regizor caut piesa

Piese de Eugen Ionesco

adauga piesa

Amedeu sau Cum sa te descotorosesti

Cantareata cheala

Piesa este o parabolă a noncomunicării, a lumii care se autoamăgește și nu găsește soluții să iasă din impas. Faptul că o mulțime de oameni poartă numele același nume și că au aceleași slujbe arată ca lumea nu poate fi privită decât ca o masă informă, în care individualitatea umană se pierde.

Ce formidable bordel!

Un om oarecare, angajat al unei mici firme, primește o moștenire din partea unui unchi din America. Își cumpără un apartament într-o suburbie și se retrage din orice activitate, intrând într-o rutină plină de singurătate și alcool, întreruptă de o relație amoroasă pasageră și de certurile cu portăreasa.

Delir in doi, in trei... in cati vrei...

Englezește fără profesor

Îi cunoașteți?

În timp ce ea se dezbracă din ce în ce mai pasional și mai grăbit, el este obsedat de o o întrebare: "Îl cunoașteți, o cunoașteți sau nu-i cunoașteți?". Chemarea ei la fel de obsesivă are drept răspuns nebunia lui.

Improvizatie la Alma sau Cameleonul ciobanului

Jacques sau Supunerea

Undeva în casa unei familii aristocrate mama, tata, bunicii şi sora - o familie bizară - încearcă să îl convingă pe Jacques să-şi recunoască greşeala, să devină demn de neamul "slăninăriei" şi ca treaba să iasă bine îl pregătesc şi de însurătoare cu o tânără care nu e suficient de urâtă pentru gustul tânărului. Iar cuscrii sunt mai puţin părinţi pentru Roberta şi mai mult peţitori sau precupeţi. Jacques este nemulţumit şi caută nod în papură "familiei iubitoare". Sabia dezmoştenirii ce atârnă deasupra capului, se dovedeşte ineficientă în cazul lui. Poate pentru că, de fapt, doar el ştie cum stau cu adevărat lucrurile.

Jocul de-a măcelul

Jocul de-a macelul a fost atacata pentru ca nu vorbeam de prioritatea politicii, ci de prioritatea mortii, a destinului ineluctabil. A vorbi despre moarte inseamna sa impiedici revolutia sa aiba loc. Politica, organizarea sociala fac parte dintre grijile noastre si ne fac sa uitam singura problema autentica, aceea a semnificatiei existentei noastre. Semnificatia existentei nostre este ca traim in uimire si ca suntem facuti pentru moarte. Cel care pune, care traieste aceasta problema se regaseste in metafizica, unde spune: de ce exista ceva, mai degraba decat nimic?(Eugene Ionesco)

Lacuna

Lectia

Despre dorinţa de a domina, distrugerea purităţii şi a valorilor, lipsa comunicării, Societatea care nu este unită, care nu decide, care se complace. (Mona Gavrilaş - regizor)

Macbett

O satiră după piesa lui Shakespeare. Doi generali, Macbett și Banco, inițiază o rebeliune pentru care li s-a promis de către Arhiducele Duncan pământuri, titluri și bani, dar acesta își încalcă promisiunea. Încurajat de seducătoarea Lady Duncan, Macbett intenționează să-l asasineze pe Duncan și să se încoroneze rege. Dar sângele pe care îl varsă nu îl lasă să fie fericit, fiind vânat de fantomele victimelor sale și descoperind că nici noua sa soție nu este ceea ce pare.

Noul locatar

Vorbăria interminabilă a portăresei unui imobil contrastează puternic cu laconismul locatarului nou mutat. Acesta refuză aproape orice dialog cu semenii, ba chiar se autoclaustrează progresiv de vacarmul care a pus stăpânire pe lumea contemporană. El își crează propria oază de liniște în camera sa, printre mobilele pe care cei doi Hamali le cară necontenit.

Omul cu valize

Omul cu valize se reîntoarce în locurile natale, prilej ca timpul, spațiul și amintirile să creeze un amalgam ce lămurește ambiguitățile și dezvăluie adevăruri profunde.

Pietonul si Furia

Regele moare

Despre statutul de muritor al omului şi problematica crimei în masă.

Rinocerii

Eroul principal al piesei, Beranger, este singurul care, într-o lume unde toți cei din jurul său se transformă rând pe rând în rinoceri, rămâne păstrător al valorilor umanității. Deși transformarea oamenilor în rinoceri este anormală, prin proporțiile pe care le ia, acest fenomen ajunge să fie sinonim cu normalitatea și, paradoxal, omul ajunge să fie privit ca o ciudățenie.

Scaunele

O cameră goală în care se crează iluzia de împlinire a unui cuplu. Cele două personaje îşi imaginează că au un mesaj important pentru oameni și, în acest exercițiu al imaginaţiei, sunt vizitaţi de diverse personalităţi. Camera goală se umple cu scaune: mici, mari, colorate, necolorate, o tastatura de calculator, o măsuţă pentru scrumieră. Un scaun, încă un scaun, încă unul şi, fireşte, încă un scaun... pentru fiecare spectator.

Scurtcircuit

Setea si foamea

Această piesă este, pe de-o parte, proiecţia scenică a unor obsesii onirice mai vechi ale dramaturgului, precum şi ceea ce Ionesco şi-a dorit dintotdeauna: setea şi foamea de libertate, de viaţă, de fericire, de starea paradisiacă a începuturilor. Desfăşurat între realitate şi vis, spectacolul este de un lirism mai rar întâlnit la Ionesco, personajul central fiind prins în lupta interioară de a-şi înţelege sentimentele.

Tabloul

Despre valoarea operei de artă și condiția artistului, despre adevăr și absurd, comic și tragic,a într-o lume în care banii sunt cei care influențează deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile. Piesa începe cu povestea unui bătrân iubitor de artă, extrem de zgârcit, care locuieşte cu sora sa, Alice. Folosind abil argumentele, el reuşeşte, să-l convingă pe tânărul pictor venit să vândă un tablou să-i plătească chirie pentru locaţie.

Ucigas fara simbrie

Daca raul pe care oamenii si-l fac unii altora isi schimba aparenta, natura lui profunda ramine aceeasi. Am scris ca sa ma intreb la rindul meu despre aceasta problema, despre acest mister. E tema piesei mele Ucigas fara simbrie, unde ucigasul il chestioneaza pe asasin incercind zadarnic sa afle motivele urii acestuia. Ura poate avea pretexte, motive - nu. Asasinul omoara fiindca nu poate face altfel, fara nici o motivatie, cu un fel de candoare, de puritate. Ucigindu-i pe altii, ne ucidem de fapt pe noi insine. A trai dincolo de bine si de rau, a considera un lucru dincolo de bine si de rau, cum voia Nietzsche, nu este cu putinta. El a innebunit de mila vazind un cal batrin prabusindu-se si crapind. - Eugene Ionesco

Victimele datoriei

Viitorul e in ouă sau Mare e grădina Domnului!

Părinții din familia Jacques şi familia Roberta, alături de alte rude, fac tot felul de eforturi pentru ca tinerii să perpetueze specia.Un text care te face să înţelegi faptul că viitorul nu va scăpa curând de urmele unui trecut bolnav care apăre când credeai că în sfârşit ai scăpat de el, exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Eugen Ionesco 

editeaza

• 1
• 2

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Eugen Ionesco

• Un tablou în tuşe groase de Mirela Nastasache sursa: Time Out
  “Comicul nu e bun decât dacă e îngroşat; trag nădejde că e aşa. Şi comicul nu e comic decât dacă e puţin înspăimântător”. Sunt vorbele lui Eugène Ionesco despre una dintre cele mai puţin jucate piese ale sale: “Tabloul”. Dan Victor, regizorul spectacolului de la “La Scena”, a îngroşat însă prea mult şi a dus comicul într-o direcţie înspăimântătoare de-a dreptul. Intenţiile sale în desenarea scenelor, deşi pornesc de la idei bune, se afundă în kitsch, se pierd în artificii, se îndreaptă spre grotesc, însă fără a reuşi să-l atingă. Atunci poate, totul ar fi avut sens.
  “Tabloul” începe cu povestea unui bătrân iubitor de artă, extrem de zgârcit, care locuieşte cu sora sa, Alice. El reuşeşte, printr-o desăvârşită abilitate în folosirea argumentelor, să-l convingă pe tânărul pictor venit să vândă un tablou să-i plătească chirie pentru locaţie. Domnul cel Gras şi Alice sunt pandantul cuplului Profesor -
  Citeste tot pe Time Out
• Un “Tablou” in culori tragi-comice de Liana Bundalici sursa: 4arte.ro
  Valoarea operei de arta si conditia artistului, adevar si absurd, comic si tragic, toate s-au intrunit in anti-piesa “Tabloul” adaptata dupa Eugene Ionesco de Alexandru Robert Nagy. Demonstratia de talent a avut loc miercuri, 23 martie 2011, la Centrul national de Arta “Tinerimea Romana”, regizorului alaturandu-i-se pe scena Vlad Dragulin, Oana Ionescu si Ana Udroiu, pentru a ne prezenta productia de top a Grupului de Initiativa Teatrala “ArCa LuI nOe” multi-premiata pe la festivalurile nationale de teatru.
  Piesa atrage prin tema mereu actuala a conditiei artistului intr-o lume in care banii sunt cei care influenteaza deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile (“Esti artist… fa si tu ceva util! Gaseste-ti o meserie!”). De asemenea, sunt respectate indrumarile date de Eugene Ionesco pentru dramaturgia absurdului: este adus in discutie Idiotul - ca tipologie de personaj, actorii au fetele pictate precum clovnii, iar personajele tragi-comice pe care le
  Citeste tot pe 4arte.ro
• Cum se mai piaptana "Cantareata cheala" la T.S. PODUL de Dana Marinescu sursa:
  Sâmbătă, 22 noiembrie, mare nebunie la Teatrul Podul! Şase capete vorbitoare, decupate in întuneric numai de halo-ul unei lanterne, un dulap în flăcări şi o hipnotizantă cântăreaţă cheală, care intonează Barcarolle de Offenbach, luminată palid de flacăra unei lumânări - iată ultimul spectacol regizat de Crista Bilciu.
  
  Frumoşii nebuni care au pus în scenă ideile tinerei regizoare sunt Anda Saltelechi, Ioana Zărnescu, Cristina Pleşa, George Creţu, Cristian Neacşu, Andrei Negoiţă şi Daniel Mecu, studenţi ai Universităţii "Hyperion", la clasele coordonate de profesorii Tomi Cristin, Maia Morgenstern, Amalia Ciolan şi Victor Radovici. Spectacolul lor a încheiat Festivalul Naţional Studenţesc "Eugen Ionesco" 2008 cu o cascadă de râsete şi ropote de aplauze. Timp de 50 de minute, actorii s-au jucat, plini de dezinvoltură şi spontaneitate, prin noianul de cuvinte ionesciene, speculând foarte bine situaţia în care se află familia Smith şi Martin: o vizită convenţională, în care politeţea este dusă în extremă.
  
  Simplitatea apariţiei lor (feţe fără corp, grimate cu alb, luminate de lanterne de parcă ar fi nişte note muzicale pe un portativ) a adăugat spectacolului o notă de eleganţă, scoţând în evidenţă expresivitatea actorilor şi talentul cu care mânuiesc arta improvizaţiei.
  
  Ne-a amuzat copios şi coloana sonoră, în care am recunoscut celebra Simfonie a 5-a a lui Beethoven, intonată din oftaturi şi "Oda bucuriei" a aceluiaşi Ludwig Van, alcătuită din hohote de râs şi gemete.
  
  Un spectacol care ni s-a părut prea scurt, cu o propunere foarte valabilă, absurd de frumoasă, de care maestrul Eugen Ionesco ar fi fost mândru.
• La colt de Grid Modorcea sursa: Tricolorul nr. 1492 editia din 20.02.2009
  Sminteala cheală Istoria literaturii, a teatrului, a artei, în general, s-a situat la limita normalităţii. Chiar devierile confirmă regula clasicismului, care impunea drept principiu absolut măsura. P înă şi Shakespeare, în ciuda smintiţilor lui, Hamlet, Falstaff, bufonii şi alţii, are o infraestetică bazată pe regulile aristotelice. Medeea, ieşirea ei din minţi, era considerată excepţia care confirmă regula. Toate epocile trecute, din antichitate şi pînă la romantismul tîrziu, se menţin între limitele principiilor clasice. Ruptura radicală, pregătită de experienţele secolului 19, vine însă o dată cu avangardismul secolului 20. Formele clasice, stabilite şi prestabilite de tradiţie, sînt deodată bulversate. Sminteala care trăia latent, care mocnea în structurile înaintaşilor, prin nu ştiu ce semn al lui Carravagio sau Goya, izbucneşte deodată şi îşi cere făţiş drepturile la viaţă. Să nu ne mai ascundem, strigă ea,
  Citeste tot pe Tricolorul, nr. 1492, editia din 20.02.2009
• "Cantareata cheala" din Pod un spectacol de Crista Bilciu de Maria Miranda sursa: Myrandateatru
  Aveti vreun prieten sau coleg din aceia care nu vor in ruptul capului sa mearga la teatru, care va tin speech-uri interminabile despre faptul ca teatrul e o porcarie pentru tocilari sau, in orice caz, o activitate expirata, de mult depasita de film si internet? Ei bine, duceti-i sa vada "Cantareata cheala" la Teatrul Studentesc Podul!
  
  Nu numai ca Podul e cel mai bun loc pentru a te "imprieteni" cu teatrul. Dl. Catalin Naum, "patronul" spiritual al Podului si-a dedicat peste 40 de ani din viata nu doar formarii a cateva generatii de actori (precum Claudiu Bleont, Dragos Bucur, Dan Bordeianu, Gheorghe Visu si cam toti cei care predau azi in UNATC), dar tot in Pod s-au format inevitabil si generatii intregi de spectatori. Atunci cand devii "podar" (sau doar simpatizant) nu inseamna neaparat ca iti vei dedica viata scenei, dar e sigur ca, indiferent unde te va duce viata si ce pasiune a ta va avea intaietate, e clar ca vei fi intotdeauna un mare iubitor de teatru.
  
  Spectacolul "Cantareata cheala", gazduit de Teatrul Podul, este o productie de licenta a Universitatii Hyperion si este regizat de Crista Bilciu, un regizor format in spiritul Podului si al pedagogiei d-lui Catalin Naum. Asta inseamna ca actorii sunt bine condusi si bine tinuti in mana, iar personajele create stiu si sa-si pastreze individualitatile bine definite, si sa se dizolve intr-un grotesc personaj colectiv, care canta, plange, urla, rade, geme, pentru ca apoi sa revina la individualitatea lor: Anda Saltelechi - o d-na Martin timida, dar, in acelasi timp, nimfomana, Cristian Neacsu - dl. Martin, smecher si usor debil, Ioana Zarnescu - o d-na Smith autoritara, dar gata sa-i cante in struna celui pozitionat mai sus, George Cretu - dl. Smith frustrat, tinut sub papuc. Pompierul - Andrei Negoita, reprezinta autoritatea suprema, care ii terorizeaza in timpul unei vizite prea lungi, in care cele doua cupluri nu pot scapa de blestemul politetii si ospitalitatii englezesti (si nu numai, deoarece problema are un caracter universal). Mary, menajera, este si ea o mica autoritate locala, careia i se supun si familia Smith si musafirii lor, care nu indraznesc decat sa faca ochii mari la vederea scandaloasei flame dintre ea si Pompier. Momentul aparitiei lui Mary reprezinta punctul culminant al spectacolului, mai ales ca Mary are barba (interpretat de Daniel Mecu). Se creeaza aici o usoara confuzie, care forteaza limita de toleranta a celor doua familii (cum sa fie menajera lor "micutul jet de apa" care a "stins primele focuri" ale Pompierului), dar si limita de toleranta a spectatorilor: sa fie vorba despre o parodiere a atitudinii societatii fata de homosexualitate? Dar ironia este foarte fina si spectatorii, indiferent de convingerile lor, gusta aceasta rezolvare regizorala.
  
  Dar nu credeti ca e un spectacol vulgar, cu injuraturi si sex, asa cum v-a obisnuit tanara generatie teatrala din Bucuresti. Aceasta "Cantareata" este, intr-adevar, cheala, adica nu imbraca straie care nu sunt ale ei, nu apeleaza la tehnologii avansate sau smecherii regizorale, ci e un spectacol curat ionescian. Teatralitatea este redusa la minimum, pana si luminile lipsesc, iar actorii sunt numai niste masti fantomatice, cu o mimica extrem de mobila, delimitate de fascicolul unor lanterne. Atat! - si nebunie cat cuprinde, a la Eugen Ionescu!
  
