regizor caut piesa

Piese de Carmen Vidu

adauga piesa

Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase

Spectacolul este o stare, un cântec de dinainte de somn. Frânturi de scrisori, de interviuri, de amintiri, de frici, de spaime, de singurătăţi, câteva cântece, o actriţă şi un pian compun un tablou simplu, uman, cu un singur personaj: Maria Tănase.

Ce n'est pas une chanson d'amour

Spectacol despre sunetul şi imaginea Bucureştiului. "Vineri seara merg să dansez. Mă îmbrac frumos şi merg să vad cum se dansează-n Bucureşti, mă sărut "cheek-on-cheek" ca Elena Ceauşescu, privesc pantofii fetelor şi ce ascund ele sub paiul din care trag zgomotos. Sau blând. Sâmbată seara nu ies. Sunt cuminte şi curată pentru slujba de duminică dimineaţa de la Biserica Stavropoleos unde ajung pe jos, cu stomacul gol. Seara mănânc bine şi luni mă trezesc tot în Bucureşti, deşi, l-aş schimba oricând cu Londra (sau cu aproape orice capitală europeană civilizată)." Bucureştiul nu mai e o poveste de dragoste.

Eu. O casă de păpuși.

O poveste feminină după piesa O casă de păpuşi de Henrik Ibsen. un eseu cu accente feministe pe tema singurătăţii (post-suferinţă în dragoste) a femeii care a sacrificat tot pentru bărbatul iubit şi pentru familie.

Jurnal de România. Sfântu Gheorghe

Scenariul constă în poveştile de viaţă legate de municipiul judeţului Covasna ale celor şase actori veniţi aici din alte oraşe ale ţării.

Jurnal de România. Timișoara

Câţiva actori, de vârste diferite, cu opţiuni de viaţă diferite, cu destine, firesc, deosebite, formaţi în felurite etape ale României postbelice ca oameni şi artişti vorbesc despre ei. Fac un fel aparte de teatru la persoana întâi. De data aceasta, e vorba despre şase actriţe, născute într-un interval de timp destul de amplu – de la sfârşitul anilor 40 până la începutul ultimului deceniu al veacului trecut- care se mărturisesc în faţa noastră.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Carmen Vidu 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Carmen Vidu

