pe scenariul scris de Cyego Csongor, un autentic eveniment al actualei stagiuni teatrale.
  Sentimentul satisfacţiei în faţa unei veritabile performanţe îşi află temeiuri nu mai puţin convingătoare în zona interpretării, acolo unde o creaţie de mare complexitate, memorabilă, cum este aceea a actriţei Kikcsid Gisella, în rolul \"sacagiului\", este însoţită cu brio de eforturile unor mai vechi cunoştinţe ale noastre (remarcate şi cu alte prilejuri), în frunte cu Peter Hilda (Şen-De şi \"vărul\" ei, Şui Ta), Pálffy Tibor (un pilot fără slujbă, de care se va îndrăgosti Şen-De), Szabó Enikö (mama pilotului), Szabó Tibor, Matray Laszló şi Vata Lorand (cei trei zei care află găzduire de o noapte la Şen-De), Veress Laszlo (un bărbier cu mulţi bani), Nagy Alfred (într-un suculent travesti, întrupînd-o pe proprietăreasa Mi Tsu) şi Piroska Klara (o femeie), Debreczi Kalman (soţul femeii), Fazekas Misi (nepotul lor), Nagy Koppeczky Kalman (cumnatul lor), Prezsmer Boglárka (cumnata lor), Kolcsár József (preotul unei nunţi ce nu a mai avut loc), Botka László (negustorul de covoare), Molnár Gisella (soţia lui), Nagy Jozsef (şomer, chelner). Scene cum sunt pregătirea de nuntă, întîlnirile dintre Şen-De şi Ian Sun, iubitul ei, vegheate tainic de sacagiu, apariţiile zeilor, dar mai ales tulburătoarea \"izolare\" a eroinei sub o furtună nimicitoare (la propriu, nu numai la figurat), în timp ce lumea pestriţă din jurul ei (din jurul nostru?) se adăposteşte sub umbrele, sunt edificatoare şi pentru inventivitatea regiei, şi pentru forţa jocului actorilor, în care mimica, plasticitatea gestului şi a mişcării, inflexiunile vocale, de la cîntec la ţipăt, alcătuiesc un limbaj modern şi persuasiv. Dincolo de unele mici hiatusuri în desfăşurarea sa, de cîte un \"accent\" ce riscă a sparge armonia întregului sau de unele sunete pe bandă ori din portavoce aproape stridente, spectacolul de la Sfîntu Gheorghe îşi anunţă încă de pe acum o carieră strălucită. Trebuie să-l vedeţi!
• Teatrul, micuţa barcă de salvare - Repetiţii deschise la Omul cel bun din Seciuan de Beatrice Lăpădat sursa: Agenda LiterNet
  Spre bucuria iubitorilor de teatru din România, Andrei Şerban semnează, la Teatrul Bulandra, un nou proiect, ocazie pe care regizorul a folosit-o pentru a se apropia încă o dată de publicul său, în stilul discret şi elegant care îi este specific. Orice revenire a regizorului în ţara natală este, de altfel, un dar întors publicului de fiecare dată mai numeros, mai receptiv şi, deloc neglijabil, din ce în ce mai tânăr. Solar şi prietenos, Andrei Şerban şi-a întâmpinat oaspeţii zâmbind la intrarea în Teatrul Bulandra în prima dintre cele două repetiţii deschise la care am asistat (18 iulie 2014) şi a treia din şirul de patru repetiţii deschise (16-19 iulie). Privindu-l, mă gândeam că pentru un regizor care şi-a dorit întotdeauna un public proaspăt şi alert nu poate exista mulţumire mai mare decât aceea de a şti cât de preţuit este şi cât interes stârneşte opera sa printre adolescenţi şi tineri.
  Odată instalaţi în sală,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cu dublul nostru pe rug de Beatrice Lăpădat sursa: Agenda LiterNet
  1968, 1975, 2014. Trei ani pentru trei premiere diferite ale aceleiaşi piese, în trei oraşe diferite ale lumii, sub direcţia aceluiaşi regizor. Nu ştiu dacă este cineva, în afara regizorului însuşi, care să fi văzut toate cele trei puneri în scenă ale textului lui Brecht de către Andrei Şerban. Dacă acum există posibilitatea contactului direct cu spectacolul de la Teatrul Bulandra, despre ce s-a întâmplat la Piatra Neamţ în 1968 sau la New York cu trupa de la La MaMa în 1975 povestesc imaginile şi documentele de arhivă, cronicile şi memoriile. Aşadar, nu poţi să vii în faţa unui spectacol încărcat cu o istorie atât de vastă fără emoţia firelor invizibile care creează legături peste timp. De fiecare dată marcat de contexte politice şi culturale radical diferite, Omul cel bun din Seciuan lasă deschisă şi astăzi, în 2014, reflecţia asupra limitelor eticii în existenţa umană.
  Cu o distribuţie amplă - în care 6 dintre cei 14 actori
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Omul cel bun din Seciuan” într-un prolog, două comentarii, un song şi câteva finaluri de Aline Epingeac sursa: Yorick
  “Omul cel bun din Seciuan” este Brecht curat. Curat Brecht! La Teatrul Bulandra poţi mege să vezi un Brecht à la roumaine, cu distanţare, songuri, pancarte, spot de urmărire, culise la vedere, trei finaluri ca la carte, presărate cu un strop de emoţie autohtonă. Şi cu toate că litera cărţii e respectată, rezultatul nu este un spectacol-muzeu obosit; nu există praful Comediei Franceze sau pompa Globe-ului londonez. Brecht-ul lui Andrei Şerban e cât se poate de viu, chiar dacă bine împământat în canoanele “Micului Organon”. Cine vrea să vadă “Micul oraganon” pus în aplicare o poate face cu încredere, cu unele amendamente; vorbim, totuşi, de un regizor cu fantezie creatoare şi personalitate artistică pregnantă, nu doar de un lector conştiincios al manualelor de şcoală.
  Comentariu 1
  Plierea pe o structură atât de minuţios pusă la punct de o minte ascuţită de neamţ este pe cât de restrictivă, pe atât de incitantă pentru un regizor
  Citeste tot pe Yorick
• Omul cel bun din Seciuan – testul bunătăţii absolute de Judy Florescu sursa: Ziarul Metropolis
  O punere în scenă a unei piese de Brecht care rămâne fidelă poveştii şi care totodată reuşeşte să fie autentică şi palpitantă pentru spectator este „Omul cel Bun din Seciuan” cu regia semnată de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra din Bucureşti.
  Dacă o piesă scrisă de Bertolt Brecht poate fi un test pentru întreaga echipă artistică, atunci o punere în scenă a unui text de Brecht este probabil un test de percepție al publicului, care poate reduce totalitatea eforturilor celor din acea echipă la o chestiune de gust. De ce e un test? Pentru că e un spectacol greu de suportat, în sensul în care oferă un flux de emoții felurite. Trăim într-o eră teatrală alternativă în care noul este uneori confundat cu șocantul sau cu amortizorul de emoție. Nimic din ceea ce vedem pe scenă parcă nu ne mai impresionează ca spectatori…
  În viziunea lui Andrei Șerban, orașul Seciuan este București, iar ceea ce vedem pe scenă e ilustrarea unei realități
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• De la fabrici şi uzine, la afaceri şi ruine de Sanda Vișan sursa: Adevărul
  Ce s-a întâmplat cu România în ultimii 25 de ani? Optimiṣtii vor răspunde: a reintrat în sfera occidentală, economic ṣi securitar, a câṣtigat libertatea de miṣcare ṣi pe cea a cuvântului.