  Myrandateatru
• "Cantareata cheala" in varianta studenteasca de C.S. sursa: Gardianul
  Trupa de studenti de la Teatrul Podul are program de comedie duminica dimineata, cand va juca in spectacolul “Cantareata cheala”, regizat de Crista Bilciu. “Un text absurd, un grup de actori gata sa faca orice nebunie cu mare profesionalism si un spectacol de un comic contagios”, asa este descrisa piesa in care joaca Anda Saltelechi, Ioana Zarnescu, Cristina Plesa, Cristian Neacsu, George Cretu, Andrei Negoita si Daniel Mecu. “Am ales textul «Cantareata cheala» pentru ca am vrut sa ne jucam cu el. Fiecare text este pentru mine o aventura, o padure virgina in care ma arunc impreuna cu actorii, suntem ca niste exploratori plini de entuziasm. (...) Simteam nevoia sa ne jucam, sa improvizam. Totul ne-a amuzat foarte tare, apoi a fost un moment de panica cumplita: oare era amuzant si pentru privitori? La jumatatea premierei, cu publicul in sala, inca nu eram sigura daca reusisem sau o dadusem in bara groaznic. Auzeam oamenii razand, dar nu eram sigura ce se intampla.
  Citeste tot pe Gardianul
• La colt: Sminteala cheală de Grid Modorcea sursa: Tricolorul nr. 1492
  Istoria literaturii, a teatrului, a artei, în general, s-a situat la limita normalităţii. Chiar devierile confirmă regula clasicismului, care impunea drept principiu absolut măsura. P înă şi Shakespeare, în ciuda smintiţilor lui, Hamlet, Falstaff, bufonii şi alţii, are o infraestetică bazată pe regulile aristotelice. Medeea, ieşirea ei din minţi, era considerată excepţia care confirmă regula. Toate epocile trecute, din antichitate şi pînă la romantismul tîrziu, se menţin între limitele principiilor clasice. Ruptura radicală, pregătită de experienţele secolului 19, vine însă o dată cu avangardismul secolului 20. Formele clasice, stabilite şi prestabilite de tradiţie, sînt deodată bulversate. Sminteala care trăia latent, care mocnea în structurile înaintaşilor, prin nu ştiu ce semn al lui Carravagio sau Goya, izbucneşte deodată şi îşi cere făţiş drepturile la viaţă. Să nu ne mai ascundem, strigă ea, natura artei sînt eu, Sminteala: L’art c’est moi! Ceea ce era definit ca un sistem de convenţii, devine deodată o frînă şi este înlocuit de un limbaj nonconvenţional. Se petrece o rupere de orice norme şi convenţii, de orice sistem concesiv. Libertatea de expresie îşi reintră în drepturi, sînt aruncate toate cîrjele epice, plastice sau teatrale şi arta iese în stradă, se amestecă firesc cu marginalii, cu homeless-ii şi gunoaiele, pe care le asimilează, le înglobează şi realizează o nouă sintaxă, o nouă combinaţie a elementelor ordinare, moarte, disparate, insignifiante, cărora le dă o nouă semnificaţie, un nou orizont. Creează deodată un nou om, într-o lume nouă. Secolele se concentrează în decenii. Ceea ce era o ardere de două mii de ani, de mii de ani, devine un fenomen imploziv, sincretic, care se petrece în scurt timp. Şi e suficient, din muntele de exemple ale avangardismului, să ne oprim asupra piesei C întăreaţa cheală de Eugéne Ionesco, care este o expresie totală a smintelii. Avînd părinţi în Caragiale şi Urmuz, cum declară el, Ionesco produce cea mai radicală răsturnare din istoria teatrului, revoluţionînd total comunicarea. Piesa se joacă la Paris de aproape 60 de ani neîntrerupt. Dar parisienii au transformat-o într-o piesă realistă. Am văzut de curînd montarea lor la Teatrul Huchette. Adică ceea ce la Ionesco era absurd, a devenit o realitate normală. Realitatea e mai absurdă decît absurdul. Şi, în general, montările pe care le-am văzut în ultimii 20 de ani, chiar şi ale altor piese, precum Scaunele, Amedeu sau Rinocerii, sînt în această notă a reconvertirii textului la realitate. Se elimină ceea ce are el mai bun, sminteala, şi se recurge la simboluri ieftine, la o logică accesibilă, se face un fel de traducere pe înţelesul tuturor, aşa cum procedează vulgar un Vişniec, în sensul de „vedeţi, cam aşa e şi în viaţă”! O fi, dar natura artei este smintenia. Au demonstrat-o Don Quijote, Hamlet, Prinţul Mîşkin, Dali şi alţii ca ei. Iar la Ionesco acest donquijotism este incendiar. Literatura lumii încă nu a născut un personaj ca Pompierul său, care este un personaj prometeic, adică un model de ceea ce înseamnă sintaxa focului. El vede foc peste tot, aşa cum Gelu Ruscanu vedea idei. Jocul lingvistic de-a focul este o adevărată gramatică pirophanică. Iar focul, cu toate combinaţiile sale, generează nevoia de a stinge. Dacă nu stinge, nu ia primă de la instituţie, primă care e în funcţie de numărul de stingeri. Numai că e o criză de incendii. Viaţa pompierului e dependentă de foc, adică de oamenii smintiţi care lasă sursele de foc nestinse, care dau foc la case, la grajduri, la biserici, ca în piesa lui Mayenburg Chip de foc. E o criză de piromanţi. Sau apar artişti ca Daniela Frumuşeanu care converteşte focul în Cărţi magice, în artă. Viziunea pompierului este la propriu incendiară, fiindcă el vede incendii peste tot. Şi nu mici focuri de paie, ci arderi apocaliptice. Iar poezia iubitei sale, Mary, menajera pentru care el venise să-şi stingă focul inimii, intitulată chiar Focul, este tot atît de smintită ca şi urmuziana povestire Guturaiul, pe care el le-o spune gazdelor. Normal, în sintaxa focului intră şi anecdotele sau fabulele, una mai absurdă decît alta, povestite de personaje. Recent, am văzut montarea acestei piese de către un grup de studenţi ai Universităţii Hyperion, de la diferite clase, în regia lui Crista Bilciu, care au ilustrat piesa în acest spirit, adică au readus smintenia ei în prim-plan, amputînd începutul şi pornind spectacolul din momentul cînd familiile Martin şi Smith sînt împreună. Cu nişte lanterne prin care se autoluminează, tinerii actori Anda Saltelechi (doamna Martin), Cristian Neacşu (domnul Martin), Ioana Zărnescu (doamna Smith), George Creţu (domnul Smith), Daniel Mecu (Mary), Andrei Negoiţă (pompierul) şi Cristina Pleşa, într-un personaj nou (pendulul), căpătă acele umbre prin care îşi desfigurează personajele, devin groteşti, măşti scoase parcă din Capriciile lui Goya. Apoi, la ticurile verbale cunoscute, se adaugă ticuri muzicale, un fel de vocalize parodice ale unor partituri celebre, precum Oda Bucuriei. Evident, nu mai trebuie spus că limbajul este total neconvenţional. şi alte montări merg pe această direcţie, dar aici lipsa de convenţie se converteşte într-o nouă valoare, neglijată pînă acum, smintenia. Desigur, actorii sînt încă necopţi, sintaxa gestual-lingvistică, robotizată, nu este perfect stăpînită, ei au stîngăcii inerente, dar direcţia e bună. Este spre ceea ce realizează Radu Gheorghe la Teatrul Mic în Jacques sau Supunerea, o adevărată bijuterie a smintelii. Momentul lui iese total în evidenţă, pentru că întreg contextul montării este fad, cu intenţia de a face transparent ceea ce arătam mai sus, că în text se face referire la o anumită realitate. La care? Căci cine vrea ca mireasa lui să aibă trei nasuri, cum vrea Jacques, ba să fie cît mai urîtă, ca în cubismul lui Picasso? Nu, arta smintelii nu face referire la nici o realitate, decît la realitatea intrinsecă operei de artă, la natura ei interioară, care este aceea a focului: ardere, mistuire, flacără, stingere, explozie, potolire, vijelie, scrum, vîlvătăi, mocnire, scînteie, foc de paie, incendiu devastator, înăbuşire, apocalipsă. Piesa lui Ionesco are legătură cu realitatea cum are legătură cu Cî ntăreaţa cheală. Adică nici o legătură. Singura legătură, care uneşte nonsensul, este sminteala. Sminteala cheală. Pură. Ea justifică frumuseţea absurdului şi orice libertate de cunoaştere.
• Forma concentrată a capodoperei - Cîntăreaţa cheală de Oana Cristea Grigorescu sursa: Observator Cultural
  Eugène Ionesco povesteşte cum a scris Cîntăreaţa cheală, inspirat de textele didactice dintr-un manual de limba engleză fără profesor. Citite în cheie logică, dialogurile au un haz absurd. Dna Smith îl informează pe dl Smith că au mai mulţi copii, că locuiesc lîngă Londra, că dl Smith e funcţionar, că au de 20 de ani nişte prieteni pe care îi cheamă Martin... Limbajul manualelor de limbi străine e cel care l-a inspirat pe Eugène Ionesco, acesta susţinînd chiar că a ajuns să scrie teatru plecînd de la aceste dialoguri, în esenţă absurde. Transpuse în teatru, eboşele personajelor didactice devin exponentele unei umanităţi încarcerate în rutina cotidiană. Automatismele de limbaj, vorbăria fără sens, truismele denunţă existenţe lipsite de viaţă. Personajele lui Ionesco sînt marionete umane ce interpretează personaje interşanjabile în mecanismul fracturat al comunicării interumane. Drama umanităţii reconvertite la comedie îi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Păpuşarul Tompa Gabor de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  A doua seară a Festivalului Naţional de Teatru a adus în faţa publicului bucureştean o nouă “Cântăreaţă cheală”, cea a regizorului Tompa Gabor, montată la Teatrul Naţional din Cluj.
  În 1992, Tompa Gabor monta la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj “Cântăreaţa cheală”, un spectacol legendar care a luat premii peste premii şi l-a făcut cunoscut pe regizor în lumea bună a teatrului mondial. De data aceasta, Tompa Gabor şi-a permis să se “autociteze” şi să facă un remake în limba română după succesul din 1992. Spectacolul este şi acum, la 17 ani distanţă, asemenea unui diamant cizelat fără fisură. Un spectacol minion de o frumuseţe desăvârşită, elegant, fragil, superb ca o păpuşă de porţelan pe care copilul din spectator şi-ar dori nebuneşte să o ia acasă neţinând cont de criza în care se zbat oamenii mari.
  Rareori te poţi îndrăgosti de un spectacol, dar acesta este fără îndoială unul din acele cazuri.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Trio cu Cîntăreaţa cheală de Oltița Cântec sursa: Observator Cultural
  În ianuarie 1992, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca, Tompa Gábor realiza un spectacol memorabil cu Cîntăreţa cheală, la punerea în scenă contribuind şi scenografa Dobre Kothay Judith. În noiembrie 1996, invitat de Silviu Purcărete, Tompa Gábor transplanta montarea la Limoges, la Théâtre de l’Union-Centre Dramatique National, apoi, în 2004 o relua, la Northern Stage Ensemble, New Castle, Anglia – cu alte distribuţii. Regizorul şi-a dat din nou întîlnire cu Cîntăreaţa cheală, pentru a patra oară, în sezonul 2008-2009, la Cluj, de astă dată cu trupa de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga“, rotunjind, ca încheiere probabil, traseul european al rendez-vous-urilor sale cu acest prim text ionescian. Anticipînd eventualele reacţii legate de originalitatea remake-urilor, Tompa Gábor a declarat că în privinţa acestei lucrări dramatice nu poate proceda altfel, întrucît „forma textului [...] se apropie de perfecţiunea muzicii şi, de aceea,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Priveşte adânc în ochii capodoperei de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Lumina se aprinde. În loc de cortină se desfășoară un perete populat de păpuși-arhetip. Dirijate de Proprietarul cutiei cu iluzii, urmează să se însuflețească pe parcursul spectacolului. De la emblema inițială la arlechinul ce prinde viață pentru ca apoi să supravegheze dintr-un colț tot ce se întîmplă pe scena italiană nu e decît un pas. Începută prin elogierea convenției teatrale, adorabila comedie își menține vechiul ton uman, lipsit de nuanțe sumbre. Personajele, costumate în marionete de scenografa Judit Dobre-Kóthay, cu haine eventual interschimbabile, cum va demonstra cuplul Smith, își păstrează aceeași alură pînă la sfîrșit.
  Dacă proaspăt încheiatul Festival Național de Teatru a adus momente de plăcere a fost și datorită remake-ului după una dintre montările cele mai reușite din vîrsta de aur a teatrului postdecembrist: Cîntăreața cheală de Eugène Ionesco, în regia lui Tompa Gábor. De data aceasta,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Viata de papusi de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  O �cortina� cu rafturi care gazduiesc papusi de toate felurile margineste latura dinspre public a cutiei cu papusi in care se joaca cel mai recent spectacol al lui Tompa Gabor, Cantareata cheala de Ionesco, montata la Teatrul National din Cluj, cu premiera in 27 iunie, dar jucata deja de vreo patru ori, la cererea publicului. Versiunea din 2009 a spectacolului mi-a evocat-o pe cealalta, din 1992, realizata atunci la Teatrul Maghiar, una din creatiile memorabile ale teatrului romanesc din acei ani postrevolutionari care
  cultivau mai ales un tip de teatru antropologic, mai putin aceasta zona a absurdului. Cu atat mai mult Cantareata cheala de acum 17 ani a ramas adanc intiparita in memoria spectatorilor, inclusiv in a mea. Desi a declarat ca spectacolul de la National nu e un remake si nici nu e, la urma urmei, Tompa descifreaza in aceeasi cheie textul ionescian ca si odinioara, schimband doar unele accente. El
  pastreaza formula casei de papusi, a personajelor cu un anume
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Un scrabble suprarealist de Cătălin Bogdan sursa: Art Act Magazine
  Când Eugène Ionesco își concepea primul text teatral, epoca sentimentului acut al alienării era de-abia la început. Prima reprezentație, peste câțiva ani, corespundea unei sensibilități deja mai largi pentru teme precum: neant, absență, singurătate, disconfort existențial. Cântăreața cheală aborda alienarea limbajului de o manieră radicală, instituind un gen nou de tragicomedie, în care personajele și replicile devin autonome unele în raport cu celelalte. Tragedia cuvintelor (o sintagmă dragă autorului) merge dincolo de simpla derută a personajelor incapabile să mai stăpânească arta comunicării. Ele pierd contactul cu realitatea, subzistând fantomatic, fără rădăcini și fără roade. De la vehicule ale plusului de cunoaștere/experiență, cuvintele se pretează la exercițiul gol al vorbirii, dincolo de principiile logicii și de exigențele semnificației. La peste șase decenii de la prima reprezentație, montarea lui Tompa Gabor la Naționalul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cântăreaţa cheală de Eugène Ionesco în regia lui Alexandru Dabija de Andra Jebelean sursa: Ziua de Vest
  Piesa, jucată pentru prima dată în anul 1950, la Paris, aduce în prim plan imposibilitatea oamenilor de a comunica şi carenţele propriei identităţi.
  Totodată, spectacolul a marcat trecerea de la tradiţia aristotelică a teatrului la teatrul modern, absurd. Directorul teatrului, Lucian M. Vărşăndan, ne-a declarat că aceasta este prima montare a piesei lui Eugène Ionesco de Alexandru Dabija la un teatru timişorean: “Sunt mândru şi recunoscător lui Alexandru Dabija că dă acest credit teatrului nostru şi, după multe întâmplări care nu s-au soldat cu o finalizare, iată că ne aflăm în faţa unui proiect Ionesco.
  Cântăreaţa cheală este un spectacol care face să revină dramaturgia lui Ionesco pe scena Teatrului German, în anul centenarului naşterii autorului.
  Din acest punct de vedere alegerea textului nu este întâmplătoare.” Alexandru Dabija a montat numeroase spectacole pe scene din ţară şi străinătate, ca de pildă la Bruxelles
  Citeste tot pe Ziua de Vest
• Catastrofe de limbaj de Dan Boicea sursa: Adevărul
  O nouă bombă atomică pune în pericol omenirea: verbiajul.Spectacolul „Cântăreaţa cheală“, al Teatrului German de Stat Timişoara, se înscrie în categoria teatrului „relaxat“ pe care îl face regizorul Alexandru Dabija.
  Şi este încă un motiv, pentru oricine, să nu rateze vreo piesă montată de acest regizor rafinat, ajuns la o maturitate care îi permite să-şi aleagă întotdeauna cele mai dificile texte şi să le ducă la bun sfârşit.
  Deşi în piesa lui Eugène Ionesco, dialogurile nu au vreo noimă, regia reuşeşte să fie coerentă cu ţintele pe care le urmăreşte. Introduce ordine în haos, prin sensul pe care îl dă atitudinii corporale a personajelor. Îi face pe actori să meargă împotriva curentului, în această piesă absurdă, fără acţiune, în care doar mişcarea corpurilor în spaţiu îşi păstrează logica.
  Deşi spun lucruri şocant de iraţionale, personajele se mişcă firesc şi transmit prin limbajul trupului mesajele unei
  Citeste tot pe Adevărul
• Centenarul Ionesco de Grid Modorcea sursa: Tricolorul
  Evident, Eugène Ionesco (1909 - 1994) este un caz, începînd chiar de la faptul că ar fi evreu după mamă, copil din flori după tată, dat fiind că tatăl său adevărat ar fi fost renumitul bancher Chrissovelony, cu banca în Palatul Şuţu, cu o filială şi în Slatina, oraşul natal al dramaturgului. Aceste încurcături nici Ionesco nu a vrut să le elucideze vreodată, dovadă declaraţia sa cum că ar fi fost născut în 1912, adică anul morţii lui Caragiale, pentru a arăta că el este continuatorul marelui nostru clasic. Aşa se şi explică de ce tatăl său adoptiv, Ionescu, un mărunt funcţionar, care ar fi lucrat la banca lui Chrissovelony, îl bătea şi tortura. Acest fapt se adaugă la realitatea că Ionesco şi-a scris teatrul în franceză. Deci e un scriitor francez, aşa cum spunem despre Caragiale, deşi are sămînţă albaneză, că e scriitor român, la fel şi despre Mihail Sebasian, deşi era evreu, fiindcă amîndoi au scris în limba română.
  Citeste tot pe Tricolorul
• Cîntăreaţa rock’n-roll de Oltița Cântec sursa: Observator Cultural
  La Teatrul German de Stat din Timişoara, Alexandru Dabija a pus în scenă o Cîntăreaţă cheală plasată istoric în chiar anii în care a fost scrisă, în perioada rockului clasic, într-o versiune de-acum retro a disoluţiei limbajului. Decorul utilizează frontalitatea unui interior cu cromatică fauvistă (frigider galben, fotolii oranj), compus din bucătărie, living şi baie, cadru în care doamna Smith turuie vrute şi nevrute, soţul ei citeşte ziarul, Mary cîntăreşte cartofii, face pop-corn la microunde, domnul şi doamna Martin sosesc, descoperă că sînt soţ şi soţie, sporovăiesc, apare Pompierul ş.a.m.d. Aşa cum a procedat şi în cazul precedentei montări Ionesco, Cinci piese scurte, la Teatrul Odeon din Bucureşti, Dabija a preferat să atingă filonul realist, subliniind scenic ludicul absurd. Regizorul are ştiinţa lucrului de detaliu, realizat cu delicateţe, şi a gradă-rii atît de necesare. Cuplurile sînt construite pe complementaritatea
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Arta conversatiei de dupa cina de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Pe la mijlocul secolului XX, un domn scriitor s-a apucat sa invete limba engleza. Pe parcursul studiului a inceput sa aiba din ce in ce mai mult senzatia ca nu invata de fapt engleza, ci ca tavanul e sus si podeaua e jos, ca saptamana are sapte zile, ca satul e mai linistit decat marele oras.
  Doamna Smith, unul din personajele manualului de engleza, isi informa sotul ca au copii, ca au niste prieteni pe care ii cheama Martin, ca iau cina in fiecare seara s.a.m.d. Aceste banale afirmatii au ajuns sa compuna una din cele mai cunoscute piese de teatru care s-a scris vreodata: "Cantareata cheala". Culmea e ca domnul scriitor cu pricina, Eugène Ionesco (sau Eugen Ionescu), ura teatrul si tot ce avea legatura cu acesta i se parea profund fals. Dar pornind cu repunerea in pagina a unor conversatii stupide din manualul de "Engleza fara profesor", domnul a ajuns unul din cei mai mari dramaturgi ai lumii.
  In anul in care se implinesc 100 de ani de la nasterea autorului, Festivalul National
  Citeste tot pe România Liberă
• Debut cu staif al Festivalului Național de Teatru de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Festivalul Naţional de Teatru (FNT) şi-a deschis porţile sâmbătă seară cu săli arhipline.
  Spectacolul montat în 1992 de regretatul Jean Luc Lagarce la compania Cie Les Intempestifs a dovedit că scriitura lui Ionesco este încă proaspătă
  Actori, regizori, dramaturgi, critici şi studenţi din toată ţara au luat cu asalt Bucureştiul pentru a-şi face supradoza anuală şi perfect legală de teatru. Dârdâind pe scările de la intrările teatrelor, se salutau zgomotos şi se pupau cei veniţi de la Cluj cu cei de la Baia Mare sau Sibiu, în timp ce bucureştenii strângeau mâini în stânga şi-n dreapta. În ciuda divergenţelor de gusturi şi de opinii, la FNT, preţ de o săptămână, lumea teatrului pare „a big, happy family“. La Odeon, speech-urile de deschidere ţinute de Cristina Modreanu, directorul FNT şi selecţionerul acestuia, ministrul Culturii, Toader Paleologu, şi de Dorina Lazăr, directorul teatrului-gazdă, au marcat victoria artei asupra
  Citeste tot pe Cotidianul
• "Cantareata cheala" deschide Festivalul National de Teatru de Bianca Badea sursa: România Liberă
  » Festivalul National de Teatru isi deschide portile sambata, de la ora 19.00, pe scena Teatrului Odeon, cu un spectacol "de import", "Cantareata cheala" de Eugène Ionesco, in regia lui Jean-Luc Lagarce.
  » Piesa de teatru este prezentata in Capitala de compania franceza Les Intempestifs, cu prilejul implinirii a 100 de ani de la nasterea celebrului dramaturg francez, si face parte dintr-o sectiune special dedicata acestuia. Maratonul teatral se incheie pe 9 noiembrie.
  Desfasurat sub semnul dificultatilor financiare pe care le-a intampinat in acest an, traditionalul Festival National de Teatru are doar un invitat din afara, spectacolul din deschidere.
  Piesa venita din Franta a avut de fapt premiera in 1991, iar dupa moartea regizorului francez Jean-Luc Lagarce (1995), echipa lui a decis sa marcheze ziua in care acesta ar fi implinit 50 de ani prin reluarea acestui mare succes ce-i poarta semnatura.
  "Cantareata cheala" este o montare ce reuneste amintirile tuturor actorilor ce
  Citeste tot pe România Liberă
• Ionesco, zi de zi la Festivalul de Teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  În deschiderea oficială a FNT a fost prezentat unicul spectacol invitat din străinătate - "Cântăreaţa cheală" de Eugene Ionesco, regia Jean-Luc Lagarce, produs de compania franceză Les Intempestifs. Montarea este un remake al spectacolului creat în 1992 de dramaturgul şi regizorul Lagarce, care a murit trei ani mai târziu, la numai 38 de ani. În 2006, echipa spectacolului a decis reluarea acestei montări de succes, pentru a marca ziua în care celebrul om de teatru ar fi împlinit 50 de ani. Este acelaşi decor, care nu s-a deteriorat, deşi spectacolul nu mai era în repertoriu. Dându-i-se o a doua viaţă, montarea se joacă atât acasă, cât şi în multe festivaluri. Pretutindeni are o primire favorabilă din partea publicului. Aşa a fost şi sâmbătă, la Teatrul Odeon. Tonalitatea scriiturii ionesciene s-a contopit perfect cu interpretarea fără cusur a actorilor, cu muzica atent aleasă, cu decorul şi cu luminile bogat revărsate în scenă.
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Ionesco policier de Oltita Cantec sursa: Observator Cultural
  Caracterul de text patrimonial, impus de Theatre de la Huchette, care conserva de mai bine de jumatate de secol versiunea princeps a spectacolului cu Cântăreata cheală, i-a indemnat pe artiștii companiei Les Intempestifs din Franta sa restaureze o versiune datând din 1991, imaginata de Jean-Luc Lagarce. Cateva imagini de arhiva si memoria actorilor din distributia de atunci au facut ca, in 2006, spectacolul sa fie reluat fara modificari și prezentat prin Europa, acum si la Bucuresti, cu sprijinul Ambasadei Frantei. Bazandu-se pe replica lui Mary, ”Adevaratul meu nume este Sherlock Holmes”, Lagarce a marjat pe linia de policier, in care totul e altceva dect pare, construindu-si mizanscena ca un posibil show televizat. Scenografia are vizibil infatisarea de ceva construit, cautat, ca intr-o fotografie ori carte postala cu peisajul citadin perfect, se aud inregistrari cu rasete ale publiculul la momentele cheie, totul agrementat cu muzica de film si desene animate,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Despre banalul și absurdul vieții în “Cântăreața cheală” de Liana Bundalici sursa: 4arte
  Grupul de Initiativa Teatrala ArCa LuI nOe a implinit 5 ani, ocazie cu care, desi ei au fost cei sarbatoriti, actorii au pregatit pentru publicul lor un cadou. Astfel, pe 17 aprilie la Sala Dalles, iubitorii de teatru au putut asista gratuit la premiera anti-piesei dupa Eugène Ionesco “Cantareata cheala”, in regia talentatului Alexandru Robert Nagy.
  Spectatorii au fost intampinati de protagonistii piesei care se aflau deja pe scena, acoperiti cu o panza, si asteptau rabdatori umplerea salii pentru a-si incepe reprezentatia. Ce a urmat e greu de descris intr-un rezumat clasic deoarece actiunea piesei nu poate fi usor povestita. Absurda pana la limitele intelegerii si fara fir epic, din compozitia dramatica se strecoara doar cateva elemente concrete care ilustreaza banalul cotidian: familia Smith are musafiri, iar in timpul discutiilor fara sens dintre gazde si oaspeti apare un capitan de pompieri si, din cand in cand, intervine menajera familiei.
  Aparitiile menajerei sotilor
  Citeste tot pe 4arte
• „Cântăreaţa cheală” şi forţa cuvântului de Alexandru Bumbaş sursa: Yorick
  Acest anti-teatru ionescian, capătă în viziunea lui Victor Ioan Frunză o dimensiune aparte; obişnuiţi până acum cu montări lipsite de regie, caracterizate prin simpla zicere scenică a unor fraze absurde, ne vedem acum puşi în faţa unor personaje care, prin iscusinţa actoricească şi regizorală, reuşesc să sugereze relaţii interumane. Chiar daca şi în această montare cuvântul şi frazele absurde rămân suverane, ele au, totuşi, capacitatea de a revela sensuri şi semnificaţii noi. Mai mult decât un discurs despre lipsa de comunicare din cuplurile moderne, spectacolul lui Frunză devine un discurs despre umbre/urme ale unor cupluri. Pe de-o parte Virginia Mirea şi Florin Dobrovici (cuplul Smith) reuşesc să zugrăvească o relaţie dezbrăcată de ideea de cuplu, un El şi o Ea care vorbesc. Vorbesc fără a discuta, fără a se asculta, fără a-şi dori să se facă înţeleşi. El mângâie statuia unui buldog, Ea stă în braţe cu o pisică inertă.
  Citeste tot pe Yorick
• Absurdul nostru cel de toate zilele de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Paradoxal, poate, pentru cel care avea să devină una dintre figurile reprezentative ale teatrului secolului al XX-lea, Eugen Ionescu nu s-a simţit atras deloc de această formă literară/artistică în adolescenţă și prima tinereţe. Îl deranja evidenţa procedeelor care stăteau la baza scrierii unei piese și nu știa cum să se raporteze la acest gen literar care era undeva între artă și filozofie. Dar fascinaţia pe care i-a produs-o această formă prin care personajele și ideile prindeau viaţă în faţa lui l-a făcut să se apropie tot mai mult de teatru, dezvoltînd o direcţie provocatoare și ofertantă pînă în prezent: un teatru care să „meargă în adîncimea grotescului, în caricatură, dincolo de palida ironie a spiritualelor comedii de salon... Un comic dur, lipsit de fineţe, excesiv. Nici comedii dramatice. Ci o revenire la insuportabil. Să fie împins totul la paroxism, acolo unde sînt izvoarele tragicului“, spunea Eugen Ionescu în Note și
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Apocalipsa veselă a „Cântăreţei chele” de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Luaţi un cerc, mângâiaţi-l, va deveni vicios! „Vicios” ca şi limbajul defect al personajelor din „Cântăreaţa cheală”, prima piesă a lui Eugène Ionesco. Publicată în 1950 în limba franceză, „La cantatrice chauve” relua o mai veche versiune în română – „Englezeşte fără profesor”. Din anul 1957, se joacă fără întrerupere la Théâtre de la Huchette din Paris, alături de o altă „vedetă” ionesciană – „Lecţia”. Subintitulată „anti-piesă”, are o celebră poveste a scrierii sale, ce a început odată cu încercarea viitorului dramaturg de a învăţa… „englezeşte fără profesor”, după un manual de conversaţie. Ocazie cu care i s-au dezvăluit „surprinzătoare” adevăruri de viaţă: numărul zilelor dintr-o săptămână, poziţia tavanului faţă de podea (sau invers) şi aşa mai departe. Toate s-au regăsit apoi în dialogurile celor două tradiţionale familii londoneze – Domnul şi Doamna Smith,
  Citeste tot pe Yorick
• Normalizarea absurdului de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  S-a vorbit relativ mult după 1990 încoace despre originile româneşti, literare şi nu numai, ale lui Eugène Ionesco. În 1991 a fost, în fine, tipărită în româneşte, la editura Minerva, cartea Anatomia unei negaţii a lui Gelu Ionesco, multă vreme pusă sub obroc de cenzura comunistă.
  O cercetare asupra scrierilor în limba română ale autorului Rinocerilor a întreprins şi academicianul Eugen Simion, fără a ajunge la rezultate cu mult diferite de cele ale lui Gelu Ionescu. Despre Ionesco în ţara tatălui a scris o carte, care a provocat furia fiicei dramaturgului, Marta Petreu. În Ionesco, anti-lumea unui sceptic, Laura Pavel nu uita să vorbească despre dificultăţile de adaptare cărora a trebuit să le facă faţă viitorul mare dramaturg de îndată ce a ales să se stabilească definitiv în Franţa. Matei Călinescu a publicat în 2005 la Paris o excelentă carte, tradusă un an mai târziu şi în România, carte intitulată Eugène Ionesco: teme
  Citeste tot pe Adevărul
• Sa-i dam foc Cantaretei chele... de Ioana Petcu sursa: AltIași
  ... apoi sa intre sistemul de alarma care declanseaza stropitorile din tavan. Pentru ca nu e indicat sa va jucati cu focul acasa! – ne face din ochi, zambind, Radu Alexandru Nica in ionesciana sa propunere de la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi.
  Spectacologia romaneasca recenta i-a conturat Cantaretei chele un capitol important. Tompa Gábor a facut din povestea Doamnei si Domnului Smith un episod pe care din 1992, cand a inregistrat un real succes cu versiunea sa, l-a mai revizitat inca in 1996 la Théatre de l`Union, in 2000 la Athéneé Théatre Louis Jouvet, in 2009 la Teatrul National din Cluj. Si-a pastrat metafora cutiei muzicale si a papusilor automate, insa, pe tot acest parcurs, actorii au dezbatut mereu „interioritatea” corpurilor, universul ionescian reformandu-se de la o varianta la alta. In 2009, la Teatrul Maghiar din Timisoara, Alexandru Dabija plasa familiile Smith si Martin in rama societatii mic-burgheze a anilor ’50, o societate
  Citeste tot pe AltIași
• Ionescianismul în starea cea mai pură de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În anii 90 ai secolului trecut, când apărea la Editura Univers, pentru prima oară, în versiune integrală teatrul ionescian, a provocat destule controverse decizia traducătorului şi alcătuitorului ediţiei, Dan C. Mihăilescu, de a plasa la începutul întâiului volum piesa Englezeşte fără profesor. O primă versiune, scrisă în româneşte, a Cântăreţei chele.
  Apăruse între timp năpăstuita carte despre perioada românească a lui Ionesco, o cercetare exemplară datorată lui Gelu Ionescu şi, din câte îmi amintesc, un alt ionescian convins, l-am numit pe profesorul Ion Vartic, exclamase între timp că absurdul s-a născut în România. Puţini ştiu sau îşi mai amintesc că încă din perioada comunistă binecunoscutul profesor de la Universitatea din Cluj demonstrase practic acest lucru, atunci când a înscenat cu trupa Ars Amatoria piesa Englezeşte fără profesor. Apoi, alte cercetări şi multe alte cărţi, de la cele datorate lui Eugen Simion,
  Citeste tot pe Adevărul
• Cântăreaţa cheală, în alb şi negru de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cred că prima dorinţă a lui Radu Iacoban, atunci când a decis să monteze „Cântăreaţa cheală“ la sala Studio a Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila, a fost aceea de a demonstra că, înainte de a fi absurdă, piesa lui Ionesco este o comedie în stare pură. La care poţi râde cum nu se poate mai liber, mai în voie şi mai sănătos.
  Ceea ce nu înseamnă însă nicidecum că absurdul ar fi fost suspendat, exclus din ecuaţia montării, ci, dimpotrivă, el devine din ce în ce mai prezent după ce regizorul consideră că spectatorii s-au „împrietenit“ cu piesa şi au înţeles că ea nu este în primul rând un test de inteligenţă la care sunt supuşi, ci un text de teatru care se oferă receptării şi bucuriei estetice.
  Împreună cu semnatarul decorului, Tudor Prodan, dar şi cu cei cinci actori din distribuţie, cu autorul light design-lui Bogdan Gheorghiu, Radu Iacoban a purces la punerea în practică a unor decizii şi riscante, şi dificile.
  Nu,
  Citeste tot pe Adevărul
• Să nu întrebi niciodată… de Nona Rapotan sursa: BookHub
  … căci vei primi același răspuns: „Umblă pieptănată la fel!”. Cântăreața cheală de Eugen Ionesco are o poveste mai cunoscută decât însăși piesa care stă la baza construcției spectacolului în sine. În cei aproape 70 de ani de când a ieșit de sub tipar, textul a trecut cu brio testele din ce în ce mai dure ale generațiilor de spectactori. Absurdul n-are vârstă, după cum nu are un timp specific; situațiile absurde rămân la fel de încărcate de semnificații și după ce proba timpului transformă sentimentele în resentimente și, iarăși, sentimente. Contradictorii, e foarte adevărat, dar sentimente. La textul dramaturgului nu te poți raporta altfel decât sentimental, îmi asum afirmația. Culmea, altfel nu lași loc judecății de valoare. Cum altfel să explici forța (aflată într-un crescendo ce-l bănuiești a fi de-a dreptul magnetizant) cu care acționează asupra spectatorilor suita de replici rostită de cei șase actori,
  Citeste tot pe BookHub
• Stan, Bran, Bran, Stan de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Ea, El. Doamna şi Domnul Smith. Doamna şi Domnul Martin. Mary şi Pompierul. Ei, bine, da, Radu Iacoban îi cuplează şi pe ultimii doi. La Brăila. În Cântăreaţa cheală.
  Premieră de octombrie 2018, adusă la Bucureşti în februarie 2019, pe un text jucat pentru întâia la Paris în mai 1950. Prilej de debut pentru Eugen Ionesco. Din Slatina.
  Ea, El. El, Ea. Din Anglia. Din perioada imediat postbelică. De fapt, de (aproape) oricând, de (aproape) oriunde.
  Se dă o societate cât de cât modernă, se intră în casa unei familii cât de cât burgheze / aristocrate, se stă într-un colţ, se observă, se notează, se scrie.
  Se repetă procedura.
  Iar.
  Şi iar.
  Dacă se dă la o parte irelevantul, se observă identicul.
  Ăştia suntem. Abulici, autişti, absurzi. AAA. Baterii.
  Ah, absurdul! Ce să înţelegi din textul lui Ionesco? E absurd, ţaţo, parol! Aşa e. E! Doar că seamănă al naibii de bine / de rau cu felul în care ne "vorbim" zi după zi.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cântăreaţa rămâne cheală la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Absurdul este la el acasă în vieţile noastre. Ne-am obişnuit cu el şi îl transformăm în haz de necaz sau mişto-uri mai mult sau mai puţin inspirate atât cât să ne devină suportabil. Se întâmplă atât de multe lucruri absurde în jurul nostru, încât aproape că i s-a denaturat sensul, aproape că normalitatea a făcut schimb de semne cu el şi de-acum trăim în plin univers absurd, în care aşteptăm ca, odată cu ştirile de seară, să aflăm printre multe alte absurdităţi că soarele nu mai răsare mâine şi cu toate astea vom avea lumină. Nu prea ne mai miră nimic şi devenim, din păcate, din ce în ce mai puţin sensibili la nuanţele absurde ale vieţii.
  Absurdul artistic, însă, aşa cum a fost el scris acum aproape şaptezeci de ani de Eugène Ionesco în „Cântăreaţa cheală” a rămas nealterat în montarea regizată de Radu Iacoban la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Această piesă absolut inovatoare din istoria teatrului universal,
  Citeste tot pe Yorick
• Două “spectacole” … într-o reprezentație de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Eugene Ionesco, “părintele” teatrului absurd, întodeauna dă de furcă regizorilor. În volumele de eseuri și interviuri, Eugene Ionescu precizează că absurdul îl întâlnim mereu în viață sub cele mai diferite forme; un exemplu oferă și viața noastră, invadată de discursuri absurde, cu promisiuni și mai absurde. Dramaturgul atenționa că “absurdul este un fapt real întâlnit în jurul nostru”, iar spectacolele trebuie să îl reflecte ca într-o oglindă pusă în fața publicului.
  Actorul, regizorul, dar și dramaturgul, Radu Iacoban, personalitate afirmată și apreciată din generația tinerilor regizori, încearcă o viziune teatrală parțial demnă de interes pentru “Cântăreața cheală”, piesa de pornirea în 1950 a drumului teatrului absurd. Regizorul vrea să îmbine firescul interpretării dialogurilor de către actori cu imaginea îngrădirii personajelor într-un cadru absurd, o “cușcă” cu jocuri de lumini, iar rezultatul este … un
  Citeste tot pe Spectator
• Cîntăreaţa cheală de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Cu piesa lui Eugène Ionesco, Cîntăreaţa cheală, un alt actor transformat în regizor, Radu Iacoban, plonjează în plin absurd. Exact pe dos decît în Ultima bandă a lui Krapp, unde textul nu e absurd, dar tratează mecanisme care se virusează, precum memoria, aici absurdul domină prin degradarea limbajului pînă la nonsens. Miza lui Iacoban este să dubleze spectacular absurdul prin structuri logice. Se păstrează o aparenţă de narativitate şi coerenţă, cît e posibil în text, suplinită ulterior, atunci cînd limbajul începe să se deşire, de logica tonurilor şi a acţiunilor. Actorii au două planuri de evoluţie, unul la nivelul limbajului, care urmează un text strict, şi altul la nivelul tonalităţilor, care presupune un scenariu fără cuvinte, dar cu sunete. O logică a sonorităţii atrage una a acţiunilor scenice, dar nu este obligatoriu ca ele să fie mereu conectate. De asemenea, planul verbal şi cel non-verbal pot fi disjunctive. Logica se întinde
  Citeste tot pe Dilema veche
• Farsa lui Malaele de Adriana Vasiliu sursa: Ziua.net
  Horatiu Malaele abordeaza, atat ca regizor, pentru prima oara pe scena Teatrului National, dar si ca interpret, spectacolul "Lectia" lui Eugene Ionesco, alaturi de Natalia Calin / Victoria Dicu si Aylin Cadar.
  La prima vedere, pare a fi un subiect simplu, un gen de "Scufita rosie" care intra in casa lupului si in final "este inghitita" de catre acesta. O eleva dornica de a-si adanci cunostintele, pentru a-si putea lua "doctoratul total", vine pentru lectii particulare acasa la un profesor. Pentru inceput acesta ii face un examen sumar al cunostintelor, ca sa inteleaga cam care-i este nivelul si la ce sa lucreze mai aprofundat.
  La aritmetica, fata e zero la capitolul adunare si scadere. In schimb, reproduce din memorie, cu foarte mare
  precizie, rezultate ale unor operatii complicate de inmultire, lucru care il deruteaza pe profesor. Iritat, acesta incepe sa-i predea elemente de lingvistica si filologie comparata, insa eleva se plictiseste si se plange din ce in ce mai des de o
  Citeste tot pe Ziua.net
• Adevăruri ionesciene de Dan Boicea sursa: Adevarul
  Afirmaţiile lui Ionesco îl prind în ofsaid pe Horaţiu Mălăele. Eugène Ionesco: „Orice operă este agresivă; noul, asta e: insolenţă. Nu există viaţă, nu există mişcare în artă fără agresiune, fără nou. Da, agresiunea este noul“.
  Spectacolul „Lecţia“, regizat de Horaţiu Mălăele la Teatrul Naţional din Bucureşti, va avea un succes monstru la public, cu toate că nu creează o nouă formulă de teatru şi scoate la iveală un actor incapabil să se mai reinventeze. Mălăele trăieşte din reflexele trecutului şi a încetat să fie surprinzător. Actorul îşi aplică reţetele până la epuizare: redundanţele-text, redundanţele-grimasă, redundanţele-improvizaţie.
  „Teatrul moare din lipsă de îndrăzneală“, mai spunea Ionesco. Teatrul lui Mălăele trăieşte printr-o autoreglementare sufocantă, pentru că încă mai aplică toate tertipurile pe care le ştie, deja, toată lumea. Iar spectacolul îşi ia o plasă de siguranţă care îi
  Citeste tot pe Adevarul
• Lecţia fantasmagorică a lui Horaţiu Mălăele de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Piesa lui Eugène Ionesco "Lecţia" a cunoscut o nouă montare pe scena românească - la Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Atelier. Regia este semnată de Horaţiu Mălăele.
  Scrisă în 1950, "Lecţia" lui Ionesco a văzut lumina rampei, în special după 1990, în câteva variante regizorale, printre care cea a lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul Naţional din Cluj, cea a lui Horaţiu Mălăele de la Theatrum Mundi sau cea a lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul Maghiar din Timişoara.
  Ne întrebăm, de ce oare acest text al clasicului Eugène Ionesco este pus în scenă atât de rar? Totuşi, Mălăele l-a ales pentru a doua oară ca să-l regizeze şi să interpreteze rolul principal - cel al Profesorului. El creează acest spectacol în cheie comică, până la un punct. Absurdul, fără vreun impediment, trece în farsă.
  O farsă tragică - asta este lecţia ionesciană, în opinia lui Mălăele: "O farsă tragică ce denunţă absurditatea tezelor unice şi
  Citeste tot pe Jurnalul
• Terapia prin şoc de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  Eugen Ionesco considera că totul este derizoriu pentru că însăşi fiinţa umană stă sub semnul derizoriului. În aceste condiţii, relaţiile interumane nu se consumă, doar se epuizează. Despre rezistenţă este vorba şi în piesa "Lecţia". Unul dintre cele mai acerbe raporturi care se pot stabili în lume este cel între profesor şi elev. La limită, orice comunicare între maestru şi discipol este o luptă de tipul "care pe care". La aceasta se adaugă şi o dimensiune senzuală, chiar erotică. Profesorul şi Eleva nu-şi împărtăşesc cunoştinţe, ci se vânează reciproc, se iau în bătaia puştii speculându-şi fiecare acces de furie sau moment de slăbiciune.
  Ritmul este ascendent pentru că ceea ce îşi propune Ionesco şi reuşeşte să transpună Horaţiu Mălăele este construirea unei crize, o criză de personalitate dar şi o criză a comunicării, a limbajului în sine.
  În interpretarea perfect gândită şi asumată de cei doi protagonişti,
  Citeste tot pe Port.ro
• "Lecţia” lui Mălăele, de patru ori în Italia de sursa: Jurnalul Național
  Horaţiu Mălăele are mare succes în Italia. S-a văzut acest lucru chiar cu două luni în urmă, când la Teatro Belli din Roma a jucat în "Podu'", spectacol pe care l-a şi regizat la Teatrul Metropolis din Bucureşti. Acum, artistul pleacă într-un alt turneu în Italia, de data aceasta cu "Lecţia" de Eugène Ionesco, o creaţie montată tot de el, dar la Teatrul Naţional din Bucureşti, şi care va avea patru reprezentaţii la Barberino di Mugello şi Florenţa.
  Dacă turneul cu "Podu'" a fost organizat de Accademia di Romania in Roma - ICR, cel de acum, cu "Lecţia", se înscrie în proiectul internaţional, realizat de Catalyst şi Regiunea Toscana, în colaborare cu Associazione Teatro Puccini, Primăria din Barberino di Mugello, sub patronajul Ambasadei României în Italia.
  Primele două reprezentaţii vor avea loc la 26 şi 27 martie, la Teatrul Corsini din Barberino di Mugello. Apoi, la 30 şi 31 martie, publicul din Florenţa va avea parte de acest spectacol,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Lecţia de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out Bucureşti
  Horaţiu Mălăele se întoarce la “Lecţia” lui Ionesco, pe care a mai montat-o în urmă cu câţiva ani la Theatrum Mundi.
  Când un regizor revine la un text, aştepţi să vezi ori o reluare a unui spectacol mai vechi, ori o abordare a ideilor diferită. Noua Lecţie a lui Mălăele nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii. Este un spectacol integrat coerent teatrului ionescian, bine susţinut de distribuţie şi alimentat regizoral din posibilităţile multiple ale textului lipit pe expresivitatea actorilor. De fapt, acesta este punctul reuşit al spectacolului. Şi, probabil, motivul pentru care treci de exagerările în care pică Horaţiu Mălăele, actorul, în rolul Profe­so­rului, necenzurat, de această dată, de Mălăele regizorul.
  Citeste tot pe Time Out Bucureşti
• Jurnal de selecţioner (21) de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Lecția lui Mălăele
  Locul. Teatrul Național din București, sala Atelier. Un spațiu de joc prea puțin folosit pentru experimentele la care s-ar preta, după cum am mai detaliat în această rubrică.
  Călătoria. Îmi place să merg pe jos până la Național, fiindcă stau aproape, iar vremea a devenit frumoasă acum, la început de vară și final de stagiune. Însă când am mers să văd "Lecția" m-am speriat, fiindcă trecând pe lângă ambasada SUA am văzut parcă mai mulți oameni ca niciodată așteptând în fața ei. Am aflat că unii vin de cu seară, ca să fie acolo dimineața, pentru coada la vize. Asta mi se pare mai absurd decât orice text de teatru abusrd.
  Producția. Horațiu Mălăele s-a îndrăgostit de "Lecția" lui Eugene Ionesco de mai multă vreme. La sfârșitul anilor 90 am văzut un spectacol al lui cu acest text la Teatrul Nottara și mi-o amintesc bine pe actrița Clara Vodă care interpreta excelent rolul Elevei, precum si pe Horatiu
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Ionesco în două dintre piesele lui fundamentale de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Doar o singură zi am putut petrece la Galaţi, unde, între 1 şi 8 octombrie, s-a desfăşurat cea de-a XX a ediţie e Festivalului de Comedie. O întâmplare fericită a făcut ca în ziua respectivă să pot vedea două spectacole cu piese de Eugène Ionesco- primul cu Cântăreaţa cheală, cel de-al doilea cu Lecţia, spectacole de calibre diferite, cu interpreţi cu experienţă scenică substanţial diferită, ambele aducând însă în atenţia publicului texte dintre cele mai cunoscute dar şi dintre mai dificile din creaţia unuia dintre cei mai importanţi înnoitori ai limbajului dramaturgic din secolul al XX lea.
  Exegeza literară socoteşte Cântăreaţa cheală nu doar piesa de debut a marelui dramaturg. Într-o carte fundamentală- Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale (Editura Junimea, Iaşi, 2006), Matei Călinescu urmăreşte felul în care, în această piesă, rescriere pe tărâm francez a unui text conceput în România- Englezeşte fără
  Citeste tot pe Revista Familia
• “Lecția” – un spectacol atractiv … de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  În 2009 se împlinesc o sută de ani de la naşterea părintelui teatrului absurd, Eugene Ionesco, şi Naţionalul bucurştean îl omagiază prin spectacolul “Lecţia”, în regia lui Horaţiu Mălăele. Actorul şi regizorul, apreciat pentru meritele sale creatoare de evenimente culturale, şi-a mai exersat talentul pe această piesă în 1997 la Theatrum Mundi, devenit de doi ani preţuitul Teatru Metropolis.
  Din nou, trebuie să amintim argumentarea dramaturgului referitoare la absurdul cultivat în piesele sale pentru că viaţa de zi cu zi e împănată cu situaţii absurde care pe scenă trebuiesc tratate realist cum se petrec şi în viaţă, preciza Ionesco. În “Lecţia”, cazul profesorului de matematică exasperat de eleva sa neştiutoare este unul din pretextele expunerii credinţei lui Eugene Ionesco” că nu există teatru fără o taină ce se dezvăluie”. Aici, taina ar putea fi pericolul indolenţei necunoaşterii lucrurilor elementare. Horaţiu Mălăele
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Lecţia… din Iad de Alexandru Bumbaş sursa: Yorick
  Punându-şi în evidenţă din ce în ce mai mult şi mai des talentul de regizor, actorul Horaţiu Mălăele montează pe scena Atelier de la Teatrul Naţional, „Lecţia” lui Eugene Ionesco.
  Mărturisesc de la început că spectacolul a fost o surpriză foarte plăcută, întrucât, aşteptându-mă la o montare ancorată în contemporan, menită să reflecte sistemul de învăţământ corupt şi pervers din România, am asistat, de fapt la o lecţie teatrală despre sensul vieţii. Mai bine spus, despre lipsa de sens a ei, despre incapacitatea de comunicare, despre elucubraţiile pseudo-ştiinţifice ridicate la rang de valori universale şi, nu în ultimul rând, la o lecţie de artă a actorului.
  Mălăele îşi plasează cele 3 personaje într-un decor care îi şi aparţine; un spaţiu fără limite în centrul căruia se află o „masă-sicriu” care devine spre final, cufăr al fetişurilor Profesorului. La această masă sunt aşezate două scaune asemănătoare
  Citeste tot pe Yorick
• Lectia coerentei de la Timisoara de Cristina Rusiecki sursa: Observator cultural
  Lecţia coerenţei de la Timişoara
  Cristina Rusiecki
  Observator Cultural, martie 2002
  Alaturi de comediile muzicale, predominante in repertoriu, pe care publicul le apreciaza atat de mult, Teatrul Csiky Gergely din Timisoara a programat, in aceasta stagiune, spectacolul Lectia de Eugen Ionescu in regia lui Victor Ioan Frunza. Meritul regiei in aceasta montare este de a nu fi exagerat cu paratextul, cu alte cuvinte, de a fi recunoscut savoarea si directiile semantice pe care le propune chiar autorul. În acest sens Victor Ioan Frunză mizează pe capacitatea de construcţie a lui Eugene Ionesco renunţînd la o prea obişnuită imagistică luxuriantă, pasibilă să sufoce sau să înghită sensurile iniţiale ale textului. Cu atît mai mult spectacolul său e coerent şi unitar.
  Două sînt elementele care
  Citeste tot pe Observator cultural
• Lecția lui Eugen Ionescu de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Lecţia lui Eugen Ionescu
  
  Iulia Popovici
  Ziua, februarie 2003
  
  
  
  Lecţia (A lecke) lui Eugen Ionescu pusă în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara a fost una din cele, dacă nu cel mai aşteptat spectacol al Festivalului Naţional de Teatru, precedat fiind de cronici extrem de apreciative şi de tentativa de participare, cu cîteva luni în urmă, la festivalul Piesa clasică pe scena teatrelor minorităţilor naţionale (spre nefericirea iubitorilor de teatru, Lecţia n-a mai ajuns atunci în Bucureşti din cauza unui accident suferit de Balazs Attila).
  