• Scene pline în weekend de Maria-Clara Brumariu sursa: Adevărul
  Scenele teatrelor Ion Creangă, Nottara, Bulandra şi Fabrica sunt invadate în următoarea perioadă de artişti de teatru şi dans contemporan cu ocazia primei ediţii a festivalului Temps d’Images.
  Temps d’Images nu înseamnă însă doar teatru şi dans, ci şi artă video, proiecţii de film şi producţii tv. Temps d’Images este un proiect european interdisciplinar ce are ca scop principal crearea de punţi de comunicare între persoanele din zona artelor spectacolului şi artelor vizuale, în ideea creării de noi forme artistice. Accentul cade pe relaţia dialectică dintre scenă şi imaginea filmată, dintre personajele reale şi imaginile proiectate.
  Caracteristica principală a spectacolelor din Temps d’Images constă în încercarea de aduce un echilibru între acum şi atunci, între live şi „înregistrat“, folosind imaginea video sau multimedia, ca un element dramaturgic esenţial în artele spectacolului.
  Creat în anul 2002, de canalul de televiziune
  Citeste tot pe Adevărul
• Bucureştiul fiecăruia de Gina Şerbănescu sursa: Dilema Veche
  Club Fabrica, final de festival "Temps D’Image". Premieră: Ce n’est pas une chanson d’amour. Regia Carmen Vidu. Cu Marius Manole, Istvan Teglas, Florentina Ţilea şi Paul Dunca. Patru poveşti ţesute prin text, cîntec, dans şi, desigur, proiecţii. Nu e vorba de personaje, ci de autobiografiile interpreţilor. Dar, prin plasarea într-un perimetru artistic, fie el şi neconvenţional, actorul, chiar şi atunci cînd se manifestă nedisimulat autobiografic prin simpla asumare a contextului, devine personaj. În acest caz se vorbeşte de Bucureştiul tău, al lui, al orişicui, nu doar de Bucureştiul lui Paul, al lui Istvan, al lui Marius sau al Florentinei.
  Spectacolul începe după primul moment al lui Istvan Teglas. Nu am aflat dacă e o intenţie de regie sau e talentul acestui actor de a impune o substanţă artistică reală oricărui context în care intră. Atunci începe spectacolul, după toate rigorile căruia i se supune fenomenul în cauză. Înţelegi că ai
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Autenticitatea şi mitul. Pasărea măiastră - Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase la festivalul Undercloud, 2014 de Monica Ploeşteanu sursa: Agenda LiterNet
  Nu ştiam foarte multe despre viaţa Mariei Tănase înainte de a vedea spectacolul Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase la festivalul Undercloud, 2014. Ascultasem câteva cântece interpretate de ea şi voiam, de fapt, să aflu contextul în care au apărut şi să înţeleg astfel de unde le venea forţa (Ciuleandra), pofta de viaţă (Bun îi vinul gurghiuliu), gravitatea (Cine iubeşte şi lasă), parfumul lumii de altădată (Nunta ţigănească)...
  Spectacolul conţine şase dintre melodiile Mariei Tănase. Mirela Pană, actriţa care o interpretează, are o voce puternică, pătrunzătoare, foarte apropiată ca timbru de cea a cântăreţei. Nu ascultasem niciodată melodiile live: dacă acestea au un efect puternic şi înregistrate, ei bine, la spectacol, în interpretarea Mirelei Pană, ele au fost de-a dreptul răscolitoare.
  Partea de documentar a spectacolului creează o puternică impresie de autenticitate. Însemnările Mariei Tănase alternează cu
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase”, în premieră la Godot Cafe Teatru de sursa: Revista Teatrală Radio
  Un spectacol sincer, ca o stare, încărcat de emoție, care îți dezvăluie o altă față a Mariei Tănase, departe de personajul mediatizat. Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase va avea premiera în București, vineri, 20 iunie 2014, la ora 19.30, la Godot Cafe Teatru. Cu Mirela Pană. La pian: George Călin. Regia: Carmen Lidia Vidu.
  Carmen Lidia Vidu, regizoarea care transformă tot ce atinge în emoție, și actrița Mirela Pană, vedeta teatrului din Constanța, care spune că „îi datora acest spectacol Mariei Tănase pentru că de zece ani se învârte printre cântecele ei”, te invită să o redescoperi pe Maria Tănase într-o confesiune-concert. Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase este un video poem teatral ce aduce pentru prima dată pe o scenă de teatru documente autentice, scrisori de arhivă, frânturi din interviurile, gândurile și amintirile Mariei Tănase, alături de 6 dintre cântecele nemuritoare ale artistei,
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Quo Vadis, Marie… de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  Şase cântece, documente inedite, proiecţii ale unor imagini de arhivă cu puternic impact emoţional, un microfon, un pian, o rochie roz (pentru un destin nu chiar en rose), o voce de dincolo de timp şi de prejudecăţi – Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase ne propune o viziune complet nouă asupra omului – de ce nu şi a artistului – Maria Tănase, o ieşire din schemă, din clişeu, din mit, o oră de sinceritate, într-un spectacol-document, cu o dublă valoare: de mărturie şi testamentară.
