Scena Teatrului Aureliu Manea din Turda e complet goală. Cutia neagră, celebră, rece, a lui Stanislavski. Plus un microfon. De undeva, din zona ei cea mai îndepărtată a scenei îşi face apariţia o femeie. E, îmbrăcată în negru, pantaloni şi bluză, o vestimentaţie simplă, standard ce te duce uşor cu gândul la ideea de uniformă.
Femeia e, evident, timidă, nesigură pe sine. Se apropie de microfon şi parcă încurcată, cu vocea ezitantă, tremurândă, încearcă să ne salute pe noi, cei ce ne aflăm în sală. Are urme de lacrimi în ochi, numai că prima frază pe care o rosteşte vorbeşte, culmea!, despre o fericire dintr-o vreme trecută. O vreme socotită a fi una a împlinirii. Femeia ne spune că ea, ea a înflorit în lagăr. De-a lungul confesiunii sale, cuvântul lagăr va mai reveni de câteva ori. Însă, de fiecare dată, femeia ne spune că acolo, în lagăr, ar fi făcut ori ar fi vrut să facă cu totul altceva decât ne mărturisise data
Citeste tot pe
Adevărul
