-
Dumnezeul New-York-ului Orb de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?
David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer.Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.
Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.
Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.
-
Spectacol remarcabil la Teatrul de Comedie: 'Edmond' - în regia lui Marcel Ţop de Iulia Jinariu sursa: Informatia.ro
Edmond' abordează un subiect de actualitate. Problemele sunt actuale, iar tema este centrată pe individul însingurat, într-o societate ale cărei valori s-au răsturnat, iar alienarea acestuia devine aproape iminentă.
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea 2005-2006, la 7 septembrie, cu proiectul "COMEDIA ŢINE LA TINEri", initiat cu sprijinul Primăriei Municipiului Bucureşti şi care are drept scop promovarea şi susţinerea tinerilor creatori de teatru, absolvenţi 2003-2005.
Marcel Ţop a absolvit în 2004 Regie Teatru la clasa prof. univ. dr. Valeriu Moisescu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti şi a fost premiat la diverse festivaluri din ţară şi din străinătate. În ultimul weekend, Teatrul de Comedie a găzduit piesa pe care Marcel Ţop, alături de câţiva actori tineri şi talentaţi au pus-o în scenă: 'Edmond' de David Mamet.
'Edmond' abordează un subiect de actualitate. Problemele sunt actuale,
Citeste tot pe
Informatia.ro
-
Cătălin Babliuc în Proxenetul de Irina Budeanu sursa: Azi
Tânărul actor Cătălin Babliuc este apreciat de regizori şi joacă în două spectacole ale acestei stagiuni. Este vorba de "Edmond" la Teatrul de Comedie, unde interpretează rolul Proxenetului şi "Cum gândeşte Amy", la Teatrul Mic, în rolul Dominic Tyghe.
Tânăra generaţie de actori începe să fie tot mai vizibilă pe scenele teatrelor noastre. Cătălin Babliuc este unul dintre tinerii actori care a reuşit, imediat după examenul de absolvire, să fie remarcat de regizori şi directori de teatru. Astfel, în această stagiune, el joacă în două spectacole: unul aparţinând teatrului de proiecte şi celălalt teatrului de repertoriu. La Teatrul de Comedie, după cum bine se ştie, proiectul, iniţiat de George Mihăiţă, "COMEDIA ŢINE LA TINEri", se bucură de un succes binemeritat atât la public, cât şi la critică şi scoate la rampă tânăra generaţie de regizori şi actori. În acest proiect l-am descoperit şi pe actorul Cătălin Babliuc. Alături de regizorul Marcel Ţop şi de colegii săi de la Facultatea de Teatru, el reuşeşte să reţină atenţia spectatorului prin întruchiparea a trei personaje în Edmond, de David Mamet. Rolurile Proxenetul, Tipul cu fluturaşi şi Colegul nr. 2 au reuşit să ne spună câte ceva despre interesul şi seriozitatea acestui tânăr actor faţă de actul teatral. Probabil că marea regizoare Cătălina Buzoianu l-a văzut în această montare şi s-a gândit să-i acorde o şansă, distribuindu-l în premiera Cum gândeşte Amy, de la Teatrul Mic. Dacă în Edmond creează trei roluri de mică întindere, dar bine construite în Cum gândeşte Amy el întâlneşte un personaj complex, care îi solicită întreaga forţă artistică. "Pentru mine Dominic Tyghe este o întâlnire neaşteptată şi mă simt foarte onorat că dna Cătălina Buzoianu m-a ales să joc în acest spectacol, împreună cu marea actriţă Valeria Seciu. M-a interesat foarte mult subiectul acestei piese, care ne vorbeşte despre conflictul dintre generaţii. Eu cred că acest conflict, prezent în orice perioadă, este o temă destul de uzată şi epuizată.
Tot ce mă impresionează la personajul meu, la Esme (n.r. personajul principal, interpretat de Valeria Seciu), la spectacol, în general, sunt situaţiile prin care trec aceşti oameni egoişti, orgolioşi, incapabili să se asculte" - ne-a spus Cătălin Babliuc.
-
Glenna cu Maria Dinulescu de Irina Budeanu sursa: Azi
Maria Dinulescu este una dintre tinerele actriţe care s-au remarcat la Gala "COMEDIA ŢINE LA TINEri". Ea a interpretat rolurile Glenna şi Peep Show Girl în spectacolul "Edmond" regizat de Marcel Ţop.
Absolventul Facultăţii de Teatru din cadrul UNATC, la clasa profesorului Valeriu Moisescu, Marcel Ţop a fost inspirat atunci când a ales-o pe colega sa, de la Actorie, Maria Dinulescu în spectacolul Edmond, inclus în proiectul "COMEDIA ŢINE LA TINEri". Deşi abia a absolvit secţia de Actorie, Maria Dinulescu a fost, deja, remarcată de regizori. Debutul ei s-a produs în filmul lui Cătălin Saizescu, Milionari de weekend. Este clar că ea are o disponibilitate foarte mare atât pentru film, cât şi pentru teatru, fenomen care caracterizează noua generaţie de artişti. Ceea ce este un lucru îmbucurător, pentru că, deşi nu există o şcoală dedicată doar actoriei de film, aşa cum se întâmplă în Occident, noul val are deschidere, deopotrivă, către teatru şi film. În acest sens, i-aş aminti şi pe colegii ei Mihai Bendeac, Ana Ularu, Maria Popistaşu, Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Bogdan Cotleţ ş.a. Maria Dinulescu are prospeţime, farmec şi o bună stăpânire a mijloacelor artistice, jucând cu naturaleţe şi trecând uşor de la dramă la comedie.
În spectacolul Edmond, ea interpretează două personaje feminine complet opuse, Glenna, o fată naivă, pură, idealistă şi Peep Show Girl, o prostituată. În Glena, ea ne aduce în atenţie prototipul fetei, încă adolescentă, care visează la o altă existenţă, decât cea obişnuită, pe care o are în viaţa reală: o simplă chelneriţă.
Trăieşte cu iluzia că într-o bună zi va fi o mare actriţă, dar şi cu iluzia unei mari iubiri.
Atunci când se confruntă cu realitatea, atunci când Edmond, personajul principal, vrea să-i deschidă ochii, ea refuză şi se ascunde cu disperare în lumea fictivă pe care şi-a construit-o. Apariţia ei în Peep Show Girl, deşi scurtă, este greu de uitat.
Nu îţi vine să crezi că fata cuminte din Glena se transformă brusc într-o femeie de moravuri uşoare, pentru care singura religie este trupul.
Alături de ea, i-am putut vedea pe Radu Iacoban interpretul rolului titular, Doru Bem, Iulia Lumânare, Mihai Marinescu, Cătălin Babliuc, Marilena Botiş şi Constantin Diţă.
-
Vocea divina a infernului - Edmond de Cristina Rusiecki sursa: Adevarul literar artistic
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decât salutar, Comedia Ţine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, sălile au fost pline până la refuz, aplauzele - lungi şi sacadate. Raportul între noutate şi teatrul tradiţional: fifty-fifty. Dacă spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, în regia Mihaelei Oană, o comedie bulevardieră de 1960 (Dumnezeu ştie prin ce se poate adresa tinerilor), şi Comedie neagră, regizat de Alex Mihail, au părut uşor îmbătrânite, le-a rămas celorlalte două, Ce tipe mişto! şi Edmond să reprezinte noutatea şi valoarea. Ce tipe mişto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi-a găsit imediat drumul către public prin problemelele actuale ale celor şase femei de 30-40 de ani care îşi gestionează viaţa, singurătatea şi dezamăgirile; apoi printr-o actorie de calitate; în sfârşit, prin capacitatea Iuliei Stănescu de a construi cu un umor de bună factură portrete de femei moderne, excelent individualizate.