  Pesimiṣtii vor ricana: a crescut datoria externă a ṭării de la 0, în 1989, la peste 93 de miliarde de euro (martie 2014), au apărut ṣomerii pe piaṭa muncii ṣi în jur de 3 milioane de români ṣi-au căutat de lucru în alte zări, puterea de cumpărare a românilor din ṭară a rămas mică, reprezentând, în 2013, doar 27% din cea a partenerilor noṣtri din Uniunea europeană, în timp ce preṭurile sunt constant împinse spre egalizare, ṭara s-a dezindustrializat, dar are (conform unui raport al Băncii Crédit Suisse) peste 10.000 de milionari (sper că nu doar din «afaceri» cu statul). O realitate pe care noi o trăim (ṣi o contemplăm) în fiecare zi. Dar de ce l-ar interesa ea pe un artist ca Andrei Ṣerban, care trăieṣte la peste 7600 km
  Citeste tot pe Adevărul
• Invitație provocatoare de a privi oglinda realității! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Spectacolul realizat de Andrei Șerban poate fi considerat un eveniment aparte al mișcării teatrale, o provocare pentru spectatorii care își poate regăsi optimismul chiar dacă trăiesc într-o realitate tristă - “în acest moment de viață, când în societate la toate nivelele, ne e tuturor foarte ușor să spunem că nu se face nimic. Și de fapt asta e aproape adevărat”. Acesta este și motto-ul ales de Andrei Șerban pentru viziunea sa regizorală, citând pe Peter Brook, o valoare a regiei actuale. Acel “de fapt e aproape adevărat”, Andrei Șerban îl contrazice, arătând că în teatru se mai poate face ceva, dacă realizatorii unui spectacol sunt nu numai artiști, ci și cetățeni responsabili că trebuie să pună în fața publicului, provocator, oglinda realității în care acesta trăiește.
  În teatrul nostru se practică insistent de către regizori “traducerea” și mai ales “adaptarea” unor piese de referință, ce se aplică însă,
  Citeste tot pe Spectator
• Fii tu de Vlad Galer sursa: Agenda LiterNet
  Jos este cerul. Sus este un lan de maci roşii cu câteva crizanteme albe, rătăcite. În spate este oraşul, Seciuan. În lateral sunt ziduri ruginite cu ferestre mari. În faţă urmează să fie.
  Omul cel bun din Seciuan, de Bertolt Brecht, este montat pentru a treia oară de Andrei Şerban, fiecare versiune fiind diferită de precedentele. Prima dată a fost la Piatra Neamţ, a doua la New York, iar acum la Bucureşti, Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu. Momentul ales de regizor să re-re-refacă acest text este ideal în situaţia de faţă, în lumea defectă şi iluzorie în care supravieţuim. Dar nu o face pentru a ne arăta realitatea pe care o ştim prea bine, ci pentru a ne arăta că se poate şi altfel.
  Cu toţii rătăcim prin viaţă. Cu toţii vrem fericire şi cu toţii vrem bani. Cei mai mulţi aleg calea uşoară: renunţare, trădare, furt, mită, ipocrizie, până când răutatea ajunge să fie un gest gratuit. Văzând decăderea marelui "om" pentru
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Teatrul cel bun din Grădina Icoanei de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Acest text nu poate fi scris. Nimic cu adevărat important nu se poate spune despre duhuri şi despre abur.
  Ştefan Iordache povestea că, uneori, revenea pe scenă după ce publicul, colegii, personalul tehnic părăseau teatrul. În întunericul aproape deplin, căuta urmele trecerii duhurilor. La munte, ploile reci de toamnă sunt adesea urmate de ascensiunea aburului ce părăseşte scoarţa copacilor şi caută norii. Pentru lucrurile acestea, nu există cuvinte.
  Undeva în partea a doua a Omului cel bun din Seciuan, am reuşit să-mi desprind privirea de pe scena unde spectacolul curgea într-un ritm aproape ireal şi am prins a mă uita în jur. Oameni confiscaţi de spectacol, radiind un soi de energie necunoscută, Andrei Şerban, la un capăt de rând, muşcându-şi unghiile şi agitându-se necontenit, mânuitorii reflectoarelor asudaţi deplin, pereţii sălii, uşile intrării de sus, cea pe care o preferam în anii aceia când mergeam la teatru mai des ca în
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Seciuan e București sau Brecht în secolul 21 de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Astă-vară, când Andrei Șerban a oferit patru repetiții cu public pentru spectacolul „Omul cel bun din Seciuan” – în fapt, patru spectacole închegate, din care lipseau doar costumele și decorul complete –, sentimentul puternic, acut, pe care-l lăsau cuvintele songului din final, „Aici Seciuan e București”, persista încă multă vreme după ce plecai din teatru. Acum, în această toamnă, revăzând spectacolul, cu decorul complet, cu cerul pe podea și câmpul de maci atârnând cu capul în jos de undeva de deasupra, cu micile goluri din decor completate, cu orașul întreg, un Seciuan din carton în miniatură, în spate, senzația de acut nu s-a pierdut, dar și-a schimbat sensul. În fond, Andrei Șerban aproape că a creat două spectacole. Unul mai bine înfipt în pământ și în adevărul lui „Aici Seciuan e București…”, iar celălalt situat într-o zonă mai înaltă, într-un plan vertical, care propune o discuție despre sensurile pe care le
  Citeste tot pe Yorick
• Un vaccin împotriva INDIFERENŢEI de Loreta Popa sursa: Evenimentul Zilei
  „Omul cel bun din Seciuan”, de Bertolt Brecht, în regia lui Andrei Şerban a avut premiera la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra pe 9 octombrie. Întreaga lume artistică a participat la eveniment.
  Să zicem că mergi la teatru rar. Atât de rar încât cu mare greutate dai de vreun chip cunoscut pe scenă. Să zicem că nu eşti preocupat de persoana care ţine frâiele spectacolului în mâini, că vii în oraş ca să ai un motiv să bei o bere după aceea cu iubita, prietenii sau că, pur şi simplu, n-ai unde pierde vremea.
  Să zicem că habar nu ai că există oameni pentru care scândura aceea, pe care ei o numesc cu evlavie SCENĂ, este locul unde respiră zilnic, repetă zilnic, trăiesc zilnic clipa. Cu vocaţie şi devotament... Să zicem că problemele tale sunt atât de grave încât nimic nu te mai impresionează, că ai uitat cum trebuie să te comporţi cu cei din jurul tău, că ai aşezat în sertăraşele creierului tău tot ceea ce televizorul a avut
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• Omul cel bun de la Bulandra. Poate că... de Sever Voinescu sursa: Evenimentul Zilei
  ”Viața e una și teatrul e alta, dar poate că, prin limbajul artificial al teatrului, există o posibilitate de a ne apropia de viața însăși, cu dorința s-o înțelegem”, scrie regizorul Andrei Șerban în austerul program de sală al foarte recentei producții cu ”Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, de la Teatrul Bulandra. Această frază a reputatului regizor exprimă, desigur, o speranță. Dar și un mic adevăr. Adevărul stă în vorbele ”...dar poate că...”
