regizor caut piesa

Piese de Evgheni Grişkoveţ

adauga piesa

Casa

Cum am mâncat un câine

Iarna

Orasul

Un bărbat, Serghei, încearcă să explice motivele pentru care vrea să părăsească oraşul în care locuieşte, să-şi părăsească familia şi să renunţe la tot ce însemna viaţa lui de pînă în acel moment. Vorbeşte cu publicul, apoi cu un prieten, cu soţia şi, în cele din urmă cu tatăl său. După un monolog în care soţia lui exprimă felul în care îşi înţelege ea - sau nu-şi înţelege - propria viaţă, bărbatul se urcă într-un taxi, iar piesa se termină cu o scurtă conversaţie între taximetrist şi Serghei. Va pleca sau va rămîne?

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Evgheni Grişkoveţ 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Evgheni Grişkoveţ

• Cum am mâncat un câine la Teatru 74 (Chiar, cum?) de Mircea Sorin Rusu sursa: Liternet.ro
  Într-un oraş care deja s-a familiarizat cu monodramele, Teatru 74 îşi deschide stagiunea cu textul care l-a făcut celebru pe Evgheni Grişkoveţ, Cum am mâncat un câine. În luminile rampei este adus de această dată, în confruntarea cu publicul, Theo Marton, actor al acestui teatru, prezent în aproape toate producţiile de aici. De dată asta, el are de dus un spectacol de o oră, în care dă glas experienţei de trei ani din marina sovietică a sus-numitului Grişkoveţ. În demersul său, actorul se lasă pe mâna unui regizor tânăr, la rândul său cu antecedente la Teatru 74, respectiv Adrian Iclenzan, absolvent al şcolii de regie de la Universitatea de Teatru din Târgu Mureş.
  
  Aşa cum s-a afirmat în repetate rânduri, respectiva şcoală de regie nu a avut, din păcate, prea mare succes cu pepiniera de regizori, de aceea se procedează la căutarea talentelor cu lumânarea, de vreme ce ele nu ies singure la lumină. Astfel se explică probabil şi promovarea
  Citeste tot pe Liternet.ro
• Bărbatul de 30 de ani - Oraşul de Oana Stoica sursa: Suplimentul de Cultura
  Acum, eu nu ştiu dacă are 30 de ani fix. Dar cred că nici nu contează. E un rus tinerel, cu nevastă şi copil, cu un job (bun, zic unii, el parcă nu ar fi de aceeaşi părere), cu o locuinţă (nu ştim dacă e vorba despre un apartament cu dependinţe la comun din "categoria" celebrelor cutii de chibrituri) într-un oraş oarecare al Rusiei postsovietice. Face parte dintr-un middle class rusesc, carevasăzică. Şi, ca aproape orice bărbat, are şi el criza lui. E şi el un Woody Allen care, cum bine zice regizorul Cristi Juncu, nu se duce la psihiatru. Asta pentru că la noi, în răsăritul european, treaba asta nu se poartă. Pare easy? Pare comic? E şi nu e. Că pe omul nostru îl apucă la propriu un dor de ducă, nu de a se duce undeva, ci de a pleca de undeva, mai exact de acasă.
  
  "Să nu mai fiu aici", încearcă el să le explice celorlalţi criza. Aici, unde oraşul, oamenii, munca de zi cu zi (aceeaşi, interminabilă, monotonă) îl sufocă. Aici,
  Citeste tot pe Suplimentul de Cultura
• Cutremur de catifea - Oraşul de Cristina Rusiecki sursa: Adevarul
  Marile catastrofe ocolesc oraşul, forma civilizaţiei prin excelenţă. Zguduirile intense sunt excluse. Totul e sub control. Tratat cu înţelepciune. Lenta eroziune interioară scapă cuantificării. Şi nimic nu are contururi ferme. Căci formulările precise întârzie să apară în Oraşul de Evgheni Grishkovets, dramaturg născut în 1967, autor al textului montat de Cristi Juncu la Teatrul ACT. În bună tradiţie cehoviană, enunţurile definite se retrag în spatele impulsurilor şi reacţiilor produse de fapte mărunte: nici unul dintre pixuri nu scrie; ca întotdeauna, post-it-ul căutat s-a rătăcit printre sutele de hârtiuţe colorate din jur etc. În lumea civilizată a oraşului - lumea noastră -, nimic nu mai stă sub semnul gravităţii sau al dramatismului. Nimic din discursul scenic nu e colţuros, nu e strigat, nu cunoaşte formele revendicării. Durerile personajelor sunt de catifea, dureri tratate în formele civilităţii. Suferinţa intensă e rejectată,
  Citeste tot pe Adevarul
• Caracatiţa din ciment - Oraşul de Mihaela Michailov sursa: Suplim
  Oraşul e o reţea lipicioasă de link-uri: semafoare, trotuare, panouri publicitare, vitrine, maşini etc. Printre toate acestea, de multe ori ca nişte fantome pe bandă rulantă, se mişcă oameni. Îi vedem, îi simţim, îi auzim. Sau nu.
  