  În sala studio a Teatrului Foarte Mic, 47 de spectatori s-au aşezat în 24 de bănci de şcoală, mîzgălite de generaţiile anterioare, aşteptînd ca Profesorul (Balazs Attila) să-nceapă lecţia de aritmetică şi filologie comparată a limbilor neo-spaniole cu Eleva (Tokai Andrea), aspirantă la absolut kandidatura (doctoratul total) sub privirile severe şi
  Citeste tot pe Ziua
• Sala tronului de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Cînd citeşti textele lui Eugène Ionesco, nu neapărat piesele lui, simţi un disconfort. La început concret, fizic: scaunul devine, brusc, incomod, pe birou sînt prea multe sau, dimpotrivă, prea puţine lucruri, creionul pentru notiţe este prea ascuţit sau prea bont, canapeaua, nouă, îşi scoate arcurile în relief să te înghiontească. Mintea intră în conflict cu eul tău. Deşi pare să priceapă imediat sensul cuvintelor şi alcătuirea lor în frază, are de furcă, mult timp după închiderea cărţii, cu nuanţele şi paradoxurile născocite de Ionesco, cu întoarcerea lor, ca o mănuşă, pe partea cealaltă. Pari mereu învins tu, cititorul şi, totuşi, învingător faţă de cei din jurul tău. I-am invidiat mereu pe regizorii care i-au pus în scenă piesele. Mai mult decît un armistiţiu, spectacolul (provocator) este o formă, una dintre cele posibile şi probabile, a unei armonii cu autorul, a unei înţelegeri tacite în urma căreia textul se lasă
  Citeste tot pe România literară
• O scamatorie de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Eugène Ionesco a deschis o uşă spre un alt fel de teatru. Deşi accesul pare larg, deşi sînt numeroase persoanele care se agită în faţa intrării, deşi nu există nici o restricţie, ci aproape numai tentaţii, o stare paradoxală se instalează, pervers, triindu-i, pe nesimţite, pe adevăraţii creatori şi spectatori. Cu alte cuvinte, mulţi îi rîvnesc opera, puţini reuşesc să-i pună în valoare conţinutul. Citirea teatrului lui Ionesco - publicat integral de Editura Univers în traducerea nuanţată şi unitară a lui Dan C. Mihăilescu - este un act personal, solitar şi individual al cititorului. Este relaţia directă cu autorul, o provocare asumată pe cont propriu. Fiecare se descurcă cum poate, recidivează în studiu ori de cîte ori simte nevoia. O punere în scenă uneşte, în principiu, toate aceste singurătăţi cărora le este dirijată acum o percepţie, acea interpretare a regizorului. Cu care poţi sau nu să fii de acord. Şi armonia şi revolta
  Citeste tot pe România literară
• Între umbre luminate şi omor ritualic de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Spectacolul cu piesele lui Eugene Ionesco "Cântăreaţa cheală" şi "Lecţia", montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul de Comedie, a avut, vineri, premiera, următoarea reprezentaţie fiind programată la 12 martie. Această variantă scenică prezintă textul ionescian în mod simplu, direct, cotracarând ideea că teatrul absurdului nu este accesibil oricui.
  "Cântăreaţa cheală" şi "Lecţia" vin în tandem în faţa publicului, de parcă ar fi un avertisment: "Trageţi învăţăminte!". Deşi directorul de scenă Victor Ioan Frunză creează doar în scop artistic, aceste două piese ale lui Eugene Ionesco sunt "lecţii" de cultură generală.
  Existând un exemplu de viaţă lungă împreună, la Theatre de La Huchette din Paris (din 1957, spectacolul coupe se joacă neîntrerupt, până în prezent), Frunză le-a cuplat, dezvăluind profunzimea lor într-un fel de continuitate subordonată. În plus, aceste drame abordează limbajul specific oamenilor: fie că
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Lecții de crimă de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Victor Ioan Frunză a montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti două spectacole după piese de Eugène Ionesco. Regizorul trece testul re-venirii sale pe scena bu-cureşteană cu o medie bună, o combinaţie între nota maximă, pentru o „Lecţie“ predată perfect şi o notă cu minus, pentru o „Cântăreaţă cheală“ care trebuie să mai facă nişte vocalize.
  Frunză a ales formula cu două spectacole despărţite de o pauză, după modelul Teatrului La Huchette din Paris, unde aceste piese sunt prezentate în tandem, de 53 de ani neîntrerupţi.
  „Cântăreaţa cheală", în viziunea lui Victor Ioan Frunză, păstrează un respect nejustificat faţă de textul ionescian, iar spectacolului nu-i foloseşte această domolire a agresivităţii creative. Prima jumătate are un ritm foarte lent şi previzibil pentru cei care ştiu deja textul lui Ionesco, fiind sub miza pe care o presupune semnătura lui Victor Ioan Frunză, un regizor fin, ironic şi surprinzător.
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Neospaniola şi iaurtul bulgăresc de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  La Teatrul de Comedie a avut loc aseară cea de-a doua reprezentaţie cu spectacolul-coupé “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, în regia lui Victor Ioan Frunză.
  Devenită clasică, dramaturgia lui Eugène Ionesco îşi păstrează intacte forţa şi prospeţimea. Autorul, considerat părintele teatrului absurdului, reuşeşte să capteze esenţe ale comportamentului uman ce se dovedesc şi astăzi cel puţin la fel de actuale ca în momentul scrierii pieselor.
  Montarea lui Victor Ioan Frunză pune în valoare textul (tradus de Vlad Russo şi Vlad Zografi), acţiunea mulându-se pe înlănţuirea replicilor. Atmosfera este susţinută de scenografia Adrianei Grant, care îmbină elemente specifice mediului englezesc “clasic” (şemineul de secol XIX, sculpturile în stilul barocului din Cornwall, animalele - câinele şi pisica din “Cântăreaţa cheală”) cu mijloace contemporane (focul din şemineu înlocuit cu proiecţii video, tabla multimedia din
  Citeste tot pe Cotidianul
• Neospaniola şi iaurtul bulgăresc de sursa: Cotidianul
  La Teatrul de Comedie a avut loc aseară cea de-a doua reprezentaţie cu spectacolul-coupé “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, în regia lui Victor Ioan Frunză.
  Devenită clasică, dramaturgia lui Eugène Ionesco îşi păstrează intacte forţa şi prospeţimea. Autorul, considerat părintele teatrului absurdului, reuşeşte să capteze esenţe ale comportamentului uman ce se dovedesc şi astăzi cel puţin la fel de actuale ca în momentul scrierii pieselor.
  Montarea lui Victor Ioan Frunză pune în valoare textul (tradus de Vlad Russo şi Vlad Zografi), acţiunea mulându-se pe înlănţuirea replicilor. Atmosfera este susţinută de scenografia Adrianei Grant, care îmbină elemente specifice mediului englezesc “clasic” (şemineul de secol XIX, sculpturile în stilul barocului din Cornwall, animalele - câinele şi pisica din “Cântăreaţa cheală”) cu mijloace contemporane (focul din şemineu înlocuit cu proiecţii video, tabla multimedia din
  Citeste tot pe Cotidianul
• Ionesco techno&trashy de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  În spatele oricărei producţii de teatru există secrete – iar miracolul naşterii unui spectacol ca o Afrodită din spuma mării e un miraj la care creatorii ţin, cu gîndul la retorta amestecului alchimic, veşnic supus hazardului, numit reprezentaţie. Toţi, mai puţin Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand – care, în caietul-program al Cîntăreţei chele în coupé cu Lecţia, precizează numărul de repetiţii (55) şi de zile de lucru (46), la fel ca şi materialele utilizate pentru scenografie, aspect pe care, trebuie să recunosc, l-am mai remarcat la montări semnate de cei doi artişti.
  Pot să spun, astfel, că o lună şi jumătate pentru două spectacole însumînd mai bine de două ore, pe texte deloc uşoare, aparţinînd panteonului dramaturgiei internaţionale, presupune un ritm extrem de profesionist. E pentru prima dată cînd V.I. Frunză asociază Cîntăreaţa… şi Lecţia, în formula de la Théâtre de la Huchette din Paris, deşi Lecţia a mai
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Glume cu Ionesco la Teatrul de Comedie de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul
  Teatrul de Comedie te solicită fără cruţare. Cum să nu vezi un diptic (două piese) de Ionesco pus în scenă de Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand? Mai ales că este vorba de Cântăreaţa cheală şi Lecţia, textele reformatoare ale literaturii europene după 1950. Toată lumea a luat Cântăreaţa cheală în serios încercând să găsească un sens acolo unde nu e nimic de înţeles. Cristian Ioan într-un spectacol comic de tot de la Târgu Mureş a introdus un nou personaj vechi, Cântăreaţa, care, deşi este personajul titular, nici măcar nu există în piesă pentru că titlul a fost inventat de autor la una dintre repetiţiile lui Nicolas Bataille primul regizor al francezului Ionesco. Actorul care repetă rolul Căpitanului de pompieri rosteşte o biografie abracadabrantă cu soţi şi soţii, fii şi nepoţi, veri şi verişoare bunici şi străbunici asemănătoare cu rezumatul unui roman tolstoian dar transcris pe o jumătate de pagină.
  Citeste tot pe Luceafărul
• Englezeşte fără, dar moarte cu Profesor de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  După ce a montat "Lecţia" în ungureşte, "Scaunele" în germană şi "Regele moare" în româneşte, Victor Ioan Frunză s-a reîntors la Ionesco şi la limba maternă cu o montare coupe: "Cântăreaţa cheală" la pachet cu "Lecţia", într-o producţie a Teatrului de Comedie. Cele două piese sunt unite de un personaj care le traversează şi le transgresează, şi anume menajera Mary din "Cântăreaţa cheală", pe adevăratul său nume Sherlock Holmes, şi menajera Marie din "Lecţia", ambele interpretate în travesti de Bogdan Cotleţ. Cheia celor două poveşti stă deci la faimosul detectiv, maestru al deghizărilor, care în viziunea lui Frunză nu se mulţumeşte doar să cerceteze crimele, el ajungând chiar să le şi producă. Sherlock Holmes, în versiunea sa de fată-n casă, manipulează fizic, cu telecomanda, tot universul soţilor Smith, dar şi sala, el dându-le "stingerea" până şi spectatorilor. În "Lecţia" este ca o mamă blândă a profesorului criminal
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cronică - Cântăreaţa cheală şi Lecţia de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  În versiunea Victor Ioan Frunză, “Cântăreaţa cheală” capătă o dimensiune umană reală, tangibilă. Personajele, eliberate din ultra cunoscuta schemă a mecanicizării, impusă de tema principală a piesei – incapacitatea de a comunica prin cuvinte – devin brusc tridimensionale.
  Prinse în această capcană a cuvintelor golite de sens, ele încearcă cu disperare să comunice dincolo de gardul de sârmă pe care şi l-au construit singure din înşiruirea alambicată a frazelor stereotipe. Această disperată nevoie de a comunica le face să re-descopere formele primare de comunicare umană: sentimentele, atitudinile, gesturile. Este, dincolo de toate, un univers tragic, şi tocmai acest tragism îl umanizează.
  În spectacolul lui Victor Ioan Frunză doamna şi domnul Smith sunt un cuplu care încearcă cu adevărat să ajungă unul la celălalt doborând, la fiecare pas, o nouă barieră a non-comunicării verbale. Continua luptă a personajelor cu stereotipia face
  Citeste tot pe TimeOut
• Prospero la lucru de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Victor Ioan Frunză este un regizor care iscă, pretutindeni pe unde trece, furtuni – organizatorico-administrative, tehnice, artistice ori toate la un loc. Existenţa lui într-un teatru, la lucru, nu rămîne niciodată neobservată; începînd cu portarul şi sfîrşind cu directorul, toată lumea află repede că în acel teatru nimic nu va mai fi la fel, măcar atîta vreme cît va dura facerea spectacolului. Desigur, beneficiarii privilegiaţi ai acestei descoperiri sînt actorii, tehnicienii de scenă şi meşterii din ateliere, adică acele persoane care vin în contact direct cu Frunză sau cu soţia şi colaboratoarea lui constantă, scenografa Adriana Grand. Cei doi produc ataşamente fanatice şi adversităţi ireductibile; sînt adoraţi sau detestaţi (uneori, adoraţi şi detestaţi, alternativ) pentru intervale mai lungi sau mai scurte; cîteodată, pentru totdeauna – sau pentru atît cît înseamnă acest cuvînt în lumea scenei. Nu pot fi ignoraţi.
  Citeste tot pe Dilema veche
• Iaurtul face bine la apoteoza de Cornelia Maria Savu sursa: Revista Cultura
  Cea mai noua premiera a Teatrului de Comedie din Bucuresti este un regal Eugène Ionesco: „Cântareata cheala & Lectia“ (5 martie 2010).
  Cum era de aseptat, in apropierea si in anul centenarului ionescian (2009), piesele academicianului francez de origine româna considerat initiatorul teatrului absurd(ului) au urcat pe mai multe scene din România. In montari care au ambitionat (si putine au si reusit) sa dovedeasca actualitatea acestui dramaturg deseori evocat si citat, dar mult mai putin citit, chiar si in cheie scenica.
  La Teatrul de Comedie, abordarea textului dramatic ionescian are o traditie de aproape patruzeci si sase de ani. De la premiera româneasca a „Rinocerilor“ (10 aprilie 1964), in regia lui Lucian Giurchescu, avându-l ca protagonist pe Radu Beligan – turneu de mare succes la Paris –, la amintita premiera de acum trecând prin montarile pieselor „Ucigas fara simbrie“
  (1 octombrie 1968), „Ce formidabila harababura!“ (2 decembrie 2005) si
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Ionesco, dramaturgul care ne cunoaşte de Marina Roman sursa: Yorick
  Conversaţie englezească, pronunţie în stil englezesc. Atitudine englezească. Insemne englezeşti. Decor cu adevărat englezesc. Sentimente şi stări profund omeneşti. Viaţa fiecăruia dintre noi depune mărturie că “teatrul absurdului” nu este altceva decât curajul de a vorbi despre realitate. Despre ceea ce se întâmplă, din zi în zi mai acut, cu (unii dintre) noi. Să arăţi cum formele rămân vii, la fel de intens colorate, în timp ce pe dinăuntru sufletul se usucă şi se chirceşte ca un miez de nucă veche.
  Adriana Grand a compus un interior tipic englezesc: şemineu, statui şi elemente simple de mobilier sau veselă. Culoare crudă. Roşu, albastru, alb. Culorile – englezeşti – naţionale, plus verde. Părul femeilor e roşu, iar cuvintele pe care le rostesc sunt rotunde şi golite de sens; dar stările lor sunt autentice. O lecţie de engleză desprinsă dintr-un manual Horn ilustrat – aşa începe “Cântăreaţa cheală”: “Uite că s-a
  Citeste tot pe Yorick
• Ce rămâne când cuvintele mor de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Teatrul de Comedie din Bucureşti propune, iată, în primele luni ale anului imediat următor centenarului Eugen Ionesco un spectacol ce reuneşte două piese ale dramaturgului revendicat deopotrivă de români, şi de francezi şi considerat promotor al teatrului absurdului, etichetă pe care, de altfel, el însuşi n-a acceptat-o niciodată. „Lecţia” şi „Cântăreaţa cheală” sunt pentru prima dată puse în scenă împreună în România, în regia lui Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand.
  Prima parte, „Cântăreaţa cheală”. O lecţie de limba engleză. Un şemineu englezesc, drapelul Marii Britanii, statui decorative, scaune grele şi o mulţime de alte simboluri aglomerate într-o anti-poveste care, în interpretarea lui Victor Ioan Frunză, devine poveste. Un fel de teatru în teatru e construit în scenă. Obiecte vechi, din altă lume, praful aşezat peste oameni şi lucruri.
  Ce-şi propune regia este o asumare a comicului din textul lui
  Citeste tot pe Yorick
• Substratulb tragic al comicului, impresionant expus de Ileana Lucaciu sursa: Ileana Lucaciu Blogspot
  Publicul preferă comediile pentru că îi provoacă buna dispoziţie după care tânjeşte. Oferta lor este de a face haz de necazurile vieţii. Orice comedie are însă, un substrat dramatic, tragic. Râdem de pildă, de Zoe, Tipătescu sau Caţavencu, dar ei, prin comportament, pot prilejui amărăciune “cetăţeanului turmentat”. Personajele din comedii sunt ironizate, satirizate, dar nu le lipseşte substratul dramatic. Acest substrat a căutat să îl evidenţieze, şi a reuşit, regizorul Victor Ioan Frunză şi echipa sa în “Cântăreaţa cheală & Lecţia” de Eugene Ionesco. Nu întâmplător am dat exemplu pe Caragiale pentru că este considerat un precursor al absurdului. În timp, s-a dovedit în spectacolele ce aparţin ca dramaturgie teatrului absurd, că este dificil pentru majoritatea regizorilor să exploateze comicul absurd, punctând şi profunzimea sa cauzală, tragică, Victor Ioan Frunză o face emoţionant şi impune publicului receptarea spectacolului
  Citeste tot pe Ileana Lucaciu Blogspot
• Lecţia şi Cântăreaţa cheală de Mircea Ghiţulescu sursa: Clipa
  Teatrul de Comedie te solicită fără cruţare. Cum să nu vezi un diptic (două piese) de Ionesco pus în scenă de Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand? Mai ales că este vorba de Cântăreaţa cheală şi Lecţia, textele reformatoare ale literaturii europene după 1950. Toată lumea a luat Cântăreaţa cheală în serios încercând să găsească un sens acolo unde nu e nimic de înţeles. Cristian Ioan într-un spectacol comic de tot de la Târgu Mureş a introdus un nou personaj vechi, Cântăreaţa, care, deşi este personajul titular, nici măcar nu există în piesă pentru că titlul a fost inventat de autor la una dintre repetiţiile lui Nicolas Bataille, primul regizor al francezului Ionesco. Actorul care repetă rolul Căpitanului de pompieri rosteşte o biografie abracadabrantă cu soţi şi soţii, fii şi nepoţi, veri şi verişoare, bunici şi străbunici asemănătoare cu rezumatul unui roman tolstoian, dar transcris pe o jumătate de pagină. Doar că actorul,
  Citeste tot pe Clipa
• Investiţii colorate de Alexandru Ştefan sursa: Yorick
  Dintre toţi regizorii de teatru din România, Victor Ioan Frunză este cel mai afectat de criza economică. Pentru el, spectacolul de teatru este un întreg univers, în mintea lui se desfăşoară lumi cu decoruri uriaşe, forţe hiperbolice intră în conflict susţinute de mecanisme uneori grotesc de complexe, pe scurt, nimic mediocru. Nu degeaba a fost certat cu scenele bucureştene unde dacă se poate să ceri spectatorului trei sute de mii de lei ca să vadă o masă şi trei scaune pliante pe scenă, eşti un geniu al investiţiilor profitabile. Sincer să fiu, sunt foarte curios să aflu cum au decurs negocierile între George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie şi Victor Ioan Frunză , atunci când acesta din urmă a hotărât să monteze cupletul „Cântăreaţa cheală şi Lecţia” de Eugen Ionescu.
  Scenografia rezultatului pare un compromis fericit dacă îl raportăm la stilul caracteristic al directorului de scenă care încă mai naşte numerose invidii.
  Citeste tot pe Yorick
• Ionesco, premiat la Festivalul Comediei de Simona Chiţan sursa: Adevărul
  „Cântăreaţa cheală & Lecţia“, în regia lui Victor Ioan Frunză, a primit, vineri seară, premiul pentru cel mai bun spectacol la festCO. Premiera „O scrisoare pierdută“ a pus punct celei de-a IX-a ediţii a Festivalului Comediei Româneşti (festCO - 10 şi 17 iunie 2011).
  Vineri seară, la Gala Comediei Româneşti care s-a desfăşurat la Sala „Radu Beligan" a Teatrului de Comedie din Capitală, spectacolul „Cântăreaţa cheală & Lecţia", de Eugène Ionesco, pus în scenă la Teatrul de Comedie, a primit, pe lângă premiul pentru cel mai bun spectacol al festCO, şi pe cele pentru cea mai bună regie - Victor Ioan Frunză, cea mai bună actriţă în rol principal - Virginia Mirea şi cel mai bun actor în rol principal - George Costin.
  Premii acordate la Festivalul Comediei Româneşti
  Ioana Anastasia Anton a fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar pentru performanţa din spectacolul „Blifat", de Gabriel Pintilei,
  Citeste tot pe Adevărul
• Spectator la București. FNT 2011 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna -pg.32
  Două spectacole a prezentat în FNT 2011 directorul de scenă Victor Ioan Frunză. Unul a fost un ”cupaj” ionescian, Cântăreața cheală & Lecția, al doilea Furtuna de Shakespeare. Lecția din tandemul înscenat la Teatrul de Comedie din București nu se ridică la nivelul montării de acum câțiva ani, la Timișoara, cu inubliabila Andrea Tokai în rolul Elevei, o versiune socotită antologică de mai toți criticii de teatru, dar permite celor trei interpreți - George Costin, Andreea Samson și Bogdan Cotleț (în travesti în Menajera) - consistente demonstrații de virtuozitate actoricească. De alfel, Frunză își sublimează aici hermeneutica, lăsând ca accentul să cadă pe performanța protagoniștilor. În decorul redus-utilitar al Adrianei Grand, completat de partea video creată de Dripal și eclerajul lui Victor Ioan Frunză și Sorin Vintilă, interpreții compun jocul crud al ”educației sacrificatoare” imaginat de Ionesco. George Costin e un Profesor cu
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.32
• Trei spectacole, doi regizori, un dramaturg… de sursa: Yorick
  „Lecţia”… caz clinic
  La polul opus se situează al doilea spectacol al regizorului. Daca în prima parte a serii de spectacol asistăm la o comedie uşoară, uneori stridentă, registrul se schimbă total în „Lecţia”. Povestea absurdă dintre un Profesor şi Eleva sa, venită la meditaţii pentru a-şi pregati examenul de „bacalaureat total”, se transformă în viziunea lui Victor Ioan Frunză într-o poveste sensibilă şi dureroasă despre fragilitatea naturii umane.
  George Costin, în rolul Profesorului, construieşte un personaj uriaş căruia îi conferă o doză tulburătoare de umanitate: suntem puşi în faţa unui om labil psihic, obsedat şi însetat de cunoaştere, confuz şi singur, pendulând între sensibilitate şi glacialitate. Timp de o ora şi jumătate, într-o înlănţuire sufocantă de stări-limită, George Costin evoluează pe scena Teatrului de Comedie, nu într-o compoziţie plină de haz, ci într-una marcată de psihoze,
  Citeste tot pe Yorick
• Diptic Ionesco de Oltița Cântec sursa: Suplimentul de cultură
  Pentru cei ce urmaresc programatic creatiile lui Victor Ioan Frunza, e evidenta turnura de amplitudine pe care ultimele doua-trei puneri in scena au operat-o. De la montari in spatii scenice largi, cu distributii numeroase, in scenografii (invariabil, Adriana Grand) somptuoase, rezultate a nenumarate volute imaginative, productiile de data mai recenta denota o constrictie pe toate planurile. Mai putin in acela al fanteziei, desigur. Intrucit condensarea monumentalitatii este asociata obligatoriu cu un surplus de inventivitate care mentine intensitatea estetica la aceiasi parametri.
  Observatia se verifica si in dipticul Cintareata cheala – Lectia pe care duetul Frunza-Grand (Frunza lucreaza exclusiv cu Grand; Grand colaboreaza si cu alti directori de scena) a semnat-o stagiunea trecuta la Teatrul de Comedie. Prezentate in tandem, ca la Huchette, cu o mica pauza intre, piesele ionesciene sint revizitate constructiv, dovedindu-si inepuizabilitatea ca sursa de inspiratie.
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• "Lecţia" lui Ionesco pe idee de film mut de Maria Sarbu sursa: jurnalul.ro
  Un spectacol care stârneşte curiozitate ca idee regizorală este „Lecţia” de Eugène Ionesco, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Regia o semnează actorul Ciprian Nico­lăiasa, el interpretând şi rolul Profesorului din această farsă tragică.
  Autorul montării a văzut piesa ionesciană ca pe un soi de film mut. La început, Servitoarea (Silvia Tariq) din casa Profesorului face o prezentare, exprimându-se prin gesturi şi mimică despre ceea ce se întâmplă, încercând-se astfel aducerea publicului în cadrul respectiv, formulă folosită şi la finalul spectacolului. Fără să-şi propună ceva anume, Nicolăiasa a dorit pur şi simplu să pună în scenă „Lecţia”, fiind im­pulsionat de o ştire de la televizor: un doctor şi-a invitat pacienta la el acasă, a violat-o şi apoi a aruncat-o de la balcon.
  Regizorul exclude orice obiect. Eleva (Flori Popa) vine la Profesor, fără cărţi, fără rechizite. Se mimează statul pe scaun,
  Citeste tot pe jurnalul.ro
• Lecţia- o dramă comică de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Mihai Măniuţiu a montat pentru întâia oară „Lecţia” lui Eugène Ionesco la Teatrul Naţional din Cluj, către sfârşitul anului 1991. A fost un spectacol bun, cu interpreţi valoroşi (Anton Tauf, Anda Chirpelean şi Viorica Mischilea) şi o scenografie asemenea (Mihai Ciupe).
  Spectacol validat din punct de vedere estetic nu doar de succesul înregistrat în ţară, ci şi de izbânzile din turneele internaţionale. Pentru montarea de atunci, regizorul a optat pentru formula de spectacol-studio, una care, între altele îl confrunta pe spectatorul cu roşul debordant, devenit temă, dar şi obsesie. Cu pensula înmuiată în roşu şi cu litere chirilice, dar şi cu caractere asiatice scria atunci Profesorul cuvântul comunism şi tot cu roşu era desenat un A enorm, component al numelor unor simboluri ale gândirii totalitare şi ale dictaturii sângeroase, asemenea lui MArx, MAo, CAstro, StAlin. Lecţia din 1991 a fost, fără doar şi poate, un spectacol născut sub
  Citeste tot pe Adevărul
• Microstagiune cu patru premiere de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  În perioada 1-5 octombrie 2014, Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu a organizat o microstagiune în care a prezentat cinci spectacole, dintre care patru au fost premiere: Marat/Sade, în regia lui Charles Muller, Amadeus, în regia lui Gavriil Pinte, Lecţia, în regia lui Mihai Măniuţiu şi De ce Hecuba?, în regia Ancăi Bradu. Cel de-al cincilea spectacol prezentat, despre care voi detalia într-un articol ulterior, a fost Oidip, în regia lui Silviu Purcărete, cu Constantin Chiriac în rolul principal, care a avut premiera în cadrul FITS şi care va fi jucat şi cadrul FNT.
  .....................................................................................................................................................
  Dacă în Marat/Sade este sugerată o dictatură a ideilor, care-i fac pe oameni incapabili să iasă din propriul lor adevăr, subiectiv şi limitat, în Lecţia, după Eugen Ionescu, avem un alt tip de dictatură: cea a absurdului,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Lecția” de spălare a creierului și chipurile dictaturii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Când a ales să pună în scenă „Lecția” lui Eugène Ionesco, cel de-al doilea text dramatic al unui scriitor care, în ciuda traseului pe care l-a dus destinul, n-a iubit teatrul și scrisul pentru teatru decât târziu și cu un soi de reținere deloc întâmplătoare, Mihai Măniuțiu a avut în gând, evident, fascinantul mecanism al dictaturii. Profesorul din „Lecția” este Dictatorul, este chipul, trupul și creierul care „colecționează” ființe umane, transformându-le încet în schelete cu sufletul extirpat, care se așază, unul după altul, într-o vitrină fascinantă.
  Modelul pe care-l alege Mihai Măniuțiu pentru a pune în scenă acest text la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, text destul de vehiculat în ultimii ani pe scenele românești, este cel al dictaturii din Coreea de Nord. Dar finalul spectacolului, care aduce imaginile proiectate ale celor mai mari dictatori din istoria ultimului secol, lasă loc mai multor piste de interpretare.
  Citeste tot pe Yorick
• Cum să devii dictator de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  La Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, regizorul Mihai Măniuţiu a pus în scenă „Lecţia“ lui Eugène Ionesco, într-o variantă inedită, despre dictatură şi demonii ei, cu actorul Constantin Chiriac în rolul principal.
  Cel de-al doilea text dramatic al lui Eugène Ionesco, „Lecţia“ atât de iubită şi de montată peste tot în lume, este, în varianta de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, o interesantă cercetare asupra mecanismului dictaturii. Iată ce spunea Eugène Ionesco despre teatru, pe care l-a iubit şi l-a urât în aceeaşi măsură: „Nimic nu-i mai greu decât să scrii pentru teatru. Unii îi obiectează azi teatrului că nu ţine pasul cu vremea. După a mea părere, îl ţine prea mult. De aici îi vin slăbiciunea şi caracterul vremelnic. Vreau să spun că teatrul ţine prea mult pasul cu vremea şi totodată nu îndeajuns. Fiecare timp cere introducerea unui «în afara timpului» ce nu poate fi comunicat, în timp,
  Citeste tot pe Adevărul
• Lecţia lui Ionesco şi Măniuţiu… de Călin Ciobotari sursa: Jurnalvirtual.ro
  O fereastră prin care se vede azuriul calm, liniştitor, al unui cer frumos, de colecţie… E absurd să crezi că un astfel de cer ar putea acoperi o lume altfel decât frumoasă. N-are sens să crezi că sub un astfel de cer, fabricat ca recompensă pentru armonia prestabilită a universului, ar putea trăi oameni altfel decât înţelepţi şi senini. Iar Profesorul, aşezat la o masă şi contemplând cerul, nu poate fi decât unul din aceşti înţelepţi… Mai ales că poartă straie asiatice, iar Asia, se ştie, este patria înţelepciunii. Se ridică, mişcările sale au o graţie artificială. Împreună cu Menajera, şi ea îmbrăcată într-un frumos kimono, se bucură de această zi perfectă şi de şansa de a trăi pe o planetă în care armonia nu poate fi decât uniform distribuită… Un alb la fel de liniştitor, celest şi el, zugrăveşte lucrurile încăperii (scenografia îi aparţine lui Adrian Damian). Doar într-un colţ al scenei, pe spătarul unui scaun,
  Citeste tot pe Jurnalvirtual.ro
• Lecția persuadării de Nona Rapotan sursa: BookHub
  Eugène Ionesco și-a iubit personajele, într-atât de mult, încât le-a creat contexte și situații scenice care să le pună în evidență și cele mai ascunse trăsături. Lecția nu face excepție. E o piesă de teatru densă, care ridică multe probleme atât din punct de vedere regizoral, cât și al jocului actorilor.
  Deși cadrul scenic în sine nu se modifică, vorbim doar de o cameră în interiorul căreia cele două personaje principale – eleva și profesorul ei – își dezvoltă relația, totuși camera aceasta capătă proporții volumetrice diferite, în funcție de schimburile de replici dintre cei doi; uneori ai impresia că cei patru pereți devin doi, alteori ai impresia că tavanul stă să cadă în capul celor doi și tot așa. Soluția scenografică propusă de Mădălina Sandu și Andreea Tecla este eficientă și ajută multă protagoniștii, deși jocurile de lumini nu mi s-au părut că ar completa eficient demersul lor din punct de vedere
  Citeste tot pe BookHub
• „Lecţia” de thriller comic la Teatrul Mic de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Contrastul este una dintre cele mai redutabile ustensile ale artei dramatice. Fie că ne plac sau nu surprizele în viaţa reală, în sala de teatru întorsătura de situaţie, pragul, acel twist care ca un pocnet din degete deturnează întreaga acţiune sunt condimente care nu doar ne menţin atenţia, dar fără de care experienţa vizionării unui act artistic al unei arte performative ar însemna un lung şir monocord de expuneri plate. Cu cât „distanţa de cădere” este mai dificilă, cu atât curiozitatea este mai stimulată, iar rotiţele care se învârt, fie ele şi ruginite, creează acea plăcere a receptării. Un spectacol bogat în contraste, în detalii, în rezolvări care te iau prin surprindere are mai multe şanse să fie plăcut.
  „Lecţia” de Eugène Ionesco, în regia lui Radu Iacoban, la Teatrul Mic este un spectacol a cărui structură conţine posibilitatea inserturilor de contraste relevante şi plauzibile. Pornind de la tema piesei – raportul de
  Citeste tot pe Yorick
• Când prostia întâlneşte / provoacă demenţa de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  O tânără care, dpdv aritmetică, ştie doar adunări, vrea să se înscrie, peste 2 săptămâni, la examenul pentru admiterea la doctoratul total. Când vine vorba de înmulţiri, ştie să răspundă corect, nu pe bază de calcul, ci pe bază de memorie. A învăţat pe de rost rezultatele tuturor înmulţirilor. Când vine vorba de scăderi, e zero barat. Nu ştie să facă diferenţe/a.
  Dacă aţi fi profesor şi v-aţi confrunta cu situaţia de mai sus, cum aţi reacţiona? Dacă tânăra s-ar multiplica şi, periodic, aţi avea parte de fix acest gen de învăţăcei, cum aţi reacţiona? Vi se pare plauzibila variantă în care aţi lua-o razna?
  Cele două paragrafe de mai sus sunt propria încercare de aşezare într-un rezumat a Lecţiei lui Eugen Ionescu, proaspăt aşezată pe scenă de Radu Iacoban la sala din centrul istoric a Teatrului Mic. Orice altă versiune de rezumat e foarte posibilă, după cum probabilitatea ca acest rezumat să fie binişor pe lângă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Zidul de Răzvana Niță sursa: Acta est fabula
  În fond, dacă stăm bine să ne gândim, întregul proces pedagogic – toate bunele intenţii fiind incluse – este unul deopotrivă absurd şi ridicol, când nu de-a dreptul monstruos. Transferul de cunoştinţe de la un individ la altul se face adesea pe un teren arid şi chiar ostil. Cei doi nu comunică în chip firesc, veritabil, substanţial, tot „dialogul” e formal, schematic, şi aceasta mai ales deoarece nu e guvernat de admiraţie, ci e ghidat de interes.
  Eugene Ionesco vede într-o cheie paroxistică această relaţie între profesor şi discipol, o luptă pentru putere, un trafic de influenţă, un permanent şantaj. Iniţial, Eleva este naivă, deschisă, plină de solicitudine, entuziastă, încrezătoare, pentru ca, la final, pe măsură ce „lecţia” capătă accente nevralgice şi se îndreaptă către o criză cu consecinţe incalculabile, personalitatea tinerei să fie anihilată, aceasta fiind transformată într-o o anonimă, o cantitate ce se adaugă
  Citeste tot pe Acta est fabula
• Lecția de teatru a lui Iacoban de Nona Rapotan sursa: BookHub
  A treia oară a fost cu noroc. Cu alte cuvinte, cât pe ce să nu văd montarea Lecției lui Eugen Ionescu în viziunea lui Radu Iacoban de la Teatrul Mic – Sala Studio. Am tot văzut Ionesco în ultimele luni, diferite piese montate în diferite registre, inclusiv celebra Lecție. Absurdul ca expresie teatrală mă interesează în măsura în care capătă multiple valențe și forme de joc ca atare. Trăim într-o epocă a absurdului, care cucerește și ultima redută de normalitate și de aceea pare că în teatru nu-și mai are locul sau e deja desuet. Numai că Ionesco vine să ne contrazică și e o contrazicere constantă. Un dat peste nas pe care-l tot primim de la marele dramaturg: dacă tot ne lăsăm invadați în cotidian de acest absurd, de ce nu învățăm ceva din lecțiile pe care ni le dă viața?
  Radu Iacoban face un exercițiu de expunere și supraexpunere, se joacă cu planurile, cu formele de expresie teatrală și cu mijloacele (puține) avute la
  Citeste tot pe BookHub
• Jacques i se supune lui Fatulescu de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Teatrul Mic a scos in weekendul trecut inca o premiera, "Jacques sau supunerea", de Eugen Ionescu, montarea fiind semnata de Florin Fatulescu.
  Ionescu este indeobste considerat un autor greu accesibil si de aceea pare un act de real curaj sa montezi un asemenea spectacol. Textul este insa magistral si atit de bine scris incit nu poate decit sa placa.
  "Cind am montat acelasi text in America, in urma cu 30 de ani", declara Fatulescu, "publicul si presa de specialitate au fost uimiti de cit de usor curgea actiunea.
  Cel mai temut critic de teatru, de la "LA Times" a scris atunci: "Textul lui Eugen Ionescu este limpede si bine conturat ca o pictura"".
  Ionescu spune povestea absurda a unei familii disfunctionale, un clan mic burghez legat doar de pasiunea din mosi-stramosi pentru cartofii cu slanina. Specialitatea gastronomica a casei este mai ceva ca un blazon, pentru ca "strabunii mei, de la A pina la Zetu, iubeau cartofii cu slanina", declama actorul Radu Zetu, interpretul lui
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cartofii lui Ionesco de Dan Boicea sursa: Adevărl
  Jacques se trezeşte personaj secundar în propria viaţă. Firi mărunte, ceilalţi au găsit de cuviinţă că ar fi mai bine să decidă în locul său. Să-i organizeze secvenţele de maturitate, după bunul lor plac. Să-i tragă existenţa la indigo.
  Iar Jacques începe să se amăgească. Se azvârle departe de propria familie, pus în gardă de acest atac la propria libertate. "Nu-ţi epuiza copilul dacă vrei să fii o mamă maternă", spune un personaj din "Jacques sau supunerea", spectacol jucat la Teatrul Mic din Bucureşti, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, festCO.
  Este exact ce nu fac membrii familiei, care încearcă să-i confişte lui Jacques până şi liberul arbitru; părinţi, bunici şi chiar propria soră se opintesc să-i influenţeze personalitatea, dintr-un impuls al autoconservării şi pentru a pedepsi un om care refuză să fie ca ei. Pentru că Jacques vrea să-şi trăiască viaţa altfel. Să îşi urmărească visurile sale,
  Citeste tot pe Adevărl
• Ce e prea mult strică... de Ileana Lucaciu sursa: Timpul liber
  Eugene Ionesco atrage în continuare regizorii care vor să-şi întrebuinţeze fantezia lor, suprasolicitând autoritar, adeseori, stilul absurd al scriiturii pieselor sale. Un spectacol absurd peste absurdul piesei anulează intenţiile lui Eugene Ionesco, este un pleonasm.
  Trebuie să mergem până la capăt cu grotescul, să împingem caricatura dincolo de fina ironie a spiritelor comedei de salon (...) Teatrul constă în extrema exagerare a simţămintelor, exagerare care face ţăndări din searbăda realitate zilnică. Limbajul este şi el făcut ţăndări, sfârtecat".
  Eugene Ionesco şi-a dorit ca teatrul să condamne absurdul ce macină existenţa pe mai toate planurile sociale. Scrierile sale sunt cinice, dure în acuze la adresa falsităţii convieţuirii. Autorul, care pleda în "Note şi contranote" pentru un teatru al "exagerării simţămintelor" şi care nu scapă o piesă fără să dea indicaţii precise pentru înfăptuirea imaginii teatrale, avertiza însă,
  Citeste tot pe Timpul liber
• Jacques sau supunerea de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out
  “ Jacques sau supunerea” este una dintre piesele cele mai puţin jucate ale lui Ionesco, poate şi pentru că aici autorul experimentează multe dintre temele favorite: noncomunicarea, spălarea pe creier, formele absurdului care se manifestă în existenţa noastră cotidiană. Dacă vreţi, Eugene Ionesco face o demonstraţie despre libertate la nivel individual. Într-o realitate caricaturală, într-o familie cu tradiţie, ne spune regizorul Florin Fătulescu prin scenografia gândită de Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu, unde pereţii sunt plini cu portrete celebre, şi chiar personajele coboară dintr-o de ramă de tablou, care imortalizează tradiţia şi prejudecăţile pe care ea le aduce de la sine, există un copil-problemă. Este Jacques, care preferă tăcerea în locul gălăgiei, lectura mai mult decât cartofii cu şuncă, libertatea în faţa intrării în rândul lumii.
  De fapt, Ionesco militează, prin caricatural, pentru firesc şi condamnă orice
  Citeste tot pe Time Out
• O echipă solidară în Jacques sau supunerea de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Dubla familie ionesciană din Cântăreaţa cheală (Soţii Smith şi Martin) se simplifică în Scaunele dar se multiplică în Jacques sau su­punerea, un text mai incert al celui care a scris Regele moare. Suntem în plin avânt al „teatrului deiziunii". Guvernată de o maximă ambiguitate, piesa ridică elementul derizoriu la rang de temă teatrală, cu tot fastul de rigoare. O familie completă (Jacques tatăl, mama, sora, bunicul şi bunica) se străduieşte să îl determine pe insubordonatul Jacques fiul să se supună şi să declare public că adoră cartofii cu slănină. Miza pare măruntă dar mecanismul subordonării este la fel de agresiv ca în orice altă acţiune de „spălare a creierului". Jacques se supune în problema cartofilor cu slănină dar nu e deajuns pentru că trebuie să se şi însoare. O refuză pe Roberta pentru că nu are trei nasuri şi când i se aduce o Roberta cu trei nasuri pretinde că nu e suficient de urâtă. Orice motiv este bun pentru
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Ce e prea mult strică... de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Eugène Ionesco atrage in continuare regizorii care vor sa-si intrebuinteze fantezia lor,
  suprasolicitand autoritar, adeseori, stilul absurd al scriiturii pieselor sale. Un spectacol absurd peste absurdul piesei anuleaza intentiile lui Eugène Ionesco, este un pleonasm.
  Trebuie sa mergem pana la capat cu grotescul, sa impingem caricatura dincolo de fina ironie a spiritelor comedei de salon (...) Teatrul consta in extrema exagerare a simtamintelor, exagerare care face tandari din searbada realitate zilnica. Limbajul este si el facut tandari, sfartecat".
  Eugène Ionesco si-a dorit ca teatrul sa condamne absurdul ce macina existenta pe mai toate planurile sociale. Scrierile sale sunt cinice, dure in acuze la adresa falsitatii convietuirii. Autorul, care pleda
  in "Note si contranote" pentru un teatru al "exagerarii simtamintelor" si care nu scapa o piesa fara sa dea indicatii precise pentru infaptuirea imaginii teatrale, avertiza insa, ca absurdul situatiilor, comportarii
  Citeste tot pe România Liberă
• Teatru: Jacques sau supunerea a venit la Teatrul Mic de sursa: Metropotam
  Piesa lui Ionesco e una pe care o rumegi mult dupa ce pleci din sala. Cel putin mie asa mi s-a intamplat. Intri si astepti, Jacques e revoltat, nu mai vrea sa spuna o vorba familiei care recurge la fel de fel de giumbuslucuri, care mai de care mai ridicole, burlesti, decrepite in a-l recastiga. Dar el tace... sta si tace. Pentru ca Jacques nu e un fiu recunoscator, nu mai vrea sa-si priveasca parintii, sora, bunicii, e amenintat ca va fi dezmostenit si el nimic. Nici un sunet, nici o tresarire, pare ca joaca spectacolul asta de prea mult timp ca sa-l mai intereseze replicile uzate de disperare.
  Si incepe sa-ti fie simpatic tipul asta plictisit de toate prostelile si amenintarile unei familii cicalitoare, care se da in spectacol cum stie mai bine ca sa-i smulga macar un zambet aprobator acestui copil ratacit de traditie. Si ce mai traditie, traditia cartofilor cu slanina, pe care cu totii simt ca el ii detesta. Infruntarea are loc, DA, II DETESTA, a spus ca-i plac doar asa,
  Citeste tot pe Metropotam
• Nu-mi plac cartofii cu slănină de Marina Constantinescu sursa: România literară
  La Teatrul Maghiar din Cluj am văzut, din ’90 încoace, trei spectacole Ionesco. În februarie ’92, Tompa Gabor punea în scenă Cîntăreaţa cheală, spectacol de care m-am bucurat în toamna lui 1993, la Bucureşti, în selecţia Festivalului naţional de teatru. Un spectacol genial, jucat dumnezeieşte, un spectacol pe care l-am adorat şi pentru că el a fost o demonstraţie superbă de iubire. A profesiei, a cuvîntului, a valorii. A fost, cred, primul omagiu teatral pe care Eugène Ionesco îl primea într-un mod remarcabil şi profund în ţara lui, în sfîrşit salvată dintr-o dictatură ce părea să nu mai aibă sfîrşit. Al doilea spectacol a fost în 1996. Scaunele, în regia lui Vlad Mugur, cu doi actori formidabili, de talie europeană, Magda Stief şi Biro Jozsef. Am văzut fiecare dintre aceste două montări de cîteva ori, la intervale diferite de timp, în România sau aiurea. Şi-acum, cînd scriu aceste rînduri, mă opresc puţin, închid ochii şi
  Citeste tot pe România literară
• Jacques sau profesionalizarea - Jacques sau supunerea de Adrian Țion sursa: Ageda LiterNet
  Rare sunt cazurile în care un regizor se ataşează în asemenea măsură de opera unui dramaturg încât să devină purtătorul de drapel al mesajului sau artistic. Tompa Gabor, prin devotamentul şi exemplaritatea cu care-l montează, urbi et orbi, pe Eugen Ionesco de un număr de ani, este unul dintre aceste cazuri fericite. El s-a afirmat hotărât ca un promotor deosebit de înzestrat al descifrării limbajului destul de sofisticat al teatrului numit "absurd", devenind curând un reper imposibil de ocolit şi cam fără rival în spectacologia actuală. Sensibilitatea sa artistică rezonează surprinzător şi constructiv cu această latură a teatrului contemporan, clasicizată deja. Experienţa dobândită în domeniu ni-l recomandă ca pe unul dintre cei mai avizaţi regizori ai momentului, răsplătit pentru realizările sale cu numeroase premii şi distincţii.
  Jacques sau supunerea este un spectacol longeviv deja al Teatrului Maghiar din Cluj, nominalizat de UNITER
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• După un festival - Jacques sau supunerea de Roxana Moroșanu sursa: Agenda LiterNet
  Jacques trăieşte într-o seră prăfuită şi se uită pe geam.
  În seră la Jacques cântă Tom Waits. Pînă aici e frumos. Dar există şi familia lui Jacques. Familia Verde. Nişte inşi blănoşi, păsăroşi şi leguminoşi. În nici un caz omenoşi.
  Blazonul familiei Verde e cartoful cu slănină. Jacques trebuie să adore cartofii cu slănină. Pur şi simplu aşa trebuie. Asta cere tradiţia familiei. Până la urmă îi adoră.
  Jacques trebuie să se însoare cu fiica altor blănoso-păsăroşi. "Fiule, ţi-am ales aleasa inimii!" zice tatăl de sub mustaţa verde ca un boschet tuns.
  Până la urmă se însoară. Nevasta are întâi două nasuri şi dup-aia trei. I se spune fata cu naşii veseli.
  Jacques se supune. "Pot să vă dau un sfat? Rahat!". Aşa grăieşte bunica cu pană de Pocahantas.
  În seră e frumos rânduită o colecţie de borcane. Borcane afrimice.
  În borcane lâncezesc plăntuţe verzi. Un fel de Jacqueşi mici.
  Tom Waits rage grotesc şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• "Viitorul e in oua" numai la Theatrum Mundi de Nicolae Prelipceanu sursa: România liberă
  Un spectacol de circ politic dezlantuit face Mihai Maniutiu la Theatrum Mundi, in cadrul integralei Ionesco. Cei care cunosc opera reputatului regizor isi amintesc de "Lectia" lui din 1990, pusa in scena la nationalul clujean, ca de un pandant al acestui nou spectacol Ionesco al sau. Maniutiu insusi marturiseste ca e o legatura, de viziune politica, intre cele doua spectacole. Doar ca acela din 1990, fiind realizat imediat dupa caderea comunismului era, spune el, prea incrancenat, atat de incrancenat incat nu ar mai putea fi suportat astazi.
  Spectatorul din serile trecute de la Mundi se trezeste in fata unui ring circular, pe care sunt plasate portrete ale lui Lenin. Piesa lui Eugene Ionesco nu stim daca a fost scrisa, atunci, in 1951, cu gandul neaparat la ticurile ideologice ale comunismului. Mai degraba este o reactie a unui scriitor liber in spirit la orice incercare de incatusare a fiintei umane. Cei doi tineri insuratei, Jacques fiul si Roberta, sunt in centrul atentiei
  Citeste tot pe România liberă
• Profetii despre ce-a (mai) fost de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Revelatorie pentru spectacolul regizorului Mihai Maniutiu este combinatia dintre imaginea de balci a unei istorii sordide si proiectiile imaginarului SF. “Viitorul luminos” în numele caruia orice sacrificiu este permis alimenteaza babilonia limbajelor, tema predilecta la Ionesco, dobandind, dupa tribulatiile personajelor din Jacques sau supunerea, cu deznodamant reformulat, o semnificatie insolita. Mastile sunt aceleasi, dar într-o noua faza calitativa, cum motiveaza si azi de dincolo de timpuri atotstiutorii dialecticieni, pentru ca injustificabilul însusi ofera în aceasta logica premisele unor insatiabile justificari. Daca realitatea este averea zilei, viata se desfasoara la umbra absurdului în floare. (Nu ne-am îndepartat prea mult de triumfalismul utopiilor postistoriei, de pilda.)
  Argumente devenite slogan, de vreme ce poarta în sine atrocitatea mentalului colectiv, sunt mortificante împotriva vitalismului militant si ismelor aferente. Sau, poate, tocmai de aceea.
  Citeste tot pe Revista 22
• Fotografie de familie de Irina Zlotea sursa: Agenda LiterNet
  Când stirpea ta este profund legată de tradiţie te supui acesteia şi mănânci ce ţi se dă, chiar de ar fi vorba de cartofi cu slănină. Undeva în casa unei familii aristocrate - într-un spaţiu care aduce cu "o expoziţie" a portretelor rubedeniilor (scenografia nu ne specifică exact în ce cameră ne aflăm), indicând un consistent arbore genealogic - mama, tata, bunicii şi sora încearcă să îl convingă pe Jacques să-şi recunoască greşeala, să devină demn de neamul "slăninăriei" şi ca treaba să iasă bine îl pregătesc şi de însurătoare cu o tânără care nu e suficient de urâtă pentru gustul tânărului.
  Regia Laurei Maria Vlădoiu porneşte la drum propunând actorilor un joc nerealist, provocându-i la gesturi şi posturi caricaturale solicitându-le un aport extra de energie fizică. Totuşi, se menţine tendinţa actorilor de interiorizare a trăirii, ceea ce duce uneori la o incoerenţă în redarea personajelor.
  Familia lui Jacques este un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• De trei ori Teatrul Municipal de Radu Tuculescu sursa: Observator Cultural
  - Scaunul Domnului
  Pe scena, un scaun urias. Alb. In bratele lui, fiintele omenesti par, intr-adevar, niste biete furnici. Mizerabile insecte. Pamintul, ca un scaun enorm unde oamenii isi consuma insipida si, aproape, inutila lor viata? Nu chiar. Eu mi-am imaginat ca e scaunul Domnului. Tronul Creatorului pe care acesta l-a parasit, ghidus, pentru o vreme, lasindu-i pe cei doi batrinei sa-si macine iluziile. Dumnezeu, ascuns in spatele spetezei, isi ride in pumni de ei. Chiar daca cu indulgenta, tot ris se cheama.
  