  Brecht este partizanul ideii că lumea devine inteligibilă dacă privim elementele ei separat. Trendul dintodeauna este să constați diversitatea lumii și să-i cauți unitatea. Să ajungi la înțelepciunea de a vedea ce le ține pe toate împreună este mai interesant și, poate, mai important decît să rămîi la mirarea că sînt, toate, atît de diferite între ele. Brecht, însă, ne spune invers. Că uimitor în ordinea spiritului este că toate sînt diferite. Mai mult,
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Şerban. Dreptul la superlativ de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În nesemnificativa, paupera şi nu tocmai onorantă pentru un teatru membru al UTE foaie distribuită gratuit, e drept, în loc de ceea ce ar fi trebuit să fie un luxos şi plin de informaţii caiet-program, aşa cum cred că ar fi meritat spectacolul cu piesa Omul cel bun din Seciuan, regizorul Andrei Şerban face o mărturisire.
  Aceea că nu e un adept al teatrului brechtian. Cu morala lui excesiv de simplistă şi prea dogmatică, cu personaje net delimitate în buni şi răi, în victime şi călăi. Tot acolo, Şerban îşi mărturiseşte aversiunea faţă de ideologia comunistă falimentară al cărei partizan şi propagandist a fost Bertolt Brecht, dar şi faţă de ipocrizia dramaturgului. Care, la urma urmei, era reflexul ipocriziei regimului comunist din fosta RDG. Un regim ce i-a pus la dispoziţie lui Brecht şi soţiei sale, actriţa Helene Weigel, un teatru, Berliner Ensemble, frecventat cu precădere nu de săracii muncitori din Est, ci de oamenii din Vest.
  Citeste tot pe Adevărul
• Om rău, om bun de Daniel Cristea-Enache sursa: Revista Timpul
  Mă întrebam, imediat după începutul spectacolului cu Omul bun din Seciuan de la Bulandra, cum a fost, pentru publicul unei alte epoci, impactul primei lui montări marca Andrei Șerban: la Piatra Neamţ, în 1968, când regizorul era atât de tânăr, iar Ceaușescu părea atât de liberal. Nu au trecut numai 47 de ani de atunci, au trecut epoci.
  Marea artă este atemporală, da, însă noi nu suntem, iar un regizor de talia lui Andrei Șerban va concilia atemporalitatea cu istoricitatea și va porni spre temele eterne în unghiul de atac al problematizării la modul indicativ, timpul prezent.
  Pe mine, ca spectator (mă puneam în pielea tinerilor de 20 de ani din sală), mă interesează nu atât felul în care au înţeles piesa și au gustat spectacolul de la Piatra Neamţ cei din altă generaţie, cât ce-mi spun actorii de pe scenă acum, la ce dileme ale noastre se referă ei, în ce grad mă implică pe mine ce se întâmplă acolo. Valuri-valuri de problematizări au
  Citeste tot pe Revista Timpul
• Brecht, într-un spectacol-studiu de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  „Omul cel bun din Sîciuan“, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, a fost, iniţial, o producţie a Secţiei de Teatru de la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii sibiene. Regizoarea Anca Bradu, cadru didactic la respectiva facultate, nu şi-a dorit punerea în scenă a întregului text al piesei, nu şi-a fixat drept obiectiv o reprezentare strict riguroasă a atât de dificilei scrieri a lui Bertolt Brecht.
  A realizat, în consecinţă, o montare după partitura brechtiană pe care a lucrat-o cu o distribuţie mixtă, în intimitatea căreia se regăseau studenţi ai uneia sau mai multor clase de actorie, dar şi profesori şi câţiva actori care au norma de bază, cum se spune, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu. Rezultatul a fost socotit drept unul notabil, fapt confirmat şi de invitarea spectacolului la câteva festivaluri din străinătate (de menţionat un turneu în China), aşa că directorul general al Naţionalului a luat decizia de
  Citeste tot pe Adevărul
• În spatele frontului de Doina Papp sursa: Luceafărul
  Cele mai multe dintre montările cu Mutter Courage și copiii ei, inclusiv ediția inițială de la Berliner Ensemble cu Helene Weigel, au bătut monedă pe tema războiului care deturnează societatea și viața oamenilor de la sensul lor normal. Răpăieli de tobe, marșuri domină songurile din această piesă, scandate de actori în cizme și mantale. Un alt clișeu care ne urmărește e acela că Anna Fierling, mama-curaj, e o femeie bărbat, o luptătoare dârză care sparge cu tenacitatea ei și cu voința de supraviețuire toate liniile frontului. E în ariergarda garnizoanelor pe care le însoțește cu negustoriile ei, dar mereu în avangardă din punct de vedere al încrederii în victorie. A ei personală, în primul rând.
  Spectacolul de la Teatrul Mic, sub direcția de scenă a lui Victor Frunză, cu scenografia Adrianei Grand, contrazice aceste abordări; regizorul se contrazice și pe sine − într-o reprezentare de la Teatrul German din Timișoara de acum ceva ani,
  Citeste tot pe Luceafărul
• V.I. Frunză, cu “Mutter Courage şi copiii ei”, pe scena Teatrului Mic de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Directorul de scenă Victor Ioan Frunză a creat la Teatrul Mic spectacolul “Mutter Courage şi copiii ei” ¬ o cronică de război, textul aparţinând lui Bertolt Brecht. O reprezentaţie are loc mâine, 26 aprilie, de la ora 19:00. Publicul este aşteptat şi la 8 mai, 19 mai şi 23 mai.
  Apreciatul creator ne-a spus că este la a treia montare cu “Mutter Courage”, dar e pentru prima oară când face spectacolul pe acest text în limba română. Primele două montări au fost în limba germană, la Timişoara şi într-un teatru din Germania.
  “Acum îl redescopăr, că de fiecare dată când suportul lingvistic se schimbă dimensiunile textului capătă valenţe noi. Avem o traducere exemplară şi necesară semnată de Victor Scoradeţ. Textul nu a mai fost tradus de mult timp, de la traducerea lui Arghezi, foarte bună şi aceea, însă datorită evoluţiei limbii şi timpului care a trecut se impunea această traducere. Aportul acestei traduceri este deosebit de
  Citeste tot pe Jurnalul
• Regizorul Victor Ioan Frunză pune în scenă „Mutter Courage“, în premieră la Teatrul Mic de Corina Zorzor sursa: Adevărul
  Piesa de teatru „Mutter Courage şi copiii ei“ este pentru prima oară pusă în scenă în România, în seara aceasta, de la 19:00, la Teatrul Mic. Spectacolul este regizat de Victor Ioan Frunză, iar rolul mamei este interpretat de actriţa Rodica Negrea.