  A trăit numai 47 de ani dar a avut o viaţă plină, palpitantă chiar. A fost iubită dar şi invidiată, urâtă pentru originea ei simplă (copilăria idilică în mahalaua Cărămidari) dar şi pentru versatilitatea talentului ei, pentru harul datorită căruia îşi găsea loc în inima fiecărui ascultător, ca şi pentru rapiditatea cu care a ajuns dintr-o angajată de planul trei la Teatrul de Revistă, în cap de afiş, pe aceeaşi scenă.
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Artistul şi vocile deposedării de Beatrice Lăpădat sursa: Agenda LiterNet
  Ce se poate face astăzi din figura unui artist al cărui nume se confundă inevitabil cu mitul creat în jurul său? Cum se cuantifică distanţa obiectivă dintre sentimentalismul omagial şi cinismul demolator? Prin Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase, Carmen Lidia Vidu încearcă să ofere un răspuns cu ajutorul actriţei-cântăreţe Mirela Pană, de pe poziţia unei demitizări clar asumate. Aşa-zisa demitizare funcţionează, însă, tot în favoarea unei imagini înconjurate de prestigiu, chiar dacă prestigiul este, de data aceasta, conferit de umilinţa specifică marilor spirite şi nu de ceea ce oamenii s-au obişnuit să numească "strălucire".
  Există în spectacolul cel mai recent al regizoarei multimedia o serie de îngemănări care se dovedesc, în cele din urmă, funcţionale pentru că aceste asocieri decurg nu din arbitraritate, ci din asumarea unui tip de construct al personajului. Cadrul obscur şi rafinamentul sobru care caracterizează
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cum se construieşte o cădere de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  Din caietul de prezentare al spectacolului de faţă aflăm că el constituie prima producţie din cadrul proiectului „Surorile Heddei. Susţinerea femeilor artist din România şi Estul Europei”, câştigător al Ibsen Scholarship 2014. Mă abţin să îmi imaginez ce ar fi gândit dramaturgul scandinav urmărind acest „eseu” având ca pretext capodopera sa profund realistă O casă de păpuși (1879). Numai că pe autori demult nu îi mai întreabă nimeni ce părere au, textele lor devin pretexte, sunt ciopârţite, mistificate, totul în numele actualizării, al aducerii la zi, la cestiune. În Eu. O casă cu păpuşi, nu numai piesa lui Ibsen devine pretext, ci şi personajul ei, Nora.
  Ni se propune un eseu cu accente feministe pe tema singurătăţii (post-suferinţă în dragoste) a femeii care a sacrificat tot pentru bărbatul iubit şi pentru familie. Este mai mult ceea ce am presupus că ar fi fost de dorit să înţeleg. În fapt, e vorba de un spectacol cu teză:
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”. Sinceritatea actorului în rolul propriei vieţi de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Teatrul şi componenta sa socială. Teatrul, de când este el teatru, este şi social. Atâta timp cât există public, fără de care nu există teatru, teatrul este social. Mai mult sau mai puţin, mai declarat sau mai pierdut printre poveştile personajelor. Dar social este. Desigur, teatrul direct ţintit, care dezbate problemele unui anumit grup social, care se adresează unui anumit grup social, este mai social decât piesele lui Shakespeare, probabil. Dar simplul fapt de a face teatru-social ca un statement la adăpostul căruia poţi prezenta fapte de viaţă rupte mai mult sau mai puţin brutal din miezul vieţii aşa cum e ea, nu atrage de la sine şi componenta artistică, estetică – acel ceva care face ca teatrul să fie şi artă.
  Carmen Lida Vidu îşi propune să realizeze o serie de spectacole prin care să descopere cât mai multe oraşe din România altfel decât turistic. Iar acest proiect se numeşte „Jurnal de România”. Premisele sunt de bun augur,
  Citeste tot pe Yorick
• Cum văd şi cum simt artiştii de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Spectacolul Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, semnat regizoral de Carmen Lidia Vidu la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe este, din câte se pare, doar o parte dintr-un proiect teatral mai amplu.
  Conform planurilor regizoarei, alte şi alte episoade ar urma să fie realizate în alte Teatre din România, rolul lor fiind acela de a aduce pe scenă interesante diagnoze, fotograme, personale imagini ori luări de puls ale unor localităţi din ţară unde există teatre profesioniste şi oameni care le dau consistenţă. Nimeni alţii decât actorii.