  Iar ingerii s-au transformat si ei, acceptind jocul, in scaune ce plutesc, alb, pe linga cel al Stapinului, neutre, reci si indiferente la suferintele perechii imbatrinite intr-o casnicie cit se poate de banala si tot atit de dureroasa. Din bratele scaunului se deschid numeroase usi care duc spre nicaieri. Cuplul a fost adus aici, plantat, sa zicem, in scaunul Domnului, inainte de moarte, pentru a transmite un mesaj Omenirii. Un gest aproape sadic din partea Creatorului,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Spectacol cu scaun la cap de Florian-Rareș Tileagă sursa: Revista Familia
  Mergeam spre Baia-Mare, sã vãd Scaunele la Teatrul Municipal, dar habar n-aveam cã spectacolul avea sã înceapã odatã cu intrarea în Gherla. Fiindcã zeci de greviști blocaserã drumul, douã ore am bãtut pasul pe loc, în autobuzul ãla nenorocit, foindu-mã nervos pe tapițeria soioasã a scaunelor dinãuntru. Scaune erau și lângã șosea, la porțile caselor, și pe ele stãteau curioșii. Se uitau la greviști și polițiști, îi comentau, îi instaurau treptat în stare de spectacol. Și-atunci, poate pentru prima oarã, începusem sã fiu atent la scaune și la o posibilã legãturã între siluetele lor de sãrbãtoare ciudatã și senzația de celebrare seacã din piesa lui Ionescu. Ce vreau sã arãt e cã cel mai bun spațiu de instalare pentru teatrul absurd ți-l faci singur, din stradã, unde te lași furat de ciudãțenia sinistrã a unei lumi care-ți taie orice chef de teatru. Unde mai pui cã, dacã mai intri și la teatru ca sã vezi, de exemplu, Scaunele de Ionesco în regia lui Claudiu Pintican, toatã senzația asta de stranietate ți se încinge pânã cazi în vid. Acolo, în Scaunele, vezi un scaun imens și alb, ca un salon de ospiciu, în mijlocul unei scene întunecate. Un scaun atât de lat și de înalt, încât actorii care îl folosesc ca spațiu de joc, pe orizontalã și verticalã, par doi pitici pierduți. E excelentã aici intuiþia scenograficã, pentru cã reușește sã înalțe un decor care înghite personajele, micșorându-le grotesc. Senzația de izolare e încurajatã și de podeaua scenei, acoperitã de valuri, astfel cã scaunul din centru e încãrcat cu semnificaþia unei insule sau, în orice caz, cu inerția unui ospiciu plutind în derivã. Mai ales în primele momente ale spectacolului – când publicul nu e încã obișnuit cu imaginea de ansamblu a scenei – cuplul Bãtrâna-Bãtrânul e de fiecare datã o apariție contrapuncticã la albul clinic al decorului. Adicã vestimentația negru-cenușie a celor douã personaje, ca și machiajul lor strident (ambele executate de Mihai Vãlu) transmit frontal închiderea, legãtura tare cu pãmântul. E un contrast cromatic bun, atâta vreme cât cele câteva surprize vizuale ale spectacolului sunt îmbrãcate în aceeași culoare albã și se petrec în planul superior al scenei, desprinse de pãmânt. În Scaunele lui Cladiu Pintican, dincolo de soluțiile scenografice, rãmân câteva elemente care preiau stângaci semnificațiile destul de alunecoase ale textului. Interpretãrile celor doi actori (Dana Ilie-Bãrbosu și Romeo Bãrbosu) reușesc sã se smulgã cu greu dintr-un canon stilistic fix, cu care publicul se obișnuiește rapid (dupã primele zece minute de spectacol). Mã refer la gestica și pozițiile corporale la care ambii actori recurg cu încredere (tremuratul mâinilor, poziția gârbovã, mersul târât, de pãianjen ruginit și bãtrân), uitând cã sala e plinã de tineri, deprinși cu un tip de spectacol mult mai polifonic, mult mai rapid. Pe scurt, cu tipul de filme pentru care timpii de receptare a imaginilor și sensului derivat din ele trebuie sã fie cât se poate de alerți. La Scaunele, ceea ce e simplificat în scenografie e astupat de jocul actoricesc redundant și, pe alocuri, inutil patetic. Totuși, bilã albã pentru stilul actorilor de a rosti replicile cu întârziere, cu bâlbe rãgușite, sugerând stranietatea dialogului ionescian. Spectacolul își șocheazã publicul prin câteva momente intens vizuale, a cãror predicaþie se petrece uneori cu întârziere. Scena coborârii scaunelor în decorul întunecat, în „oniric”; deschiderea mecanicã a ușilor dinãuntrul scaunului; tãierea în jumãtate a spaþiului de joc prin întinderea unor fire roșii de lânã, de la un capãt la altul al scaunului; îngenuncherea personajelor sub țesãtura impenetrabilã a acestor fire – toate lipindu-se într-un ghem de momente care scindeazã spațiul, pe cât de securizat, pe atât de greu accesibil. Cât despre intrarea Oratorului, scena e rezolvatã prin coborârea unui ou în centru, acțiune simultanã cu proiecție filmicã în planul superior al scaunului. Secvențele filmate cuprind câteva cadre cu un bebeluș într-o serie de ipostaze, ba în cãrucior sau pãtuþ, ba deghizat în albinã și așezat într-un fagure etc. Și trebuie sã fii tare încãpãțânat sã nu înțelegi sugestia cã avem de-a face cu geneza unui și mai mare vid, a unor forme umane golite (ca și scheletul de metal al cãruciorului, care e descoperit odatã cu ridicarea oului în planul superior), ca în Viitorul e în ouã, superbã piesetã a aceluiași Eugene Ionesco. Mai încape discuție? Scaunele nu-i un spectacol de „recycle bin”. Ba chiar are la bazã schițe scenografico-regizorale destul de relevante în raport cu oferta ideaticã a textului dramaturgic, având în vedere cã e vorba de un spectacolexamen. Adicã de licența la regie a lui Claudiu Pintican, student (an IV) la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj. Cât despre noi, am hotãrât sã îl promovãm încã de-acum!
• Interesant, „sans plus” de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Scaunele, una dintre cele mai reprezentative şi jucate piese ale „primului Ionesco”, a văzut pentru prima dată luminile rampei la 22 aprilie 1952 la Teatrul Lancry, în regia lui Sylvain Dhomme. S-a observat încă de atunci complexitatea textului, amestecul de tragic şi comic, faptul că „jucăuşul” Ionesco, aşa acum apărea în piesa de debut, Lecţia, formula în acest text întrebări tulburătoare despre semnificaţia vieţii şi inevitabilul morţii. S-a mai pus i­mediat în evidenţă caracterul metafizic al piesei, s-a vorbit despre felul în care dă ea expresie tristeţei eşecului. Într-un studiu recent dedicat Scaunelor, publicat în nr. 742 din săptămâna 25-31 mai al revistei 22, Matei Călinescu subliniază că „Bătrânul şi Bătrâna reprezintă omenescul în diferitele lor posibilităţi de a eşua dureros, ca urmare a eşecului originar”. Cei doi reprezintă un cuplu. El de 95 de ani, Ea de 94 de ani — ce descoperă marea farsă a vieţii,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Tensiuni scrâșnite de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Efect de coliziune
  
  43 de secunde. Un declic intempestiv si congestionat. Durata in care nasterea este rememorata si devine obsesie generatoare de angoase puternice. Inutilitate, frustrare, neputinta. Nasterea ca o iesire brutala la suprafata, ca un puseu eruptiv care predispune la arderi succesive. Spectacolul Chip de foc induce o tensiune exploziva, un soc care te tine permanent in priza. Nu e vorba doar de neputinta comunicarii intre parinti si copii, ci, mai ales, de lipsa unei afectiuni care sa salveze instrainarea, sa-i diminueze persistenta. E tonul didactic, abrupt, pe care cei doi copii – Olga si Kurt – il percep ca pe o insurmontabila bariera.
  