  Adaptarea lui Victor Ioan Frunză după opera dramaturgului german Bertolt Brecht transformă spectacolul „Mutter Courage şi copiii ei“ într-o dramă a opţiunilor, trăită, însă, contextul unei omenii calde. Mama din spectacol duce adevărate lupte, însă nu cu arme, ci cu sentimente. Actriţa Rodica Negrea este Anna Fierling, cunoscută de toată lumea ca Mutter Courage (Mama Curaj). Spiritul întreprinzător al acestei femei voluntare, care învaţă să trăiască sub semnul războiului, se confruntă cu sufletul mamei, care încearcă să îşi ocrotească cei trei copii. De altfel, rolul lui Kattrin, una dintre fiicele din spectacol ale Rodicăi Negrea, este interpretat de Ilinca Manolache. Mamă şi fiică pe
  Citeste tot pe Adevărul
• Binecuvântată fii, conflagraţie! de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  Anna Fierling este o femeie care ştie ce înseamnă să fii „sub vremi”. Războiul se dovedeşte o constantă a istoriei umanităţii şi, drept urmare, Anna ştie cum să profite de această „conjunctură” cvasi-permanentă pentru a supravieţui, ea şi copiii ei. Pentră că, da, eroina noastră are şi un călcâi al lui Ahile – Kattrin, Eiliff şi Schweizerkaas – copiii ei şi de fapt orfanii conflagraţiei. Numai că, în chip pardoxal, Anna e Mutter Courage cât îi are alături. După ce ei cad, pe rând, victime, atât curajul cât şi rostul acestui curaj se pierd.
  Textul lui Bertolt Brecht a împlinit deja peste şapte decenii. Pentru orice actriţă, rolul titular este o piatră de încercare, pentru un regizor "Mutter Courage" o provocare interesantă. Nu ştiu cât de apropiată de gusturile spectatorului român este dramaturgia lui Brecht. Dacă ar fi să ne referim doar la două repere recente, avem o variantă reuşită cu "Mutter Courage" la Teatrul
  Citeste tot pe Port.ro
• Un Mic-spectacol despre emoţii şi decizii imposibile de Silvia I. Cazacu sursa: Agenda LiterNet
  Anna Fierling şi copiii ei sau Mutter Courage este o piesă cu un puternic mesaj socio-politic, ce militează împotriva războiului. Plasată în Suedia, unde frigul este un duşman aspru şi greu de învins, una din cele mai cunoscute opere brechtiene descrie viaţa de familie şi de fapt alegerile pe care oamenii au fost nevoiţi să le ia în timpul războiului. Bertold Brecht a scris piesa în 1949, gândind-o să lase publicul să decidă asupra vinovaţilor din situaţiile respective, astfel că a setat un context în care spectatorii nu pot face alegerea potrivită şi sunt puşi în dificultate.
  Mutter Courage este o femeie curajoasă şi cinstită şi nu ezită atunci când trebuie să îşi salveze copiii, dar fără a-şi pierde demnitatea. Ca proprietară de afacere, ea hrăneşte soldaţii sau îi aprovizionează cu diverse lucruri necesare - la început catarame, apoi bocanci şi cămăşi. Îl întreţine şi pe Predicator, când acesta este nevoit să se ascundă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Mutter Courage” sau Brecht trăiește și dincolo de canoane de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Mutter Courage” nu este deloc un text care să se monteze prea des pe scenele românești, pentru că nu e deloc un text comod. Și, în general, puesele lui Brecht se montează rar și stârnesc diverse dispute și discuții în care revin termeni precum „brechtiansim”, „efect de distanțare”, „teatru epic”…
  De data asta, Teatrul Mic –cel atât de celebru odinioară, dar căruia de ani buni i-a apus steaua – propune aproape de finalul stagiunii „Mutter Courage și copiii ei”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. La ritmul pe care l-a avut acest teatru bucureștean în ultimii ani – ritm al premierelor și al valorii spectacolelor –, montarea lui Victor Ioan Frunză, al cărui nume este o garanție a calității, cu Rodica Negrea în rolul principal, e din start o rara avis, cu șanse să readucă publicul în sala din străduța cu rezonanțe istorice. O rara avis și o gură de aer…
  Așa cum a conceput regizorul spectacolul,
  Citeste tot pe Yorick
• Un Mic-spectacol despre emoţii şi decizii imposibile de Silvia I. Cazacu sursa: Agenda LiterNet
  Anna Fierling şi copiii ei sau Mutter Courage este o piesă cu un puternic mesaj socio-politic, ce militează împotriva războiului. Plasată în Suedia, unde frigul este un duşman aspru şi greu de învins, una din cele mai cunoscute opere brechtiene descrie viaţa de familie şi de fapt alegerile pe care oamenii au fost nevoiţi să le ia în timpul războiului. Bertold Brecht a scris piesa în 1949, gândind-o să lase publicul să decidă asupra vinovaţilor din situaţiile respective, astfel că a setat un context în care spectatorii nu pot face alegerea potrivită şi sunt puşi în dificultate.
  Mutter Courage este o femeie curajoasă şi cinstită şi nu ezită atunci când trebuie să îşi salveze copiii, dar fără a-şi pierde demnitatea. Ca proprietară de afacere, ea hrăneşte soldaţii sau îi aprovizionează cu diverse lucruri necesare - la început catarame, apoi bocanci şi cămăşi. Îl întreţine şi pe Predicator, când acesta este nevoit să se ascundă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Mama Curaj şi traiul sub semnul războiului de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Să fii sentimental şi totodată dur pe timp de război este probabil o luptă crâncenă între structura ta morală şi dorinţa de a supravieţui cu orice preţ. Pe timp de război iluziile nu-şi au rostul, ca pe timp de pace. Iar pacea e atât de scurtă încât nu mai ştii cum s-o trăieşti...
  Anna Fierling, protagonista piesei lui Bertold Brecht, „Mutter Courage şi copiii ei”, vieţuieşte în plin război, având ca armă sentimentele sau vicleşugul. E o mamă autoritară şi totodată afectivă, e o mamă profitoare şi în acelaşi timp face exces de zel, e o mamă speriată de sărăcie dar renunţă la tot ce a acumulat pentru traiul familiei. E o mamă care maschează dragostea şi durerea pentru copiii săi. Această femeie, care face contrabandă pe câmpul de luptă, e obligată la compromisuri, numai să-şi ţină copii sub aripa sa. Ea, Mutter Courage (Mama Curaj) încearcă să-şi apere progeniturile (doi fii mari şi o fiică mută) de pacostea din jur,
  Citeste tot pe Jurnalul
• Mutter Courage, o istorie a supravieţuirii şi a maternităţii de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Victor Ioan Frunză a inovat în profunzimile şi simbolurile textului original, modificând canonul brechtian şi transformând piesa într-o dramă a opţiunilor, conform unui adagiu personal: „Dacă optezi, eşti nefericit, dacă nu optezi, eşti şi mai nefericit”. Desigur, ortodcşii brechtieni vor fi contrariaţi, însă nu vor putea ignora omenia caldă a acestui spectacol despre Curaj şi Sărăcie; Eroism şi Compromis; Nevoie şi Lege. Pentru Mutter Courage, lupta nu se duce cu arme, ci cu sentimente. Marfa din cutii e amestecată cu destinele copiilor. Cum alegi între viaţa unuia şi ziua de mâine a celuilalt? Spiritul întreprinzător al acestei femei voluntare, care învaţă să trăiască sub semnul războiului, se confruntă cu sufletul mamei care încearcă să îşi ocrotească familia. Cum poţi lua o decizie corectă, când ambele variante sunt greşite?
  Decorul şi costumele Adrianei Grand aduc pe scenă o lume tumultuoasă, mereu în mişcare,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Numeroase intenții pentru un experiment… de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Teatrul Mic în ultima etapă a stagiunii anului trecut s-a dovedit activ prin selecții repertoriale deosebite, în spectacole cu intenții de experiment precum “Mutter Courage și copiii ei” (cronică de război) de Bertolt Brecht și “Volpone” de Ben Jonson.