Cel mai percutant spectacol rămâne, fără îndoială, Edmond, pe textul lui David Mamet, în regia lui Marcel Ţop. Cu piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate, cu montări care mizează nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul sălbatic al textului (în maniera deschisă de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel Ţop practică un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeşte cu cruzime despre voluptate şi frustrarea dementă născută în lipsa ei. Un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de ecuaţia invariabilă: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte.
Apăsat de presiunea societăţii, de setul ei de reacţii în serie limitată, legat pe viaţă prin contractul cu statul, încovoiat de dogme, personajul lui Mamet intră în scenă în momentul în care se sufocă de atâta conformism. Rutina abisală îi mărgineşte toate straturile fiinţei. Liniştea domestică şi fericirea aşezată din familie îl castrează. Pentru oameni bine integraţi ca el, debuşeul ţine tot de clişee sociale: jocuri de noroc, subcultura viciului, prolifica industrie pornografică, plăcere riguros cuantificată în preţ. Revolta benignă de pe urma întâlnirii cu un ghicitor îl duce la condiţia de proscris. Edmond evadează, e escrocat, tâlhărit, bătut, sodomizat. Devine criminal fără să-şi dea seama. În câteva ore derapează, pe povârnişul umilinţelor, de la succes social şi condiţie respectabilă la cele mai întunecate abisuri ale degradării. Învaţă repede să-şi decline responsabilitatea. Ceilalţi sunt vinovaţi, chiar şi atunci când ucide. Este produsul unei societăţi care a pierdut exerciţiul asumării, pentru care preceptul suprem e "trăieşte-ţi clipa la maxim"; cu prelungirea aferentă în industria de entertainment. Indivizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia întemeierii într-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici uşurinţa cu care cedează fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, rasism, misoginism.
Piesa lui Mamet este construită ca o moralitate medievală, cu 24 de scene-gravuri, în ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliţi ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate modernă. Şi finalul. După ce îşi revendică porţia de libertate şi instigă la autentic, înfometat de sens, la capătul unei invocări frenetice, Edmond sfârşeşte prin a intui prezenţa lui Dumnezeu în vocea liniştitoare a noului său coleg de celulă. Cu indiscutabilul său talent, cu vocea impecabil stăpânită, Radu Iacoban (Edmond), într-o veritabilă performanţă, când ironic şi rău, când înfometat de protecţie, când cinic, furibund, distant, când neînchipuit de vulnerabil, gradează infinitezimal suita de momente şi stări creând şi descătuşând tensiuni. Iulia Lumânare practică o actorie modernă, plină de substanţă, care respiră adevăr, Marilena Botiş pedalează subtil pe exotismul viciului, iar Maria Dinulescu se dovedeşte naturală, picantă, convingătoare. Li se alătură Mihai Marinescu cu o prestaţie suculentă, cu comic actual - ironie şi disimulare -, Doru Bem, cu mărci şi sonorităţi ale blândeţii liniştitoare, Constantin Diţă şi Cătălin Babliuc, glaciali, energici şi veridici.
Departe de desfăşurări sterile, de formule ultraconceptualizate, teatrul senzorial al lui Marcel Ţop, intens energetic, mizează pe tulburătoarea performanţă a actorilor antrenaţi în schimburi frenetice de vibraţii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasă, percutantă, suplineşte elementele de decor din scenografia minimalistă şi impregnează publicul cu o atmosferă vitală pulsând în acţiunea din ce în ce mai dementă a piesei. Poate că legătura dintre scene nu e tocmai perfectă, dar nimic nu rămâne exterior sau fals în montarea lui Marcel Ţop. Părând să fi găsit proporţia de aur între furie şi lirism, marca 2005, spectacolul său rescrie paroxistic ecuaţia voluptate-suferinţă. Nu-l rataţi!
-
Testul confirmarii de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
Un spectacol de tinuta este productia regizorului Marcel Top, prezentat in cadrul programului COMEDIA TINE LA TINEri, aflat la prima editie (7 septembrie-9 octombrie). Teatrul de Comedie, cu sprijinul Primariei Capitalei, si-a propus ca, prin cele patru editii ale unei initiative laudabile, sa aduca in atentia publicului artisti ai scenei la inceput de cariera. Actori, regizori, scenografi, cativa deja afirmati in spatiul underground, intra astfel intr-o competitie conceputa de organizatori cu o finalitate precisa: accesul la marele public. In functie de valoarea reprezentatiilor, se va opta pentru includerea pe afisul institutiei de spectacol a creatiilor independente semnificative, distincte spiritului de grup gen "noi intre noi". O relativizare necesara, interesul fiind directionat spre ceea ce depaseste seria, în fond unicitatea definitorie actului creator. Nu s-ar putea spune ca propunerea regizoarei Iulia Stanescu, Ce tipe misto!, de Laura Shaine Cunningham,
Citeste tot pe
Revista 22
-
Vocea divină a infernului - Edmond de Cristina Rusiecki sursa: Agenda LiterNet
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decât salutar, Comedia Ţine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, sălile au fost pline până la refuz, aplauzele - lungi şi sacadate. Raportul între noutate şi teatrul tradiţional: fifty-fifty. Dacă spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, în regia Mihaelei Oană, o comedie bulevardieră de 1960 (Dumnezeu ştie prin ce se poate adresa tinerilor), şi Comedie neagră, regizat de Alex Mihail, au părut uşor îmbătrânite, le-a rămas celorlalte două, Ce tipe mişto! şi Edmond să reprezinte noutatea şi valoarea. Ce tipe mişto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi-a găsit imediat drumul către public prin problemelele actuale ale celor şase femei de 30-40 de ani care îşi gestionează viaţa, singurătatea şi dezamăgirile; apoi printr-o actorie de calitate; în sfârşit, prin capacitatea Iuliei Stănescu de a construi cu un
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
"Edmond" un spectacol de ...nisa de Călin Ciobotari sursa: Flacăra Iașului
A venit cumva pe nepusa masa aceasta cea mai recenta premiera a Teatrului National "Vasile Alecsandri" Iasi, "Edmond", de David Mamet.
Dupa unele ezitari in alegere, regizorul Vlad Massaci a preferat un text de o brutalitate menita, pare-se, sa scoata din lancezeala spectatorul, sa-l treaca printr-o baie de violente lingvistice/ fizice si sa-l determine, la final, sa raspunda la interogatii personale de genul: este el fericit?, este societatea in care traieste un spatiu sigur?, este reala frica pe care uneori o simte?, se ascunde in spatele fiecarei angoase o dorinta? etc. etc.
Concret, Vlad Massaci a cautat sa aduca la zi sensurile piesei (scrisa la inceputul anilor 80), generalizand discursul personajului principal in asa fel incat New York-ul sa devina un topos universal valabil. Atmosfera de ghetou, privirea aruncata de sus unui oras prin maruntaiele caruia isi traiesc viata oamenii depersonalizati, griul tern al unei lumi in care figura dominanta este cubul, modulul inchis,
Citeste tot pe
Flacăra Iașului
-
Un sărut izbăvitor - Edmond în regia lui Vlad Massaci de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
Ultima premieră a Naționalului ieșean propune o reprezentație după un text al regizorului, scenaristului și dramaturgului american David Mamet, un spectacol curajos, nonconformist prin maniera de abordare a realității vizate, cu un limbaj frust, de o duritate dusă la extrem.