  Incestul dintre ei e tocmai proba cea mai evidenta a nevoii de a fi iubiti intr-un fel sau altul. Nimic nu-i poate aduce pe aceeasi lungime de unda cu cei doi parinti care isi consuma derizoriu si grotesc existenta banala, disperati dupa certitudini, fara sa stie ce se intimpla cu adevarat. Tatal e un fel de news-coholic,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Ploua infernal de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Zi de duminică. Ciudată. Într-o parte a oraşului este potop, în cealaltă, soarele se lăţeşte pe cerul senin. Apoi, situaţia se inversează. O dată, şi-ncă o dată, şi-ncă o dată"Oraşul întreg pare că se învîrteşte într-un carusel imens. Senin-ploaie, senin-ploaie, ploaie-ploaie, ploaie. "Apă cît vezi cu ochii"". Mi s-a murat şi sufletul. Merge şi-aşa. Ştiam că seara mă duc la Bulandra ca să văd Scaunele lui Eugčne Ionesco, în regia lui Felix Alexa, o coproducţie a Institului francez cu Municipalul. Toată după-amiaza m-am uitat pe geam şi m-am gîndit la Vlad Mugur. La orele din zilele şi din nopţile în care am discutat acest text absolut extraordinar al lui Ionesco. În ierarhiile mele. Vlad Mugur era îmbibat pur şi simplu de fizica şi metafizica fiecărui cuvînt, de ritmurile experienţelor unor vieţi acumulate în doar cîteva cuvinte, de invenţia lingvistică, de spaime de tot felul. Piesa îl bîntuia, îi neliniştea mintea şi
  Citeste tot pe România literară
• Doriţi o piesă clasică sau una contemporană? de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Poate cea mai metafizică dintre piesele lui Eugène Ionesco continuă să ne răscolească existenţa, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă. Spectacolul poartă marca regizorului Felix Alexa.
  “Ionescu a traversat de câţiva ani bine cunoscutul «purgatoriu» post-mortem care azi pare să se încheie. O confirmă câteva mari spectacole care îl tratează într-o altă perspectivă, perpsectiva unde concretul cotidian, burghez, se impune ca bază indipensabilă pentru viziunea «ionesciană». La Madrid, «Regele moare», în regia lui José Luis Gomez, pleacă de la acest prealabil iniţial, la Paris
  Citeste tot pe Cotidianul
• “Scaunele” - un vid ontologic umplut de mobilă şi durere de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova a avut loc în acest weekend premiera piesei “Scaunele” de Eugen Ionescu în regia lui Kincses Elemer.
  Montarea a adus în faţa publicului doi mari actori, pe inepuizabilul Ilie Gheorghe şi pe Tamara Popescu care şi-au construit partituri excelente, jucându-i pe cei doi bătrâni imaginaţi de Ionescu cu un rafinament desăvârşit şi cu o prospeţime demnă de doi adolescenţi.
  Pe insula ce, teoretic, a supravieţuit apocalipsei, cuplul, un soi de Adam şi Eva la senectute, funcţionează ca un mecanism stricat, în gol şi fără sens. Btătrâna, deopotrivă soţie şi mamă surogat, ar fi putut fi o eficientă nevastă de dictator, dacă el ar fi avut măcar puţintică ambiţie. “Ai fi putut fi redactor-şef, pompier-şef , mareşal-şef şi chiar rege-şef dacă ai fi avut un pic de voinţă”, îşi ţine ea discursul-tortură, ca o picătură chinezească.
  “Da, dar sunt mareşal de imobil.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Scaunele, de Eugene Ionesco, la Teatrul National Craiova de Nicolae Coande sursa: Ziarul Financiar
  Iubitorii teatrului ionescian au prilejul – si poate, privilegiul – de a fi martorii unui nou spectacol cu o piesa din creatia unui dramaturg pentru care lumea este, intr-adevar, o scena... cu multe scaune.
  „Scaunele" va putea fi vazuta in avanpremiera sambata, 14 februarie, ora 18,30, la sala Ion D. Sirbu a Teatrului National Craiova. Premiera este programata pentru 21 februarie.
  Regia acestui spectacol, in care vor evolua Ilie Gheorghe si Tamara Popescu, ii apartine lui Kincses Elemer.
  Colaborarea sa cu Teatrul National Craiova este una mai veche si include, intre altele, montarea unor piese de I. L Caragiale si Marin Sorescu. Scenografia este semnata de Klara Labancz, iar traducerea piesei apartine lui Vlad Russo si Vlad Zografi.
  Premiera absoluta a „Scaunelor" a avut loc la Theatre du Nouveau-Lancry, in regia lui Sylvain Dhomme, pe 22 aprilie 1952.
  Piesa a fost jucata in sute de reprezentatii-premiera din intreaga lume, in mai multe festivaluri internationale,
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Scaunele de Mircea Ghițulescu sursa: Revista Drama
  După două-trei pagini din Scaunele de Ionesco ţi se pare că este o dramă a ratării. Bătrâna Semiramida îl consolează pe bătrânul ei soţ care n-a ajuns în viaţă decât „mareşal de bloc” deşi, „cu puţină voinţă”, putea deveni „rege şef”. Ratarea va rămâne până la capăt tema piesei dar nu mai e vorba de un individ sau altul ci de fiinţa umană şi, finalmente, de ratarea cosmică, cum vom vedea mai târziu în Regele moare. Teme paralele se adaugă, piesa devenind inepuizabilă în semnificaţii. Când te-ai obişnuit să crezi că este o piesă despre ratare îţi dai seama că este o dramă a solitudinii insula pustie a soţilor matusalemici fiind la fel de singuratică precum Pământul în Univers. Mai e ceva: singurătatea este sporită de o atotcuprinzătoare absenţă a omului. Cei doi soţi se supun unui tragic examen de iluzionare când îşi imaginează acea conferinţă planetară la care participă însuşi Împăratul,
  Citeste tot pe Revista Drama
• Adevărul-momâie de Crstina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  La o sută de ani de la nașterea autorului, pe Broadway se joacă „Regele moare”, cu Geoffrey Rush și Susan Sarandon în rolurile principale. Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova propune o montare cu „Scaunele” de Eugene Ionesco, în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi, regia lui Kincses Elemer și scenografia Klarei Labancz. Interpreți sunt Ilie Gheorghe și Tamara Popescu. Următoarea premieră Ionesco ne așteaptă la Timișoara.
  În „Scaunele” de la Craiova regizorul se folosește în primul rând de calitățile celor doi interpreți. Înțeleaptă măsură, căci cu Ilie Gheorghe în rolul Bătrânului, spectacolul are toate garanțiile actoricești. Intervenția lui Kincses Elemer este discretă, regia mizează mai ales pe decupajul atent și sigur și pe lucrătura migăloasă a scenelor. Ca și în „Există nervi” de la același teatru, montarea aceluiași Kincses Elemer, avându-l ca interpret, printre alții, tot pe Ilie Gheorghe,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Schimb de chairman de Eugen Pasareanu sursa: Yorick
  Chairman e un termen englezesc ce-l desemnează pe şef sau preşedinte (de obicei al unei companii). Spectacolul Scaunele, montat la Craiova de Kincses Elemer şi prezentat în cadrul festCO propune un astfel de schimb de chairman-i, unul care nu a fost niciodată, doar a meritat (Bătrânul), şi viitorul chairman, purtătorul mesajului (Oratorul).
  În numeroase montări ale acestui text, regizorii preferă să meargă pe zona o zonă exclusiv metaforică, dinamitând şi discreta înlănţuire logică a dialogului între bătrâni şi personajele imaginare. Ionesco însuşi scria în Note şi contranote despre personajele invizibile, cele de pe scaune, că ele „vor fi fiind ele expresia unei realităţi insuficient imaginate, produsul unei minţi aflate la capătul puterilor, nemaiputând să imagineze, nemaiputând să inventeze şi să construiască lumea, invadată (din cauza istovirii, a slăbiciunii sale) de absenţă, de moarte?” Se pare că acest gen de viziuni ar fi
  Citeste tot pe Yorick
• Admisi fara loc la "Scaunele" lui Ionescu de Cătălina George sursa: Cotidianul
  Daca publicul a fost multumit de "Scaunele" regizorului Victor Ioan Frunza,citeva zeci de iubitori de teatru au ramas in fata Nationalului fiindca in sala au fost prea putine scaune pentru spectatori.
  Spectacolul, venit de la Teatrul German din Timisoara, s-a jucat in doua reprezentatii. Inainte sa inceapa prima dintre ele, lume multa se inghesuia la intrarea Teatrului National. Majoritatea erau tineri si fara invitatii. In cele din urma, usa s-a deschis pentru 20 de persoane. Cei 20 s-au lovit de alt filtru, la intrarea in sala. Motivul - nu mai erau scaune.
  Organizatorii au alergat, au transpirat si au mai gasit citeva. N-a fost un siretlic de regie, dar momentul de improvizatie organizatorica s-a potrivit de minune cu piesa lui Ionescu.
  Actorii au tinut publicul in priza
  Ceea ce s-a intimplat pe scena i-a convins pe toti ca nu regizorul a vrut sa glumeasca cu spectatorii. Dimpotriva, el si-a luat foarte in serios spectacolul si, implicit, publicul. Dovada e chiar dozajul bine
  Citeste tot pe Cotidianul
• Spătare din cioturi de viaţă - Scaunele de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
  În orice casă există cel puţin două scaune. Scaunul ei şi scaunul lui. Mai există şi scaunele celor care vin şi pleacă. Cînd casa e goală, scaunele sprijină replici, amintiri şi mai ales dorinţe. Ce ar fi putut fi şi n-a fost sau ce a fost şi nu va mai fi.
  În spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză, scaunele devin prezenţe subiective, celule care, puse cap la cap, alcătuiesc un organism parcelat ca un teren. Mobila capătă consistenţa personajelor ce se afundă în ea şi îi iau forma. În această concreteţe localizată în apariţia scaunelor personalizate stau inteligenţa şi cheia spectacolului. Scaunele nu mai sînt un concept abstract, un stereotip, nu mai sînt un plural nedefinit punctual. Ele sînt singularizate prin povestea personală pe care o duc şi devin asemenea unor clanţe care, apăsate, deschid culoarul istoriei personajelor. Sînt ca nişte coperţi vii în interiorul cărora pulsează multiplicarea lui "ceea ce a fost" şi proiecţia
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Scaunele cu suflet de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Te surprinde de la bun inceput faptul ca esti invitat, la intrare, sa-ti iei un scaun simplu, de lemn si sa-l duci cu tine in spatiul de joc. Tu singur trebuie sa-l asezi, astfel incat sa vezi actorii, care se afla deja in scena.
  Te surprinde de la bun inceput faptul ca esti invitat, la intrare, sa-ti iei un scaun simplu, de lemn si sa-l duci cu tine in spatiul de joc. Tu singur trebuie sa-l asezi, astfel incat sa vezi actorii, care se afla deja in scena, iar spectacolul incepe deja cu acest gest simplu facut de fiecare spectator. Unii sunt timizi si isi duc scaunul intr-un colt, parca ferindu-se de cineva, altii se "infig" chiar in sufletul actorilor, si tuturor le bate inima mai tare fiindca au de facut o mica alegere, o decizie care ii transforma, intr-un fel, in personaje, si creeaza o punte invizibila intre ei si actori. Victor Ioan Frunza, care se afla in plina constructie a unui "proiect Eugen Ionescu", din care au mai facut parte spectacole memorabile precum Regele moare
  Citeste tot pe Gândul
• Momente de inefabil de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În jurul lui Victor Ioan Frunză s-au creat tot felul de legende. Sau, mă rog, mituri. Cum că omul e dificil, că orice colaborare cu el ar putea fi riscantă, că emite pretenţii exagerate, că le cere prea mult colaboratorilor, că împreună cu scenografa Adriana Grand secătuieşte bugetul oricărui Teatru în care montează. În vremea din urmă, relaţiile lui cu critica şi cu criticii nu sunt chiar dintre cele mai tandre- mie însumi mi s-a întâmplat de mai multe ori să am dezacorduri nu foarte agreabile cu acest tandem de autentici creatori – că există liste albe şi liste negre cu cine are voie şi cine nu să fie invitat la premiere. Dar chiar şi aceia dintre confraţi ce, asemenea mie, au figurat vreodată pe astfel de liste- dacă ele or fi existat cu adevărat şi nu sunt decât o simplă componentă a mitului – recunosc, atunci când privesc actul critic cu autentic profesionalism, că Victor Ioan Frunză este un regizor mare, iar Adriana Grand o
  Citeste tot pe Revista Familia
• "Scaunele" neconventionale, premiera la Teatrul National de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Înarmati pana in dinti cu imaginatie si curaj de a face teatru altfel, tinerii regizori ataca scena Teatrului National, tintind un nou tip de spectator: dezinhibat, tolerant, lacom de cunoastere.
  Inarmati pana in dinti cu imaginatie si curaj de a face teatru altfel, tinerii regizori ataca scena Teatrului National, tintind un nou tip de spectator: dezinhibat, tolerant, lacom de cunoastere. A.T.A.C (Asociatia Tinerilor Artisti Consacrati), Ministerul Culturii si Cultelor si Teatrul National demareaza un nou proiect cultural de sprijinire a tinerilor regizori de teatru si a unor spectacole realizate intr-o maniera inedita. Primul proiect: piesa "Scaunele", regizata de Chris Simion, care va avea premiera maine seara, la ora 18.30, la sala Camil Petrescu a Teatrului National "I. L. Caragiale" din Bucuresti. "Ideea e una singura. Daca tot s-a deschis o usa la National, pe ea vom incerca sa intram cu spectacole moderne, originale, care sa nu iti produca somn, ci viata". Aceasta este
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Un Adio! onomatopeic de Claudiu Grozea sursa: Revista Tribuna
  Prin frecvenţa montării sale, piesa Scaunele a lui Ionesco pune la încercare ingeniozitatea oricărui regizor de teatru. De multe ori, interpretarea scenică e abuzivă ori tautologică, însă orizontul semantic al textului se dovedeşte îndeajuns de amplu pentru a furniza încă noi chei de transpunere vizuală. E cazul spectacolului regizat de Mihaela Panainte, la începutul lunii decembrie, la Cluj, într-un parteneriat al Teatrului Independent „Sala Mică” cu Fabrica de Scaune „Antares”, unde se şi desfăşoară reprezentaţiile, caz unic, din câte ştiu, în România. Mai mult, proiectul are încă o doză de inedit: alături de cei doi actori profesionişti, Emöke Kató şi Lorand Farkas, în Scaunele joacă 16 angajaţi ai fabricii, unul din ei, David Ion Sabău, deţinând chiar rolul Marelui Orator...
  Regizoarea, care a montat cu nu mult timp în urmă şi Delir în doi, mizează pe fragmentarismul
  derivat din edificiul intrigii piesei ionesciene. Decrepitudinea celor două personaje, atmosfera diluvială, aşadar destructurată, a spaţiului în care-şi petrec acestea viaţa, datele identitare ale oratorului gutural-onomatopeic îi permit Mihaelei Panainte să construiască scenic în acelaşi registru. Deşi spaţiul de joc îl constituie două hale ale fabricii de scaune, obiectele cu pricina nu apar deloc. Regizoarea a evitat capcana facilă a inflaţiei, extrem de tentantă în context, înlocuind semnul evident cu sugestia conformă hermeneutic, adică cu fragmentele. În scenă apar, aduse de cei doi protagonişti ori de muncitorii care sunt o multiplicare a Marelui Orator, un fel de cor-ansamblu de dans, fie cadre metalice ale unor viitoare scaune, fie diverse componente ale acestora, fie suluri de ambalaje. Spaţiul mare, rece şi gol se umple astfel, ca în negura unui naufragiu pe o mare ostilă, cu resturi ale lumii vechi sau, dacă vrem, cu eboşele unei lumi viitoare. (Scenografia îi aparţine Carmencitei Brojboiu.) Dialogul celor doi eroi principali se derulează în cheie realist-absurdă, potenţat de o adevărată coregrafie acrobatică a interpreţilor pe structurile metalice de depozitare ale haleiscenă. Emöke Kató şi Lorand Farkas au îndeplinit cu brio la premieră această provocare, cu toate că solicitarea fizică poate induce un risc în limpezimea acţiunii, forţând limitele de coerenţă ale actorilor. Faptul că au jucat în limba română – deşi ambii sunt actori ai Teatrului Maghiar din Cluj – nu a fost un deloc un neajuns. Emöke Kató a fost, în economia acţiunii, firea voluntară, pragmatică, în timp ce Lorand Farkas a transmis foarte bine starea de nervozitate şi ezitare a personajului său, mai vulnerabil din cauza emoţiei. Amândoi actorii au redat însă într-un calibraj perfect decăderea de parcurs a eroilor, care trec de la excitarea psihică şi aferarea socială la abulie şi indiferenţă, spre moarte.
  Intriga propriu-zisă este completată vizual de câteva momente de cabaret-dans-circ-moment festiv, mi-e greu să găsesc un cuvânt anume. Pe fondul muzical al jazzului lui Lester Young, muncitorii trec în piruete năstruşnice cu motostivuitoarele, pe care le manevrează ca pe nişte trotinete. Ei ar suplini, în ipostaza de „cor dansant”, trompetele sărbătoreşti ce prefaţează marele eveniment pregătit de cei doi bătrâni. De remarcat excelenta coordonare a protagoniştilor, care s-au descurcat prompt în ciuda unor mici accidente inerente din cauza dinamicii scenei. De o expresivitate remarcabilă a dat dovadă şi David Ion Sabău, Marele Orator, în ultima secvenţă. Sabău are o deficienţă verbal-auditivă, astfel că distribuirea sa în acest rol e conformă cu didascaliile ionesciene. Dincolo însă de asta, el a uluit publicul prin ţinuta sa de scenă, de o rigoare profesionistă şi o expresivitate netă, ceea ce denotă apetenţa lui pentru provocări artistice. Ridicat de colegii săi cu un motostivuitor electric, el nu pronunţă silabele guturale indicate de autor în text, ci spune doar „Adio, adio, apă”. E un adio onomatopeic, foarte în spiritul finalului pe care însuşi Ionesco îl sugerează în piesa sa. Scaunele, în versiunea de scenă a Mihaelei Panainte şi în spaţiul fabricii „Antares”, cu actori profesionişti şi amatori, e un proiect notabil, cel puţin pentru că apropie lumea teatrului de lumea reală şi pe oamenii reali de farmecul scenei.
  Aflată până spre finele toamnei sub semnul precarităţii financiare, dar concretizată în cele din urmă de excelenta echipă de la Teatrul Maghiar de Stat, a doua ediţie a Festivalului „Interferenţe” a reunit la Cluj unele din cele mai mari nume ale teatrului european, fie că vorbim de companii renumite, de regizori legendari sau de spectacole cu vogă internaţională. Alături de cele 21 de producţii rezentate, festivalul a mai găzduit lansări de carte, colocvii, conferinţe publice, discuţii despre spectacole.
  „Tipologia” spectacolelor invitate a acoperit o gamă foarte variată, de la producţii ample ori de mare public (Măsură pentru măsură a teatrului gazdă, cele două versiuni cu Ivona, principesa Burgundiei, ale teatrelor din Silezia, Polonia şi Sfântu Gheorghe sau Aceeaşi mare a teatrului din Tel Aviv) la constructe scenice abstracte (Woyzeck, în versiunea lui Joseph Nadj), parodicghiduşe (Pyramus & Thisbe 4 You de la Odeonul bucureştean), de teatru-comunitar (Mothers, a companiei olandeze RO Theater) sau one-woman show (Febră, în interpretarea Simonei Măicănescu) etc. Câteva din aceste spectacole au fost reale evenimente teatrale, fie prin maniera de înscenare, fie prin anvergura lor semantică, fie prin capacitatea de a provoca aderenţa ori chiar catharsisul spectatorilor. Evident, inegalităţile n-au lipsit, precum în orice eveniment de asemenea dimensiuni.
  Capacitatea hermeneutică a regizorului s-a dovedit destul de limitată în Sfârşit de partidă de
  Beckett (Teatro de la Abadia, Spania, regia Krystian Lupa). După opnia mea, textul beckettian
  este unul lipsit de date scenice, mai degrabă literar-existenţial decât dramatic, iar spaţiul de joc constrângător şi datele personajelor îl fac îndeajuns de arid pentru a fi greu de transpus vizual.
  Conştient de aceste elemente, Lupa a edificat un spectacol în care accentul cade pe actor, iar mobilitatea de expresie a interpreţilor a suplinit ceva din staticismul obositor al acţiunii. Totuşi, reprezentaţia induce o senzaţie de glisaj în receptare, spectatorul tinzând să nu mai fie atent la întâmplările scenice. Sfârşit de partidă se susţine, în acest caz, exclusiv pe dinamica interpreţilor –
  excelent demonstrată în condiţiile date de actorii madrileni Jose Luis Gomez, Susi Sanchez, Ramon
  Pons şi Lola Cordon –, dar asta nu ajunge pentru ca ansamblul să fie memorabil. Tot interpretarea a salvat şi tezismul monologului Febră de Wallace Shawn, regizat de Lars Noren şi jucat de Simona Măicănescu. Febră este un fel de manifest ideologic despre realităţile lumii noastre, despre inegalităţi sociale, provocări individuale, feluri de a fi, un text impregnat de câteva clişee socialist-occidentale cam rizibile, dar nu lipsit de un anume militantism umanist-pătimaş al cărui vehicol potrivit este teatrul.
  Asperităţile textului – şi acesta prea lung pentru a ţine trează atenţia publicului – au fost atenuate de
  Simona Măicănescu, care şi-a susţinut monologul „la punct fix”, fără să se mişte, utilizându-şi doar
  partea de sus a corpului şi expresia feţei pentru a transmite gama de stări şi semne. A şi reuşit, cu o
  combinaţie de delicateţe adolescentină şi discurs implicat-matur care a dat farmec spectacolului.
  Câteva cuvinte se cuvin şi evenimentului care a deschis Festivalul „Interferenţe”, concertul de
  jazz Elevation, susţinut de un cvartet de top: Abraham Burton – sax tenor, Brad Jones – contrabas,
  Eric Mcpherson – percuţie şi Lucian Ban – pian. Cel din urmă muzician a mai cântat la Cluj cu mari jazzmani americani, iar concertul de acum a confirmat valoarea echipelor muzicale pe care pianistul de origine clujeană le aduce în oraşul natal. Elevation a fost un concert de forţă din toate punctele de vedere. Cei patru muzicieni au comunicat perfect scenic, au cântat cu poftă, iar partiturile melodioase şi ritmate ale pieselor au avut drept contrapunct „dezlănţuit” câteva solouri care au provocat ovaţiile sălii. Un concert pe drept cuvânt numit „extraordinar”. În următorul număr al Tribunei voi comenta patru producţii de top din „Interferenţe”: Leonce şi Lena, Woyzeck, Aceeaşi mare şi Mothers, fiecare reprezentativă pentru momentul teatral actual.
• O premieră mondială: „Scaunele” se joacă la Fabrica de Scaune de Claudiu Groza sursa: Ziarul Financiar
  Teatrul Independent "Sala Mică" din Cluj, în parteneriat cu Compania Antares România, a prezentat premiera spectacolului "Scaunele" de Eugene Ionesco, joi, 9 decembrie 2010, la sediul Fabricii de Scaune Antares din Cluj-Napoca.
  A doua reprezentaţie are loc pe 10 decembrie, tot de la ora 19.00. Montarea îi aparţine regizoarei Mihaela Panainte, iar scenografia este semnată de Carmencita Brojboiu. Din distribuţie fac parte actorii Emoke Kato şi Lorand Farkas de la Teatrul Maghiar din Cluj, David Ion Sabău şi alţi 15 colegi ai acestuia, muncitori ai fabricii. "Scaunele" se joacă în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru "Interferenţe" de la Cluj.
  "Proiectul s-a născut în urma unei sponsorizări pe care Antares România şi directorul firmei, Laczko Csaba, au făcut-o pentru utilarea Teatrului Sala Mică. Ideea mi-a venit venind aici, la Fabrica de Scaune. M-am bucurat că Csaba a acceptat parteneriatul, pentru că nu sunt prea mulţi oameni de afaceri care să
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Ionesco-n ritm de dans de Patryk Voicu sursa: Yorick
  Când păşeşti într-o sală şi ştii că urmează să vizionezi un spectacol de teatru dans, trebuie să te aştepţi la aproape orice, trebuie să vrei şi să conştientizezi faptul că vei fi, poate, surprins. Surprins, marcat, după ce am fost conectat 100% la ce se petrecea pe scenă am plecat şi eu din sală, având sentimentul că nu citisem niciodată, cu adevărat, “Scaunele” de Eugen Ionesco. Tot ce observam era de o puritate excesivă. Am stat, am reflectat asupra temelor şi ideilor expuse în acest spectacol şi, încet, descopeream câte ceva. Spectacolul pleacă de la un prealabil scris, dar nu este relatat ci este interpretat. Tot ce trebuie să faci este să te goleşti pe interior, să arunci toate conceptele şi ideile despre teatru şi să te bucuri, pur şi simplu, de spectacol; chiar dacă nu înţelegi nimic, trebuie să apreciezi şi un tip de spectacol mai puţin conformist. Lipsa cuvântului este suplinită intens de mişcarea corporală foarte
  Citeste tot pe Yorick
• La început a fost cuvântul… de Marius Dobrin sursa: teatru.info
  …sau, cel puţin, aşa ne imaginăm. Iar Eugen Ionescu aşa construieşte dramatic „Scaunele”, într-o proiecţie cu final oratoric. Regizorul Alexandru Boureanu vorbea, în prezentarea spectacolului pus în scenă la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, despre simboluri biblice:
  Lumea circului existenţial ionescian este presărată de semiologie biblică precum un potop care înconjoară locuinţa, cele 12 uşi sau, cele despre care vorbesc personajele noastre, în număr recomandat de autor de exact 40…
  sc1Putem spune că Bătrânul şi Bătrâna sunt cuplul Iona, naufragiaţi în burta destinului, în oceanul timpului, iar autorul scrie ultimul capitol al Cărţii. Un fel de poveste despre Adam şi Eva à rebours. Iar Alexandru Boureanu mizează totul pe asta şi are în vedere ideea de teatru în teatru. O fericită alegere atâta timp cât actorii sunt un cuplu şi în viaţa reală, ba încă unul de peste treizeci de ani. Scaunele nu sunt cele de pe scenă,
  Citeste tot pe teatru.info
• Ionesco in apropierea centenarului de Alina boboc sursa: Revista 22
  Inca din 2004, la Teatrul National Radiofonic, al carui director de onoare era pe atunci Catalina Buzoianu, a existat ideea unei integrale de spectacole Eugène Ionesco. Materializarea acestei idei se produce abia acum, când, cu ocazia centenarului nasterii din 2009, Departamentul "Teatru-Divertisment" a inceput derularea unui proiect Ionesco sub coordonarea regizorului Attila Vizauer si a redactorului Domnica Tundrea.
  Au avut deja premiera doua spectacole, in auditii gazduite de Hotel Ramada-Majestic: Victimele datoriei (30 iunie), regizat de Cezarina Udrescu, si Noul locatar (7 iulie), montat de Mihai Lungeanu, cu distributii de prima mâna. Pentru ambele spectacole, s-a folosit traducerea facuta de Vlad Russo si Vlad Zografi.
  Cezarina Udrescu se afla la al doilea contact cu acest text (scris in 1962), prima oara punându-l in scena in 1995, la Teatrul "Luceafarul" din Iasi, spectacolul fiind premiat atunci la "Reuniunea tinerilor regizori" cu premiul al II-lea.
  Citeste tot pe Revista 22
• Eugen Ionescu şi Roger Planchon de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  De Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa organizat anul acesta la Bucureşti s-a apropiat artileria grea a scenei occidentale.
  Zilele acestea, un veteran al teatrului francez, regizorul şi actorul Roger Planchon, a prezentat la Teatrul Bulandra o piesă destul de rar montată a lui Eugen Ionescu “Amedeu sau scapi de el cu greu”. Într-o a doua montare - ce a urmat celei din 1955, la care autorul însuşi a fost spectator - Planchon a realizat o splendidă fabulă bazându-se pe absurdul tragicomic al piesei, pe un joc actoricesc “curat” şi pe o pereche de picioare uriaşe care invadau spaţiul scenic.
  Un bătrânel şi-o bătrânică (Roger Planchon şi Colette Dompietrini) ce-şi duc viaţa în buna tradiţie a cuplului disfuncţional trăiesc “cu mortu’n casă”, la modul cât se poate de propriu.
  Într-un trecut foarte îndepărtat, femeia avusese un amant pe care, dacă amintirile ei erau corecte, soţul îl ucisese. Mortul a căpătat o cameră a lui şi a
  Citeste tot pe Cotidianul
• Textul preferat al lui Eugen Ionescu, pe scena bucuresteana de Irina Panțîru sursa: Cronica Română
  Trei nume de referinta ale teatrului: Eugen Ionescu – un mare roman si francez, unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, Roger Planchon – un simbol al teatrului francez, si Colette Dompiétrini – nume de marca al celei mai importante scene franceze, la Comédie Française intr-un spectacol exceptional, o productie franceza. Pentru prima data in Romania “Amedeu sau Scapi de el cu greu” de Eugen Ionescu, in regia lui Roger Planchon, cu Roger Planchon, Colette Dompiétrini si Patrick Séguillon.
  O excelenta comedie despre viata in cuplu, cea mai recenta creatie a lui Roger Planchon, “Amedeu sau Scapi de el cu greu” (decembrie 2007) este, dupa parerea regizorului si creatorului STUDIO 24 – Compagnie Roger Planchon (infiintat in 2002), “una dintre cele mai reusite povesti imaginate pe tema cuplului, mai buna chiar decat . E si caraghioasa, si profunda”.
  Planchon monteaza acest spectacol pentru a doua oara, prima data fiind in 1955 (anul crearii piesei),
  Citeste tot pe Cronica Română
• Credinţa în victoria umanităţii de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Îndată după 1989, marele dramaturg francez de origine română Eugène Ionesco a revenit constant în repertoriile Teatrelor din România. De unde a fost samavolnic exclus, din înalt ordin, în deceniul al optulea al veacului al XX lea, după momentul de glorie reprezentat de spectacolele regizate în ultimii ani ai anteriorului deceniu de Crin Teodorescu, de Valeriu Moisescu sau de Lucian Giurchescu.
  Excluderea s-a datorat radicalizării atitudinii anticomuniste a dramaturgului, o radicalizare concretizată prin declaraţii hotărâte, critice la adresa Dictatorului de la Bucureşti. Prin luarea în derâdere a cultului personalităţii şi prin condamnarea totalitarismului de extremă stângă. Avem, la această oră, două noi traduceri ale integralei literaturii dramatice ionesciene. Prima apărută la Editura Univers şi datorată lui Dan C. Mihăilescu, a doua semnată de Vlad Zografi şi Vlad Russo, chiar în această perioadă în proces de reeditare la Humanitas.
  Citeste tot pe Adevărul
• Cica niste rinoceri umblau liberi prin oras de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Despre rinocerita sau rinocerizare stim cu totii cate ceva, de mai multe decenii, parabola lui Ionesco face parte din imaginarul comun al umanitatii (post)moderne. Dar cand s-a jucat de fapt, ultima data, "Rinocerii", cea scrisa in 1959, in tara natala a autorului ei?
  Demult, cam asta ar fi singurul raspuns posibil. Altadata pusa in scena, pe alte meleaguri, de regizori ca Orson Welles (in 1960, la Royal Court), jucata de actori ca Laurence Olivier sau Maggie Smith (doamna aceea inalta, slaba si acra, matusa contesa falita din "Gosford Park"-ul lui Altman, de pilda), acum pe afisele unui numar considerabil de teatre din Franta ori aiurea, "Rinocerii" e, pentru publicul romanesc, doar o referinta culturala. Sau, ma rog, era: regizorul cel mai fidel teatrului absurd din patria noastra, Gabor Tompa, a montat-o recent (premiera a avut loc duminica) la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu, cu Marian Ralea in rolul lui Berenger, Zsolt Bogdan (Bogdan Zsolt, la Teatrul Maghiar din Cluj)
  Citeste tot pe Ziua
• Oamenii de isprava se fac rinoceri de isprava de Cornelia Maria Savu sursa: Revista Cultura
  Dupa 46 de ani (premiera 6 aprilie 1964), „Rinocerii“ au urcat din nou saptamâna trecuta pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. De data aceasta, nu ca o productie proprie, ci ca un spectacol-atelier gazduit doar de amintita institutie culturala. Montare experiment care, fireste, nu putea sa scape de comparatia cu aceea a regizorului Lucian Giurchescu, avându-l in rolul lui Berenger pe Radu Beligan, primita extraordinar si de publicul parizian si de criticii de teatru din capitala Frantei, entuziasmati de prestatia românilor in turneul de la mijlocul anilor ‘60. Un moment de referinta din istoria Teatrului de Comedie, care va implini, in 2011, cinci decenii de existenta.
  Spectacolul-atelier al Catalinei Buzoianu s-a dezvoltat, in anul centenarului Eugène Ionesco, 2009, din patru experimente cu distributii diferite din România si de peste hotare realizate in Studioul International UNESCO de Teatru „André Louis Perinetti“ din Bucuresti si in cadrul Atelierelor
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Nume: Buzoianu. Prenume: Cătălina. Cognomen: Berenger de Marina Roman sursa: Yorick
  Ca pe un film poliţist de box office, aşa am urmărit “Rinocerii” la Teatrul de Comedie. 100 de minute am stat cu sufletul la gură, aşteptând să văd până unde poate ajunge imaginaţia scenică a acestei fabuloase artiste al cărei nume este Cătălina Buzoianu. Cum poate, într-un registru recognoscibil, să inventeze mereu? Cum reuşeşte, fără vreun efort aparent, de fiecare dată să surprindă? În primul rând frapează costumele. Pe care le-a realizat împreună cu echipa de scenografi – Cristi Marin, Gyongyi Balazs, Ioana Dumitriu, Elena Constantin: plastronul, apoi vesta care completează ţinuta pedantă a lui Jean, plastronul oarecum ciudat al Logicianului, centura lată a lui Daisy, “harnaşamentul” Băcanului etc., culminând cu ţinuta sofisticată a Doamnei Boeuf, în care, abia la o privire mai atentă ţi se dezvăluie, sub aparenţa unei pălării elegante, cornul rinocerului. Este primul contact, vizual, cu starea de rinocer în devenire.
  Citeste tot pe Yorick
• Rinoceri din cuvinte de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Un spectacol-atelier, realizat de Cătălina Buzoianu cu masteranzii de la secţia de actorie a UNATC Bucureşti, împreună cu profesorii lor – Mirela Gorea şi Marius Gâlea – şi colaboratorii catedrei UNESCO a Institutului Internaţional de Teatru. „Rinocerii” lui Ionesco, născut din patru experimente diferite realizate anul trecut, cu distribuţii diferite din România şi din străinătate, şi lucrat la studioul UNESCO de teatru „Andre Louis Perinetti” din Bucureşti şi în cadrul Atelierelor internaţionale de la Sinaia, a fost prezentat săptămâna trecută pe scena Teatrului de Comedie.