  “Anna Fierling și copiii ei” piesa lui Brecht devine cunoscută în timp ca “Mutter Courage”, iar la Teatrul Mic se prezintă sub aspectul unei “versiuni scenice” aparținând unuia din prestigioșii regizori ai mișcării noastre teatrale actuale, Victor Ioan Frunză. Amintim că este una din piesele importante ale dramaturgului, teoreticianului și poetului, Bertolt Brecht (1898 – 1956), scrisă în 1945, înaintea “Micului Organon” în care își definea conceptul său de “teatru epic” și “efectul distanțării” în interpretare. Cu trecerea vremii, conceptul său a înregistrat vârfuri de succes și a devenit apoi, o cale de inspirație regizorală sub alte formule însă,
  Citeste tot pe Spectator
• Metafora decorului de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  Nunta mic-burgheză, piesa de tinereţe mai puţin cunoscută a lui Bertolt Brecht, nu-l prea anunţă pe dramaturgul reformator de mai târziu, deşi indicii de spirit contestatar există, evident, şi aici. Orientat spre soluţii de radicalizare a expresiei scenice, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat Cluj, realizat de Anca Bradu, încearcă să scoată din inerţie linearităţile conţinute în structurile textului. Fondul revoltei juvenile împotriva falselor jaloane burgheze mocneşte străveziu sub vălul aparenţelor arbitrar întreţinute de o societate îmbătrânită în convenţii stupide. Un perete transparent, interpus între actori şi spectatori, glisează şi revine, dezvăluind treptat cum stau de fapt lucrurile.
  Tabloul static iniţial nu face loc epicizării - moneda forte a dramaturgului de mai târziu -, ci întregirii caracterologice cu efecte de critică socială. Mireasa (Kezdi Imola) e gravidă şi se lasă antrenată în mascaradă de dragul integrării
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Spiritul decrepit de Daniela Magiaru sursa: Revista Orizont nr.5 - pg.25
  Nunta micilor burghezi e o nuntă pentru care pregătirile se încheie abia după ce spectatorii intră în sală. Mirele şi mireasa îşi finalizează mobila din încăperea în care îşi vor primi invitaţii. Miroase a lemn, scaunele sunt netezite, scândurile îşi găsesc utilitatea în componentele mobilierului. Totul pare făcut temeinic, cu bună dispoziţie, cu cântec, la Brecht şi cu zâmbetul pe buze. Primii invitaţi sunt prefiguraţi în fundal şi aduc cu ei un avertisment - sonor -, întrerupând refrenul vesel al harnicilor miri. Rând pe rând, regizorul le acordă partituri de solist, dar avem de-a face de fiecare dată cu caricaturi. Trăsăturile exagerate vizează deopotrivă comicul şi grotescul. Dacă primul oaspete este neglijent, curăţând cu unghia, aproape în pripă, tacâmurile pe care le aduce cu sine, cel de-al doilea le scoate circumspect din buzunar, iar un altul pare că le studiază îndelung şi le găseşte latura practică (obiectele
  Citeste tot pe Revista Orizont nr.5 - pg.25
• Un Brecht fără teorie și fără teorii de Mircea Morariu sursa: Revista Familia nr.6/2013 – pg.120
  Atunci când vine vorba despre Brecht – omul de teatru, gândul ne duce la un dramaturg serios, dificil, autor de texte „respectabile”, cel mai adesea complicat de montat tocmai fiindcă scriitorul de literatură dramatică a fost dublat de teoreticianul teatrului epic. Iar teoriile lui Brecht funcționează ca un fel de element provocator de inhibiții, atât pentru creatori, cât și pentru spectatori. Primii, fie vor să ne dovedească în spectacolele lor cât de stăpâni sunt ei pe teoriile brechtiene, cât de bine le-au înțeles și cu câtă ușurință le pun în pagină, fie, dimpotrivă, se încăpățânează să facă astfel încât să braveze și să sublinieze cât de mare e libertatea pe care și-o pot asuma față de respectivele teorii și cât de antibrechtiene, însă teatral valide, le sunt montările. La rându-le, spectatorii, cei cultivați, firește, cu atât mai mult criticii de teatru, se arată preocupați, dacă nu chiar obsedați,
  Citeste tot pe Revista Familia nr.6/2013 – pg.120
• Brecht, cunoscut și necunoscut de Doina Papp sursa: Luceafărul
  Operă versus autor
  Un eseu semnat Bogdan Ghiu și publicat în Liternet cu titlul foarte inspirat Ascensiunea lui Bertolt Brecht nu poate fi oprită sugerează cum nu se poate mai bine interesul surprinzător, în anumite privințe, al contemporanilor pentru opera dramaturgului german. Această ascensiune e sinonimă și cu redescoperirea continuă a substanței pieselor sale transpuse în versiuni noi, care reevaluează temele teatrului său social, necesare scenei din toate timpurile, și nu doar atât. De mare interes se bucură operele de tinerețe, cu suflul lor poetic remarcabil, când scriitorul, fiind mai puțin angajat politic, dădea curs preocupărilor lirice și metafizice, iar contradicțiile care au pus adesea teoriile sale în contrast cu opera sunt din ce în ce mai des sursa unor dezbateri pasionante. Brecht marxistul, Brecht redegistul, antipatizat pentru antiamericanismul său, e reinventat, așadar, pe mâna operelor sale, a pieselor, în afara tezismului care
  Citeste tot pe Luceafărul
• Despre detalii - Nunta micilor burghezi la Festivalul Eurothalia, 2013 de Florian-Rareş Tileagă sursa: Agenda LiterNet
  Nu prea înţeleg de ce, dar Timişoara e unul din acele locuri din România despre care mulţi dintre noi ştim doar generalităţi. Bega, parcuri, Revoluţie, studenţime, plescaviţa, Poli Timişoara. Avem, în mod grosolan, o cultură din vederi şi felicitări de anii '80, din integrame, din clişee de turism fuşerit. Ca multe oraşe de la graniţă, Timişoara suferă din cauza perceperii ei ca un soi de "departe decent", care anulează detaliile şi reduce acest oraş viu, complex, occidental prin rânduială şi acalmie, la o noţiune banală de... "interesant".
  Unul dintre detaliile care schimbă percepţia şi dau Timişoarei acea identitate despre care mulţi au de aflat este un festival internaţional de teatru, creat de Teatrul German de Stat din Timişoara. Mai exact, Festivalul de Teatru European Eurothalia, ediţia a III-a (9 - 17 noiembrie 2013), prin care Teatrul German tocmai a sărbătorit 60 de ani de viaţă. Nu neapărat despre aniversare o să vorbim aici,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un spectacol de cea mai pura esenta brechtiana de Oltița Cântec sursa: suplimentuldecultura.ro
  Festivalul de Teatru European Eurothalia (9-17 noiembrie 2013), organizat de Teatrul German de Stat Timisoara (TGST), a adus in oras, la cea de-a treia lui editie, companii si spectacole din Germania, Olanda, Polonia, Croatia, Elvetia, Romania si a debutat cu productia gazdelor, Nunta micilor burghezi de Bertolt Brecht.