  Oraşul - a avut premiera pe 13 şi pe 14 decembrie 2005 la Teatrul ACT - e spectacolul revelaţiei unui sens, pe care doar experienţa obişnuinţei ajunge să-l facă necesar. Un tip bramburit, cu un job bun şi o familie care îi oferă tot confortul, îşi doreşte să plece de acasă un timp, deoarece simte că tot ce trăieşte e placid şi fără rost. Senzaţiile lui devin din ce în ce mai difuze, pînă cînd se atrofiază complet şi împrumută ceva din inerţia betonului. E "aurolacul" din BCA care se trezeşte dintr-odată amorţit şi încearcă să dea un nume intim, cu un sens valabil doar pentru el, lucrurilor pe care le descoperă. Numai că ele îi scapă printre degete cu aceeaşi repeziciune cu care un semafor îşi
  Citeste tot pe Suplim
• Oras in sepia / Asfalt grunjos / Peste pe uscat / Marea din trotuar de Mihaela Michailov sursa: Romania Culturala
  In Orasul de Evgheni Griscovet, text regizat de Cristi Juncu la Teatrul ACT, protagonistul e o teava de intrebari, un canal de scurgere a nedumeririi. Angoasa lui vine din relatia schizoida cu un oras blurat. Trece haotic pe linga semne de circulatie si obiecte pe care nu le mai recunoaste. Conventia datelor stiute, usor identificabile, e sparta si neputinta lui Serghei de a semnifica orasul e aiuritoare. Personajul trebuie sa resemantizeze spatiul public sau, mai exact spus, sa se reinteleaga. Serghei e dilematicul urban care nu mai poate da un rost lucrurilor din jur: "...Nu-nteleg. Efectiv, nu mai pot sa inteleg... Cum era pe vremuri,cand intelegeam totul. Nu mai inteleg nici macar lucrurile elementare...". Tot ce vede e golit de semnificatie si continut. Serghei (bulversarea lui Vlad Zamfirescu e foarte bine incrustata in gradarea situatiilor) e ca un peste intr-un acvariu de ciment incins, ca un copil cu dizabilitati care se pierde in Mall.
  
  Scenograful Cosmin Ardeleanu concepe
  Citeste tot pe Romania Culturala
• Caracatiţa din ciment de Mihaela Michailov sursa: Agenda LiterNet
  Oraşul e o reţea lipicioasă de link-uri: semafoare, trotuare, panouri publicitare, vitrine, maşini etc. Printre toate acestea, de multe ori ca nişte fantome pe bandă rulantă, se mişcă oameni. Îi vedem, îi simţim, îi auzim. Sau nu.
  Oraşul - a avut premiera pe 13 şi pe 14 decembrie la Teatrul ACT - e spectacolul revelaţiei unui sens, pe care doar experienţa obişnuinţei ajunge să-l facă necesar. Un tip bramburit, cu un job bun şi o familie care îi oferă tot confortul, îşi doreşte să plece de acasă un timp, deoarece simte că tot ce trăieşte e placid şi fără rost. Senzaţiile lui devin din ce în ce mai difuze, pînă cînd se atrofiază complet şi împrumută ceva din inerţia betonului. E "aurolacul" din BCA care se trezeşte dintr-odată amorţit şi încearcă să dea un nume intim, cu un sens valabil doar pentru el, lucrurilor pe care le descoperă. Numai că ele îi scapă printre degete cu aceeaşi repeziciune cu care un semafor îşi schimbă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Înăuntru? Deocamdată, nu de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Un om ca toți ceilalți, cumsecade, la jumătatea vieții, cu doi copii, fată și băiat, își dorește o casă. Visul genetic al fiecărui individ. Doctorul orelist dintr-un oraș din Rusia muncește de se spetește ca să-și țină familia și să-și achite ratele la apartamentul de bloc. Nimic extraordinar, deci, în noua piesă din 2008, Casa, a dramaturgilor ruși Evgheni Grishkoveț și Anna Matison, tradusă de Bogdan Budeș și montată recent de Cristi Juncu la Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov.
  Omul nostru visează cel mai obișnuit lucru, are cea mai obișnuită viață, copiii lui au cele mai obișnuite probleme. Fata (Letiția Vlădescu) are atitudinea de adolescentă exasperată în raporturile cu părinții, plus toate pretențiile din lume: două camere în noua casă și – de ce nu? -, o posibilă mașină cumpărată de tătic. Iar soția/mama (Gabriela Butuc, joc discret în personajul cu natură încrezătoare, dar obosit din cînd în cînd de
  Citeste tot pe Art Act Magazine

Discutii:

propune tema de discutie