Într-un decor modern, geometrizat de spațiile dreptunghiulare, cu spații în oglindă, închise pentru a sugera imposibilitatea comunicării autentice și condiția de spațiu labirintic în care este prins personajul, se derulează o suită de secvențe semnificative pentru traseul existențial al unui om care, în încercarea de a evada din cenușiul unei existențe sufocante se va confrunta cu propriii demoni și cu multiplele fețe ale realității. Prin tehnica modernă a colajului, regizorul Vlad Massaci urmărește evoluția unei ființe prinse în capcana unei vieți fade, care ajunge să se dezumanizeze, devenind o victimă a propriilor instincte și frustrări, a societății dezabuzate,
Citeste tot pe
Art Act Magazine
-
În umbra scenografiei de Oltița Cântec sursa: Teatrul azi
Cunoscut în România de mai bine de un deceniu, prin câteva piese – American Buffalo, Oleanna, Edmond, Codrii – montate pe diverse scene din ţară, David Mamet este unul dintre consacraţii americani cu foarte strânse legături nu doar cu rampa, ci şi cu marele ecran.
(…)
Vlad Massaci e din categoria regizorilor extrem de fideli textului. Singurele libertăţi asumate acum sunt câteva actualizări: cei de la casa de amanet provin din Basarabia, vorbesc cu accent, iar peştele afro-american devine ţigan. Adaptările ar fi fost binevenite dacă erau o constantă; numai că, atunci când se discută despre pumnal, se face referire la Vietnam, iar scenografia şi spaţiul sonor reconstituie amprenta şi trepidaţia metropolei americane! Spectacolului îi mai lipseşte ceva, nu are vitalitatea, visceralitatea reclamată de scriitură, nu zgâlţâie publicul. Interpretarea ar fi trebuit să fie centrul de forţă. Călin Chirilă (Edmond) e un actor vulcanic,
Citeste tot pe
Teatrul azi
-
Revolte de Mircea Morariu sursa: Adevărul
Este cum nu se poate mai posibil ca spectatorii premierei absolute a spectacolului cu piesa Edmond să se fi întrebat care au fost cauzele neaşteptate revoltei cu efecte destructive a personajului principal creat, în 1982, de dramaturgul David Mamet.
Edmond Burke era un individ de condiţie socială medie, ajuns foarte aproape de vârsta critică (40 de ani). Nici bogat, nici sărac, nici urât, nici frumos. Prin excelenţă, omul oarecare. Expresia tipului funcţionarului riguros. Edmond era de profesie contabil, avea, aşadar, o ocupaţie marcată strict de disciplină, de refuzul nu doar al revoltelor, ci şi al exuberanţelor inutile. Punctual, disciplinat, şters, intens preocupat de îndeplinirea conştiincioasă a sarcinilor de serviciu. Edmond se trezea zilnic la oră fixă, alerga robotic printr-un oraş suprapopulat şi agresat de sunete diverse, de semeni care, la fel ca el, nu băgau pe nimeni în seamă. Parcă sufereau de o formă primară de autism. La rigoare,
Citeste tot pe
Adevărul
-
Edmond regia Andrei Dinu-un mixaj media si atat. de Daniela Firescu sursa: Revista Ramuri-Uniunea Scriitorilor
Asta e întrebarea la care ar trebui să răspundă regizorul Andrei Dinu, cel ce transformă Edmond într-un mixaj media, cu momente coregrafice, şi e mai puţin interesat în explorarea acestei călătorii la capătul nopţii prin care Edmond devine un alt Edmond. Nici distribuţia nu e foarte solidă, în rolul lui Edmond, Eduard Bîndiu rămâne blocat în zona insatisfacţiei, insecurităţii sociale şi sexuale, trecerea de la victimă la agresor sexual, violenţa ce irumpe brusc, sunt mai mult simulate. Cele mai bune momente sunt escapadele lui Edmond la bar, peep show, sex club, negocierea rece cu pattern similar, în care câteva cuvinte declanşatoare întrerup tranzacţia. Dimensiunea vizuală a spectacolului e spectaculară, iar jocul cu spectatorii probează interesul pentru receptare, însă intenţia e mai mult de a copleşi şi mai puţin de a convinge.
Citeste tot pe
Revista Ramuri-Uniunea Scriitorilor
-
Teatru de pus în seif de Dan Boicea sursa: Adevărul
„American Buffalo“ este un spectacol foarte bine copt, ajuns la maturitate, după câţiva ani de rulaj în repertoriul teatrului de pe Calea Victoriei. Producţia se va relua în stagiunea viitoare şi se impune ca „lectură“ obligatorie pentru cei care vor să ştie ce înseamnă o comedie adevărată.
Există spectacole care merită o soartă mai bună şi care ar trebui văzute de cât mai mulţi spectatori, pentru că îi pot ajuta să facă diferenţa între calitate şi superficialitate, între interpretări puternice şi amatorism.
Este foarte puţin probabil să mai întâlneşti un text atât de amuzant, la limita dintre absurd şi comedie, care articulează atât de bine lumea marginalilor, a şuţilor, parodiind-o din interior, analizând pe îndelete mecanismele de gândire a unor tâlhari care pun la cale o „mare“ lovitură.
În piesa apărută în 1975 şi jucată prima oară la Chicago, autorul american David Mamet a făcut o radiografie de profunzime
Citeste tot pe
Adevărul
-
American Buffalo. Tragicul la pungaşi de Cristina Rusiecki sursa: Cultura
Ce caută lumea când se duce la Teatrul ACT? Un alt fel de a juca decât în teatrele mari şi fosilizate; naturaleţe, simplitate; un mod nou de a se adresa - cel al lumii de azi -, actorie modernă fără declamaţii teatrale şi ţipete de mâna a treia, fără patetism, fără "lacrima (searbădă!) din colţul ochiului". Un limbaj viu, colorat, suculent şi un text care să vorbească despre adevărurile lumii. Mari şi mici. Cu atât mai bine când sunt mari.
Ei, bine, dacă asta caută lumea, înseamnă că Teatrul ACT a dat lovitura. Lovitură cu nimic mai puţin spectaculoasă decât o producţie de factura lui Bash, să zicem. O lovitură la care concordă mâna unui mare dramaturg american, David Mamet, talentul verificat al regizorului Cristi Juncu şi impactul actorilor Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu şi Marius Florea Vizante, care au riscat un gen periculos (prin apropierea de trivial) şi au reuşit o actorie de mare calitate. Lovitura comună se numeşte American
Citeste tot pe
Cultura
-
Un alt fel de bizon pentru liniştea noastră de Mihai Buzea sursa: Academia Cațavencu
Nu ştiu cât de rentabil e Teatrul Act, ca afacere, dar ca teatru e categoric o reuşită: repertoriu mic şi bine ales, actori foarte buni, public restrâns şi care cunoaşte, cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Mai e şi micul „amănunt“ că sala e în aşa fel organizată, că nu prea poate pleca melteanul acasă, dacă se plictiseşte (cum se întâmplă de multe ori la teatrele mari), nemaivorbind de fenomenul „mobil care sună în timpul piesei“. Sau, cine ştie, am avut eu noroc să nu sune nici un mobil de data asta. Nici chiar al meu.
Piesa* pe care am văzut-o la Act e aproape de-o vârstă cu mine, dar încă e foarte bună. Aş zice chiar că timpul a decantat-o, adică i-a lăsat numai partea etern-umană, pe când „fazele“ şi expresiile care erau la modă acum treij’ de ani trec practic neobservate. Sinopsis, ca să fie clar: Don, Teach şi Bob sunt trei fraieri, un fel de spărgători aspiranţi care până la urmă nu dau nici o spargere,
Citeste tot pe
Academia Cațavencu
-
Bizonii suntem noi de Cosmin Stăniloiu sursa: Agenda LiterNet
Băi, focus! (aici duc două degete spre ochii mei, apoi le îndrept spre ai tăi, gestul ăla de film american, "i am watching you"). Nu trebuie să te îmbraci ca de bal, nici ca de plajă. Îţi pui blugii de-i aveai pe tine şi când te-ai tăvălit ultima oară prin iarbă, pe înserat, în parc, cu fata. Bilet îţi iei la faţa locului. Adică, focus: te duci cu vreun sfert de oră mai devreme în faţa teatrului şi sigur unul, doi, trei dintre aceia care au bilet, renunţă la el, motivele îi privesc. Şi intri!