  E aproape jumătate de secol de când pe scena de la Comedie se jucau „Rinocerii” lui Lucian Giurchescu, o montare care a făcut istorie la momentul respectiv, cu Radu Beligan în rolul lui Berenger. Ce implicaţii avea atunci textul lui Ionesco nu-i greu de intuit. Probabil piesa cu cele mai multe sensuri politice dintre toate ale lui Ionesco, „Rinocerii”,
  Citeste tot pe Yorick
• Lupii tineri cu corn în frunte de Mihai Buzea sursa: Academia Cațavencu
  Mai văzusem piesa* lui Ionesco când eram mic şi, culmea, tot la Comedie! Era o montare comunistă, plină de şopîrle, ca să poată trece de cenzură: că, mă-nţelegi, „rinocerizarea“ e o aluzie strict la alunecarea spre extrema dreaptă, spre mişcarea legionară… dar nu se referă la extrema stîngă şi la comunism, no!
  Atunci n-am înţeles nimic şi l-am pisat la cap pe taică-meu de l-am înnebunit, mai ales că nici nu putea să-mi lămurească limpede despre ce e vorba. De, i-era şi lui frică în anii ăia, să nu care cumva să nimerească la beci, doar că n-am priceput eu ce-i cu Rinocerii!
  Aşa că acum m-am dus plin de fiere (id est „revoltă antipaternă“), decis să-nţeleg şi să-mi placă.
  De înţeles am înţeles, cu plăcutul am avut ceva dificultăţi. Admit că montarea e foarte bună, decorurile-s inspirate (adică minimale), actorii sînt tineri şi dau din ei tot ce pot (să joci Ionesco e o şansă pe care puţini o au),
  Citeste tot pe Academia Cațavencu
• Un "Rinocerii" competitiv de Grid Modorcea sursa: Tricolorul
  Primul spectacol pe care l-am văzut în ţară, în 2010, după ultima experienţă americană, a fost Rinocerii de la Teatrul de Comedie, în regia Cătălinei Buzoianu. Dar comparativ cu spectacolele de pe Broadway, de la teatrul La MaMA, cu fabuloasele spectacole de la Metropolitan Opera, Turandot, în regia lui Zeffirelli, şi Stiffelio, avîndu-l la pupitru pe Placido Domingo, după ce am văzut în sala "Ziegfeld" capodoperele Nine şi Avatar, după zeci de alte spectacole, despre care am scris anterior, acest Rinocerii e ca o molie faţă de o pasăre măiastră. Altfel spus, o încercare şcolărească, timidă, care, cînd să prindă ritm, s-a stins, exact în momentul rinocerizării, cînd tinerii actori stăteau ca pe ghimpi, cînd au început să schiţeze mişcări de dans. Evident, în America, acest spectacol ar fi devenit un musical. Din două motive serioase, că nimeni nu mai acceptă jumătăţi de măsură, improvizaţii, în ţara unde concurenţa înseamnă
  Citeste tot pe Tricolorul
• Trei spectacole, doi regizori, un dramaturg… de Alexandru Bumbaş sursa: Yorick
  Recent, Teatrul de Comedie din Bucureşti şi-a îmbogăţit stagiunea cu trei spectacole pe textele lui Eugene Ionesco: „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”, în regia lui Victor Ioan Frunză şi Rinocerii, sub îndrumarea regizorală a Cătălinei Buzoianu. Această cronică îşi propune să vorbească despre cele trei spectacole şi despre creatorii lor, mai exact despre modul în care Ionesco este regândit şi revizitat de mari regizori. Complet diferite ca viziune şi transpunere scenică, aceste creaţii merită discutate ca un ansamblu întrucât ele au, totuşi, elementul comun care le generează existenţa, şi anume Eugene Ionesco.
  .....................................................................................................................................................
  „Rinocerii” sau discursul despre alteritate
  Într-o cu totul altă estetică, una minimalistă, se înscrie spectacolul „Rinocerii”, în regia Cătălinei Buzoianu. Este de fapt,
  Citeste tot pe Yorick
• „Rinocerii” sau Răsturnarea valorilor de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Claudiu Goga a montat textul ionescian, pentru că îl consideră foarte actual
  Piesa „Rinocerii” a lui Eugène Ionesco, montată de curând de Claudiu Goga, se va juca mâine şi poimâine în sala Cub a Teatrului Naţional Iaşi. Acest text ionescian scris în urmă cu peste 50 de ani a fost pus în scenă în România, în perioada dominării comu­niste, o singură dată, potrivit datelor Institutului de Memorie Culturală (cIMeC). Este vorba despre spectacolul Teatrului de Comedie, regizat în 1964 de Lucian Giurchescu, cu protagoniştii Radu Beligan şi Ion Lucian.
  Începând cu 1990, diverşi creatori au abordat „Rinocerii” pe scenele teatrelor din România, dar nici o variantă nu a avut totuşi ecoul celei de la „Comedie”. Regizorul Claudiu Goga a ales să monteze „Rinocerii” la Iaşi dintr-un motiv bine întemeiat. El a spus pentru Jurnalul Naţional că fiecare generaţie are rinocerii ei. „Poate că acum, mai mult ca niciodată, în România textul este
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• O gura de oxigen teatral: "Rinocerii" lui Claudiu Goga de Calin Ciobotari sursa: Flacăra Iașului
  In ultimii ani, EugA¨ne Ionesco si spectatorul roman de teatru s-au intalnit foarte rar. Nu reiau aici mult discutatul embargo pus de detinatorii drepturilor de autor ale dramaturgului, ci doar constat cat de mult s-a simtit aceasta lipsa.
  E adevarat, Ionesco a mai circulat, „la negru", prin spectacole studentesti, or prin inlocuirea subversiva a lui „de..." cu „dupa", a auctoriatului cu adaptarea. Si, inevitabil, o tacere stinghera s-a lasat pe „Cantareata cheala", pe „Scaunele" si pe celelalte piese ale caror titluri au devenit aproape patrimoniale.
  Iata de ce, cand Claudiu Goga a anuntat ca vrea sa puna la Iasi „Rinocerii", problema principala nu era daca spectacolul va iesi bun sau prost, ci daca montarea va exista sau nu. Cum necum, Teatrul a obtinut permisiunea de a juca piesa, Goga a facut castingul, si fascinantul absurd ionescian a inceput sa se preumble prin orasul cu sapte coline. Rinocerii urbei si-au dat coate, rinocerii din teatru s-au scarpinat o vreme
  Citeste tot pe Flacăra Iașului
• Datul in spectacol - Atentie la rinocerizare de Oltita Cântec sursa: Suplimentul de cultură
  In 1964, cu voie de la partid, de la cel comunist roman, la Teatrul de Comedie din Bucuresti se monta Rinocerii, primul text al lui Eugene Ionesco care dilua vigilenta ideologica a cenzurii comuniste. Era, de fapt, piesa cu care Ionesco facuse saltul din micile teatre de pe rive gauche, pe scenele consacrate, Rinocerii fiind montata la Schauspielhaus, apoi la Odeonul parizian si London Royal Court.
  Istoria punerii in scena a lucrarilor ionesciene in Romania a inregistrat momente pitoresti, inclusiv postdecembriste. Nemultumita de contextul politic, la fel ca noi cei de-acasa, de altfel, Marie France impunea un alt soi de control, acordind cu foarte mare dificultate drepturile de autor institutiilor noastre de spectacole. Fireste, e dreptul domniei sale, dar e prohibitiv si incorect sa “pedepsesti” artistii pentru situatii independente de vointa lor. Mai ales ca ultimii ani au adus o serie foarte reusita de inscenari, vezi, de pilda, Cintareata cheala a lui Tompa Gabor,
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Unde ne sunt anti-rinocerii? de Dana Treaba sursa: Ziarul de Iași
  ricui i se poate intimpla sa fie, dintr-un anumit punct de vedere, un inadaptat al lumii sale, un marginal, refuzind sa se conformeze, percepindu-i pe ceilalti ca pe niste straini. Uneori strainul iti este atit de departe, incit incepe sa-si piarda forma umana si inceteaza sa fie o fiinta umana cu un sistem de gindire diferit de al tau, metamorfozindu-se intr-un monstru.
  Pe 12 martie a avut loc la Teatrul National din Iasi premiera piesei de teatru Rinocerii de Eugene Ionesco, in regia lui Claudiu Goga. Din distributie fac parte actorii: Constantin Puscasu, Teodor Corban, Silva Helena Schmidt, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Florin Mircea, Emil Coseru, Adi Carauleanu, Doina Deleanu, Pusa Darie, Anne Marie Chertic, Daniel Busuioc, Dumitru Nastrusnicu, Antonella Cornici, Gelu Zaharia, Silvia Baleanu Popa.
  Tema muzicala aleasa pentru acest spectacol intimpina spectatorul, il introduce in plin joc al actorilor, conducindu-l la final spre iesire: Les Passants a lui Zaz,
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Cum mai stăm cu Eugène? de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  În 1960, la câteva luni după ce Eugène Ionesco publica Rinocerii sub formă de text dramatic (iniţial, creaţia ionesciană fusese publicată ca nuvelă, în 1957, avându-l ca singur personaj pe Béranger), piesa era pusă în scenă de celebrul Jean-Louis Barrault la Théâtre de l'Odéon din Paris. După numai două luni, Orson Welles realiza şi el, în stilu-i caracteristic, un spectacol după piesa lui Ionesco la Royal Court din Londra, avându-l pe Laurence Olivier în rolul principal. Au trecut 50 de ani de atunci, dar Béranger îşi respectă promisiunea făcută în ultimele lui cuvinte: „Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămîne aşa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!”. Cu peste o mie de reprezentaţii în Germania, cu alte mii în zeci de ţări ale lumii, Rinocerii rămâne, încă, una dintre cele mai jucate piese scrise în ultimul secol. Béranger nu se dă încă bătut.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• În căutarea umanității noastre: „Rinocerii” în regia lui Claudiu Goga de Nicoleta Munteanu sursa: Iașul Universitar
  Doi oameni caută și se caută pierduți printre trupurile celor care până de curând au fost asemenea lor, dar între timp se transformaseră ireversibil în rinoceri. Mersul le e împiedicat, e fugă poticnită de disperare. Ea renunțase deja la luptă, fascinată de forța primitivă a pachidermelor, înspăimântată de singurătatea în doi, exasperată de umanitatea vulnerabilă a celui de lângă ea. El încearcă să o convingă de faptul că ”a fi om nu-i chiar atât de dezgustător”. Alegerea fusese însă făcută și el se închide definitiv într-o lume vidată de oameni, dar pulsând încă de umanitate. Nu e un învingător, e doar un supraviețuitor, îndoindu-se profund de tot ceea ce simte și gândește, hotărât însă să rămână om, să nu abdice de la ceea ce înseamnă umanitatea sa. ”Sunt ultimul om și-am să rămân om până la capăt!” spune Bérenger înainte de a se baricada în propriul apartament, care însă, fără a fi (încă)
  Citeste tot pe Iașul Universitar
• Tompa Gábor şi Rinocerii lui. La Praga de Oltița Cântec sursa: Observator Cultural
  Opt săptămîni e perioada considerată tacit ideală pentru montarea unui nou spectacol. Tompa Gábor a avut la dispoziţie, la Teatrul Naţional – Narodny Divadlo din Praga, numai şase, şi acelea nu integrale, din cauza programului extrem de încărcat de reprezentaţii al gazdelor. Naţionalul praghez reuneşte drama, opera, baletul şi Nova Scena într-un consorţiu solid din punct de vedere funcţional, fiecare instituţie avînd administraţie şi afiş propriu, împărţind patru săli şi, uneori, proiecte comune. În programul lui Narodny Divadlo, dar în sala de la Nova Scena, Tompa Gábor a lucrat Rinocerii lui Eugène Ionesco. În doar şase săptămîni, cum ziceam, regizorul nostru a semnat un spectacol de o coerenţă impecabilă, cu o echipă de actori foarte bună. Resursa artistică este considerată la Narodny Divadlo principala avuţie, trupa stabilă aducînd alături interpreţi din diverse generaţii – unii cu activitate de decenii pe această scîndură,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Rinocerii” – jocul de-a culorile de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Rinocerii” de la Teatrul Național din Craiova a fost, cu siguranță, unul dintre cele mai așteptate spectacole ale anului. Sosirea regizorului Robert Wilson în România a fost, și ea, așteptată ca pâinea caldă. Combinația trebuia să fie infailibilă: Bob Wilson, Eugène Ionesco și actorii Teatrului din Craiova, despre care Wilson însuși a spus că sunt mai buni decât cei din America, Franța sau Anglia… Rezultatul? O săptămână de spectacole la sfârșit de iunie și început de iulie. Scena mare a Teatrului din Craiova pictată în lumini marca Robert Wilson…
  Imagini spectaculoase, pe rețeta Bob Wilson; povestea, decupată pe rețeta Bob Wilson, și dată spre lectură lui Ilie Gheorghe, într-un rol al Logicianului, care capătă alte dimensiuni; interpretare tot pe rețeta Bob Wilson – actorii care par marionete (dar n-ar trebui să fie… și uneori uită asta); și, deși s-a dorit, după spusele regizorului, un spectacol cu mult umor – absurd,
  Citeste tot pe Yorick
• Aş fi vrut să… de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Aş fi vrut să fiu fan şi să rămân fără voce ovaţionând „Rinocerii” lui Robert Wilson. Aş fi vrut să mă bântuie imaginile lui perfecte zile la rând şi să îmi fugă mereu gândul la universul lui fantastic. Aş fi vrut să mă bucur de spectacol ca un copil buimac la Disneyland. Dar dorinţele mele nu se vor fi împlinit.
  Odată ce faci cunoştinţă cu lumea lui Robert Wilson vrei ca fiecare întâlnire să fie una de graţie; senzaţia unică de a fi martorul încarnării tabloului ideal, emoţia degajată din precizie şi senzaţia clară de a sta faţă în faţă cu una dintre cele mai rafinate forme de artă. Răsfăţat precum eşti vrei mai mult. Doar că Bob este om şi nu zeu; rezervorul cu inspiraţie e mai plin sau mai gol, imaginaţia lui bogată are limite şi teatrul nu e doar matematică. Mai e ceva. Iar dacă acel ceva lipseşte… dorinţele rămân neîmplinite.
  Evenimentul teatral al ultimilor ani din teatrul românesc a avut toate
  Citeste tot pe Yorick
• Punc forte – Manevra plastică de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Stagiunea teatrală se pare că s-a încheiat cu un spectacol-eveniment de Robert Wilson oferit de Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, “Rinocerii”. Despre celebrul creator american s-au scris și evident se vor mai scrie mii de pagini, Robert Wilson fiind o personalitate complexă, multipremiată internațional pentru producții teatrale și apreciată pentru o sumedenie de expoziții de artă plastică originale. Robert Wilson a uimit prin creațiile sale privitorii de pe toate meridianele – americane, europene ori asiatice. În sfârșit, a ajuns și în România prin sârguința de manager dovedită de Mircea Cornișteanu, după cunoașterea sa “în direct” la două ediții ale Festivalului Shakespeare ce aparține tot Naționalului craiovean al cărui director este; amintim spectacolele “Femeia mării” în 2005 și “Sonetele lui Shakespeare” în 2012.
  Se impune de la bun început o precizare, Robert Wilson a studiat cu pasiune în tinerețe
  Citeste tot pe Spectator
• Mănuşa din piele de rinocer á la Robert Wilson de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul
  Capete machiate în măşti groase, albe sau gri, răsar din rampă. Replicile se întretaie: „Nu-mi place să aştept!” „Fă un efort de voinţă!” „Incredibil!”. În muzica de uvertură veselă, se insinuează, din când în când, un grohăit de rinoceri. Un personaj face o săritură în faţa cortinei. Un băiat străbate teatral-sprinţar rampa, în paşi de cabaret.
  O pereche compusă din feţe imobile îl urmează. O alta îi repetă mişcările, apoi, săritura, pentru ca la final toţi să îngheţe în poză, cu gura mare şi plină de mirare. Sincer, nu credeam să apuc vreodată să văd un spectacol montat de Robert Wilson în România câtă vreme de-abia există o mână de cărţi traduse la noi cu ceva referiri sau maximum un capitol despre legenda avangardei americane. Şi iată că miracolul s-a produs: din noua stagiune, Teatrul Naţional Craiova prezintă spectacolul Rinocerii de Eugen Ionescu, în traducerea lui Vlad Russo şi Vlad Zografi.
  Citeste tot pe Adevărul
• Aceiași întrebare: Încotro învățământul artistic ? de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  “RINOCERII” –producție pentru licență REGIE, Ionuț Anghel în coordonarea prof.univ.dr. Mihai Manolescu; prof.univ.dr. Florin Zamfirescu; asist.univ.dr. Alexandru Berceanu; prof.univ.dr. Ștefania Cenean – bănuim pentru clasa de scenografie, dar fițuica program nu indica precizarea dacă Andreea Moisescu și Ioana Ungureanu își susțineau poate licența la scenografie. Costumele și decorul create de Andreea Moisescu și Ioana Ungureanu serveau cu pricepere “conceptul” regizoral, imaginea generală sporea în intenții chiar și prin manevrarea perdelelor și coloratura machiajului și accesoriile costumelor. “Conceptul” regizorului Ionuț Anghel rămâne însă, discutabil. După doar trei ani de studiu, regizorul își permite un spectacol de licență pe un scenariu personal, DUPĂ Eugene Ionesco, abordând piesa ca un pretext pentru mesajul său confuz de satiră față de pericolul uniformizării periculoase a societății. Dacă scria dânsul un text,
  Citeste tot pe Spectator
• Focşani, Vin la Teatru! de sursa: Yorick
  Când porţile cetăţilor teatrului românesc se închid pentru a se aerisi de mirosul muşteriilor care le-au călcat pragul peste an, când actorii cu acte în regulă migrează la diferite teatre independente pentru a putea avea activitate de sezon, când tinerii Absolvenţi la Actorie tocmai şi-au primit primul certificat de funcţionare legitimă în domeniu, şi aerul miroase a lene, a Eforie Nord sau a Sinaia – pe scurt, a vacanţă, Focşaniul e pe dos, la propriu şi la figurat. Căci în perioada 8 – 14 iulie Teatrul Municipal „Maior Grigorie Pastia” din Focşani îşi deschide uşile pentru a găzdui festivalul „Vin` la teatru”. Un festival de teatru cu zvâc zic organizatorii şi confirmă cei care au fost prezenţi la prima ediţie. Cănuţă om sucit al teatrului, Teatrul Municipal din Focşani – o clădire labirintică și cu faţadă cu fronton şi coloane, cu ferestre înalte, cu interior care cere o ţinută de teatru ca pe vremuri – scaunele
  Citeste tot pe Yorick
• Rinocerizarea, un pericol real? de Tamara Constantinescu sursa: Agenda LiterNet
  Teatrul Municipal "Matei Vişniec" din Suceava încheie cel de-al doilea an calendaristic al existenţei sale cu premiera unuia dintre cele mai cunoscute texte ionesciene - Rinocerii. Publicat în anul 1959, textul a cunoscut în timp numeroase reprezentări scenice, în viziuni regizorale dintre cele mai spectaculoase, depăşind spaţiul european.
  Regizorul şi totodată scenograful Rinocerilor suceveni, Alain Timár, director al Théâtre des Halles din Avignon, montează pentru a doua oară în România, după spectacolul Ubu rege, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj în anul 2011. Cu o importantă activitate atât ca regizor cât şi ca scenograf, Alain Timár a creat spectacole pe mai multe meridiane, ajungând până în Coreea de Sud. S-a întâlnit, nu o dată, cu texte aparţinând teatrul absurdului cum sunt cele ale lui Eugène Ionesco, Samuel Beckett sau dramatizarea romanului Procesul de Franz Kafka.
  Aşa cum sublinia Eugène Ionesco în Note şi contranote,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Rinocerii, în vremurile consumatorismului Citeste mai mult: adev.ro/pjyzpb de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Eugène Ionesco a scris „Rinocerii“ în anul 1959. An în care şi-a făcut apariţia pentru întâia oară personajul Bérenger prin care, probabil, se exprimă cel mai bine eul autorului. Lunga carieră a respectivului personaj poate că se explică şi prin acest detaliu, deşi, interesant, în una dintre ultimele lui creaţii, personajul principal se cheamă Jean.
  Jean, un nume generic, sinonimul omului comun, aflat în respectiva piesă la începutul unei călătorii care înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât iminenţa, inexorabilitatea întâlnirii cu moartea.
  După ce Ionesco a devenit indezirabil, din cauza declaraţiilor sale cu pronunţat, cu un din ce în ce mai categoric accent anticomunist, doar Rinocerii a mai fost admisă la reprezentare în majoritatea ţărilor din Estul Europei. Şi aceasta fiindcă Rinocerii era prezentată drept o piesă eminamente antifascistă. Aceasta în pofida avertismentelor clare ale dramaturgului din Note şi contra-note,
  Citeste tot pe Adevărul
• Formele și primejdia mereu reînnoită a rinocerizării de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Scrisă în 1959, devenită repede celebră între altele și pentru faptul că este prima în care își va face apariția personajul Bérenger care mai apoi va face carieră și în alte piese ionesciene, socotită de critică o piesă altfel și aceasta nu numai datorită faptului că se individualizează printr-o structură narativă clară, ci și pentru că este născută sub semnul angajării și al protestului deschis, pe față la adresa oricărei gândiri totalitare, a masificării, a încercării de uniformizare și de anulare a individualității, a obsesiei de a transforma umanitatea în gloată, Rinocerii pare să își fi păstrat statutul de cea mai jucată piesă ionesciană.
  Și aceasta fiindcă primejdia rinocerizării dă semne a nu putea fi vreodată eradicată, de unde și necesitatea reamintirii permanente, consecvente a apelului la conservarea identității. La promovarea și salvgardarea lucidității, la păstrarea condiției de trestie gânditoare a
  Citeste tot pe Yorick
• Premiera cu "Delir în doi" la Brașov de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Dupa o lunga perioada de agonie, prin anii '90, Teatrul "Sica Alexandrescu" si-a gasit cadenta fireasca, mai ales in ultimii trei-patru ani, sub directia lui Claudiu Goga, un regizor inca tanar, dar avand la activ realizari importante.
  Sambata trecuta, pe scena din Brasov ne-am regasit, actori si spectatori, pentru un spectacol zbuciumat al lui Mihai Maniutiu cu piesa lui Ionesco "Delir in doi... in trei, in cati vrei". Daca titlul preia un vers din Arghezi ("... il joci in doi, in trei, in cate cati vrei..."), situatia initiala aminteste de aceea din "Conu' Leonida fata cu reactiunea", atata doar ca in varianta aleasa de regizor Conu' Leonida si Efimita lui se multiplica. Desigur, avem de-a face cu o pereche ceva mai evoluata decat eroii lui Caragiale: Ea a fost sedusa pe cand, foarte tanara, era deja maritata cu altcineva, astfel incat toata viata lor e, dupa trecerea a 17 ani, o lunga cearta, spre deosebire de relatia Leonida-Efimita, unde el a fost casatorit, dar a ramas vaduv
  Citeste tot pe România Liberă
• Delirul păcii şi al războiului de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Făcând apel la memorie, dar şi parcurgând cronicile din revistele de cultură ale vremii, e lesne de constatat că repunerea în drepturi în spaţiul cultural românesc a literaturii dramatice a lui Eugéne Ionesco devine un gest aproape reflex îndată după decembrie 1989. Opţiunea e determinată de factori multipli, cu toţii de domeniul firescului instaurat după decenii de nefiresc, de la indiscutabila valoare a autorului francez de origine română la sta­tutul de „interzis” cu intermitenţe în ultimele decenii ale perioadei comuniste. Dacă prin anii ‘60, dramaturgia lui Ionesco prilejuia mari succese şi turnee în străinătate, simptomatic fiind cazul Rinocerilor de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, iar scriitorul acorda interviuri difuzate de Televiziunea publică ( cel mai cunoscut fiind cel realizat de Manase Radnev, reprogramat în epocă, dar şi în anii ‘90, când scriitorul nu prea accepta regimul Iliescu), radicalizarea lui a determinat punerea sub obroc a autorului Cântăreţei chele. Bunăoară, la 21 februarie 1977, Europa liberă difuza un interviu cu Ionesco în care acesta îl sfătuia pe Nicolae Ceuaşescu, pe un ton ironic- bonom, să renunţe la „încăpăţânarea de catâr” şi să le elibereze paşapoartele de rigoare celor ce doreau să plece din România. Aflăm din cartea lui Mihai Pelin, Operaţiunile Meliţa şi Eterul- Istoria Europei libere prin documente de Securitate (Editura Albatros, Bucureşti, 1999) că Serviciile secrete româneşti au întocmit un adevărat „plan de măsuri” pentru „recuperarea” lui Eugéne Ionesco. De pildă, Horia Lovinescu ar fi trebuit să-i vorbească lui Ionesco despre binefacerile spirituale ale Festivalului Cântarea României, Radu Beligan urma să îl convingă pe marele dramaturg că Paul Goma, Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase erau nişte „nulităţi” literare, iar în „ influenţarea pozitivă” se mai conta pe B. Elvin, Radu Popescu, Gheorghe Leahu ori Lucian Giurchescu. În l980, când Teatrul Naţional din Bucureşti avea programat un turneu în Franţa, s-a aprobat să se introducă în repertoriu o piesă ionesciană, cu adăugirea ridicolă că „ prin secretariatul literar al Teatrului Naţional, se va urmări introducerea în caietele-program a unor texte care să ducă la temperarea şi influenţarea pozitivă lui Eugen Ionescu”. Cum respectivele „măsuri” nu au avut nici un fel de succes, iar Eugéne Ionesco a practicat un discurs tot mai contondent la adresa puterii comuniste, excluderea sa din repertorii s-a perpetuat până la sfârşitul dictaturii ceauşiste. Însuşi regizorul spectacolului Delir în doi…în trei, în câţi vrei ce plănuise să monteze pe scena Naţionalului clujean Macbett a fost obligat să renunţe la proiectul său şi să regizeze în loc Macbeth- ul shakespearian, luându-şi însă apoi o cuvenită revanşă.
  Fireşte, lumea teatrală românească l-a redescoperit cu voluptate pe Ionesco, s-au montat nenumărate spectacole, unele chiar izbutite, cu piesele sale, după o primă traducere completă a Operelor sale, datorată lui Dan C. Mihăilescu, e acum în curs de finalizare o alta, realizată de Vlad Zografi şi de Vlad Russo, publicată de Editura Humanitas, de ea slujindu-se şi montarea ce îmi prilejuieşte aceste însemnări. Dar acum, la aproape 16 ani de când „s-a dat liber la Ionesco”, mai e oare actuală şi oportună , aici şi acum, revenirea la opera acestuia ? Neîndoielnic că da, fiindcă, aşa după cum observa Lucian Raicu (cf. Jurnal în fărâme cu Eugéne Ionesco, Editura Litera, Bucureşti,1993) „ lumea lui Ionesco este în aceeaşi măsură, sau în şi mai mare măsură a tuturor timpurilor. Tot teatrul ionescian se petrece pe scena eternă a Lumii, având ca personaje Omul, oamenii, purtătorii aceleiaşi condiţii umane”. Această perenitate a teatrului ionescian îi apare şi mai evidentă regizorului Mihai Măniuţiu ce identifică şansa unor veritabile spectacole de teatru politic. Sigur, are dreptate acelaşi Lucian Raicu când scrie- „Ionesco nu gândeşte în termeni politici, dar ca orice mare scriitor ne lasă libertatea să tragem consecinţe din opera sa şi să-l interpretăm în proximitatea unei împrejurări, a unui fenomen actual şi politic”. Iar Măniuţiu profită de această libertate şi identifică o seamă de tehnici de „activare” a laturii politice a teatrului ionescian. El construieşte inteligent şi deloc tezist, prin spectacolul Delir în doi…în trei, în câţi vrei un consistent manifest pacifist ce avertizează asupra relativităţii noţiunilor de pace şi război, dar şi asupra incapacităţii omenirii de a le gestiona şi delimita aşa cum se cuvine. Suntem plasaţi într-o lume sfâşiată, în care Soldatul (Demis Muraru), înveşmântat într-un costum ce-i asigură protecţia într-un război desfăşurat cu arme chimice şi cu o mască de gaze pe faţă, o caută cu disperare pe o oarecare Jeannette. Cu această căutare începe în foaierul Teatrului spectacolul, regizorul modificând temeinic esenţa unor personaje, situaţii şi stări, amplificând prezenţa Soldatului şi renunţând la personajele Vecinilor, restructurând esenţa cuplului din piesă. Pâtrundem aşadar în sală, urcăm la locurile ce ne sunt rezervate pe scenă, vedem un decor format din cutii mari de carton, din mijlocul cărora îşi fac apariţia El şi Ea ( Viorica Geantă- Chelbea şi Marius Cordoş) aflaţi în stare de război, dialogul fiindu-le întrerupt fie de împuşcături izolate, fie de canonade. Cei doi sunt anihilaţi prin împuşcare de un alt cuplu (Bianca Zurovski şi Mihai Bica) ce le continuă parcă cu şi mai multă energie dialogul, până în clipa în care, la rândul lor, sunt împuşcaţi de o tripletă (Iulia Popescu, Codruţa Ureche, Vlad Jipa). În sfârşit, îşi face apariţia „ cuplul militar” (Marius Cisar şi Gabriel Costea) ce par a nu înţelege prea bine dacă lupta a încetat ori continuă. Nu doar cuplurile se multiplică într-un stil perfect ionescian în spectacolul de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, ci şi ambiguitatea situaţiilor devine tot mai pronunţată. E greu, de fapt, de spus ce îşi doreşte umanitatea, se pare că oamenii nu sunt pregătiţi să se ocupe de propriul lor destin, nu-şi desluşesc viitorul. Iar simbolul final (imaginat în colaborare cu excelentul scenograf care e Mihai Mădescu), o pasăre imensă, albă, ce aminteşte oarecum de simbolul Statului naţional- socialist, cu ciocul strâns într-o mască anti-gaz, sporeşte deopotrivă portanţa ambiguităţii pace- război şi amploarea avertismentului. Căci Mihai Măniuţiu a vrut să facă din acest text, adesea pus în relaţie cu Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, ceva mai mult decât o farsă, drept pentru care a pus la cale o originală combinaţie dintre tragic şi comic. Or, aşa după cum observa într-o excelentă carte Laura Pavel (cf. Ionesco- anti-lumea unui sceptic- Editura Paralela 45, 2002), „a împinge tragicul şi comicul la paroxism înseamnă pentru Ionesco a le confunda şi a le transforma alchimic într-o nouă categorie estetică, cea a monstruosului, a insolitului specific unui imaginar de factură neogotică, teatrul fiind definit ca expunerea unui lucru destul de rar, destul de straniu, destul de monstruos”. Cu amendamentul, că nu cred că aici, în cazul spectacolului braşovean, să se fi ajuns la neogotic.
  Cu energii în creştere, cu suculente inserţii comice, cu o abil exploatată ambiguitate, cu actori buni în măsură să nu rămână datori publicului, montarea solicită din partea aces­tuia o participare complice şi inteligentă. Fac casă bună cu spiritul în care e gândită mon­tarea nu doar decorurile lui Mihai Mădescu, ci şi costumele create de Luana Drăgoescu şi mişcarea scenică imaginată de Vava Ştefănescu. Semne că Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, eficient condus de regizorul Claudiu Goga, a dobândit un nou spectacol bun.
• Două promisiuni de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Delir în doi de Eugene Ionesco, regizat de Mihaela Panainte la Teatrul Independent „Grupa Mică” şi Demonii, după Dostoievski, înscenat de Istvan Albu la Teatrul Maghiar de Stat, au fost promisiunile – promiţătoare, redundant vorbind – ale finalului de an 2009 la Cluj.
  Primul spectacol s-a consumat în decorul proaspăt inagurat al primului teatru independent clujean
  cu un spaţiu propriu de joc, la Centrul Cultural „Fabrica de pensule”, unicul spaţiu industrial clujean dedicat de-acum, pentru o bucată de vreme, activităţilor culturale (modelul vest-estic este, iată, aplicat şi la noi, cu succes, cel puţin aşa arată afluxul de public la vernisaje, expoziţii, premiere etc., în acest multiplex industrial consacrat artelor în acest moment).
  Mihaela Panainte a ales un text ionescian mai puţin înscenat, opţiunea dovedindu-se un atu al montării. Obsesia relaţiei de cuplu, ura instaurată după ani de convieţuire, dar şi o anume pasiune
  aproape
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• „Delir în doi, în trei…în câţi vrei”, o nouă perspectivă asupra vieţii de cuplu de Meda-Dora Bruchental sursa: Art Act Magazine
  Câţiva „magicieni” ai scenei au suflat cu „pulbere de viaţă” asupra operei lui Eugene Ionesco (Eugen Ionescu (1909-1994), scriitor de limbă franceză, originar din România, protagonist al teatrului absurdului), „Delir în doi, în trei…în câţi vrei”. Spun „magicieni” fiindcă doar astfel de oameni pot transforma o sală de spectacole într-o „bombă ticăitoare” de energie. Se spune că această tragi-comedie este mai puţin cunoscută decât „Căntăreaţa cheală” (1950) sau „Rinocerii” (1959), opere ale aceluiaşi autor, însă dinamica spectacolului „Delir în doi, în trei…în câţi vrei” este molipsitoare.
  Actorii Maria Hibovski (actriţă a Teatrului Tandem, precum şi profesor de actorie la Şcoala de Arte din Piatra Neamţ) şi Emanuel Petran (actor al Teatrului Naţional Cluj-Napoca, din anul 1999, an în care a fost nominalizat la Gala Tânărului Actor din Costineşti), precum şi regizorul/scenograful Mihaela Panainte,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Regele moare cu fantezie, când regizorul are clasă de Cristina Rusiecki sursa: Observator Cultural
  Doua sint liniile de forta pe care regizorul Victor Ioan Frunza si-a ridicat constructia scenica la Theatrum Mundi: solutia scenografica, nemaivehiculata in spatiul scenic de la noi – cel putin de o buna bucata de vreme – si exceptionala prestatie a lui Marius Bodochi in rolul principal din Regele moare, textul lui Eugen Ionescu. Daca exista o trasatura care leaga ultimele spectacole ale lui Victor Ioan Frunza, aceasta este un soi de manifest pentru normalitate si coerenta, un refuz al hiatusului sau al sincopei socante. Oricit de eclectice au fost, modalitatile scenice abordate, uneori pina la incongruenta, bagheta regizorala a ultimelor productii a staruit in armonizarea tuturor solutiilor disparate (vezi, de exemplu, ariile interpretate de mezzosoprana si masinaria constructivista de pe scena), astfel incit spectacolul sa ramina unitar si usor de inteles.
  
