Să crezi în semne? de ircea Morariu sursa: Revista Familia
Sâmbăta, 12 martie, urma să plec la Petroșani pentru a lua parte la premiera spectacolului cu piesa Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca. Invitația mi-a adresat-o mai întâi o veche cunoștință, scenografa Vioara Bara, care făcuse ceea ce s-ar chema intrarea, mai apoi Nicoleta Bolcă, directoarea Teatrului din localitate. Ambele mi-au spus că merită să vin, că regizorul Sorin Militaru a făcut un spectacol bun, că... Ar fi fost a doua oară în viața mea de simplu cetățean, dar și de cetățean ce se ocupă de critica de teatru când aș fi ajuns în orașul de pe Jiu, cum spuneau pe vremuri comentatorii de fotbal. Pe vremea când la Petroșani era și o echipă de fotbal care activa în divizia A. Asemenea celei de acum și prima vizită s-a consumat după 1989, adică după ce Petroșaniul începuse să conteze mai puțin drept Capitală a unei zone în care mineritul era în floare, cât mai degrabă drept... orașul lui Miron Cozma. Și continuă să fie perceput astfel chiar dacă, din fericire, respectivul personaj nu mai contează. Cât despre faptul că la Petroșani mai funcționa un teatru profesionist... ce să mai vorbim? Îi mai păsa ori îi mai pasă cuiva de asta? Cuiva, adică altcuiva decât celor ce lucrează acolo. Cu ocazia vizitei anterioare, petrecută în urmă cu mai bine de zece ani, găsisem ceea ce scriptic se cheamă o instituție profesionistă de spectacole, dar care nu prea mai avea actori profesioni ști, iar despre trupă, în sensul adevărat al cuvântului, nici nu putea fi vorba. Vineri seara, după ce mi-am făcut bagajul, m-am apucat de citit Dilema veche. Am parcurs mai întâi un excelent articol al colegei Alice Georgescu, articol intitulat Amintirea, între iluzie și existență. În care e vorba despre ce a fost și ceea ce este la nora actuală Teatrul din Oradea, despre ceea ce a însemnat pentru strălucirea lui de altădată regizorul Alexandru Colpacci, despre revenirile acestuia în viața teatrală românească de după 1989. Dar și despre nevrerea unor confrați mai tineri de a afla câte ceva despre ceea ce nu le-a fost dat să vadă cu ochii proprii, nevrere consfințită de justificarea nu-i vina mea că m-am născut mai târziu. Trecusem la lectura articolului lui Adrian Cioroianu Jos cu Boia! răiască reforma! când semnatarul lui, un vechi și apropiat prieten, mă caută la telefon spre a-mi spune că tocmai ajunsese acasă de la premiera cu Macbeth, spectacolul montat la Teatrul Național din București de Radu Penciulescu și pentru a-mi împărtăși impresiile sale.
Care e legătura dintre toate aceste fapte? Faptul că pentru mine ele au dobândit semnificația unor semne. Da, și eu m-am născut, și tot nu din vina mea, mai târziu, așa încât nu am mai ajuns să văd marile spectacole montate, până la plecarea lui definitivă din țară, de Radu Penciulescu. Un definitiv ce s-a dovedit, din fericire, provizoriu. Dar am citit despre respectivele creații, știam relativ multe despre ce a însemnat pentru spectacologia românească celebrul Rege Lear. Am ajuns la Oradea, prin repartiție guvernamentală, mai târziu și nu am ajuns să văd la sediu, cum se zice, nici Spre stele, nici Tango, nici Emigranții, nici țarul Ivan.... nici Astă seară-seară se improvizează, nici O scrisoare pierdută, câteva dintre marile, importantele spectacole montate acolo de Alexandru Colpacci. Am văzut însă, cu ocazia unui turneu în Clujul studenției mele, excelentul spectacol cu piesa lui Pirandello. Iar mai apoi, când am optat pentru critica teatrală, am citit cam tot ceea ce se putea citi despre aceste montări în cărțile semnate de Valentin Silvestru, de Mira Iosif, de Ion Cocora ori în periodicele vremii. M-am apucat de scris cronică și am început să fiu invitat și altundeva decât la premierele Teatrului orădean. Însă lucrul acesta s-a întâmplat după ce la Petroșani fusese montat de către Florin Fătulescu, în condiții inimaginabil de grele, după cum nota în Teatrul azi nr. 5/1990 Victor Parhon (cf. Cronici teatrale - 1990-2000, Fundația Culturală Camil Petrescu & Revista Teatrul azi, București, 2006) Pluta Meduzei, despre care am citit o cronică superbă și detaliată datorată lui Ion Cocora, (cf. Privitor ca la teatru III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982). Și după ce, tot la Petroșani, același Florin Fătulescu înscenase, în premieră pe țară, În căutarea sensului pierdut de Ion Băieșu, spectacol laudativ citat de Valentin Silvestru în cartea Ora 19.30 (Editura Meridiane, București, 1984). Știam că la Petroșani și-au început cariera