Ei sunt trei, tu unul singur, chit că în jurul tău mai sunt vreo sută, şi ei cu ochii mari, şi ei hlizindu-se sau râzând în hohote, şi când e, şi când nu e cazul. Don, Bobby şi Teach. Ce băieţi! Don e şeful, ca să stabilim de la început ierarhia. Bob e puştiul luat din stradă, pentru că Don are nevoie de ceva spirit patern şi un pic mai mult sentiment de maestru. Bob e aşadar copilul-discipol, naiv, loial şi bătut în cap.
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Nişte oameni blocaţi în ascensor sau teatrul lui David Mamet de Daniela Firescu sursa: Revista Ramuri
David Mamet, dramaturg, scenarist, regizor şi eseist, câştigător al Premiului Pulitzer un „clasic al canonului american”, lansează în Teatru (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013, traducere de Monica Bottez) o întreprindere incomodă şi riscantă, oferă o alternativă la teoriile teatrului şi propune o viziune simplificată, necomplicată de regizori subtili sau scenografi extravaganţi. Acest compendiu de 27 de scurte intervenţii preia stilul colocvial pentru care piesele lui Mamet sunt celebre, „vorbirea Mamet”, şi descriu un mod de gândire despre dramă. Planul din care demarează argumentaţia lui, experinţa personală şi „regulile după care funcţionez eu ca ar-tist”, raportează şi limitează rolul teatrului la „desfătarea spectatorului”; condiţionat de public „teatrul este o artă, o profesiune şi, în ipostaza sa de spectacol-afacere, este oarecum o pungăşie”. Răbufnirile împotriva „învăţăturilor pedante” ale lui
Citeste tot pe
Revista Ramuri
-
Capu' de bizon, un spectacol cu cap şi cu umor de Andrei Vornicu sursa: Zi de zi, Tg. Mureş
Theodor-Cristian Popescu este de mult unul dintre regizorii "casei" la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. În stagiunea prezentă i se joacă spectacolul Cloaca la Compania "Liviu Rebreanu" şi Ia uite cine s-a întors! la Compania "Tompa Miklós", în care Bíró József îl întruchipează magistral pe Hitler aterizat din senin în plină contemporaneitate.
Cea mai recentă montare, la Sala mică a Companiei "Liviu Rebreanu", aduce pe scenă piesa Capu' de bizon care a făcut o frumoasă carieră la Teatrul Act din Bucureşti, în regia lui Cristi Juncu (un alt regizor cu care publicul târgumureşean este familiarizat) şi care se joacă din 2005, sub titlul original American Buffalo. Versiunea lui Theodor-Cristian Popescu dă o nouă savoare unui text intrat deja în canonul dramaturgiei americane. David Mamet este unul dintre cei mai reprezentativi autori dramatici ai ultimelor decenii, iar textul de faţă, alături de The Duck Variations şi Sexual Perversity in Chicago,
Citeste tot pe
Zi de zi, Tg. Mureş
-
Hold-up de Mircea Morariu sursa: Yorick
American Buffalo este prima dintre creațiile sale destinate scenei care l-au făcut pe David Mamet să cunoască ceea ce se cheamă „gustul succesului”. A scris-o prin 1975-1976, a fost jucată cam peste tot în lume – a contat, desigur, și valoarea ei, dar și faptul că punerea ei în scenă nu presupune prea mari cheltuieli –, iar prin 1996 piesa a fost și ecranizată.
Pe meleaguri românești, scrierea a ajuns relativ târziu, dacă informația mea e corectă, doar prin anul 2005 grație traducerii lui Bogdan Budeș și spectacolului montat la Teatrul ACT din București de regizorul Cristi Juncu. Timp suficient pentru David Mamet să își completeze consistent fișa de creație.
Astăzi este cunoscut nu doar datorită calităților sale de autor de literatură dramatică – între timp au fost reprezentate și în România piese precum Oleanna, Codrii, Edmond, O viață în teatru –, ci și celor de scenarist de film. Amintesc în grabă câteva titluri precum
Citeste tot pe
Yorick
-
„American Buffalo” – Cei trei care n-au speriat pe nimeni de Petru Tincoca sursa: https://bookhub.ro/american-buffalo-cei-trei-care-n-au-speriat-pe-nimeni/
Cristache a ales drept scenă un fel de strâmtă baracă metalică de şantier, un perimetru aproape carceral, preferând un spaţiu extraordinar de condensat, pe cât de restrâns, pe atât de ocupat. Astfel, spectatorul (prezent acolo, în aerul îngust) îşi pierde repede răbdarea de a inventaria vizual elementele amalgamului şi se concentrează asupra acţiunii şi jocului. „Textele lui Mamet descriu o lume a bărbaţilor, iar spaţiile în care îşi plasează personajele sunt temple ale masculinităţii: săli de biliard, baruri, spelunci, unde sunt aranjate partide ilegale de poker”, scria Ioana Ursu Stanca în Nord Literar (David Mamet, un rebel al teatrului american contemporan – 26 iulie 2015). Cu un postav de masă de jocuri întins pe navete de bere, jetoane, cărţi de joc cu femei despletite şi busturi abundente, un aparat de jocuri mecanice (Dracula’s Games, nu aşa…), iar la poartă, un automobil dezmembrat în cauciucuri, o portieră, magazinul de
Citeste tot pe
https://bookhub.ro/american-buffalo-cei-trei-care-n-au-speriat-pe-nimeni/
-
Propunere interesantă de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
Teatrul independent marcheaza un nou castig al prestigiului sau la Teatrul Act prin doua spectacole "Oleanna" de David Mamet si "Afterplay" de Brian Friel, atragand atentia asupra unor actori de inalta clasa, dar mai putin prezenti in viata teatrala curenta.
Se pare a fi preferati ai repertoriilor noastre teatrale americanul David Mamet si irlandezul Brian Friel. Americanul sustine afisul Teatrului Act si prin «American Buffalo». La randul sau, Brian Friel e cunoscut publicului bucurestean prin «Molly Sweeney» (Teatrul «Bulandra») si «Dansez pentru zeul pagan» (Teatrul National «I.L. Caragiale»)"
Dramaturg, scenarist, dar si poet, David Mamet in OLEANNA – un titlu ce nu spune nimic romanilor, dar e cunoscut americanilor prin utopica istorioara din Pennsylvania -, propune analiza relatiilor dintre un profesor si o studenta, intr-o comedie amara cu o replica vie.
