Cum stă teatrul românesc? de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Dacă ar fi să fac un top al celei de-a 20-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), cum au făcut unii colegi ai mei, în acesta ar figura Regele moare, în regia lui Silviu Purcărete, Miriam W, înscenat de Radu Afrim, şi Codrii, montat de Alexandru Berceanu. Las la o parte, fireşte, spectacole dinainte văzute – Strigăte şi şoapte, r. Andrei Şerban, Herr Paul, r. Radu Afrim – sau încă nu văzute –
Pyramus & Thisbe 4 you, r. Alexandru Dabija – susceptibile de a ocupa nişte poziţii în top. N-aş putea, pe de altă parte, să fac şi un top 3 invers, al eşecurilor, ceea ce înseamnă fie că sunt eu mai indulgent decât alţii, fie că am evitat abil astfel de spectacole, fie că selecţia FNT a fost relativ echilibrată anul acesta. Evident că, precum în alţi ani, festivalul a născut polemici, diatribe, ba chiar şi dezbateri pe facebook, în premieră absolută, cu opinii inflexibile, cu explicaţii cam străvezii, în fine, cu argumente cam umorale şi în stil „aşa e că aşa zic eu”. Personal, cred că nici un spectacol nu a fost un fiasco total, o creaţie definitiv ratată, din cele pe care le-am văzut, dimpotrivă, în fiecare, oricât de opac şi obositor mi s-a părut, am găsit elemente interesante. E-adevărat, în oglindă, că nici una din producţii nu mi-a dat senzaţia unei descoperiri, a unei bucurii care te face să ameţeşti, să-ţi doreşti să revezi spectacolul îndată ce ai ieşit din sală, aşa cum mi s-a întâmplat în alţi ani. FNT 20 ar fi astfel, zic eu, o ediţie de tranzit, nici prea-prea, nici foartefoarte.
....................................................................................................................................................
O echipă de calibru, sudată în ani, s-a văzut şi în Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic (r. Cristian
Ban, Teatrul „Andrei Mureşanu”, Sfântu Gheorghe). Sensurile subtile şi grave ale textului au fost oarecum ratate de regizor, care a păstrat din poveste doar dimensiunea maturizării unor copii, prin jocurile crude şi imitarea „oamenilor mari”. Ban a ocultat referinţele la războiul din fosta Iugoslavie şi traumele induse de acesta în destinul adolescenţilor, astfel că piesa îşi pierde practic forţa de sugestie profund umană, rămânând doar o istorie oarecare a maturizării şi descoperirii empatiei şi dragostei. Abordarea lui Cristian Ban mi se pare dramaturgic şi hermeneutic superficială, mai ales în cazul unui text impresionant, cum e cel al scriitoarei sârbe. E un decupaj regizoral abuziv, care ar trebuie
amendat, fără îndoială, deşi personal accept în general „operaţiile” făcute de directorii de scenă asupra pieselor. Ban e un exemplu de „aşa nu”.
Totuşi, textul e îndeajuns de bine scris ca şi aşa, amputat de orizontul care-i dă anvergura literară, să rămână măcar delicios, cum îl transpun vizual actorii de la Sfântu Gheorghe, temperamentali şi savuroşi. Sebastian Marina, Daniel Rizea, Claudia Ardelean şi Fatma Mohamed s-au jucat frumos de-a copiii care cresc, devenind din nişte animăluţe neiertătoare nişte adolescenţi care descoperă iubirea, care reuşesc să treacă dincolo de aparenţe şi să vadă înăuntrul sufletului celuilalt. Se râde mult la Poveşti de familie, dar se şi simte destul. Energici, ludici, fiecare cu personalitate, cei patru actori au încărcat scenic admirabil un text descărcat de filonul său dur.
.....................................................................................................................................................