  In Regele moare, ca semn exterior al invizibilei miini regizorale atotdatatoare de unitate, sta, desupra tuturor,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sala tronului de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Biblioteci judeţene
  Galerie Foto
  Video
  Abonamente
  Contact
  
  Numărul curent: 19
  
  Arhivă
  Home Arhivă 2002 Numarul 21 Sala tronuluiCronica Dramatică:
  Cînd citeşti textele lui Eugène Ionesco, nu neapărat piesele lui, simţi un disconfort. La început concret, fizic: scaunul devine, brusc, incomod, pe birou sînt prea multe sau, dimpotrivă, prea puţine lucruri, creionul pentru notiţe este prea ascuţit sau prea bont, canapeaua, nouă, îşi scoate arcurile în relief să te înghiontească. Mintea intră în conflict cu eul tău. Deşi pare să priceapă imediat sensul cuvintelor şi alcătuirea lor în frază, are de furcă, mult timp după închiderea cărţii, cu nuanţele şi paradoxurile născocite de Ionesco, cu întoarcerea lor, ca o mănuşă, pe partea cealaltă. Pari mereu învins tu, cititorul şi, totuşi, învingător faţă de cei din jurul tău. I-am invidiat mereu pe regizorii care i-au pus în scenă piesele. Mai mult decît un armistiţiu,
  Citeste tot pe România literară
• Crepuscul monarhic de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Avatarurile experientei limita – moartea –, surprinse intr-o formula a gradatiilor aglutinante, constituie o tema constanta de reflectie pentru regizorul Victor Ioan Frunza. In stagiunea trecuta, in Calatorii cu dricul, doua personaje emblematice pentru tipul de raportare institiuta, porcul si copilul, parcurgeau initiatic traseul spre moarte. Primul rememorindu-si intr-un ton elitist existenta si anticipind cu un umor grav sfirsitul in abator, celalalt asociind clipa finala cu imaginarul ludic, o moarte cu papusi si baloane, in care spiritul supravietuieste printr-un joc complicat.
  Recentul spectacol de la Theatrum Mundi, Regele moare, este si el o parabola a mortii, intr-o cheie filozofic-absurda excelent valorizata de Ionescu (dupa parerea mea, cel mai dens si poetic text al dramaturgului, o deconstructie subtila a ideii de nemurire), accentuind substratul si straniile efecte ale paradoxului. Replicile merg pe muchia concretului, depasindu-l insa si transferind semnificatiile
  Citeste tot pe Observator Cultural
• "Regele moare", în regia lui Victor Ioan Frunză de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  „O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!”, exclamă Marius Bodochi în rolul principal din Regele moare de Eugène Ionesco.
  În memoria lui Eugène Ionesco (n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris), Casa de Producţie TVR a programat luni, 24 noiembrie, de la ora 20.00, la TVR 2, una dintre piesele marelui scriitor: Regele moare (Le Roi se meurt), sub direcţia de scenă a maestrului Victor Ioan Frunză.
  „Regele moare – poem de sumbră tonalitate pe tema statutului de muritor al omului şi a crimei în masă. Este profund metafizic, în imageria lui regăsindu-se ecourile poemelor lui John Donne, precum şi ale lui Charles Baudelaire, poetul francez preferat al lui Ionescu”, scrie Rosette C. Lamont în Ionesco’s Imperatives, University of Michigan, 1993.
  Universul absurdului se naşte din ideea prăbuşirii întregului
  Citeste tot pe Cotidianul
• Dupa 10 de ani, Ionesco revine pe Broadway de Manuela Golea sursa: România Liberă
  Absurdul din dramaturgia lui Eugen Ionesco a revenit la moda in Occident. O noua adaptare dupa "Regele moare" a avut premiera pe Broadway. La traducerea piesei a contribuit si actorul Geoffrey Rush, interpretul regelui.
  Eugen Ionesco a scris "Regele moare" in 1962 si s-a jucat pentru prima data in 1968, la Lyceum Theatre, iar televiziunea franceza a filmat-o de doua ori, in 1978 si in 2006. Aceeasi montare se joaca pentru prima data pe Broadway si numai pana in 14 iunie, la Ethel Barrymore Theater, iar
  Geoffrey Rush a tradus el insusi aceasta varianta impreuna cu regizorul australian Neil Armfield. Spectacolul a mai fost prezentat in Belvoir St. Theatre din Sydney, in 2007. Traducerea si adaptarea lor a fost o adevarata aventura, Rush precizand ca au tradus din franceza cuvant cu cuvant si ca probabil 98% din text este original. Lucrarile absurde ale lui Ionesco, recunoscute pentru dificilele sale adaptari, sunt destul de rar acceptate de un teatru care de obicei prezinta montari
  Citeste tot pe România Liberă
• Exit Ionesco de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  n 26 martie 2009, la Teatrul Barrymore a avut premiera Regele moare (Exit the King) de Eugène Ionesco, un spectacol cu angajament limitat, avându-i în distribuţie pe: Geoffrey Rush (Regele Bérenger) şi Susan Sarandon (Regina Marguerite).
  Spectacolul era o reluare americană a versiunii din 2007 produsă în Melbourne (Australia), cu aceiaşi doi mari actori în rolurile titulare. Pentru Susan Sarandon a fost primul rol pe Broadway, după o absenţă de aproape 40 de ani, experienţă asumată numai la insistenţele lui Geoffrey Rush, obsedat de acest rol şi dornic să-l rejoace, fiind totodată şi traducător al textului, alături de Neil Armfield, regizorul producţiei.
  Regele moare a fost foarte rar montat în Statele Unite în ultimii 40 de ani, iar textul n-a mai găsit susţinători nici în mediul universitar american, care preferă Cântăreaţa cheală şi Rinocerii ca exemple ale absurdului ionescian.
  Prin urmare, alegerea acestui text pentru publicul american al
  Citeste tot pe Revista 22
• Regele moare sau poveste despre începutul sfârşitului de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Am scris această piesă ca să învăţ să mor”. „Regele moare” e între textele lui Eugene Ionesco poate cel mai uman, mai puţin „absurd”, mai cald… E, poate mai multe decât celelalte piese, o poveste. Despre viaţă şi despre putere şi despre moarte. În ultimele două seri ale FNT, (care s-a încheiat aseară) la Teatrul Bulandra a fost invitată, în cadrul secţiunii Spectacole din străinătate, montarea lui Silviu Purcărete după „Regele moare” realizată împreună cu o echipă internaţională. Les arts el mouvants, a l’endroit des mondes allant vers, Paris, iar coproducători Festivalul Ex-Ponto et Kulturno Drustvo B-51 (Slovenia), Théâtre d’Esch (Luxemburg), Théâtre National Drama de Ljubljana (Slovenia), Festivalul Internațional de Teatru MOT (Macedonia), Scène Nationale de Bayonne Sud-Aquitain.
  Este pentru prima dată când Silviu Purcărete se apropie de textul lui Eugene Ionesco, iar perspectiva pe care i-o conferă este deopotrivă
  Citeste tot pe Yorick
• „Bătaie“ pentru Purcărete şi Şerban de Dan Boicea Simona Chiţan sursa: Adevarul
  "Festivalul Naţional de Teatru (FNT), încheiat aseară, a avut spectacole la care au intervenit jandarmii pentru a struni mulţimea. Cele mai căutate producţii au fost „Strigăte şi şoapte“, în regia lui Andrei Șerban, și „Regele moare“, montat de Silviu Purcărete.
  Oamenii s-au îmbulzit şi au forţat uşile pentru a prinde un loc la reprezentaţiile de la teatrele Odeon şi Bulandra. Sâmbătă seară, la Bulandra, foarte mulţi studenţi care şi-au încercat norocul să intre gratuit la „Regele moare" au rămas neputincioşi în faţa teatrului, privindu-i cum intră în sală pe Victor Rebengiuc, Lucian Pintilie şi pe diplomaţii din Ambasada Franţei, fiind vorba de o coproducţie internaţională.
  Festivalul s-a încheiat aseară, după un maraton de nouă zile, cu a doua reprezentaţie a spectacolului lui Silviu Purcărete, unul dintre „highlighturile" anunţate de selecţionerul Cristina Modreanu. Spre deosebire de desfăşurarea barocă de forţe din
  Citeste tot pe Adevarul
• Regele lui Ionesco a murit la Bucureşti de Diana Evantia Barca sursa: Evenimentul Zilei
  "Cel mai nou spectacol al lui Silviu Purcărete, "Regele moare", după piesa lui Eugène Ionesco, a avut premiera sâmbătă seara, la Festivalul Naţional de Teatru.
  Gol puşcă, murdar şi hăituit de voci, trăgând după el perfuzia şi nădejdea că-şi va păcăli sfârşitul, regele învaţă, zgomotos şi nedemn, să moară.
  Într-o oră şi jumătate chiar moare, oricum, moare sigur până la finalul spectacolului - îi sfidează deznădejdea vocea raţiunii, Regina Margareta, cu chipul asiatic văruit şi pufăind ţigară de la ţigară.
  Aruncă chiştoacele peste umăr şi anticipează, justiţiar, sfârşitul, în timp ce regina Maria, vocea sufletului, exacerbând până la comic o stare nevrotică, agonizează desfigurată de lacrimi şi suflă zgomotos nasul în zeci de şerveţele.
  Bérenger, unicul, întemeietorul, creatorul lumii în ordine umană, având o vârstă mitică, de paisprezece veacuri, nu este un clovn în versiunea lui Silviu Purcarete,
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• „Regele moare”. Trăiască Teatrul! de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Moartea este un concept destul de abstract. Pare o noţiune vagă; ce înseamnă, de fapt, a muri? Biologic oricine poate înţelege efectele. E o stagnare, o încetare a tuturor funcţiilor. E un somn. E sfârşitul. Dar ce înseamnă, de fapt, această trecere în absenţă? Cum e mai just să te raportezi la ea – din unghi subiectiv al celui care pleacă sau al celor care rămâne? De care moarte ne e mai frică – de cea proprie sau de a celorlalţi? Frica la modul general de necunoscut devine foarte precisă când o reducem la absurdul noţiunii de moarte. Pentru că frica de moarte e absurdă – realitatea faptului că toţi avem să murim la un moment dat este unul dintre puţinele adevăruri general valabile de care suntem răspunzători odată cu naşterea. Şi atunci, dacă avem o viaţă întreagă să ne împăcăm cu gândul, de ce atâta teroare? De ce paralizăm în faţa ideii de moarte? Nu durerea, nu lipsa, nu dorul; frica de moarte este absurdă. Este, poate,
  Citeste tot pe Yorick
• Lecție de moarte de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Regele moare este o piesă care nu-și are originea nici într-un vis, nici într-o stare de imaginație liberă… Fusesem bolnav și-mi fusese foarte frică… Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta mi se pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim. Piesa este o încercare de ucenicie a morții…”. Iată cuvintele cu care Eugène Ionesco, dramaturgul care mărturisea că teatrul lui este autobiografic, își povestea experiența personală legată de acest extraordinar text scris în 1962, la 50 de ani, când moartea era încă departe… Moartea, obsesia întregii lui vieți, moartea experiența absurdă căreia nu i te poți sustrage. „Am fost mereu obsedat de moarte”, spunea Ionesco. „De la vârsta de patru ani, de când am știut că voi muri, angoasa nu m-a mai părăsit. E ca și cum aș fi înțeles, dintr-odată, că nu era nimic de făcut ca
  Citeste tot pe Yorick
• Rebengiuc faţă în faţă cu Ionesco, în „Regele moare“. O regină înfruntă stihiile morţii. Ea se numeşte Mariana Mihuţ de Simona Chițan sursa: Adevărul
  E greu să scrii despre Victor Rebengiuc. E şi mai greu să scrii despre Mariana Mihuţ, mai ales când face un rol asemănător ca forţă celui din „Îngropaţi-mă pe după plintă“, de la Bulandra, în regia lui Korsonkyi. E foarte greu să scrii despre cei doi împreună, când se întâlnesc şi îşi dau replica unuia altuia într-un text tulburător. Şi vorbesc aici despre spectacolul „Regele moare“, după Ionesco, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu de la TNB.
  Într-un interviu, realizat în 2016, în cabina sa de la Teatrul Bulandra, Victor Rebengiuc mărturisea: „Nu vreau spectatori la moartea mea“. Întotdeauna, am zis că vreau să ies din presă înainte de a trebui vreodată să scriu despre moartea lui Victor Rebengiuc, la propriu. Şi, sper, să mă ţin de cuvânt. Sunt prea legată de acest actor, după ce am lucrat la monografia "Victor Rebengiuc, Omul si Actorul" (Humanitas, 2008). Actorul a acceptat provocarea lui Andrei şi Andreea Grosu de a
  Citeste tot pe Adevărul
• Un spectacol memorabil! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Pe nedrept Eugene Ionesco, autor și al piesei “Regele moare”, a primit eticheta de creator al teatrului absurd. Dramaturgul s-a aflat mereu în creațiile sale în căutarea “unei lumi mai luminoasă decât lumina”, dar nu a reușit să o descopere, cum nimeni nu o poate descoperi. “Scriu ca să regăsesc lumina aceea și ca să-ncerc s-o împărtășesc” era cerdința lui Eugene Ionesco. Nu a putut să o descopere, dar a aflat … absurdul în “omul rătăcind fără scop, un om care și-a uitat scopul, rupt de ceea ce era pentru el esențial (…)”. Acea formă a “absurdului” existențial se regăsește în piesele sale în care “Nimic nu e CUMPLT, / Totu-i cumplit. / NIMIC nu-i comic. / TOTUL e tragic. / Nimic nu-i TRAGIC, / Totul e COMIC … “, cum considera scriitorul realitatea. Mărturia sa ne e alcătuită din jocuri de cuvinte de cel care și-a intitulat creațiile “antipiese”, “drame comice” sau “farse tragice”. În volumul său de eseuri
  Citeste tot pe Spectator
• Claviaturile timpului, între a fi şi a povesti de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  “Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”, motivează dramaturgul Eugène Ionesco nașterea piesei Regele moare. Textul (tradus de Vlad Russo și Vlad Zografi) este cea mai caldă, înduioșătoare și sinceră mărturisire a omului Eugène Ionesco despre marea întâlnire finală. Neliniștile nesfârșite, agonia permanentă din Jurnalele sale își găsesc transpunerea dramatică într-unul dintre cele mai profunde „poeme” despre moarte și acceptarea ei. O metaforă alegorică a trecerii, o confesiune în oglindă a propriei conștiințe. Întreaga zbatere interioară a lui Bérenger‒ revolta, frica, spaima, groaza, tristețea, bucuria, dorința de a trăi, amintirile, nostalgia, resemnarea ‒ nu este altceva decât un ceremonial al trecerii prin care el, omul, învață acceptarea, învață a muri.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Eşuata dorinţă de nemoarte de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Ionesco a scris Regele moare în anul 1962. Avea la acea vreme 51 de ani. A făcut-o, declarând că a dorit să se pregătească pentru moarte, după o lungă şi grea boală, situându-se din acest punct de vedere la antipodul personajului său, Bérenger.
  Regele sau, mai degrabă, omul care, atunci când i se face cunoscută sentinţa în conformitate cu care mai are de trăit doar o oră şi treizeci de minute şi că pentru el totul se va încheia odată cu sfârşitul spectacolului – un spectacol la puterea a doua fiindcă el coincide cu spectacolul jucat în faţa lui Bérenger de toţi cei care îl înconjoară, dar şi cu cel pe care îl vedem noi, spectatorii aflaţi în sală- începe să cerşească timp. Formula teatrului în teatru este evidentă. Spre deosebire de Ionesco, cel ce a început a se gândi la moarte încă de pe vremea când avea frageda vârstă de numai patru ani (a se vedea mărturiile din atât de des invocatele Notes et contre-notes),
  Citeste tot pe Adevărul
• Rebengiuc faţă în faţă cu Ionesco, în „Regele moare“. O regină înfruntă stihiile morţii. Ea se numeşte Mariana Mihuţ de Simona Chițan sursa: Adevărul
  E greu să scrii despre Victor Rebengiuc. E şi mai greu să scrii despre Mariana Mihuţ, mai ales când face un rol asemănător ca forţă celui din „Îngropaţi-mă pe după plintă“, de la Bulandra, în regia lui Korsonkyi. E foarte greu să scrii despre cei doi împreună, când se întâlnesc şi îşi dau replica unuia altuia într-un text tulburător. Şi vorbesc aici despre spectacolul „Regele moare“, după Ionesco, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu de la TNB.
  Într-un interviu, realizat în 2016, în cabina sa de la Teatrul Bulandra, Victor Rebengiuc mărturisea: „Nu vreau spectatori la moartea mea“. Întotdeauna, am zis că vreau să ies din presă înainte de a trebui vreodată să scriu despre moartea lui Victor Rebengiuc, la propriu. Şi, sper, să mă ţin de cuvânt. Sunt prea legată de acest actor, după ce am lucrat la monografia "Victor Rebengiuc, Omul si Actorul" (Humanitas, 2008). Actorul a acceptat provocarea lui Andrei şi Andreea Grosu de a
  Citeste tot pe Adevărul
• Ce rămâne, domnule? de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Regele moare. Omul anonim moare. Umanitatea moare. Dumnezeu moare. Tu mori. Eu mor. Toţi murim. Totul moare.
  Fiecare dintre aceste fraze, ipostaze, bucăţi de adevăr este înscenată în minunatul spectacol cu Regele moare de Eugen Ionescu, montat de Andreea şi Andrei Grosu la Sala Mare a TNB. Spectacolul despre care se poate spune că inaugurează cu adevărat versiunea adusă la zi a celei mai încăpătoare săli de teatru a Bucureştiului. După patru ani confuzi, cenuşii, trişti, Sala Mare primeşte, în fine, în portofoliul său un spectacol ce are toate şansele să devină legendar.
  Un spectacol în care infrastructura tehnică înţelept şi talentat mânuita îngăduie monologuri aproape şoptite (aplauze ample pentru cel / cea responsabil pentru universul sonor), lacrimi care se zăresc din înaltul sălii, detalii scenografice minuscule observabile din oricare dintre cele 940 de fotolii.
  Un spectacol în care reflectoarele lui Chris Jaeger privilegiază chipuri,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Şi regii mor, nu-i aşa? de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Eugène Ionesco şi-a expus de mai multe ori, de-a lungul vremii, anxietatea pe care i-o declanşa gîndul morţii, o stare care l-a bîntuit ani la rînd şi pe care o stăpînea prin diferite procedee („Spre a-mi potoli angoasa (...), noaptea în pat îmi amintesc numele tuturor celor care au murit“) sau i se lăsa pradă cu totul („Acum cîţiva ani mă credeam pe moarte. Cîteva luni am trăit într-o spaimă nebună“). Abordînd direct subiectul în Regele moare, Ionesco a creat o parabolă despre uman şi proprietăţile sale: omul ca stăpîn (rege) al propriului univers, supremaţia ego-ului în raport cu ceilalţi, teama de stingere şi uitare, angoasele şi regretele înaintea sfîrşitului. Frica de moarte, profund umană şi rezonabilă, este trăită paroxistic căci nimeni nu are experienţa morţii, singura care ar putea atenua angoasa necunoscutului. Una dintre lecţiile esenţiale (şi individuale) ale vieţii, de la care nu se poate lipsi şi care nu se
  Citeste tot pe Dilema veche
• Bérengeria (plină) de absurd de Bogdan Burileanu sursa: Agenda LiterNet
  Bérenger I-ul, regele care se moare (Le roi se meurt) este, de fapt, al patrulea din familia ionesciană a Bérenger-ilor. Dar, cum lumea absurdului este una întoarsă pe dos...
  Primul, sub aspect cronologic, rămâne cel din Ucigaş fără simbrie (jucată, în premieră, în 1958). Fondatorul dinastiei - ca să-i zicem aşa - este cu adevărat măreţ şi copleşitor, în pledoaria sa finală, susţinută cu un nobil patetism, cu o luciditate dureroasă, cu sensibilitate omenească şi tragism. Ştie că, şi el, se moare (se duce, se sfârşeşte); dar nu înainte de a-şi etala umanitatea! Ne-o încredinţează nouă, spectatorilor - cei pentru care demersul său are sens, devenind înălţător. În faţa Ucigaşului, candoarea, nobleţea, înţelepciunea acestui prim Bérenger se revarsă, pe alocuri dezlănţuit. Pentru ca apoi, pe măsură ce lucrurile evoluează, să înţeleagă zădărnicia raţiunii, asumându-şi condiţia de victimă inexorabilă. O face într-un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Regele SE moare? de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  De câteva luni încoace, revista „22“, una dintre puţinele publicaţii încă serioase, are un nou colaborator în materie de teatru. O doamnă pe nume Andreea Nanu pe care eu nu am avut încă plăcerea de a o cunoaşte.
  Sigur, e foarte bine de fiecare dată când se mai câştigă un condei care dovedeşte interes pentru genul altminteri tot mai năpăstuit şi, se pare, din ce în ce mai puţin ofertant al cronicii de teatru. Lucru, la urma urmei, cum nu se poate mai bizar având în vedere numărul mereu în creştere al absolvenţilor secţiilor de Teatrologie de la facultăţile de specialitate. Secţii ce s-au înmulţit şi ele în dispreţul oricărui interes faţă de solicitările reale de pe piaţa muncii.
  Am citit câteva dintre cronicile noii noastre consore. Nu întotdeauna i-am împărtăşit opiniile, ceea ce este un lucru cum nu se poate mai firesc la urma urmei. Nu aş fi scris şi spus nimic despre producţia critică a domniei-sale poate şi fiindcă îmi
  Citeste tot pe Adevărul
• Regele (se) moare. Cubul rubik al vieții și al morții pe scena TNB de Andreea Nanu sursa: Revista 22
  Le Roi se meurt. Reflexivul lipseşte din tra­ducerea românească a piesei lui Eugène Io­nesco, Regele moare. După experiența spec­tacolului total montat la Teatrul Na­ţional în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, am simţit nevoia să recuperez in­di­ciul reflexivităţii camuflate discret în titlul original. Îl voi folosi ca pe un cifru, o privire pe gaura cheii în uni­versul unei morţi anun­ţate. În general s-a scris mult despre moarte, s-a fă­cut „multă literatură“, cum spune Ionesco (dar și re­gele Bérenger: „Literatura mă umple şi mă goleşte“), ca antidot împotriva fricii de a dispărea, pur și simplu, în neant; dar parcă niciodată cuvintele nu au devenit, ca în spectacolul Regele moare, o punte în­tre început şi sfârşit, o explicaţie, dar şi o reconciliere cu ceea ce ne transcende. Avem în faţă un spectacol ca un cub rubik ale cărui faţete, cărora le corespund în­toc­mai cele şase personaje, sunt desfăcute şi
  Citeste tot pe Revista 22
• Omul în ‘’Regele moare‘’, cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț de Corina Dima sursa: Ziarul Metropolis
  ‘’Regele moare’’ de Eugen Ionescu de la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Andrei Grosu şi Andrea Grosu, aduce un regal actoricesc susţinut de Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.
  Teatrul Național București. Sala Mare, aproape 1.000 de locuri. Sală plină. Aproape 1.000 de perechi de ochi țintuiesc scena. Freamăt în așteptarea începutului spectacolului. Cortina se ridică.
  În mijlocul imensei scene este delimitat spațiul unei sufragerii modeste. Pe fundalul negru de jur-împrejur, camera pare decupată, ca o insula. Atmosferă intimă, de familie, șase personaje în cătarea unor răspunsuri.
  Regele (întruchipat de actorul Victor Rebengiuc, care merge pe 85 ani!) află că nu mai are mult de trait. Alături de cele două soții, doctorul-astrolog, o garda și o servitoare, regale dezbate, întreabă, se împotrivește și meditează asupra morții.
  Pare ca dramaturgul a strâns într-o cutie imaginară nenumărate întrebări, trăiri, frici,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Poezia morții de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  În încercarea sa de a defini și de a înțelege momentul învăluit în mister al morții, Eugen Ionescu scria Regele moare considerînd că lucrul cel mai important pe care poți să îl faci este să înveți și să-i înveți și pe alții să moară. „Sîntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim“ și, chiar dacă am trăi sute de ani, apropierea morții tot ne-ar lua prin surprindere. Regele moare aruncă o notă poetică asupra mor­ții, făcînd din acest moment al trecerii către necunoscut o meditație asupra stărilor și gîndurilor care însoțesc această înaintare spre eternitate – sau spre nonființă, o lecție de asumare a mortalității tipic umane, ce poate să conțină însă infinite resurse de frumusețe.
  Montarea cu Regele moare pe care Andrei și Andreea Grosu – nume deja emblematice pentru teatrul independent din România – au realizat-o pe scena mare a Teatrului Național din București, cu o distribuție de excepție (Victor
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Și totuși moare de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Regele moare e una dintre cele mai ușor de înțeles piese ale lui Ionesco. Nimic absurd aici, doar spaima, de cînd lumea, a omului în fața necunoscutului morții, încercarea de a amîna cît se poate momentul și acceptarea, treptat, cu greu, după împotriviri mai mult sau mai puțin violente, a sfîrșitului. Piesa înfățișează tocmai acest proces al acceptării, al felului cum cel care urmează să moară se rupe încet de toate legăturile cu lumea aceasta. Nu o poate face de unul singur. Îl ajută familia – aici, prima și a doua soție – și apropiații – slujnica, guardul, medicul. În traversarea prăpas­tiei dintre negarea violentă a morții, dintre revoltă și acceptarea ei resemnată, personajul suferă o transformare uriașă, echivalentă cu o iluminare, ajungînd să înțeleagă și să aprecieze valoarea fiecărui moment de viață, oricît de mărunt.
  Montarea soților Andreea și Andrei Grosu subliniază puternic latura umană a personajului și
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Arta nemuririi lui Victor Rebengiuc în „Regele moare” de Horia Ghibuțiu sursa: Blog de ziarist
  „Regele moare”, montat de regizorii Andrei și Andreea Grosu la TNB după textul lui Eugène Ionesco, înnobilează actuala stagiune cu un spectacol de o majestuoasă vitalitate. E o punere în scenă care evidențiază marea artă interpretativă și înțelegerea profundă a unui text de referință. În egală măsură, asigură nemurirea artistică a unui actor esențial și unic, Victor Rebengiuc.
  Înainte de toate, „Regele moare” e o captivantă întâlnire: a marii scene cu o capodoperă a teatrului absurd; a tinerilor regizori Andrei și Andreea Grosu – ei înșiși eroii unei întâlniri speciale, în 2009, când au decis să schimbe lumea – cu un actor de care îi desparte aproape jumătate de veac (Victor Rebengiuc merge pe 85 de ani). Cred că nimeni nu poate zugrăvi mai bine această întâlnire a generațiilor mai bine decât Andrei Pleșu: „De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru
  Citeste tot pe Blog de ziarist
• Ca un Rege ce este, a învățat să moară. de Nona Rapotan sursa: BookHub
  Mi-e greu să scriu despre montarea celor doi Grosu de la Teatrul Național I.L. Caragiale fără să reiau din cele spuse deja de alții. E drept că a și trecut ceva timp de premieră, a fost și vacanța dintre stagiuni, iar spectacolul a fost selectat și în FNT 2018, ceea ce spune multe despre calitatea acestuia. De regulă, la un astfel de spectacol, în care joacă nume mari, iar textul este și el al unui mare dramaturg, există o unanimitate în aprecierea acestuia ca fiind bun/foarte bun, de multe ori încă de dinainte de premieră, căci, nu-i așa, n-are ce să meargă prost când ai actori uriași pe scenă și text excelent care să le pună în valoare talentul. Cam așa s-a întâmplat și de această dată, toate cronicile care mi-au căzut sub ochi au doar cuvinte la superlativ, fie la adresa regizorilor, fie la adresa actorilor etc. În cea mai mare parte, aceste laude sunt binemeritate, oricât de critică aș fi (și chiar sunt extrem de critică de multe ori),
  Citeste tot pe BookHub
• Când Regele moare, spectatorul învie - FNT, 2018 de Andrei Vornicu sursa: Zi de zi, Tg. Mureş
  Cuplul de regizori Andreea şi Andrei Grosu au devenit de ani buni etaloane ale calităţii teatrale prin fondarea şi conducerea teatrului independent unteatru care, iniţial, funcţiona în condiţii precare într-un imobil din spatele CEC-ului. În pofida mijloacelor restrânse, teatrul s-a impus pe piaţa artistică bucureşteană prin producţii de calitate, în care nu s-au făcut rabat la talent şi pasiune. Între timp, unteatru a devenit un brand în sine, a obţinut un sediu nou, pe măsura prestigiului, iar fondatorii au câştigat notorietate ca regizori.
  Având ca background exigenţa artistică în detrimentul dimensiunii comerciale şi primind girul Teatrului Naţional din Bucureşti, cei doi regizori au ales piesa lui Eugène Ionesco care e, cu siguranţă, cea mai personală, la nivel uman cea mai profundă şi, din punctul meu de vedere, cea mai semnificativă: Regele moare. Distribuţia, formată din marii actori Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ,
  Citeste tot pe Zi de zi, Tg. Mureş
• „Regele moare” şi atunci când e o păpuşă de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ne naştem, îmbătrânim şi murim copii. Indiferent de vârstă, de rang, de nume. Păstrăm undeva, ori bine cocoloşit într-un căuş al sufletului, ori la vedere, în colţul zâmbetului ştrengar, ceva din copilul care nu ştie cum să se oprească din crescut. Sau, cel puţin, aşa merită să trăim. Altfel, înăcriţi, înrăiţi şi învrăjbiţi de tot şi toate, am fi doar nişte căpcăuni cu pretenţii de feţi-frumoşi, mereu cu colţurile gurii lăsate în jos şi ochii împăienjeniţi de o pojghiţă de ură. Or, aşa, numai de trăit nu merită să trăieşti.
  Aşa copii, precum cei încă frumoşi dintre noi rămân, ştim să ne jucăm. Încă. Iar cât acest încă ne rămâne prezent, nici bătrâneţea şi nici moartea parcă nu se încumetă să ne dea târcoale. Teatrul de animaţie este unul dintre locurile unde indiferent cât de serios şi matur eşti, poţi lăsa la intrare masca de om mare şi te poţi bucura în voie de poveşti spuse de obiecte
  Citeste tot pe Yorick
• Rebranding Eugene Ionesco de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  Până la urmă, mare lucru nu ştim despre Eugene Ionesco. Elevii învaţă la şcoală (dacă învaţă) că este "un geniu al absurdului", un inedit discipol al lui I.L.Caragiale, o personalitate a genialei diaspore române din Franţa.
  Pentru un spectator de teatru normal (adică heterosexual, salariat, eventual cu credite în derulare, copii de crescut şi vise de împlinit) textele lui Ionesco pot fi o problemă. Pe lângă faptul că par cifrate, codate, obligă la o atmosferă de împăcată angoasă, grotesc şi uneori atroce. Sunt o problemă, ce mai încoace şi încolo! Personajele nu se găsesc în peisajul împresurător, limbajul nu e cel de la TV şi nici nu avem prea des parte de happy-end. Aşa e, stimaţi consumatori de cultură. Ionesco nu e pentru toată lumea, nu intră la cultura de mase. Geniile sunt, ce-i drept, destul de indigeste. Ceva din mesajul lor ne scapă mereu când nu ne pică greu la psihic. Şi, cu toate astea, cea mai mare greşeală e să îl
  Citeste tot pe Port.ro
• Ionescu şi Dabija au spălat onoarea Capitalei de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  După ce japonezii au închis porţile şcolii de kabuki, iar Silviu Purcărete şi-a încheiat cu succes ministagiunea de trei piese, a venit şi rîndul teatrelor din Bucureşti să-şi arate muşchii la Sibiu.
  Deschizător de drumuri în acest sens a fost Teatrul Odeon cu unul dintre cele mai gustate şi mai premiate spectacole ale stagiunii trecute: “Ionescu - 5 piese scurte” în regia lui Alexandru Dabija, de curînd laureat al premiului Naţional pentru Arte exact pentru această montare. Sala teatrului Radu Stanca a fost arhiplină, mai bine de un sfert fiind spectatori străini atraşi de numele lui Eugen Ionescu.
  Reprezentaţia a fost un galop de sănătate, spectatorii aplaudînd aproape ca la meci, umorul fin al lui Ionescu fiind întîmpinat cu o gamă largă de manifestări, de la zîmbete amare, la hohote de rîs.
  Dacă scenografia spectacolului semnată de Alexandru Dabija şi de Laura Paraschiv a fost mai mult alb-negru, reacţia spectatorilor a fost cu
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cum miaună cubul Rubik de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Întrebări incomplete, simţuri împrumutabile sau destructibile, situaţii imposibile şi personaje nefireşti. Logica imaginaţiei devansează o realitate iraţională. Absurdul lui Ionesco de început, păstrînd destul de mult din realismul pe care scriitorul l-a reclamat tot timpul (Eugene Ionesco a contestat constant aprecierea scrierilor sale drept absurde), asezonat cu umor deconspiră o imaginaţie... precisă! Ionesco - Cinci piese scurte este un spectacol de o uimitoare acurateţe a stilului. Fragmentarea limbajului este susţinută de cea a muzicii, există o geometrie a mişcărilor, siluetele alb-negre se desenează pe fundaluri alb-negre, un pantof roşu ţipă în desen, o haină verde violentează ochii, totul cu eleganţa detaşată a unei picturi de Magritte.
  Spectacolul lui Alexandru Dabija aduce în prim plan cinci piese scurte şi mai puţin cunoscute ale lui Eugene Ionesco (Îi cunoaşteţi?, Salonul auto, Lacuna, Guturaiul oniric şi Fata de măritat),
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Jurnal de spectator de Daniela Boboiciov Magiaru sursa: Revista orizont -pg.25
  Ionesco: cinci piese scurte a câștigat premiul pentru cel mai bun spectacol în această ediție a Festivalului Dramaturgiei Românești. Piesa a fost produsă de Teatrul Odeon din București în regia lui Alexandru Dabija. Spectacolul are marele merit de a fi de-mitizat perspectiva unui Ionesco absurd, elitist, și de a-l propune în note comice, așa cum s-ar cuveni citit. Scenografia simplă, în linii de alb-negru, și decorul minimal îndreaptă atenția către personaje și, mai ales, către dialog. Piesele scurte alcătuiesc, cu siguranță, un univers compact: Îl cunoașteți, Salonul auto, Guturaiul oniric, Lacuna, Fata de măritat Ð fiecare dintre aceste scene conține în sine o distilare recognoscibilă a unei \"doze\" Ionesco. Îl cunoașteți, o cunoașteți ori nu-i cunoașteți? este o întrebarea \"simplă\", care însă, decontextualizată, nu provoacă răspunsuri, ci o suită de senzații, presupoziții și piste; o varietate de nuanțe, bine susținute
  Citeste tot pe Revista orizont -pg.25
• Lenjerie intimă a la Ionesco de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
  Pe o strada ingusta cit o cutie de chibrituri, intre o shaormerie al carei vinzator suna dintr-un clopotel daca te postezi prea mult in fata fara sa cumperi nimic si un magazin de bijuterii, se afla Théatre de La Huchette, un spatiu cu 80 de locuri, cam de dimensiunea unui autobuz. Pe o placuta de linga intrare e scris: „In acest teatru se joaca din data de 16 februarie 1957, fara intrerupere, primele piese ale lui Eugene Ionesco: Cintareata cheala si Lectia“.
  Acest loc-cult al absurdului, devenit celebru pentru directia repertoriala obstinat dusa pina la capat, a gazduit, timp de trei zile (5, 6 si 7 septembrie), spectacolul Teatrului Odeon – Cinci piese scurte de Ionesco, in regia lui Alexandru Dabija, dupa ce, pe 3 septembrie, Block Bach, regizat tot de Dabija, a fost reprezentat la sediul UNESCO.
  Doua estetici diferite, care mizeaza pe un potential de concretete cu salturi la un moment dat extreme, au in comun abilitatea lui Dabija de a fi vizibil exact atit cit trebuie
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Un scurtcircuit estetic de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Prejudecăţile nu fac parte din ceea ce se cheamă job description-ul criticului de teatru. Acesta — se ştie — trebuie să scrie şi să emită opinii, favorabile sau nefavorabile, pe cât îi îngăduie gustul, spiritul de observaţie, cultura şi, desigur, buna — credinţă, numai după ce a văzut un anume spectacol. Sunt însă situaţii când mai intră în discuţie şi semne premergătoare ce te pun pe gânduri încă înainte de primul gong, asta mai cu seamă dacă nu eşti tocmai nou în profesie. S-ar putea să fiu eu victima unor prejudecăţi, unor idei ultra-retrograde, sau a experienţei despre care vorbeam mai sus, dar atunci când am văzut afişul ce le făcea cunoscut spectatorilor faptul că Trupa „Szigligeti” a Teatrului de Stat din Oradea joacă Scurtcircuit de Eugčne Ionesco în minte mi-a sunat un clopoţel de alarmă, am fost cuprins de nelinişte şi nedumerire. Cunosc destul de bine ceea ce a scris Ionesco, aşa încât eram absolut sigur că un
  Citeste tot pe Revista Familia
• Stan și Bran, studenți la... Tompa de Radu Tuculescu sursa: Observator Cultural
  Acesta e un titlu care ma face de-a dreptul invidios pe tine, imi zice prietenul Claudiu, iar lentilele ochelarilor ii sint impinzite de luminite jucause. Nici n-ar mai trebui scris articolul, regizorul poate fi de-a dreptul flatat si... Ho, ii intrerup eu avalansa de cuvinte care se pravaleste peste mine precum obiectele in locuinta noului locatar. Asta ar fi de-a dreptul... absurd: sa-i trimit eu lui Bogdan doar titlul articolului. Ce-ar putea intelege simplul si cinstitul nostru cititor? Nu-l pot lasa cu ochii in soare, fara a-i da, cit de cit, o explicatie, ca el s-ar intreba, pe buna dreptate, adica cum Stan si Bran studenti la Tompa? Ei au fost studenti la Oxford, stie tot romanul, si-atunci, dupa titlu, inseamna ca Tompa preda la Oxford? Prin urmare, trebuie sa ma explic. Asta imi aminteste de-o replica celebra a unui fost activist, actualmente deputat, care zbiera adesea in biroul sau rosu la diversi subalterni galbeni de spaima: „mie sa nu-mi explici, mie sa-mi spui de ce!!
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Ionesco în stare pură de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În pofida bogăţiei şi consistenţei sale ideatice, exegeza ionesciană se arată relativ zgâr­cită în consideraţii asupra piesei Noul locatar, scrisă în perioada 14-16 septembrie 1953. Lucrul e cu atât mai ciudat cu cât piesa se dovedeşte simptomatică nu doar pentru stilul şi universul tematic a ceea ce numim îndeobşte „primul Ionesco”, ci şi pentru întreaga creaţie a dramaturgului, în alchimia ei concentrându-se teme şi obsesii pe care cititorul atent le poate detecta deopotrivă în scrisul din „etapa românească” a viitorului om de teatru, cât şi în lucrări apărute în perioada în care, conservându-şi statutul de rebel şi imprevizibil, Ionesco a dobândit, în conştiinţa critică, statutul de „clasic” al unui nou fel de a crea pentru scenă, de scriitor la a cărui operă au ajuns să se raporteze creaţiile altor dramaturgi ce, declarat sau nu, i-au conferit şi consfinţit statutul de mode. Bunăoară, în celebrul Nu găsim
  Citeste tot pe Revista Familia
• Ionesco in apropierea centenarului de Alina Boboc sursa: Revista 22
  Inca din 2004, la Teatrul National Radiofonic, al carui director de onoare era pe atunci Catalina Buzoianu, a existat ideea unei integrale de spectacole Eugène Ionesco. Materializarea acestei idei se produce abia acum, când, cu ocazia centenarului nasterii din 2009, Departamentul "Teatru-Divertisment" a inceput derularea unui proiect Ionesco sub coordonarea regizorului Attila Vizauer si a redactorului Domnica Tundrea.
  Au avut deja premiera doua spectacole, in auditii gazduite de Hotel Ramada-Majestic: Victimele datoriei (30 iunie), regizat de Cezarina Udrescu, si Noul locatar (7 iulie), montat de Mihai Lungeanu, cu distributii de prima mâna. Pentru ambele spectacole, s-a folosit traducerea facuta de Vlad Russo si Vlad Zografi.
  ................................................................................................................................................
  In spectacolul Noul locatar (1953), regizorul Mihai Lungeanu are deschiderea de a lasa actorii sa lucreze cum
  Citeste tot pe Revista 22
• Cu fiecare schimbare de domiciliu mori cîte puţin de Oana Cristea Grigorescu sursa: Observator Cultural
  După spectacol, am numărat obiectele inutile adunate şi abandonate în timp. A fost primul impuls după vizionarea Noului locatar de Eugène Ionesco, la Teatrul Municipal Baia-Mare, o piesă ce vorbeşte despre retragerea cuvintelor din calea materiei şi a morţii. Regizoarea Mihaela Panainte citeşte în piesa lui Ionesco parabola sufocării viului de către materie, a înaintării spre moarte odată cu năvala lumii materiale ce sufocă viaţa din noi. Spectacolul denunţă pretenţia că administrarea obiectelor pe care le posedăm e, de fapt, viaţa reală. În monologul final, personajul principal constată că obiectele au luat-o pe cont propriu, invadînd strada, oraşul, lumea. La fel ca plantele parazite ce sfîrşesc prin a sufoca planta-gazdă, trăim cu obsesia acumulărilor materiale. În acest răstimp, ne pierdem sufletul, murind cîte puţin.
  Publicul e aşezat pe gradene, cu faţa la peretele lateral al scenei teatrului. Cărămida zidului gri,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Intentii neinspirate de originalitate de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  În informarea despre acest spectacol nu figurează că ar fi o ”adaptare” sau “după” Eugene Ionesco, dar sensurile majore ale piesei erau spulberate de regie prin ieftine efecte teatrale neinspirate și nemotivate de scriere.Viziunea regizorală îngăla finețea absurdului ionescian cu absurdul unor așa zise inovații teatrale.
  Florin Vldamski în travesti pentru Portăreasa
  Amintim de pildă, că fără rost pentru personajul Portăreasa s-a apelat la un travesti; sârguincios actorul Florin Vldamski executa solicitările regizoarei Mihaela Panaite, dar rezultatul amintea de teatrul de revistă. “Inovația” regizorală cu travestiul se aplica și unuia dintre cei doi hamali, aceștia fiind tratați ca niște păpuși mecanice. Textul părea a fi ignorat de regie, replicile se rosteau fals și nu mai deveneau suport al imaginii scenice. Personajele se cățărau pe scara de serviciu a scenei, aruncau de sus obiectele sau locatarul se tăvălea pe scenă,
  Citeste tot pe Spectator
• La temelia unui zid de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Se spune că mutarea dintr-o locuinţă în alta reprezintă pentru om una din cele mai traumatizante experienţe. Nu ştii ce să iei şi ce să laşi, nu poţi opta cu obiectivitate în alegerea obiectelor, ai sentimentul că renunţând la o parte din ele îţi trădezi propria viaţă căreia îi refuzi amintirile, îi ştirbeşti memoria. Şi apoi, să nu uităm şocul readaptării. Purtăm cu noi un balast de lucruri, obiecte, gânduri, experienţe care se constituie în chiar fiinţa noastră, imperfectă, chinuită, cocoşată sub greutatea ei însăşi. Suntem locatarul unei lumi pustii în căutarea unui spaţiu al nostru, repetăm mecanic efortul readaptării, ne pregătim constant, sisific, pentru Marea Mutare.