Se porneste de la un dialog sofisticat, pretentios intelectual, arid, prin care dascalul ii explica studentei
Citeste tot pe
România Liberă
-
Calau intelectual torturat de victima impostoare de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
Nu am mai intalnit un spectacol – ca „Oleanna“ de David Mamet, montat de Andreea Vulpe la Teatrul ACT –, care sa starneasca reactii atat de vii, de-a dreptul organice, si care sa alinieze spectatorii de o parte sau alta in dezbateri interminabile. Desigur, se pune intrebarea daca situatia din piesa are vreo aderenta la realitatile romanesti, unde miscarea feminista inregistreaza progrese destul de slabute, despre political correctness nici nu poate fi vorba (ca sa se poata discuta reversul sau, cum face Mamet), iar despre acuzele mincinoase de hartuire sexuala din partea studentelor care nedreptatesc profesorii... sa ma ierte Dumnezeu! Putine studente am vazut sa distruga cariera profesorilor, destui profesori am intalnit sa faca „presiuni“ asupra studentelor. Si atunci exista la noi background -ul pentru a percepe toate problemele puse de Mamet in „Oleanna“? Lupta dintre barbat si femeie in urma miscarii feministe puternice, drepturile obtinute in ani de aparat
Citeste tot pe
Revista Cultura
-
Fuck You, My "Innocent" Teacher! de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
Ti-a spus vreodata unul dintre profesorii tai ca te place? Te-a picat si apoi te-a trecut sugerind ca vrea sa te ajute? Te-ai jucat de-a soarecele si pisica cu cel care, din spatele unui birou masiv, patineaza fara sa stie exact cit de inghetat e lacul? Oleanna lui David Mamet, text perfect rotund, e o disectie semantica in forta. Ce vrei sa spui de fapt atunci cind spui doar pe jumatate lucruri aparent fara nici o implicatie profunda? In realitate, implicatia exista si ea se dovedeste arma mortala. Si ce se incolaceste in spatele gesturilor care par doar binevoitoare si nevinovate?
Un profesor si o studenta intra in priza unui conflict alambicat. Fiecare cuvint rostit de profesor se intoarce impotriva lui si il distruge. Pentru ca in piesa lui Mamet nu exista cuvinte inocente. Perversitatea e reversul replicilor, pe care studenta o deznoada pina la ultimul fir. Nimic nu ramine nefisurat, nebombardat in cele din urma. Oleanna e un model de interpretare pe mai multe etaje.
Citeste tot pe
Suplimentul de cultură
-
Ping-pong cu ringtone de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
Mansplaining. Newspeak. Political correctness. Marxism cultural. Teorie educațională. Mamet speak. Sistem de control. Distopie. Dacă ar fi să analizezi la modul academic Oleanna lui David Mamet, să o întorci frumușel, pionierește, pe toate părțile, ți-ar ieși mai multe tomuri decât ar trebui ca să-l faci pe Balzac să tremure de mânie. Suficiente pentru o fundație de castel medieval. Pagini cât să cuprindă cerul patriei. Culmea e că tocmai piesa asta, care abordează o paletă de probleme atât de dolofană, pare să fie scrisă într-un singur scop: vrea să te facă fie să-ți tragi un glonț în cap, fie să te facă să te gândești cum ai face mai bine să-i vii de hac persoanei de sex mai mult sau mai puțin opus (asta ca sa nu fiu acuzat de cineștiece) cu care îți împărtășești viața.
Subiectul în sine e destul de simplu: într-o universitate oarecare, o studentă intră în biroul unui profesor. Ea – tânără și (aparent) naivă,
Citeste tot pe
Art Act Magazine
-
3 în 1 de Alex Teodorescu sursa: Agenda LiterNet
Ideea de întrajutorare face fiinţa umană să evolueze, dar nu ca un individ, ci ca un colectiv. Un profesor încearcă să îşi ajute eleva, Carol, care pur şi simplu nu înţelege materia pe care acesta o predă. Aici, profesorul manifestă o atitudine condescendentă, care o face pe fată să se simtă ca o proastă. Un dascăl, este, totuşi, în afara programului în şcoală sau în facultate, un om ca toţi ceilalţi, cu problemele şi bucuriile sale.
În situaţia de faţă, având înainte posibilitatea titularizării, bărbatul încearcă să cumpere o casă, dar agentul lui, Jery, şi soţia sa, Grace, îl tot sună, din pricina unor probleme notariale. Aceste întreruperi permanente adâncesc, şi mai mult, nervozitatea tinerei studente. Bărbatul află că prietenii lui vor să îi facă o petrecere surpriză, şi pleacă, lăsând situaţia fetei nelămurită.
Această nesiguranţă a vieţilor celor două personaje este scoasă în evidenţă de faptul că sunt
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Când trenul prinde locomotiva de Doru Mares sursa: yorick.ro
Rezonanța dintre ideea regizorală și corporalizarea ei actoricească țin de superlativ. În „Oleanna”, cuplul Irina și Cristian Naum rezolvă un dublet scenic aflat la antipod: profesorul John este cel mai previzibil personaj cu putință, cu trăiri de teatru psihologic ca la carte, fie acestea în variantă hipster, familist și reformist, în definitiv un intelectual rafinat, care nu-și permite niciun moment alunecarea liberalismului în libertinaj, îmbrăcat în carnea unui burghez cinstit; studenta Carol pleacă și ea tot de pe teritoriul psihologicului (psihanaliza personajului i-ar defini o hartă bizară a sexualității cu efecte sociale monstruoase), dar scapă de fiecare dată unui analitic grăbit (dovadă de virtuozitate a Irinei Naum). E greu de spus dacă această Carol e doar un produs frustrat al contextului produs de interpretarea excesivă a corectitudinii politice, un monstru nativ sau un geniu calculat și vindicativ (nu vom ști din ce cauză). Sigur,
Citeste tot pe
yorick.ro
-
Metafora deformării de Victor Morozov sursa: Victor's Dream Garage
Metafora deformării
Începe într-un șir de zgomote surde în crescendo, și prefigurează asemănări cu stagiunea 2016-2017 a Teatrului Jean Bart din Tulcea, care – prin cele două avanpremiere de weekend-ul trecut – se anunță strălucită. Se termină circular: după ce bubuiturile își ating apogeul, scena este cuprinsă de beznă – iluzia unui alt început sau, dimpotrivă (așa cum ghidează și titlul: sugestia unei utopii), o definitivă capitulare?
Cert este că Oleanna, piesa încă în vogă a lui David Mamet (Glengarry Glen Ross, Wag the Dog), are cu ce să surprindă și să atragă în același timp. Iar această a doua avanpriemieră la care am participat (după impresionanta „Demonstrație”, regizată de același inspirat Vlad Cristache), promite 80 de minute scufundate în tensiune, în intensitate, dar mai ales pline de tâlc. Spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, într-o apropiere de actori ce frizează înghesuiala, parcă în
Citeste tot pe
Victor's Dream Garage
-
Dictatura corectitudinii politice de Monica Andronescu sursa: Yorick
O formă de feminism agresivă, din ce în ce mai vizibilă la nivel mondial și din ce în ce mai puternică. Dictatura minorităților, bine disimultată în spatele unor în principiu cinstite revendicări, dar care capătă forme din ce în ce mai aberante și mai absurde. Acuzația de hărțuire sexuală, instrumentul perfect pentru a distruge o carieră și arma cea mai puternică a feministei de secol 21.
Textul „Oleanna” al lui David Mamet, ecranizat și pus în scenă în toată lumea, de la începutul anilor 90, când a avut premiera, aduce în discuție toate aceste probleme care încep să fie din ce în ce mai vizibile și în societatea noastră, care faci pași mari pentru a recupera timpul pierdut… Piesa lui Mamet, pusă acum în scenă de Vlad Cristache, într-o excelentă versiune, la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, nu se află la prima montare în România. Dar în anul 2007, când Andreea Vulpe monta acest text la Teatrul Act problemele pe care le aduce
Citeste tot pe
Yorick
-
Mituri teatrale citadine de Claudiu Groza sursa: revistatribuna.ro
Excelent a reușit regizorul Vlad Cristache să
transmită anxietatea și iritarea prin Oleanna de
David Mamet (Centrul Cultural „Jean Bart”, Tulcea).
Textul lui Mamet, destul de uscat și cam tezist articulat,
abordează teme precum corectitudinea politică
și eșecul comunicării contemporane prin intermediul
unui conflict „sexual” dintre un profesor
neatent și o studentă habotnică. Ambele personaje
sunt conturate destul de schematic, iar dialogul este
neverosimil-arid, ceea ce stârnește scrâșnetele privitorului.