  Dramaturgia brechtiana nu este foarte ingaduitoare cu regizorii si actorii, teatrul epic impunind rigori ce vin din celebrul efect de distantare, asa ca, de cele mai multe ori, abordarea scenica devine modalitate de a demonstra intelegerea organonului brechtian, atit de detaliat exprimat in manualul propriu de poetica teatrala si montarile realizate de Brecht insusi. Chiar in asemenea conditii, dintr-un punct de vedere limitativ, regizorul Alexandru Dabija a imaginat solutii scenice inspirate, pentru o mizanscena cu amprenta. Optiunea repertoriala e cit se poate de potrivita pentru TGST: un autor german, o trupa rodata in diverse stiluri interpretative,
  Citeste tot pe suplimentuldecultura.ro
• A sad story de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Un closet flancat de floarea-soarelui, o banca-pat si o camera sordida cu vedere spre un peisaj montan. Sa fie oare vorba de o pictura moderna? Asta numai daca interpretam decorul ca o componenta a picturalului spectacular. Spatiul ingenios, adecvat intentiei regizorale si bine speculat depaseste concretetea elementelor si trimite spre simbolic. Tot asa cum viata de zi cu zi a celor doua personaje, cu o identitate deloc neglijabila – un retardat si o prostituata – capata nuante si se complica pe parcursul intilnirilor dintre ei. Doua fiinte marginale care reusesc sa gaseasca un liant de comunicare, sa se apropie, intuind fiecare punctele sensibile ale celuilalt si sa se descopere printr-un limbaj ce depaseste de multe ori nivelul cuvintelor si apeleaza la variate sonoritati muzicale, integrate atmosferei. Ea cinta si el asculta fascinat de o melodie ale carei inflexiuni trimit la bizara imagine materna cu o recurenta obsesiva. Aici granita se suspenda pentru ca distinctia dintre
  Citeste tot pe Observator Cultural
• No mom's land - un tărîm al Adei Milea de Oltea Şerban Pârâu sursa: Agenda LiterNet
  La nu mult timp după ce uimea cu albumele Aberaţii sonore (1997) şi Republica Mioritică România (1999), Ada Milea continua să şocheze renunţând la statutul de actriţă a Teatrului Naţional din Tg. Mureş şi la aparent promiţătorul contract canadian cu "Cirque du Soleil", revenind în nesiguranţa balcanică al cărei produs artistic este, de altfel şi abordând o cale cât se poate de independentă.
  Noua producţie discografică Ada Milea - No Mom’s Land (titlu omonim cu acela al spectacolului de la Teatrul Luni, în care joacă în regia lui Radu Afrim) este editată de Green Hours şi este distribuită (sau nu) în unele locuri (prea puţin cunoscute) din Bucureşti. Albumul conţine şi melodiile din piesă, dar şi multe altele. Discul No Mom’s Land denotă o evoluţie a preocupării protagonistei pentru aspectele muzicale ale creaţiei ei, textul rămânând însă şi acum cel care domină. Deşi citatul melodic (din folclorul sătesc, orăşenesc, romanţă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Iluzia lui Brecht de Teodora Cascarade sursa: Yorick
  Când sunt bine alese, cuvintele au o putere
  atât de mare în ele, încât o descriere îţi
  trezeşte adesea imagini mai însufleţite
  decât însăşi vederea lucrului zugrăvit.
  Joseph Addison
  
  Metaforele sunt greu de pus în scenă. În principal, pentru că figurile de stil sunt antinomice principiului fundamental al teatrului – acţiunea. A încerca să imaginezi şi să redai ceva ce nu se poate naşte decât în mintea spectatorului este unul din motivele pentru care teatrul poetic nu a putut rezista mai mult de contextul în care a fost creat. Cred că, uneori, simplitatea cuvântului atinge mai bine decât amploarea unui ansamblu de gesturi şi sunete aparent haotice.
  Însă dilema apare atunci când montezi un text al unui autor care scrie contrar tuturor principiilor dramatice, care declară că teatrul său este unul epic, că iluzia nu mai este posibilă, iar scopul unui spectacol nu e de a stârni milă şi frică, de a conduce către catharsis,
  Citeste tot pe Yorick
• Un spectacol muzical german este premiera stagiunii la Sibiu de Alina Boboc sursa: Cronica Română
  Teatrul Naţional “Radu Stanca“ (TNRS) din Sibiu deschide stagiunea 2011-2012 cu o premieră, “Domnul Puntila şi sluga sa Matti / Herr Puntila und sein Knecht Matti”, în regia Ancăi Bradu. Având la bază textul lui Bertolt Brecht, producţia Secţiei Germane a Teatrului sibian este o comedie muzicală, ce prezintă povestea unui aristocrat care încearcă să îşi schimbe identitatea cu cea a servitorului său, comedia de situaţii fiind completată de o intrigă amoroasă. Pentru această piesă a sa scrisă în anii războiului, Brecht însuşi recomanda abordarea în cheia “Commedia dell’Arte”, naturalismul fiind “insuficient în acest caz”.
  Spectacolul, cu două reprezentaţii, miercuri 14 şi joi 15 septembrie, nu este singura premieră anunţată a stagiunii de la TNRS. Altă premieră a noului sezon teatral – spectacolul “Insula” în regia lui Vlad Massaci – este o adap­tare după textul omonim al poetului suprarealist Gellu Naum.
  Citeste tot pe Cronica Română
• „Domnul Puntila si sluga sa Matti“ de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Teatrul sibian, de data aceasta prin sectia germana, a oferit publicului si un alt spectacol savuros, „Domnul Puntila si sluga sa Matti“, de Brecht, in regia Ancai Bradu. Ceea ce a facut regizoarea, pe scena goala, ocupata in majoritatea timpului de o masinuta care se plimba in sus si in jos, a fost sa speculeze punctele tari ale lui Brecht, reusind sa fereasca spectacolul de excesele si plictiseala pe care le poate produce, in unele cazuri, efectul de distantare. Sau de diluarea pe care o mai aduc din când in când songurile. Daca montarea e cuceritoare, aceasta se datoreaza in primul rând ritmului diabolic imprimat de regie si energiei explozive din prestatiile actorilor, mai ales a aceluia din rolul principal, Daniel Plier. In interpretarea lui, Domnul Puntila devine un idealist incandescent mixat cu un cinic malitios. Actorul frânge cadentele si traieste totul inflacarat la maximum, fie ca e vorba de idealuri sociale, fie de… betie. O adevarata bomba care respira energie
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Gustul puterii naşte monştri de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Societatea în care trăim este atât de sufocată de politică, încât ideea de a pune în scenă o piesă încadrabilă în zona teatrului politic ar putea fi perdantă. Desigur, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” are avantajul că este un text montat rar în România – unde Brecht în general este montat rar – şi tocmai prin asta poate atrage. Apoi, fiind vorba de o parabolă satirică despre ascensiunea lui Hitler – şi tot ce e legat de hitlerism e încă un subiect mustos în plan artistic —, spectacolul de la Teatrul Odeon, în regia lui Dragoş Galgoţiu şi cu Ionel Mihăilescu în rolul titular, este o propunere teoretic interesantă într-un peisaj teatral adesea monoton.
  Însă formula aleasă de regizor – un spectacol de cabaret, cu coregrafia lui Răzvan Mazilu –, deşi ofertantă, se diluează aproape de la a doua scenă, lăsând impresia unei idei necoagulate. Ghiceşti în spatele a ceea ce se întâmplă pe scenă o întreagă gândire
  Citeste tot pe Yorick
• Ascensiunea lui Bertolt Brecht nu poate fi oprită de Bogdan Ghiu sursa: Agenda LiterNet
  Cortinele se ridică una după alta, în profunzime. Ca o ceapă îşi dezvăluie teatrul scenele, în profunzime, scenă după scenă, feeric.
