Eugen Făt, aflat la cea de-a treia montare aici la Galaţi, scrie în caietul program al spectacolului Labirintul Irinei - alb: "de data asta am ales să fiu puţin mai straniu şi mai trist, însă nu şi fără emoţie". Tristeţea lui e ca un poem al imaginilor, luminilor şi muzicii, extrem de bine stăpânite, de dozate şi de acordate cu momentele scenice. În plus, în acest spectacol, totul este făcut de el, mai puţin scenografia (Gabriela Bondărescu Catargiu) şi proiecţiile video (Melu Panaitescu).
Ideea a pornit de la o replică din piesa Tot ce se dă, aşa cum declară regizorul, "poate stă şi acum şi ne fură visele" şi de la un anunţ făcut pe blogul lui şi pe al unor prieteni: "Regizor, colecţionez poveşti cu vise (visate sau nevisate)... de oameni care trăiesc (sau nu) în acelaşi timp cu mine... despre ce aţi visat sau doriţi să visaţi... de la visători care vor să-şi vadă visul realitate... pe o scenă. Ofer posibilitatea trăirii lor
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