Spectacolul provoacă un soi de paroxism al
bunului-simț, senzație perfect dozată aici și prin jocul
impecabil al lui Cristian Naum și mai ales al Irinei
Naum, a cărei interpretare te face să frisonezi fizic. O
producție notabilă a unui teatru încă discret, dar cu
un parcurs de viitor
Citeste tot pe
revistatribuna.ro
-
Irina şi Cristi Naum, cei mai buni actori la Festivalul de la Oradea! de Petru Ţincoca sursa: obiectivtulcea.ro
Teatrul „Jean Bart” a înregistrat săptămâna trecută cel mai mare succes din existenţa sa de nouă ani: la prestigiosul Festival Internaţional de Teatru de la Oradea (F.I.T.O.), Irina Naum a obţinut „Premiul pentru cea mai bună actriţă”, Cristian Naum a primit din partea juriului „Premiul pentru cel mai bun actor”, iar piesa „Oleanna”, cu care teatrul tulcean s-a prezentat, a fost nominalizată pentru „Cel mai bun spectacol”!
Pentru a XXIII-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, parte a F.I.T.O., selecţionerul Mircea Morariu a propus pentru secţiunea „Concurs” 14 spectacole programate pe durata a 8 zile, iar juriul a fost compus din criticii de teatru Ion Parhon, Doru Mareş şi Octavian Saiu.
Le-am adresat celor doi laureaţi, reveniţi degrabă de la Oradea pentru Festivalul Internaţional de Teatru „Tragos”, aceleaşi întrebări, în funcție de rol:
Cum este să joci un personaj faţă de care publicul nu poate avea o reacţie
Citeste tot pe
obiectivtulcea.ro
-
O distopie devenită realitate. „Oleanna” de Alina Epingeac sursa: yorick.ro
Vlad Cristache a avut înţelepciunea de a menţine echilibrul între fapte şi consecinţele lor în spectacol. Nu arată cu degetul, rămâne diplomat şi se concentrează, aşa cum e firesc, nu pe mesajul alarmist, ci pe produsul artistic. Alege doi actori cu potenţial cărora le creează condiţiile pentru a construi o relaţie performantă din punct de vedere teatral. Textul în două personaje poate foarte uşor să devină o demonstraţie plicticoasă şi lipsită de spectaculozitate. E nevoie de multă măsură, concentrare şi minte limpede pentru a conduce un construct scenic care, pe de-o parte, să suscite interes pentru spectatori şi pe de alta, să nu pice în păcatul degetului ostentativ înfipt în ochii publicului. Cu un ritm bine controlat, cu o acumulare dozată ca la farmacie şi cu o tensiune menţinută foarte organic, spectacolul curge ca un thriller autentic în care eşti real interesat să găseşti criminalul.
Cei doi actori – Irina Naum (Carol) şi
Citeste tot pe
yorick.ro
-
O distopie devenită realitate. „Oleanna” de Alina Epingeac sursa: Yorick
Oleanna. Pământ al făgăduinţei, loc aproape mitic spre care se îndreptau visurile de mai bine ale unor norvegieni din secolul al XIX-lea. O lume nouă în care „grâul şi porumbul se plantează singure, cresc într-o zi câte 2 metri, în timp ce tu te odihneşti în voie în patul tău”. Cel puţin aşa spune cântecul; o aglomerare voioasă de note şi triluri folk care îmbie la un pahar în plus. Dar nu a fost să fie aşa. Ţinutul mănos din Pennsylvania anilor 1850 nu a prea dat roadele scontate, iar societatea utopică în care urma să curgă lapte şi miere s-a cam dus de râpă mai repede decât urmau să crească grâul şi porumbul.
Cam asta ar fi povestea Oleannei. Şi atunci ce legătură are numele ăsta frumos şi melodios cu povestea unei studente presupus agresate de profesorul ei în anii 1990? Are şi încă din plin. Numai că trebuie schimbat semnul. Din utopia numită Oleanna cea de secol XIX, trebuie făcută o translatare către distopia
Citeste tot pe
Yorick
-
Du-i departe! Fă-i să uite! de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
Un subsol de bloc. Doi actori. 100 de spectatori. Reflectoare. Gradenele cu spectatori formează o potcoavă în jurul spaţiului de joc. Reflectoarele decupează multiple spaţii de joc.
La masa de machiaj. Pe scena teatrului în teatru. Pe două scaune undeva în teatrul din teatru. În sala goală a teatrului din teatru, printre spectatorii teatrului aievea.
STOP (din seara de 8 martie 2018, când a venit primăvara la Bucureşti): Marcel Iureş, actor, aşezat la o margine de rând, privit, de la un doi metri distanţă, de Andrei Şerban, spectator. Şerban, unul dintre acei mari regizori din spaţiul sovietic care au izbândit în America şi cu care David Mamet se războieşte, acuzându-i că au distrus teatrul american (Referinţă: Teatrul de David Mamet la Editura Curtea Veche).
BACK: aievea? Ce e aievea? Ce înseamnă aievea? Spectacolul porneşte cu Marcel Iureş şi Florin Piersic Jr. interpretând două personaje-actori, aşezate la mesele de machiaj,
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Despre teatru, cu cărțile pe masă sau Marcel Iureș și Florin Piersic Jr față în față de Monica Andronescu sursa: Yorick
Au trecut 20 de ani de când Teatrul Act se deschidea în sediul de pe Calea Victoriei, cu superbul spectacol „Cetatea soarelui” în care Marcel Iureș juca alături de Adrian Titieni. Începea atunci traseul unui teatru – primul teatru independent cu sală proprie din România postcomunistă – care timp de două decenii a rămas o garanție a calității. Acum, în primăvara lui 2018, Teatrul Act propune o nouă producție, care-l readuce pe scenă pe Marcel Iureș, de astă dată alături de Florin Piersic Jr., într-un spectacol a cărui regie o semnează același Florin Piersic Jr., la fel și textul, inspirat de piesa „A Life in the Theatre” a lui David Mamet.
„Stage Dogs”. Un text despre teatru, și despre culise, și despre viața de dincolo de scenă, un text în care doi actori, unul „monstru sacru”, cum clișeistic ne place nouă să spunem, iar celălalt un „tânăr actor”, deși e trecut bine de 40 de ani, discută despre teatru și „viața lor
Citeste tot pe
Yorick
-
„Stage Dogs“, în regia lui Florin Piersic Jr., comedia conştientizării. Cât teatru, atât sacrificiu nevăzut de Dana Mischie sursa: Adevărul
”Stage Dogs”, în regia lui Florin Piersic Jr., cu el şi cu Marcel Iureş în distribuţie, a avut premiera la Teatrul Act, săptămâna trecută. După o piesă de David Mamet, ”Stage Dogs” este un spectacol în care actorii îşi joacă propria condiţie, şi în care, într-o atmosferă specifică filmelor noir din anii '40, cu improvizaţii de jazz între scene, este prezentată tensiunea dintre două generaţii de actori în culisele unui teatru.