  Fundalul, adică interludiile-entertainment, se desfăşoară în faţă, între scenă şi sală, bidimensional, plat, în avanscenă: cabaretul, revista, azi televiziunea şi "conţinutul" unic al nenumăratelor media sînt de fapt spectacolul principal, spectacolul-cadru-fond principal, permanent la rampă, prim-plan continuu. La fel ca Debord (Societatea spectacolului etc.), poate şi ca Marx, în regim popular, cel mai popular, generic însă (spectacolul), Brecht nu încetează nu să crească, ci să se adeverească, să devină adevărat, adevăr. Spectacolul trebuie să redevină teatru.
  În avanscenă, în faţă, aşadar, muzica, dansul, stripteasul continuu, teaser de strip: performanţa. Media e realitatea.
  *
  America sau Germania? Chicago sau Berlin? Şi, şi, una prin alta. Ceea ce ni se anunţa şi ni se prezenta ca
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• De ce s-a montat Arturo Ui la Odeon? de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Pornind de la o carte. Adesea, în cărţile şi eseurile sale profesorul bucureştean Lucian Boia ne-a atras atenţia că, în realitate, nu învăţăm nimic din istorie. Aceasta nu înseamnă însă că acumulările trecutului nu se răsfrâng asupra prezentului şi asupra noastră, că nu decontăm deloc la preţ redus ceea ce a fost rău în el.
  Poate tocmai spre a ne ajuta să devenim ceva mai înţelepţi şi, astfel, să ajungem să plătim un preţ mai mic pentru greşelile de azi care sunt rodul unor greşeli din trecut a scris Lucian Boia „De ce este România altfel?”
  E vorba despre un eseu apărut în seria de autor a editurii Humanitas, despre o carte lansată la Târgul de carte din această toamnă de la Bucureşti, o carte repede devenită bestseller ( a fost urgent nevoie de un al doilea tiraj), o carte despre care toată lumea vorbeşte.
  Nu intenţionez, acum şi aici, o recenzie a volumului profesorului Boia. O voi face în spaţiul rubricii Explorări pe
  Citeste tot pe Adevărul
• Conopida a explodat de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Un bâlbâit, un nimeni, un prăpădit de speculant pe piaţa legumelor, un arivist, un frustrat maniac ajunge, cu ajutorul unei găşti de bătăuşi criminali, să controleze oraşul. Povestea cutremurătoare a lui Arturo Ui (Adolf Hitler) a fost scrisă de Bertolt Brecht in 1941, când cel de-Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare. Incredibilul se întâmplase – conopida a explodat. De atunci lumea nu a mai fost la fel.
  Textul, fidel esteticii brechtiene este o parabolă politică, un cabaret social cu accente groteşti, menit să păstreze în mintea spectatorului un mesaj de o gravitate maximă – istoria se poate repeta oricând deci fiţi vigilenţi! Un alt Arturo pândeşte în orice colţ de conştiinţă amorţită, în orice populaţie care se lasă pradă amăgirilor.
  Spectacolul Teatrului Odeon este - indubitabil - cel mai serios, mai aplicat, mai coerent, din cele semnate de Dragoş Galgoţiu în ultimii ani. Montarea demonstrează în egală
  Citeste tot pe Port.ro
• Brecht despre Hitler de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  După excursiile vizuale elaborate din spectacole precum Epopeea lui Ghilgameș, Viața e vis, Portretul lui Dorian Gray, n-aș zice că o montare după o piesă a lui Bertolt Brecht ar fi fost cea mai previzibilă dintre alegerile lui Dragoș Galgoțiu – deși Hamletmachine al lui Heiner Müller putea fi un precedent în teatrul (mai mult sau mai puțin) politic. Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită e, în plus, un text puțin jucat în România și unul dintre cele mai puțin „stîngiste“ explicit ale lui Brecht. De ce? În primul rînd, fiindcă Brecht voia, cu piesa în cauză, să-și facă drum în America spre Hollywood (nu avea de unde ști că, în ce privește „povestea Hitler“, Chaplin i-o luase cu un an înainte) – motiv pentru care această alegorie despre ajungerea la putere a lui Hitler (scrisă în 1941) se petrece la Chicago și în micul oraș Cicero, iar „acțiunea“ are în centru mafioți cu nume italiene.
  Era aici o strategie de marketing
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Teatru brechtian la esenţă de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Dragoş Galgoţiu este printre regizorii care nu se feresc de montările după texte clasice, „grele“, cu atît mai dificil de pus în scenă fie pentru că au fost atît de abordate, încît pare imposibil să mai găseşti ceva care să depăşească nişte tipare şi care, în acelaşi timp, să nu fie făcute doar de dragul de a inova, fie pentru că sînt texte care, în sine, nu mai pot spune multe sensibilităţii contemporane. Chiar dacă uneori Galgoţiu nu este uşor de „citit“ (ca în Viaţa e vis sau chiar ca în Epopeea lui Ghilgamesh), în Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, a găsit un twist care oferă o deschidere contemporană unui text ce părea a fi încadrabil într-o anumită epocă şi un context specific: preluarea puterii de către Hitler şi nazificarea Germaniei. Nici nu putea să pice mai bine un spectacol în care se vorbeşte despre acapararea puterii de către un dictator – de altfel, în România, unde nu există nici un an de calm
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Ascensiunea gangsterului Arturo Ui, înălţimea actorului Ionel Mihăilescu de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Spectacolul “Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită” merita să fie montat de Dragoş Galgoţiu pe scena Teatrului Odeon, măcar şi pentru actorul Ionel Mihăilescu, care conturează personajul cu pricina lăsat de mai bine de 70 de ani de Bertolt Brecht în istoria dramaturgiei universale. E o creaţie actoricească demnă de a fi păstrată în memorie.
  În această piesă este expus, în formă alegorică, mecanismul venirii la putere a lui Hitler, dar ca analogie autorul a folosit subiectul care descrie evoluţia unui individ, Arturo Ui, în lumea criminală a gangsterilor din Chicago: cum o bandă, în frunte cu un cinic, bine mascat, ajunge să ţină sub papuc o lume, o lume consumatoare de zarzavat.
  Dragoş Galgoţiu (regie, Light Design şi coloană sonoră), ajutat să dea spectacolului formă definitivă de Andrei Both (decor), Doina Levintza (costume) şi Răzvan Mazilu (coregrafia), a introdus metafora în teatru cu “elemente de cabaret”,
  Citeste tot pe Jurnalul
• Distanţarea lui Brecht pe înţelesul trăiriştilor de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Teatrul românesc, oricât ar fi el de mare, de bun, de emoţionant, fantastic şi genial îşi are limitele lui. Avem actori minunaţi, regizori inventivi, dar ce nu avem… şi totuşi; suntem cam mărginiţi. Jucând din organism, aşa cum vedem mai mereu pe scenele autohtone, ne atingem maximul de potenţial odată cu tătucul Stanislavski. În el deschidem ochii, pe el îl cităm, după metoda lui predăm şi învăţăm, unii studenţi conştiincioşi îl şi citesc, alţii îl simt prin toţi porii lor mustind de talent şi nu mai au nevoie de lectură, cum scria el acum 80 de ani jucăm şi noi acum, cu el ieşim la pensie. Şi ar mai fi ceva: suntem şi încăpăţânaţi – noi ca neam. Aşa că nu vrem nici în ruptul capului să vedem mai departe de „Aici şi Acum”.