  Eugene Ionescu a scris acest text dramatic în numai trei zile (14 – 16 septembrie 1953) încercând să exorcizeze nevroza mutării, a vecinătăţii agresive. Iată ce mărturisea autorul în „Note şi contranote”: „Îl detest pe vecinul meu din dreapta,
  Citeste tot pe Port.ro
• „Noul locatar“ sau întoarcerea lui Tompa Gabor la București de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Unul dintre primele evenimentele ale stagiunii care tocmai a început este, fără îndoială, spectacolul recent montat de Tompa Gabor la Teatrul Nottara. Regizorul clujean se întoarce la București după o absență de zece ani, timp în care a avut o viață artistică intensă, cu spectacole multe la teatrul pe care-l conduce și în străinătate, cu festivaluri și cu o activitate susținută la Universitatea din San Diego.
  Tompa Gabor se întoarce într-un oraș în care n-a lucrat niciodată mult și se întoarce la un teatru care dorește să-și revizuiască identitatea. După tratative îndelungi, s-a născut spectacolul acestei întoarceri – întoarcerea regizorului într-un spațiu teatral în care multe sunt de revizuit, întoarcerea unui locatar închipuit într-un spațiu pe care vrea să-l ia în posesie, un spațiu devorat în cele din urmă de obiecte, cum se întâmplă în piesa lui Eugène Ionesco.
  Puține producții din teatrul bucureștean al ultimilor ani
  Citeste tot pe Yorick
• Noul locatar de la Nottara de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Gábor Tompa reia – re-creează, de fapt – la Nottara un spectacol din 2004, montat în Anglia, la Newcastle, şi prezentat, în acelaşi an, şi în România, la Cluj şi Sibiu (în festival, fireşte). Spun re-creează, pentru că decorul lui Helmut Stürmer este acelaşi, costumele Corinei Grămoşteanu le reiau pe cele din montarea originală şi personajul principal este jucat de acelaşi Francisco Alfonsín. Nu e nimic rău în asta – re-crearea unui spectacol, cu (parţial) alţi actori, în alt spaţiu, e practică uzuală şi, cînd e vorba despre un spectacol bun, ca acum, benefică pentru spectatori.
  Textul lui Eugène Ionesco e unul jucat mai rar la noi (coincidenţă, însă: tot anul acesta a fost montat şi la Teatrul Municipal Baia-Mare, de către Mihaela Panainte). Un text scurt şi nu foarte închegat, care cere regizorului fantezie, construcţie, invenţie scenică – elemente care să aducă ritm şi să suplinească sărăcia textului. Ceea ce Tompa şi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un spectacol la jumătate de drum … de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Una din puținele noastre valori ale regiei active în mișcarea teatrală este Gabor Tompa, regizor, profesor și directorul Teatrului Maghiar din Cluj. Și unei astfel de personalități i se poate întâmpla însă, ca un spectacol să îi rămână la jumătatea drumului realizării convingătoare. Gabor Tompa a regizat “Noul locatar” de Eugene Ionesco în 2004 în orașul englez Newcastle, în scenografia lui Helmut Sturmer cu Francisco Alfonsin în rolul principal, actor spaniol cu o diversă activitate. Acum, aceiași piesă o montează la Teatrul “Nottara” pentru festivalul “Fest(in)”, tot în scenografia lui Helmut Sturmer și cu actorul spaniol în Noul locatar. Propune o “reluare” după zece ani, dar în alt context.
  “Noul locatar” este una din puținele piese ale lui Eugene Ionesco părintele teatrului absurd care are pregnant o undă poetică realistă fiind inspirată direct dintr-un fapt real. Înainte să scrie acest text, dramaturgul a trăit
  Citeste tot pe Spectator
• Protagonist poliglot şi absurd transcendent în "Noul locatar" de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  O halucinantă stare de spirit este rezultatul vizionării spectacolului cu piesa Noul locatar, de Eugène Ionesco, pusă în scenă la Teatrul Nottara de remarcabilul regizor Toma Gabor.
  De la atmosfera suprarealistă a încăperii în care urmează să intre chiriaşul cel nou, cu fereastra în spatele căreia se înalţă un fuior de fum, fereastră ce devine un “personaj” de-a lungul desfăşurării acţiunii, la debitul verbal aiuritor al portăresei, dublat de măsurătorile inexplicabile ale nou-venitului, de la caligrafierea savantă în alb-negru a personajelor la coregrafia absurdă şi sugestivă a protagoniştilor, coborâtă parcă din cinematograful mut, totul transpune spectatorul într-un univers bizar, egal ca forţă cu textul absurd al lui Eugène Ionesco.
  Lectura piesei, ca şi a spectacolului, se poate face pe mai multe niveluri: al nevrozei umane, al alienării, al închistări în memorie, al efemerităţii vieţii şi inutilităţii obiectelor.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Memorie salvată de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Mă număr printre fericiţii spectatori ce au avut ocazia să vadă spectacolul cu Noul locatar înscenat de Tompa Gábor în anul 2004, la Northern Stage Ensemble din Newcastle. Prilejul mi-a fost oferit de prezenţa montării în România, într-una dintre cele mai consistente ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.
  Spectacolul de atunci mi-a amintit de un altul, datorat aceluiaşi regizor. Cel cu Cântăreaţa cheală de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, moment de referinţă pentru istoria montărilor în România a scrierilor ionesciene. Despre Cântăreaţa cheală din 1992 s-a spus că e un spectacol ce ar funcţiona asemenea unui ceas elveţian. S-a mai spus că ar fi dovada că se poate obţine perfecţiunea în teatru. Cântăreaţa cheală de la Cluj era Ionesco în stare pură, la fel cum a fost câţiva ani mai târziu montarea cu Scaunele de la Teatrul German de Stat din Timişoara în regia lui Victor Ioan Frunză. Ionesco în stare pură,
  Citeste tot pe Adevărul
• "Ce formidabilă harababură!" la Comedie de sursa: România Liberă
  Teatrul de Comedie a prezentat saptamana trecuta premiera oficiala cu piesa lui Eugene Ionesco "Ce formidabila harababura!", in regia lui Gelu Colceag. In distributie: Marius Florea Vizante, Virginia Mirea, Gabriela Popescu, Valentin Teodosiu, Delia Seceleanu, Mihaela Teleoaca, Gheorghe Danila, Florin Dobrovici, Sandu Pop, Dragos Huluba, Eugen Racoti, Raluca Rusu, Teodora Stanciu, Marius Drogeanu, Simona Stoicescu/Andreea Samson, Angel Popescu, Domnita Iscru, Mirela Zeta, Andreea Samson, Beatrice Peter, Aurelian Barbieru, Gabriel Calinescu,Vlad Logigan. Decorurile: Puiu Antemir, Iuri Iscru, costumele: Anca Raduta, coregrafia: Roxana Colceag, muzica pentru tabloul "Revolutia": Mircea Kiraly.
  Textul piesei a fost luat si reorganizat de regizor, intr-o viziune originala, in care s-a pierdut pe parcurs si mama personajului "Personajul", un fel de oglinda a celorlalte personaje, s-a pierdut violenta revolutiei, iar "Domnul" (Valentin Teodosiu) apare ca un fel de preconcluzie teoretica a
  Citeste tot pe România Liberă
• Stai departe de portăreasă de Alex Teodorescu sursa: Agenda LiterNet
  Pe măsură ce oamenii migrează înspre zonele urbane şi locuitul la bloc devine o normă, lumea conştientizează propria lor antipatie faţă de persoanele din jur: vecinii lor. Discuţiile cu aceştia sunt inevitabile, pentru că nimeni nu vrea să îşi compromită relaţia cu cineva cu care este obligat să convieţuiască.
  Pe baza acestei idei este construit O nemaipomenită aiureală. Un domn ce tocmai a cumpărat un apartament la periferia Londrei, îşi întâlneşte vecinii, care nu ar lăsa să le scape nimic.
  A pleca dintr-un loc în care ai stat ani buni este dificil. Văduva de la care a fost cumpărat apartamentul prelungeşte momentul despărţirii de fostul ei cămin. Ca orice persoană în vârstă, pornind de la nu vreau să vă dau sfaturi, începe să depene amintiri şi să îi ţină prelegeri cumpărătorului ei, ba chiar să îi spună cum să îşi amenajeze locuinţa.
  Văduva pleacă totuşi, dar în locul ei intră o doamnă care îl invită la nişte
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• O urieşească harababură de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Joi, 3 octombrie, puţin după ora 20, sala Teatrului Naţional din Cluj-Napoca e plină ochi. Sunt convins că e imposibil să mai găseşti măcar un singur loc liber. Tout Cluj, cum ar fi spus doamna de Sévigné, şi-a dorit să ia parte la dublul eveniment cultural ce tocmai stă să înceapă.
  E vorba despre Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, dar şi de premiera spectacolului cu piesa Ce nemaipomenită aiureală!, spectacol montat de Silviu Purcărete. Se anunţă o seară sub însemnele francofoniei. Dar şi sub cele ale interferenţelor culturale româno-franceze. Întâlnirile ... îi sunt consacrate, la ediţia din acest an, lui George Banu, teatrolog român de 40 de ani stabilit în Franţa. Ionesco, cel născut la Slatina, a scris partea cea mai consistentă a creaţiei sale tot în Hexagon, oricât ar vrea feluriţi falşi şi patriotici de serviciu exegeţi ai literaturii sale dramatice să îl anexeze în cel mai forţat chip cu putinţă dramaturgiei
  Citeste tot pe Adevărul
• Nemaipomenita aiureală a lui Ionesco şi Purcărete de Radu Constantinescu sursa: Ziarul Financiar
  Dublă premieră la Teatrul Naţional din Cluj: montarea uneia din ultimele lucrări ale lui Eugène Ionesco, piesa mai puţin jucată „Ce nemaipomenită aiureală !” (în original „Ce formidable bordel !”), şi întâlnirea cu Silviu Purcărete, aflat pentru prima dată în calitate de regizor la prestigioasa instituţie. „Am venit cu plăcere, cu emoţie şi intimidat de insistenţa cu care am fost invitat să lucrez” – a declarat acesta. Interesant este că plăcerea şi emoţiile iniţiale s-au concretizat într-un ritm de lucru infernal: doar trei săptămâni şi jumătate de repetiţii pentru a realiza un spectacol absolut grandios.
  Scrisă în 1973 şi jucată la Paris în acelaşi an, piesa este considerată de critici drept o chintesenţă a întregii dramaturgii ionesciene, o ilustrare exemplara a poeticii sale teatrale. Se regăsesc aici temele predilecte ale creaţiei lui Ionesco: singurătatea, izolarea, obsesia morţii, marea forţă motrice a operei
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Ce nemaipomenită aiureală!, în regia lui Silviu Purcărete, la TN Cluj de sursa: Art Act Magazine
  Teatrul Naţional din Cluj-Napoca prezintă avanpremiera spectacolului Ce nemaipomenită aiureală! de Eugène Ionesco, în traducerea lui Vlad Russo şi Vlad Zografi, care va avea loc miercuri, 18 septembrie 2013, ora 19:00, în Sala Mare. Premiera oficială va avea loc în 3 octombrie de la ora 20:00, în cadrul Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj.
  Regia spectacolului poartă o semnătură prestigioasă, aceea a lui Silviu Purcărete, care se află la prima montare la Teatrul Naţional din Cluj. Regizorul este secondat de echipa lui de colaboratori apropiaţi, scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul Vasile Şirli. Asistenţa de regie: Cristian Luchian
  Ce formidable bordel! / Ce nemaipomenită aiureală! (1973) i-a „inspirat” lui Ionesco romanul Însinguratul (1973), după cum mărturiseşte însuşi autorul: „Am impresia că istoria, aşa cum este, adică teribilă, tragică, inadmisibilă, e un soi de farsă pe care o joacă Dumnezeu oamenilor.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Singuraticul lui Ionesco, din bordelul lumii de Simona Chițan sursa: Adevărul
  La ediţia a III-a a „Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj“, a avut loc premiera spectacolului „Ce nemaipomenită aiureală!“, pus în scenă de Silviu Purcărete, după piesa lui Eugène Ionesco
  O scenă plină de manechine, îmbrăcate în paltoane, cu pălării şi fulare. Într-un colţ, un pian. O femeie cântă din picioare, izbind clapele pe acordurile puternice ale muzicii lui Vasile Şirli. În scenografia lui Dragoş Buhagiar, pe scena deschisă apare un nou locatar, fără nume, intitulat, simplu, Personajul. Un singuratic, într-un bordel al lumii. Fără cuvinte, cu o privire scrutătoare,el încearcă să înţeleagă ceva din haosul care-l înconjoară, într-un loc unde toată lumea bârfeşte pe toată lumea, iar portăreasa este instanţa absolută.
  Personaje multiplicate
  Interpretat de Cornel Răileanu, Personajul este derutat de alte apariţii multiplicate ale Bătrânei Doamne, ale Doamnei cu căţeluş, ale Soţului Doamnei cu căţeluş sau
  Citeste tot pe Adevărul
• Despre singurătate într-o „nemaipomenită aiureală” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Un om se trezeşte într-o zi într-un loc ciudat: lumea. Trăieşte, mănâncă, doarme, iubeşte, suferă şi moare. La sfârşit rămâne întrebarea: De ce?. Un posibil rezumat al textului lui Eugène Ionesco, pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Național din Cluj – prima colaborare a regizorului cu Naționalul din Cluj, unde a lucrat împreună cu echipa lui deja cunoscută, scenograful Dragoș Buhagiar și compozitorul Vasili Șirli. La conferința de presă, Silviu Purcărete declara că spectacolul nu aduce nimic nou… „Vreau să-mi rămân fidel mie însumi. Nu am ales această piesă pentru a experimenta ceva, ci pentru a pătrunde mai adânc în interiorul universului lui Eugène Ionesco”.
  Piesa pe care a ales-o, „Ce nemaipomenită aiureală!”, mai puțin montată ca altele ale dramaturgului revendicat de români și de francezi, este un fel de farsă istorică sau, așa cum spunea Ionesco însuși, justificându-și textul, un text ce are la origini
  Citeste tot pe Yorick
• FestCO 2014 – o ediţie cu totul ALTFEL de Marina Roman sursa: Yorick
  De data asta n-am să mai vorbesc nici despre selecţia spectacolelor, nici despre premiile acordate, nici despre evenimentele care s-au succedat de pe 24 mai până pe 1 iunie în cea de a XII-a ediţie a Festivalului Comediei Româneşti. Scriam anul trecut că am asistat la cea mai bună ediţie de până atunci: actori, realizatori, premii, atmosferă… N-aş repeta. Acum vreau doar să reiterez cele spuse atunci despre atmosfera pe care gazdele dovedesc, în fiecare an, că ştiu să o creeze. Prietenie şi bucuria întâlnirii! La Teatrul de Comedie totul e familiar. Şi zâmbetul. Mai ales Zâmbetul, pe care Horaţiu Mălăele l-a ridicat la rang de statuetă-trofeu. Sau caricatura care, cu fesul înlocuit de o pălarie de pai, nu ştiu de ce îmi aminteşte de Corbul din Veronica… Ce zile frumoase…
  Şi că veni vorba, am să mă opresc asupra celor trei spectacole care, într-un fel sau altul, au fost atinse de aripa Absurdului. Chiar dacă „administrativ” ele nu
  Citeste tot pe Yorick
• Din tutun se întrupează speranţa de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  La Gala Premiilor UNITER 2014, Premiul pentru Cel Mai Bun Actor în Rol Principal a fost câştigat de Cornel Răileanu pentru rolul Personajul din spectacolul Ce nemaipomenită aiureală! de Eugen Ionesco, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Cluj. La Festivalul Comediei Româneşti festCO 2014, Marele Premiu al Juriului a fost oferit spectacolului Ce nemaipomenită aiureală!. Acesta e palmaresul cu care se laudă piesa clujeană care şi-a avut premiera în octombrie 2013 şi care a vizitat Bucureştiul acum o săptămână (30 mai 2014), cu ocazia festCO 2014.
  Fiecare reprezentaţia bucureşteană a unui spectacol de Purcărete montat în provincie are parte de un prolog fastuos. În foaier şi în sală, ochiul curios descoperă cu mare bucurie chipuri legendare. Spre pildă, în sala Operei ce se pregătea să privească şi apoi să ovaţioneze ionescianul mai sus-amintit au luat loc, printre alţii, Lucian Pintilie, Andrei Şerban şi Marie-France Ionesco!
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• "Viitorul e in oua" numai la Theatrum Mundi de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Un spectacol de circ politic dezlantuit face Mihai Maniutiu la Theatrum Mundi, in cadrul integralei Ionesco. Cei care cunosc opera reputatului regizor isi amintesc de "Lectia" lui din 1990, pusa in scena la nationalul clujean, ca de un pandant al acestui nou spectacol Ionesco al sau. Maniutiu insusi marturiseste ca e o legatura, de viziune politica, intre cele doua spectacole. Doar ca acela din 1990, fiind realizat imediat dupa caderea comunismului era, spune el, prea incrancenat, atat de incrancenat incat nu ar mai putea fi suportat astazi.
  Spectatorul din serile trecute de la Mundi se trezeste in fata unui ring circular, pe care sunt plasate portrete ale lui Lenin. Piesa lui Eugene Ionesco nu stim daca a fost scrisa, atunci, in 1951, cu gandul neaparat la ticurile ideologice ale comunismului. Mai degraba este o reactie a unui scriitor liber in spirit la orice incercare de incatusare a fiintei umane. Cei doi tineri insuratei, Jacques fiul si Roberta, sunt in centrul atentiei
  Citeste tot pe România Liberă
• Maniutiu ii numara ouale lui Lenin de Magdalena Boiangiu sursa: Cotidianul
  Cind "Viitorul e in oua", ipoteza avansata de Eugen Ionescu, prezentul e dominat de teroarea asemanatoare ascutirii luptei de clasa, asa cum demonstreaza fara ipocrite pudori spectacolul lui Mihai Maniutiu de la Theatrum Mundi.
  Constructia centrala din spatiul de joc (Iuliana Vilsan) este un cerc facut sa se invirteasca, initial impodobit cu portretele lui Lenin, cel oficial, dar si cu fotografia facuta cind era grav bolnav, ca "o leguma" cum se spune in mod popular, dar considerat in continuare unul dintre farurile revolutiei mondiale si conducatorul primului stat comunist din lume.
  Intre acest cerc si peretii de carton, imprejmuind sala, gauriti la nivelul capului, noi, spectatorii. Nu tuturor le este dat sa afle ceva despre esenta viitorului, a celui care o sa fie, dar mai ales a celui care ar fi putut fi. S-ar fi putut intimpla ca nu ideologia luptei de clasa sa inflacareze masele, pina la crima, ci aceea, initial mult mai placuta a impreunarii in scopul prelungirii rasei,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Urmele roşii ale trecutului - Viitorul e în ouă de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Într-un spaţiu teatral circular, plasat la limita dintre închisoare şi circ (scenografia Iuliana Vâlsan), se naşte la Theatrum Mundi, sub semnătura lui Mihai Măniuţiu, un eseu scenic despre lumea de mâine văzută cu ochii de azi întorşi spre ieri.
  Paradoxala demonstraţie pleacă de la piesa lui Eugen Ionescu, Viitorul e în ouă, pentru a ajunge să vorbească despre lucruri care ne dor de câte ori privim astăzi în jur. Generaţia părinţilor, reprezentată de familia Jacques şi familia Roberta, îşi asistă odraslele în speranţa că acestea vor "produce", în numele perpetuării speciei. Cele două fiinţe tinere (Ioana Flora şi George Ivaşcu), atinse de o neştiută maladie, zac inerte una lângă alta, fiecare pierdută în apăsătoarea-i singurătate. Eforturile celor din jur - părinţi, rude, prieteni, cu toţii purtând zeghe, chiar dacă aurite -, înşirate pe gama unică a obsesiei pentru împlinirea rutinei domestice obligatorii, alcătuiesc o
  Citeste tot pe Gândul
• Viitorul e în ouă de Ionesco, în regia lui Măniuţiu de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  Zilele acestea au loc primele trei spectacole cu Viitorul e în ouă de Eugène Ionesco, în viziunea originală a lui Mihai Măniuţiu. Traducerea piesei le aparţine lui Vlad Russo şi Vlad Zografi şi a fost publicată în ediţia Ionesco de la Humanitas. Printre interpreţii aleşi de Mihai Măniuţiu pentru această nouă premieră a sa se numără Marius Bodochi, George Ivaşcu, Ioana Flora, Dana Pocea, Raluca Penu, Irina Bîrlădeanu, Romeo Pop, Carmen Stimeriu, Daniela Ioniţă, Ilie Georgian, Mihaela Modorcea, Gabriela Modorcea.
  Spectacolul face parte din integrala Ionesco pe care Theatrum Mundi şi-a propus să o ofere publicului. Au avut loc pînă acum spectacolele cu Lecţia în regia lui Horaţiu Mălăele, Regele moare în regia lui Victor Ioan Frunză şi Pietonul şi furia de Alexander Hausvater. Viitorul e în ouă este a patra dintre premierele Ionesco puse în ultimii ani la Theatrum Mundi.
  În ceea ce-l priveşte pe regizorul acestui spectacol, Mihai Măniuţiu,
  Citeste tot pe România Liberă
• Pietonul si Furia sau imblinzirea lui Alexander Hausvater de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Se intimpla uneori ca o evolutie liniara, previzibila sa fie, la un moment dat, fracturata in mod inexplicabil si transformata intr-o evolutie haotica, nedeterminista, de nestapinit. Situatia, tipica in teoria sistemelor dinamice, e binecunoscuta de matematicieni si de fizicieni. Nu intimplator, teoria care se ocupa (si) cu asemenea fenomene a capatat numele de „teoria catastrofelor“. Scenariul Furie (am vazut numai versiunea engleza, Anger) al lui Eugène Ionesco e, parca, ilustrarea literara a unei catastrofe matematice. Citeva familii dintr-un calm orasel provincial evolueaza paralel, dar pe aceleasi coordonate, facind aceleasi gesturi benigne, expresie a acelorasi bune, pioase ginduri. Toate sint anulate brusc de un eveniment aparent nesemnificativ (o musca in farfuria cu supa), care face sa se aleaga praful din toata pacea duminicala: sotii se iau la bataie cu sotiile carora tocmai le daruisera flori si bomboane, cearta inflameaza toate mintile, explozia de minie devine
  Citeste tot pe Observator Cultural
• INFO teatral. Din nou Ionescu de Cristina Rusiecki sursa: Observator Cultural
  Theatrum Mundi isi deschide stagiunea la inceputul lui octombrie cu un spectacol pornind de la doua dintre textele lui Eugen Ionescu: Furia, singurul scenariu de film al dramaturgului, si o piesa jucata putin, Pietonul vazduhului, in care, la momentul premierei, putea fi vazut Jean Louis Barrault. Adaptarea si colajul sint facute chiar de regizorul Alexander Hausvater. Rolul principal il detine Marius Bodochi.
  Alegind sa mixeze un text dramatic cu un scenariu de film, regizorul a salutat premonitia lui Ionescu, care „a inceput sa simta cum balanta culturii se indreapta spre cinema, spre vizual. Si atunci a cautat un vocabular vizual. Cind un autor ca Ionescu abordeaza alt gen, cel cinematografic, el este capabil sa vizualizeze pelicula exact cum, pe vremuri, teatrul era capabil sa vizualizeze, prin dialog, interactiunea dintre personaje. Ionescu stia ca nu poate scrie aceasta poveste decit imbinind forma literara, cuvintele, cu umbre si cu imagini pe un ecran. Dar avea nevoie de o
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Pietonul şi Furia, după Eugen Ionescu, un spectacol de Alexander Hausvater de Ion Parhon sursa: România Liberă
  În carul proiectului "Integrala Eugen Ionescu", după Lecţia (regia Horaţiu Mălăele) şi Regele moare (regia Victor Ioan Frunză), Theatrum Mundi propune o nouă întîlnire cu autorul "rinocerilor". De astă dată este vorba de două texte ionesciene, piesa Pietonul aerului şi scenariul de film Furia, traduse de Horia Gîrbea şi adaptate scenic de Alexander Hausvater, care construieşte un spectacol desfăşurat într-un ritm alert, cu un accent profund existenţial, nu lipsit de emoţie şi poezie, dar mai ales cu o formă pe cît de inventivă pe atît de originală, în măsură nu numai să şocheze publicul, dar şi să-l implice în acţiune.
  O componentă de structură, cum şi de supralicitare a imaginarului pînă la limite extreme, o constituie scenografia creată de Viorica Petrovici, care gîndeşte un spaţiu de joc insolit, extins la întreaga sală a teatrului din strada Mihai Eminescu nr. 89, propunînd soluţii ideale pentru un spectacol singular în peisajul teatral bucureştean: o întîlnire cu faţa necunoscută a lui Eugen Ionescu, dar şi a regizorului Alexander Hausvater. Pe muzica lui Mircea Kiraly, inspirată, cu vibraţii de o melodicitate învăluitoare, cu mişcările explozive de tangou ale coregrafei Angela Şuiu, trupa care îi are ca protagonişti pe Marius Bodochi, Gabriela Butuc, Silvia Codreanu, dar şi un grup dezlănţuit, solicitat pînă la epuizare, alcătuit din Viorel Păunescu, Carmen Stimeriu, Dana Pocea, Mihai Calotă, Valentina Popa, Cătălin Paraschiv, Cristina Şerbu, Marius Manole, Ion Bechet, demonstrează cu brio în Pietonul şi Furia vitalitatea şi diversitatea artei teatrale. Publicul e aşteptat, aşadar, la un spectacol-muzică, la un spectacol Ionescu-Hausvater, la un spectacol-provocare.
• Teatru: Ionesco - 5 piese scurte de sursa: Metropotam
  Spui Ionescu/Ionesco si stii clar ca o sa vezi un teatru absurd. Ca piesele lui rezista cat se poate de bine adaptarilor contemporane, o stim deja. Insa alegerea regizorului Alexandru Dabija s-a indreptat acum spre un "repertoriu" mai putin cunoscut, dar perfect pentru niste dialoguri absurde, ale caror "neintelesuri" bat in adevaruri cate se poate de concrete.
  1. "Il cunoasteti?" este un fel de punere in absurd a discursului erotic. In timp ce ea se dezbraca din ce in ce mai pasional si mai grabit, el este obsedat de o o Intrebare (cu I mare): "Il cunoasteti, o cunoasteti sau nu-i cunoasteti?". Chemarea ei la fel de obsesiva are drept raspuns nebunia lui, iar totul se termina intr-un acord melodic al celor doua voci alienate.
  2. "Salonul auto": teatru de-a rasu'-plansu' despre alegerea partenerului in functie de starea... fizica. In salonul auto, el este "un masin", iar ea "o masina". Automobilul preferat este ales dupa proba rezistentei la greutate si... anduranta. La final,
  Citeste tot pe Metropotam
• Un scurtcircuit estetic de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Prejudecăţile nu fac parte din ceea ce se cheamă job description-ul criticului de teatru. Acesta — se ştie — trebuie să scrie şi să emită opinii, favorabile sau nefavorabile, pe cât îi îngăduie gustul, spiritul de observaţie, cultura şi, desigur, buna — credinţă, numai după ce a văzut un anume spectacol. Sunt însă situaţii când mai intră în discuţie şi semne premergătoare ce te pun pe gânduri încă înainte de primul gong, asta mai cu seamă dacă nu eşti tocmai nou în profesie. S-ar putea să fiu eu victima unor prejudecăţi, unor idei ultra-retrograde, sau a experienţei despre care vorbeam mai sus, dar atunci când am văzut afişul ce le făcea cunoscut spectatorilor faptul că Trupa „Szigligeti” a Teatrului de Stat din Oradea joacă Scurtcircuit de Eugčne Ionesco în minte mi-a sunat un clopoţel de alarmă, am fost cuprins de nelinişte şi nedumerire. Cunosc destul de bine ceea ce a scris Ionesco, aşa încât eram absolut sigur că un atare titlu nu figurează pe fişa sa de creaţie. M-am dumirit mai apoi că spectacolul reuneşte o piesă mai puţin jucată — Lacuna — căreia i s-a adăugat într-o aglutinare aproximativă celebra Lecţie. Cum doi dintre intepreţi apar în ambele, cu funcţii şi roluri asemănătoare, sugerându-se o seamă de evoluţii comportamentale, bănuiesc că în intenţia lui Emil Sauciuc, cel ce şi-a asumat sarcina de a asigura dramaturgia, direcţia de scenă, scenografia şi ilustraţia muzicală a spectacolului, a fost să dovedească o anume continuitate de stil şi preocupări în felul de a scrie teatru al lui Eugéne Ionesco, lucru de care, de altfel, e convinsă toată lumea. Dacă prima secvenţă curge profesionist, fără incidente majore şi fără să mă determine să am rezerve semnificative, asta se datorează în primul rând jocului devotat, poate uşor prea patetic, niţeluş cam în vibrato, pe alocuri îngroşat şi uneori cu garda deschisă, imperfect adoptat specificităţilor spectacolului de studio al actorilor Dobos Imre, Fábian Enikő, Rácz Mari şi Dimény Levente. Lucrurile devin mai complicate, mai întunecate şi mult mai puţin bune în a doua parte a spectacolului, constituită, aşa după cum spuneam, din înscenarea Lecţiei. Sunt sigur că Emil Sauciuc a văzut câteva montări ale binecunoscutei piese, unele i-au plăcut, i-au rămas în memorie prin cel puţin o idee. Impresia mea e că regizorul se înhamă la travaliul de a face un fel de sinteză personală căreia, din păcate, îi lipsesc atitudinea precisă, unitatea ideatică, stilul, într-un cuvânt, rigoarea. Profesorul e un om bolnav (motivaţia poate fi găsită în prima mare secvenţă a montării), poartă tarele unor experienţe anterioare, de natură politică şi sexuală. Se află în supravegherea unei servitoare ce-i este deopotrivă complice la crime. Există indicii că ambii sunt înregimentaţi politic. Extremismele politice pe care le denunţa un excelent spectacol de atitudine realizat cu vreo zece ani în urmă de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean şi deviaţiile comportamentale şi sexuale puse în evidenţă într-o montare fără cusur, de autentică vocaţie tragi-comică, novatoare datorată lui Victor Ioan Frunză la Teatrul „Csiky Gergely” din Timişoara sunt aduse sub aceeaşi pălărie care acum se arată cam neîncăpătoare. Actorii Dobos Imre, Rácz Mari şi Gajai Agnés construiesc relaţii ce se doresc de o cruzime maximă, grotescul supurează abundent, atâta doar că spectacolul nu izbuteşte să convingă că ar dispune de o linie directoare şi integratoare, că are coerenţă semantică, subtilitate şi discreţie. Fierberea celor trei în cazanul satanic se consumă cam fără clocot de adâncime. Şi asta tocmai din pricina faptului că vrând să transmită prea multe, versiunea orădeană a Lecţiei sfârşeşte prin a nu mai comunica aproape nimic nou şi notabil. După cum se vede, suprasolicitările de tensiune duc la teatru la scurtcircuite estetice.
• Parada semnelor de întrebare de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În condiţiile în care articolul 16 din Constituţia României decretează că „nimeni nu e mai presus de lege”, e cât se poate de firesc să i se ceară criticului de teatru să aibă aceleaşi unităţi de măsură atât pentru producţiile de la „centru” ori din oraşe cu veche şi susţinută activitate teatrală, cât şi pentru cele ale unor Teatre de la care vin veşti atât de puţine şi atât de rare încât eşti îndreptăţit să te întrebi dacă instituţiile de spectacole chiar mai funcţionează ori şi-au dat obştescul sfârşit şi ca într-o schiţă simpatică a lui Ion Băieşu „Ăl de Sus” a uitat să le comunice că nu mai fiinţează. Când, ca prin minune, este invitat la spectacolele unui asemenea Teatru şi dacă e o persoană „drăguţă”, cronicarul scrie că în respectivul loc uitat de lume şi de spectatori, lucrurile nu stau chiar atât de rău, că târâş-grăpiş instituţia merge, că spre a merge ea îşi schimbă semestrial directorul, dar, orişicât, „nasc şi la Moldova oameni”. În cazul de faţă, „Moldova” e Teatrul Municipal din Turda pe care nu l-am mai vizitat de vreo zece ani, dar căruia i-am văzut o producţie „ca­baretistică” pe teme caragialiene, cândva, acum vreo patru sezoane, la una dintre primele ediţii ale Festivalului de teatru- imagine, transferat de la Satu Mare la Târgu Mureş. Ajuns în septembrie 2005 la respectivul Teatru şi văzând spectacolul cu piesa Omul cu valizele, după piesa lui Eugčne Ionesco, montat de Alexandru Dabija, am realizat că există pe acolo vreo doi-trei actori ce chiar se pot chema artişti, în pofida faptului că sunt venetici, în trecere sau „cumularzi”, şi că oricum nu prea au motive să stea prea mult prin respectivele locuri, aşa că declamă, mai de voie, mai de nevoie, binecunoscutele versuri „de ce-am plecat, de ce-aş mai fi rămas?”. E cazul lui Cornel Răileanu, devenit director, (între timp a şi demisionat) ori al Cristinei Pardanschi (demisionară şi ea) care, de fapt , sunt profesori la Facultatea de Teatru a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi care, fireşte, au venit la Turda, însoţiţi de câţiva dintre foştii lor studenţi, unii cu norma de bază la Teatrul Naţional din Cluj. Cornel Răileanu l-a convins deci pe Alexandru Dabija să însceneze piesa ionesciană, numai că de aici încep problemele şi semnele de întrebare. Atât cât am putut eu, care nu sunt deloc „drăguţ”, să-mi dau seama, regizorul nu a făcut o treabă deloc de mântuială, ba din contră, a oferit o viziune clară, coerentă şi cât se poate de „ionesciană” pentru respectiva partitură ce a cunoscut premiera absolută în 1975 la Teatrul Atelier în regia lui Jean Mauclair. Am asistat la a treia ori la a patra reprezentaţie, anunţată a fi şi ultima. De ce? Simplu! Din lipsă de public. Spectatorii turdeni care, din câte mi se spune, nu se dădeau în vânt după teatru nici pe vremea legendarului Aureliu Manea, îl gustă pe Ionesco cu o plăcere similară celei cu care ar îngurgita o linguriţă de ulei de ricin. Aşa încât spectacolul nu interesează. În al doilea rând, însăşi clădirea în care funcţionează respectiva instituţie de spectacole nu se dovedeşte tocmai optimă pentru întreprinderi teatrale. E vorba despre o veche sală de cinema, reciclată cu ani în urmă, care de mult timp nu a mai suferit vreo reparaţie capitală, în care curăţenia e precară, iar vizibilitatea şi acustica lamentabile. Aşa se face că , exceptându-l pe Cornel Răileanu, în cazul celorlaltor actori mai curând am ghicit, decât am înţeles ce au rostit. Doar experienţa de spectator „profesionist” m-a ajut să trec proba bâjbâielii. În atari condiţii, te întrebi fără „vădită rea intenţie” de ce s-a mai montat un astfel de spectacol care în altă parte şi în condiţii tehnice superioare ar fi putut fi chiar unul bun, care să aducă nu doar succes de critică ori de stimă, ci chiar şi de public. Din orgoliu, dintr-un capriţ, din pamplezir? Aflu că Naţionalul clujean intenţionează să preia montarea. Ideea nu mi se pare deloc rea fiindcă ar salva de la o moarte prematură un spectacol la care e sigur că s-a muncit cât se poate de serios, dar şi pentru că, din păcate pentru el, la ora actuală Teatrul clujean nu prea are nici el cu ce se lăuda. De ce se întâmplă un atare lucru? Povestea e lungă, prea lungă, aşa că promit să o istorisesc cu altă ocazie.
• Valizele cu iluzii de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  Teatrul din Turda s-a axat, se pare, pe spectacole cu un grad sporit de dificultate, þțntind performanțe ce s-ar putea sã depãșeascã uneori - dacã nu posibilitãțile interioare ale colectivului de actori - cel puþin nivelul de așteptare al publicului, mai totdeauna capricios, instabil, câtã vreme nu putem vorbi despre un public prea numeros constant în gusturi în orașele mici. Adresându-se așadar unui public încã în formare, realizãrile teatrului turdean sunt cutezanțe, îndrãzneli apreciate mai cu seamã de alogenii veniți la premiere. Ambițiile sunt mari și ele pot fi concretizate pânã acum în douã reușite relativ apropiate: Cele douã orfeline din toamnã și recenta premierã Omul cu valizele de Eugen Ionesco în regia lui Alexandru Dabija.
  Posibilitãțile teatrului sunt de asemenea evidente, din moment ce renumitul regizor a dat viațã unui
  spectacol mai reușit decât Pygmalion-ul de la Naționalul din Cluj. Mai rãmâne de format/ajustat
  publicul. Pentru cã un spectacol Ionesco presupune un public cât de cât inițiat în literatura absurdului. Nu se poate spune cã la Turda n-au existat experimente teatrale extrem de curajoase,
  avangarsdiste. Nu e cazul sã le enumerãm. Totuși, nu știu exact de ce, mi se pare cã Omul cu valizele necesitã un efort în plus la receptare. Poate și pentru faptul cã e o piesã mai puțin cunoscutã
  din repertoriul ionescian. Geamantane, bagaje de diferite mãrimi, cutii deschise cu obiecte de recuzitã, valize uzate, din alte timpuri, inscripționate sau artistic mânjite conduc spectatorul din holul teatrului pânã pe scena deschisã, unde, așezat pe un scaun la masã, un muncitor în halat mãnâncã impasibil roșii cu sare. Dimensiunea unei realitãți necontrafãcute e indubitabil atinsã: el mãnâncã roșii cu sare. Poate începe șãgãlnicia propriu-zisã, iluzoria viațã a personajelor, delirul, ambiguizarea datã de reflectoare, dansul, evoluția, conflictul; într-un cuvânt: mirajul! Dar nu: el mãnâncã roșii cu sare... Dupã aceastã imagine-prag staticã, obstacol strecurat intempestiv între salã și scenã... începe vârtejul. Și acesta e de proporții... amețitoare.
  Scenele se succed cu repeziciune de film mut cu turație mãritã. De aceea sunt și delimitate în
  aceeași manierã, prin imagini proiectate pe un ecran, însoțite de sunete specifice. Primul bãrbat
  ieșit din întunericul scenei sau din burta metropolei franceze pentru a traversa Sena pe malul celãlalt este insul abulic, inocent prin excelențã, nelipsit de valizele sale, interpretat cu o tenacitate strașnic dozatã de Cornel Rãileanu, tocmai bunã pentru a pune în valoare diferitele fețe ale naivitãții comportamentale și de structurã ale personajului. E un rol extrem de greu, complex și solicitant, chiar și numai prin faptul cã actorul e pe scenã pe toatã durata spectacolului. Spre ce se îndreaptã personajul și unde ajunge e greu de spus, deoarece el nu pare a avansa decât înspre propriile obsesii, pentru a-și lua în posesie memoria afectivã, familia, viața risipitã. Timpul este suspendat,
  personajele sunt substituibile. Dacã existã un conflict, acesta este cu el însuși și cu realitãțile
  pãrelnice care îl înconjoarã. Deoarece, nu-i așa, viața e vis iar visul poate deveni uneori realitate
  șantajabilã. Planurile se intersecteazã halucinant, determinãrile temporale alunecã, ambiguizând
  aventura interioarã a cunoașterii de sine. Orașul natal cãutat cu insistențã nu se zãrește, dar apar
  tare native care-i sporesc anxietatea. Metafora timpului și a cãutãrii este extinsã admirabil de
  Alexandru Dabija. Toți purtãm bagaje cu... propriile noastre iluzii, cu propriile noastre reprezentãri
  despre lumea în care trãim. De aceea valize sunt peste tot. În holul teatrului, pe scenã, pe trotuare.
  Plase-bagaje evidențiate în albastru prin imagini proiectate pe ecran sunt purtate de pietoni pe trotuarele din Turda, iatã o posibilã destinație, una din cele multe probabile, cãutarea propriei identitãți e generalã, absorbitã de mersul și clocotul vieții, înghițitã de zgomotul orașului. Înțelegem cã Primul bãrbat rãtãcit prin desișul vieții nu e un individ, ci Insul arhetipal stãpânit de angoasa existențialã, esențialmente ionescian, împins de demonul anxietãții și al confesiunii ce l-au locuit pe Ionesco spre a-și exhiba trãirile pe scenã. Acesta este de fapt tema centralã a teatrului sãu.
  Piesele îmbracã subiecte. Din acest punct de vedere se poate spune cã Omul cu valizele e o piesã dezbrãcatã de convenția subiectului. O altã extravaganțã pe care și-a permis-o marele dramaturg.
  Dacã ceea ce realizeazã Cornel Rãileanu în Primul bãrbat este receptat ca evoluție ușor linearã, în ciuda conotațiilor multiple conținute în nuanțãri temperamentale remarcabile, valențele plurale conferite personajelor de ceilalți actori (distribuiți în mai multe roluri) dau o cromaticã bogatã scenei alungând orice monotonie posibilã. Cristina Pardanschi oferã în Bunica, Polițista, Bolnava din spital, Roxane, Femeia din Chișinãu minunate exemple de transfigurare și de interpretare pentru studenții ei. Anca Dãmãcuș e la fel de convingãtoare în oricare din ipostazele încredințate de regizor (cinci la numãr). Mai ales ca Luntraș și Bolnav din spital, Sebastian Marina aduce noi dovezi ale talentului sãu recunoscut și ale seriozitãții cu care își concepe partiturile. Narcisa Pintea este egalã cu sine și face fațã cu brio solicitãrilor, mai ales în secvența din spital. Leonard Viziteu se aratã promițãtor pentru o paletã interpretativã chiar mai variatã decât aceasta. Posibilitãțile de a arãta ce poate se lãrgesc pentru Cornel Miron pe mãsurã ce îmbracã în spectacol alte haine. Surprinzãtoare și greu de recunoscut în cele trei roluri este Ariana Presan, atât e de diferitã în declamație și gesticã. Inteligența speculativã a lui Adrian Cucu bate spre comic reușind efecte spectaculoase. Gama interpreților care se învârt în jurul Primului bãrbat, împreunã cu decorul imaginat de Cristian Rusu, creeazã o veridicã atmosferã de vis în care totul este în egalã mãsurã amãgire, obsesie, aventurã, virtualitate strãpunsã de necruțãtorul sondaj psihanalitic. Acestor cerințe de luminare ale textului ionescian regia lui Alexandru Dabija adus la Turda le rãspunde nu numai cu competențã profesionalã, dar și cu gestul fast al artistului inspirat. El ne dezvãluie fascinat sensurile ascunse în meandrele visului imaginat de Eugen Ionesco.
• Meandrele visului - Omul cu valizele de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
  Teatrul din Turda s-a axat, se pare, pe spectacole cu un grad sporit de dificultate, ţintind performanţe ce s-ar putea să depăşească uneori - dacă nu posibilităţile interioare ale colectivului de actori - cel puţin nivelul de aşteptare al publicului, mai totdeauna capricios, instabil, câtă vreme nu putem vorbi despre un public prea numeros constant în gusturi în oraşele mici. Adresându-se aşadar unui public încă în formare, realizările teatrului turdean sunt cutezanţe, îndrăzneli apreciate mai cu seamă de alogenii veniţi la premiere. Ambiţiile sunt mari şi ele pot fi concretizate până acum în două reuşite relativ apropiate: Cele două orfeline din toamnă şi recenta premieră Omul cu valizele de Eugen Ionesco în regia lui Alexandru Dabija. Posibilităţile teatrului sunt de asemenea evidente, din moment ce renumitul regizor a dat viaţă unui spectacol mai reuşit decât Pygmalion -ul de la Naţionalul din Cluj. Mai rămâne de format / ajustat
  Citeste tot pe Agenda LiterNet

Discutii:

propune tema de discutie