”Stage Dogs” al lui Florin Piersic Jr. arată felul în care se leagănă balanţa de putere dintre doi actori din generaţii diferite: unul mai în vârstă, reprezentant al actorului infatuat, care se crede de neînlocuit, jucat de Marcel Iureş, respectiv cel mai tânăr, pe alocuri nesigur, dar care ajunge, în cele din urmă, să se răscoale, sau să şi-o ia în cap, în funcţie de unghiul din care priveşti: fie din cel al învăţăcelului, care îşi depăşeşte maestrul, fie din cel al personajului lui Iureş,
Citeste tot pe
Adevărul
-
Sensibilă poveste despre... … VIAȚA ȘI PROFESIA DE ACTOR de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
… VIAȚA ȘI PROFESIA DE ACTOR își au condiții speciale; profesia solicită talent pentru a se impune ca actor, dar și luptă competitivă, iar în viață acesta se confruntă cu probleme sociale și morale, firești oricărui om. Florin Piersic Jr. a fost inspirat de piesa “A life in the theatre” a prolificului dramaturg și scenarist american, David Mamet, mereu prezent și în repertoriile teatrelor noastre și realizează un admirabil scenariu teatral în două personaje fără nume personal, actori de profesie. Textul relatează în secvențe speciale povestea celor doi, unul actor mai vârstnic, consacrat, celălalt ajuns la pragul maturității e dornic de afirmare; povestea lor e derulată inteligent prin îmbinarea a două planuri, cel al preocupărilor profesionale și cel de al doilea, sugerează discret viața personală. Ce înseamnă să fi actor? – este tema acestui scenariu și oferă răspunsuri diverse întrebării prin textul inspirat conceput de Florin
Citeste tot pe
Spectator
-
Stage Dogs – să rămâi în picioare chiar și atunci când te copleșesc apaluzele de Nona Rapotan sursa: BookHub
După ce-am văzut Stage Dogs – Teatrul ACT, am mers frumos acasă și mi-am zis că n-am voie să mă plâng de oboseală, n-am voie să mă îmbolnăvesc, n-am voie decât să mă gândesc la tandemul de pe scenă și atât. Restul nu mai contează. Care rest? Cel ce ține de viața-așa-cum-e-ea? Dar ce viață e aia din afara scenei? Până la urmă, ce-l definește pe actor: rolul, scândura, partenerii de scenă, viziunea regizorală? Toate acestea la un loc? Sau niciuna? Altceva? Ei bine, suita de interogații poate continua la infinit. Dar problema e că interogațiile nu sunt ale actorului, ci ale spectatorului. Aici e clue-ul piesei scrisă de David Mamet și adaptată de Florin Piersic Jr. E interesant să vedeți și filmarea variantei originale, în care joacă Patrick Stewart & T.R. Knight, fie și doar pentru a vedea altă pereche de actori jucând (deloc prost, e foarte adevărat!). Și zic interesant, pentru că s-ar putea ca de multe ori, pe parcursul piesei,
Citeste tot pe
BookHub
-
Cabina actorului, celula de maximă (ne)siguranţă de Răzvana Niţă sursa: razvananita.wordpress.com
Imaginaţi-vă doi tigri, doi lei sau doi leoparzi – unul vedeta circului, celălalt încă „în rodaj” – reveniţi în cuştile lor, după ieşirea din arenă. Departe de audienţa abia sedusă, fiara venerabilă şi autentică îşi teoretizează succesul şi abilităţile. Iar cel mai puţin experimentat ascultă cu o aparentă pioşenie, ştiind că în chip cinic şi subversiv, timpul deja lucrează în favoarea sa.
Acum mutaţi toată secvenţa într-o cabină de teatru pe care o împart doi actori. Unul imperial, magister/maestru, celălalt visând la Hamlet şi la libertate. Evadarea este imposibilă. Ca în celebrul film „Lanţul”, cei doi sunt condamnaţi la conlucrare într-o misiune în care teatrul e doar o parte din viaţă. Nu neapărat cea mai frumoasă sau mai generoasă.
Scenariul dramatic gândit secvenţial are mai multe merite: nu propune teze, nu elucidează, nu explică, nu canonizează dar nici nu demitizează. Foarte bine calculat în ceea ce
Citeste tot pe
razvananita.wordpress.com
-
Viața de zi cu zi din teatru de Mircea Morariu sursa: Yorick
Doi actori, un maestru ajuns la vârsta senectuții și un tânăr aflat pesemne la început de carieră împart la un teatru aceeași cabină. La sfârșitul unei reprezentații, Maestrul, fie din generozitate, fie pentru că așa simte, fie pentru că are chef de vorbă socotește util să își felicite partenerul. Să fie pentru prima oară când o face? Nu știu. Însă mai mult ca sigur că, și dacă a mai făcut-o vreodată, de data aceasta tonul este altul.
Tânărul răspunde poate nu tocmai cu venerație, însă în niciun caz doar din pură complezență. Este vizibil emoționat, uită dintr-odată că îi este foame, că a mâncat foarte puțin în ultimele zile, că ar fi vrut să iasă în oraș, poate chiar să uite de sine o noapte și prelungește conversația. Maestrul nu ezită să răspundă invitației, însă nu va mânca nimic. Seara un actor nu trece la fripturi. O regulă de bază a meseriei. Maestrul rămâne cu cel pe care îl socotește un discipol poate
Citeste tot pe
Yorick
-
FNT 2018 - Câinele și cățelul în viață și pe scenă de Sorin Șerb sursa: europalibera.org
Povestea celor doi câini de scenă este banală și cunoscută de când lumea. La urma-urmei, relația de maestru-discipol a fost aceeași de când lumea: discipolul stă pe lângă maestru de la care absoarbe experiență, strategie ba chiar și identitate și ticuri verbale. Textul lui David Mamet, „A Life in the theater”, adaptat și pus în scenă de Florin Piersic jr. nu inventează nimic, ba chiar mizează pe aceste stereotipii pentru a descrie relația celor doi actori unul vârstnic și experimentat, un câine de pază al scenei și științei actoricești, pe lângă care orice mediocritate pălește, dacă nu dispare, și discipolul cu care împarte scena și cabina.
