Deşi nu prea populare în mediul românesc contemporan, mai există încă pe lumea asta cronici muzicale. Vorbe după şi despre muzici. Care ar fi reciproca? Se ia, de pildă, un spectacol de teatru, să zicem Vanilla Skype, două ore de vorbe, ipostaze, poante, oglinjoare, povestioare, şi se mărturiseşte scurt: cea mai bună cronică e o muzichie. De-aş fi compozitor...
Debutul regizorul al lui Cătălin Ştefănescu e Gărânian 100%. Gărâna, satul acela carpatin, unde, în fiecare al doilea weekend de iulie, se întâmplă cel mai înalt festival de jazz din România. O noapte acolo îngăduie sunet, zâmbet, alcool, fum, hohot, gânduri, tăceri. Mii de oameni îmbujoraţi, aşezaţi pe uriaşi şi (cel mai adesea) umezi butuci de lemn. Bucăţi muzicale, frânturi, fragmente, cioburi. Aplauze, urale, linişti. Partituri, improvizaţii. Chestii care sună al naibii de cunoscut, amestecate cu chestii bizare rău. Oameni cântând la clapele pianului, oameni ciupind
Citeste tot pe
Agenda LiterNet