  Ce sunt de fapt actorii? Sigur, o ştim încă de la Shakespeare- cronici vii şi prescurtate ale timpurilor în care trăiesc. Sunt oameni ca orişicare alţii, dar care, spre a-şi face bine meseria, trebuie să aibă un mai acut simţ al observaţiei decât media, ceva mai multă sensibilitate (nu, nu am de gând să revin acum la dezbaterile pe tema celebrului Paradox al lui Diderot), o capacitate de reflecţie mult mai
  Citeste tot pe Adevărul
• Carmen Lidia Vidu şi Jurnalul său de România de Gabriela Lupu sursa: Adevărul
  Regizoarea Carmen Lidia Vidu este o prezenţă foarte vie în viaţa „cetăţii”. Atentă la problemele comunităţilor în care face teatru, ea a decis să înceapă un proiect intitulat „Jurnal de România”.
  În cadrul spectacolelor cuprinse în acest proiect, actorii cu care lucrează îşi asumă riscul de a-şi expune pe scenă viaţa personală, cu amintiri calde sau dramatice de-a dreptul, cu fotografii, filme şi mărturii live, prezentându-se fiecare dintre ei ca parte integrantă a oraşelor cărora le aparţin prin naştere sau adopţie. Proiectul „Jurnal de România” are deja două „episoade”, montate la Teatrul „Andrei Mureşan” din Sfântu Gheorghe şi la Teatrul de Stat din Constanţa, spectacole care au făcut vâlvă atât în comunităţile respective, cât şi în lumea teatrului, fiind o formă de teatru-confesiune de o sensibilitate rară. Despre ea şi despre „Jurnal de România” ne-a vorbit şi nouă Carmen Lidia Vidu.
  Citeste tot pe Adevărul
• Oameni şi locuri de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  „Omul sfinţeşte locul“, „Schimbi locul, schimbi norocul“, „Omul potrivit la locul potrivit“ sînt formule simplificate de expresie a modului în care individul şi locul în care trăieşte îşi influenţează reciproc biografiile. Investigarea conexiunii omului cu spaţiul urban a fost subiect al mai multor spectacole, cu perspective diferite asupra identităţii oraşelor şi a modului în care acestea intră în relaţie cu locuitorii lor, parcurgînd procese de adaptare unii faţă de ceilalţi. Ca în orice cuplu, oraşul şi omul ajung să-şi transforme existenţa comună într-o continuă negociere. În timp ce personalitatea individului se modifică sub presiunea locului în care trăieşte, oraşul îşi creează şi el o identitate în funcţie de cei care îl locuiesc. Mai mult decît atît, fiecare individ are o evoluţie unică în raport cu oraşul şi fiecare oraş are o personalitate unică din perspectiva fiecărui locuitor al său.
  Peca Ştefan şi
  Citeste tot pe Dilema veche
• Viață și teatru de Cristina Rusiecki sursa: b-critic.ro
  Viața unui oraș se compune dintr-o sumă de mii, zeci de mii, iar în cazul unei metropole, chiar de milioane de existențe individuale. Dacă trecem dincolo de abstracțiune, dacă ne apropiem cu lupa de concret, constatăm că orașul înseamnă o sumă de fapte, de întîmplări, de situații, de dureri și de bucurii, de atitudini și de... cîte și mai cîte cumulate din diferitele existențe ale locuitorilor săi.
  Indicatorul care anunță numele la intrarea în oraș denumește generic o comunitate. La rîndul ei, aceasta se formează din multe alte comunități printre care și cea grupată în jurul teatrului. Cum se reflectă viața unui oraș în existențele oamenilor implicați în artă? Cum reiese imaginea generică despre care vorbeam din suma zecilor de fragmente de biografie? Iată ce o preocupă pe regizoarea Carmen Lidia Vidu în ultimele două spectacole ale sale, Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe și Jurnal de România. Constanța, din care recent
  Citeste tot pe b-critic.ro
• Despre Timişoara, la persoana întâi de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Sunt, cred, mai mult de doi ani de când regizoarea Carmen-Lidia Vidu a iniţiat la Sfântu Gheorghe, la Teatrul „Andrei Mureşanu“, care, iată, se încăpăţânează pe mai departe nu doar să existe, deşi se adresează unui public tot mai puţin numeros, ci să şi şocheze prin curajul opţiunilor sale repertoriale, prin interesul constant arătat teatrului social şi documentar, proiectul „Jurnal de România“.
  Regizoarea, care era, totodată, şi autoarea textului, a avut grijă să precizeze, încă din momentul în care Jurnal de Sfântu Gheorghe a cunoscut prima ridicare de cortină, că era vorba despre un proiect pe termen lung. Ceva de genul to be continued. Aşa se face că, între timp, Jurnalului de Sfântu Gheorghe i s-a asociat un Jurnal de Constanţa pe care, spre marele meu regret, nu l-am văzut şi, mai recent, un Jurnal de Timişoara. Dar şi un film documentar şi o expoziţie.
  Formula dramaturgică a episodului timişorean este, în linii esenţiale,
  Citeste tot pe Adevărul

Discutii:

propune tema de discutie