Undeva, în teatru, poate-se că există o mână invizibilă care asigură continuitatea aroganților și marilor maeștri. Prin teatre va fi fiind mereu o cabină de machiaj unde stau primadona și subreta alături pentru a continua cumva relațiile de ierarhie de pe scenă și în culise,
Citeste tot pe
europalibera.org
-
Noul realism magic în ”Codrii” de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
Unii spun că suntem deja o cultură foarte adaptată la noua dramaturgie, și este adevărat, de vreme ce avem în repertorii piese contemporane traduse din engleză, franceză, germană, norvegiană, suedeză etc. Felul în care aceste piese au intrat în repertorii, de obicei la propunerea regizorilor, este însă dovada unui comportament compulsiv – se descoperă un autor și se traduce tot ce a scris el sau se traduce o piesă care are succes și imediat e preluată de mai multe teatre simultan. Să nu fie în lume destule piese interesante, care să merite a circula? Vina e, mai degrabă, a aceleiași culturi ”deschise” de care vorbeam la început, fiindcă nu respiră suficient aer din afara cercului ei strâmt, nu încurajează formarea de traducători pasionați, care să hrănească sistematic ”industria” teatrală de la noi (cuvânt pus în ghilimele fiindcă mai sunt multe condiții de îndeplinit până când teatrul/arta să devină o industrie pe aceste
Citeste tot pe
Art Act Magazine
-
Relații, nu stări de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
A trecut ceva vreme de când nu am mai văzut un spectacol de teatru semnat regizoral de Alexandru Berceanu. Slujindu-mă de cv-ul inserat in pliantul întocmit de Mihaela Balint pentru spectacolul cu piesa Codrii de David Mamet, înscenat la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, pot să numesc cu exactitate ultimele montări ale tânărului director de scenă, montări pe care am avut ocazia nu doar să le văd ci și să le comentez. E vorba despre Fuck you, Europa!, piesa Nicoletei Esinencu, original, dar și eficient înscenată la Teatrul Fani Tardini din Galați, în 2006, și, cu un an înainte, despre un foarte bun spectacol cu una dintre cele mai frumoase și, cred, mai nedreptățite piese ale lui Shakespeare – Măsură pentru măsură, la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiul Secuiesc. Prin montarea lui de atunci, Alexandru Berceanu a demonstratdupă ce cu zeci de ani înaintea lui a făcut-o Dinu Cernescu în spectacolul de la Teatrul Giulești, azi Odeon- în ce mare eroare se află shakespearologii care socotesc această scriere una de raftul al doilea. Iar când această demonstrație inteligentă, inventivă, originală, cu metaforizări îndrăznețe și răsturnări de perspective față de model se petrece într-un spectacol produs de un Teatru aflat în primii săi ani de existență, dispunând de o trupă tânără, fapta artistică de atunci a lui Alexandru Berceanu se cuvine socotită încă și mai meritorie. Sa vorbit, din păcate, prea puțin despre ea, s-a scris încă și mai puțin. Ce a făcut în răstimpul în care a lipsit din teatru Alexandru Berceanu? Nu, nu a stat degeaba, a făcut film, film de televiziune la Mediapro (adică la Pro tv-ul românesc și la sora lui mai mică, Acasă tv) și la surata (filiala) cehă. Regizorul revine la ceea ce îndeobște se cheamă dragostea dintâi, adică la teatru, nu cu un mare spectacol, nu cu o mare montare, ci cu ceea ce aș califica drept un spectacol de încălzire. Codrii, după piesa lui David Mamet, mi se pare a fi o montare de tranziție, un spectacol făcut spre a-i face revenirea mai ușoară regizorului. Un mod artistic de a spune la revedere ! filmului și bine te-am regăsit! teatrului. De ce spun asta? Mai întâi fiindcă Alexandru Berceanu a optat pentru o piesă scrisă de David Mamet, deopotrivă dramaturg și scenarist dar și regizor de film. Care și atunci când scrie pentru scenă parcă tot la film se gândește. Piesa se cheamă Codrii și dă semne a fi fost scrisă pentru Broadway, mai exact pentru acele spectacole de pe Broadway în care mari actori de film vor să arate lumii că nu sunt doar actori de film, ci și foarte buni actori de teatru. Ba chiar performeri în domeniu. Codrii este o piesă despre un băiat și o fată ( care în cazul de față se numesc Nick și Ruth), ce se întâlnesc, se îndrăgostesc unul de celălalt, vor să fugă departe de lumea dezlănțuită, se izolează undeva pe o insulă, își construiesc un modern joc de-a vacanța și, pe neașteptate,într-o singură zi află esențialul despre ei înșiși. Iar esențialul acesta e că de fapt nu prea știu nimic unul despre altul și că nu e atât de simplu să îți asumi condiția de cuplu. Cu atât mai mult cu cât Ruth înțelege că, dincolo de excesul de vorbe, Nick e ascuns cu totul, din tot felul de motive cu rădăcini în trecut, într-o carapace, că e multă singurătate în lume, că pentru a contracara această singurătate încercăm să fim calzi, ba chiar mimăm căldura, dar și că singurătatea aceasta reală are un corespondent periculos și o explicație în ființele care trăiesc înăuntrul oceanului nostru de apă. Or, tocmai aceste ființe vor trebui învinse mai departe, împreună de Nick și Ruth. Nu neapărat fiindcă la un moment dat intervine în piesă motivul pescărușului, ascultând cu luare aminte replicile din Codrii, gândul m-a dus la Cehov și la faptul că, așa după cum afirma încă din 1921 un critic de mare anvergură precum William Gerardi, în creația dramaturgului rus a răsunat pentru prima oară tema solitudinii. Tot la fel cum mi-am amintit că Tennessee Williams, într-un articol intitulat Person to Person, definește viața drept strigătul unui prizonier către altul din celulă în singurătatea la care fiecare este condamnat toată viața. Și tot pe linia filiațiilor culturale, putem plasa Codrii în descendența unor scrieri de Arnold Wesker (mă gândesc la Anotimpurile) sau de John Osborne, cel care ambiționa să îi facă pe oameni să simtă, să le dea lecții de simțire. Codrii e o piesă fără acțiune, fără evenimente majore, ce se desfășoară într-un ritm discontinuu care implică mai cu seamă valorizarea pulsațiilor subconștientului. O piesă a elanurilor și a renunțărilor, a efuziunilor și a rătăcirilor, a vorbei care ascunde mai mult decât explică, a cuvântului ce rănește, a violenței și a tandreței, a bucuriei și a regretului, a mărturisirii și a disimulării, a hotărârii și a capitulării, a sincerității și a minciunii, a atracției și a repulsiei. O piesă de
actori, de actori buni, dar și de actori cu experiență care trebuie să știe să puncteze în chipuri felurite
momentele de emoție, dar mai ales să stabilească relații, chiar și atunci când personajele le sunt în contradicție. Iar rolul regizorului e acela de a îndruma jocul actoricesc spre instituirea de relații și spre depășirea etapei în care doar se elaborează și se joacă stări. Neîndoielnic, Cecilia Donat și Alex Mărgineanu (revenit și el în teatru după ce a făcut mult film de televiziune și asta se vede și în bine, dar și în rău) sunt doi actori buni. Așa că cel mai adesea le iese elaborarea stărilor. Nu au încă destulă experiență, dezinvoltură și asta se decontează în minusurile de la nivelul relațiilor. Ambii au o delicată sensibilitate și multă disponibilitate umană. Au farmec și au și ceea ce se cheamă detentă scenică. Iar când, cu ajutorul lui Alexandru Berceanu, ajung să își adune tot sufletul într-o privire și să exprime întreaga complexitate a trăirilor personajelor într-o mângâiere, fie ea și una abia schițată, ajung la performanță. Ceea ce se întâmplă mai frecvent, mai consecvent, în fine, mai emoționant și mai real, mai puțin tehnic în a doua parte a spectacolului. Și cred că lucrurile vor evolua mult în bine când montarea se va roda și când cei doi interpreți vor beneficia ceva mai mult decât sa întâmplat în reprezentația văzută de mine de prezența publicului. Care trebuie să le devină aliat prin emoție.
Sigur e că atât cei doi interpreți cât și regizorul spectacol lui au avut un aliat de nădejde în semnatarul decorului, Doru Păcurar. Spectacolul beneficiază de o scenografie situată la limita exact cumpănită dintre realism și metaforă, comentând frumos nu doar ceea ce se spune, ci mai cu seamă sentimentele, spaimele, neîncrederea, lipsa de siguranță, traumele ce se află dincolo de vorbe.
-
Cronica de (ceva mai mult de) 5 rânduri: Codrii - FNT, 2010 de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
Textul lui David Mamet face un tablou pointilist al unei relaţii degradate. Refugiaţi în pădure, la malul unui lac, el şi ea încearcă să refacă ceea ce a fost cândva o poveste de dragoste. Problemele apar din ciocnirea tipologiilor. Ea, extrem de volubilă, o sălbăticiune care se ghemuieşte cu tandreţe pe pâmânt, el, introvertit, labil, bântuit de coşmaruri, cu o uriaşă nevoie de siguranţă. Sinapsa între ei lipseşte sau a fost distrusă. Decorul realisto-simbolist combină o verandă şi o banchetă - balansoar din lemn cu o uriaşă blană de urs, element important şi metaforic al angoaselor nocturne. Autorii fac referiri la un realism magic asemănător spectacolelor lui Liviu Ciulei. Nu contest că o asemănare există. Problema pare a fi totuşi textul. Undeva, cele două personaje nu sunt credibile. Ea este guralivă şi are o idee fixă (să se plimbe noaptea pe ploaie prin pădure) ceea ce o face de la un punct încolo antipatică. El o suportă prea
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