  Constatam cu destul regret că prea puţini actori îşi conduc personajul cu gând coerent; cei mai mulţi joacă într-un soi de inerţie talentată şi suplinesc prin emoţie haotică, dar de efect,
  Citeste tot pe Yorick
• Mult zgomot … fără rost de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Cei care vor viziona acest spectacol vor reține, fără doar și poate, coregrafia și mișcarea scenică funcționale pentru un cabaret, realizate meșteșugit de Răzvan Mazilu, costumele timpului istoric al narațiunii, rafinat concepute de Doina Levintza, interpretarea Dorinei Lazăr în Dogsborough, ca și a celor două dansatoare – Ioana Marchidan, Judith State -, dar vor fi deranjați de insistența sonorizării muzicale și vocale în rostirea replicilor, ce anulează cursul poveștii lui Bertolt Brecht.
  “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” apare ca un experiment teatral specific stilului cultivat de regizorul Dragoș Galgoțiu, caracterizat prin exces de accente vizuale cu intenții metaforice mult discutabile în raport cu substanța textului ales, și stăruitor zgomotos sonor. Piesa aparține dramaturgului, poetului, dar și teoriticianului german, Bertolt Brecht căruia i se datorează curentul “teatrului epic”, ca dramaturg, dar și “efectul
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Ascensiunea lui Arturo Ui sau Efectul de diluare de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Ideea regizorală cu care Dragoș Galgoțiu a abordat piesa lui Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, devine clară după primele 5 minute din noua producție de la Teatrul Odeon: e vorba despre o suprapunere a textului brechtian considerat o critică a lui Hitler cu estetica filmului mut, în particular a celebrului film al lui Chaplin, Dictatorul, film având aceleași scopuri critice. Problema rămâne ce faci în următoarele 2 ore de spectacol.
  Istoric vorbind, această alegere respectă geneza piesei, care a fost scrisă de Brecht în 1941, în timp ce aștepta să primească permisiunea de a intra în SUA, unde urma să se stabilească. Despre ce să scrii într-un asemenea moment, dacă nu despre gangsterii din epoca prohibiției, folosindu-i ca metaforă pentru ca viitori tăi spectatori americani să înțeleagă mai bine cum devin interesele financiare rampă de lansare a extremelor politice. Nici că putea fi un moment mai bun pentru readucerea pe
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Arturo Ui la Cabaret de Doina Papp sursa: Revista 22
  Exagerările de pe vremea comunismului privindu-l pe Bertolt Brecht, vulgarizarea mesajului său politic și social au deformat nu de puține ori viziunea în privința per­ceperii spectacolelor cu piesele sale, mai mult decât aceea privind crearea lor. Fiindcă avem în amintire succese internaționale (Giorgio Strehler, de pildă, îndră­gostit de Brecht) sau românești precum Opera de trei parale, în regia lui Liviu Ciulei, Omul cel bun din Sâciuan, în regia lui Andrei Șerban, Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu, și chiar Arturo Ui, în regia lui Horea Popescu, invocat zilele acestea, care i-au redat lui Brecht locul cuvenit în spectacologia modernă, în pofida comentariilor partizane care mai mult l-au deformat. Nu doar pentru contribuția sa la demonstrarea funcției politice și sociale a teatrului (hélas!) Brecht n-a putut fi marginalizat, dar și, mai ales, pentru estetica teatrală elaborată pe care ne-a lăsat-o în Micul Organon, reductiv și păgubos
  Citeste tot pe Revista 22
• Un Brecht mai puțin obișnuit de Liviu Ornea sursa: ObservatorCultural
  A trecut ceva timp de la premiera spectacolului lui Dragoș Galgoțiu de la Teatrul Odeon cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Dar e un spectacol despre care merită să se scrie, chiar dacă n-au lipsit cronicile. În plus, îmi place să cred că afirmația lui Andrei Pleșu, „scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică, nu poate adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis“, e prea tranșantă, iar scrisul despre teatru are utilitatea lui. Cu spectacolul acesta, Dragoș Galgoțiu rupe, dar nu complet, seria Portretul lui Dorian Gray, Hamlet Machine, Ghilgamesh, Viața e vis – care începuse să cadă în manierism. Păstrează însă tendința expresionistă și plăcerea imaginii fastuoase, construind un Brecht destul de contra clișeelor. Piesa Arturo Ui nu a fost gîndită ca un cabaret. Și, de obicei, era montată în cheie gravă și chiar tezist. Cum și e textul acesta, parabolă explicită a ascensiunii lui Hitler, în care Reichul e
  Citeste tot pe ObservatorCultural
• Favorizând povestea… de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Semnatarul acestei cronici de spectacol fiind, înainte de toate, filolog și profesor solicită îngăduința unor mai lungi preliminarii fundamentate pe ceea ce socotește a fi utile reîntoarceri la cărți și la citatele aferente. Totul spre a încerca să ne lămurim pe îndelete, poate chiar și mai bine, asupra felului în care stau lucrurile cu Brecht, cu importanța lui în istoria teatrului secolului al XIX-lea, cu ce înțelegem prin conceptul de „piesă pedagogică”, dar și prin acela de „brechtianism”.
  Începem cu un citat mai amplu din clasica Istorie a teatrului universal (Editura Univers, București, 1971) a lui Vito Pandolfi. „Ceea ce face din Bertolt Brecht – poet, dramaturg, prozator, gânditor – o figură eminentă, am zice simbolică, și nu numai în cadrul strict teatral, este faptul de a fi gândit și realizat o nouă formă de reprezentare a lumii, cu o nouă și clară orientare etică. El este un îndrumător al conștiinței și însăși
  Citeste tot pe Yorick
• ​Cercul de cretă caucazian - Lecţia de brechtianism pe scena Szigligeti de Andreea Costea sursa: crisana.ro
  De fiecare dată când alege să monteze în Oradea, fie la Teatrul Szigligeti, fie la Teatrul Regina Maria, Anca Bradu pare că urmează un program estetic cu funcţie pedagogică, atât pentru actori, cât şi pentru public. Acest program impactează spectatorul, o dată, prin tematica propusă, a războiului privit din diverse perspective, şi mai apoi, prin familiarizarea cu teorii şi curente teatrale emblematice.
  Prima a fost metoda grotowskiană a teatrului sărac, „predată” de Anca Bradu în 2015 („Clasa Noastră”, de Tadeusz Slobodzianek, Teatrul Szigligeti), urmată, în 2016, de lecţia dadaismului („Cabaretul Dada” de Matei Vişniec, Teatrul Regina Maria). Toamna lui 2017 îl aduce în prim plan pe Bertolt Brecht, cu piesa „Cercul de cretă caucazian”, montată la Teatrul Szigligeti. Trei curente şi perspective diferite asupra aceleiaşi teme: războiul. Indubitabil Europa, în Primul şi al Doilea Război Mondial a suferit transformări ireversibile
  Citeste tot pe crisana.ro

Discutii:

propune tema de discutie