Mirela Cioabă, Șerban Ionescu, Florin Fătulescu, Magda Catone, Claudiu Bleonț, un tânăr în care se puseseră atâtea speranțe la vremea debutului, Patricia Grigoriu și alții, și alții. Sigur, toți acești artiști au venit acolo nu de plăcere, ci pentru că așa cereau regulile vremii, repartițiile guvernamentale și altele, și altele. Au venit cu gândul să plece, știind însă foarte bine că o vor putea face doar dacă vor confirma și acolo, la capătul lumii. După cum se vede și încă se (mai) știe au confirmat, iar apoi... au plecat. Cum au plecat și alții, și înainte, și după 1990. Tinerei directoare Nicoleta Bolcă nu ia fost tocmai ușor să le găsească înlocuitori celor plecați. Mai întâi fiindcă tinerii absolvenți visau altceva, ba chiar aveau și alte oferte. Mai apoi, când au apărut doritori, deoarece o ordonanță guvernamentală nefericită, încăpățânat menținută în actualitate, nu îngăduie noi angajări, nici măcar acolo unde ele condiționează existența însăși a unei anumite instituții. Jos teatrul! Trăiască birocrația! – ca să îl parafrazez pe Adrian Cioroianu. Nicoleta Bolcă a căutat soluții și sunt destule indicii că le-a găsit. Teatrul Dramatic I. D. Sârbu dispune momentan de un colectiv artistic tânăr, dornic de lucru. Care chiar a primit de lucru căci, pe lângă regizorii angajați, au mai fost invitați și alții, cu renume, precum Alexander Hausvater. Doar criticii ajung ceva mai greu. Eu am ajuns la Petroșani, deși Casa Bernardei Alba nu figurează printre piesele mele preferate. Nu are rost acum să înșir toate motivele relației mele nu tocmai cordiale cu textul lui Lorca. Printre altele, piesa are reputația că intră în repertoriul acelor teatre care nu prea au actori, ci doar actrițe sau care, având prea multe actrițe, nu au ce să le dea tuturor de lucru și atunci recurg, faute de mieux, ori la textul lui Lorca, ori la Cumetrele, ori la Opt femei. Sigur e că Sorin Militaru nu a ales să însceneze la Teatrul Dramatic Casa Bernardei Alba fiindcă Teatrul de acolo nu ar avea actori bărbați. Are, e adevărat, cu toții tineri. Pe unii dintre ei îi vedem în spectacolul cu Casa Bernardei Alba deoarece regizorul și-a propus să monteze puțin altfel decât ne-am obișnuit piesa lui Garcia Lorca. Împreună cu autoarea decorurilor și costumelor, Vioara Bara, a decis să scoată piesa de sub presiunea modelului. Un model care cere ca orice spectacol cu această piesă să fie scufundat în negru. Da, Bernarda e în doliu, e înveșmântată în negru, dar asta nu înseamnă că nu își arată permanent bogăția, prin aceasta reliefându-i-se o dată în plus ascendența dar zgârcenia și răutatea afișate față de cei ce o înconjoară. Om înnegurat, Bernarda se angajează, după moartea bărbatului ei, încă și mai decis pe calea înngeurării. Pune zăbrele nu doar casei sale, ci și naturalului existenței ei și a fiicelor sale. Sorin Militaru a vrut și în bună măsură a reușit să urmărească în spectacolul său efectele nocive, destructive ale sexualității interzise. Cele cinci fete ale Bernardei sunt, cu excepția infirmei Martirio (Irina Radu Bodea), înalte și frumoase. Claustrarea la care le condamnă severitatea maladivă a mamei lor li se pare cu atât mai apăsătoare, mai de nesuportat, mai potrivnică regulilor firii. Obsesia eliberării le macină pe fiecare dintre ele, indiferent că se numesc Magdalena (Anca Ghiță), Amelia (Ioana Florescu), Adela (Andreea Cioară). Sunt roase de invidie față de sora lor, Angustias. care are nu doar șansa de a moșteni averea tatălui, ci și pe aceea de a se căsători cu Pepe Romano, adică de a duce o viață normală. Fetele sunt geloase și pe îndrăzneala Adelei, singura dintre ele ce își înfruntă mama, chiar dacă pentru asta va plăti cu viața. Pepe Romano (Radu Homiceanu), flăcău frumos, provocator, conștient de farmecele sale, e doar unul dintre bărbații ce pun la grea încercare simțurile fetelor condamnate la claustrare. A mireselor în negru. A fetelor condamnate a o falsă și nedreaptă văduvie fără să fi fost vreodată căsătorite. Alți și alți bărbați, la fel de tineri, la fel de frumoși, la fel de mustind de sexualitate (Radu Horghidan, Răzvan Epure, Ștefan Motroc, Radu Tudor) trec zilnic prin fața ferestrelor zăvorâte din ordinul Bernardei, amintindu-le fiicelor Bernardei chinuitoarea condamnare pronunțată de dura și neînduplecata lor mamă. Grupul acesta al bărbaților nu este nicidecum un capriciu regizoral, el dobândește în spectacol semnificație, proeminență și mai ales dramaticitate grație coregrafiei datorate lui András Lóránt care, la bază fiind actor, știe să facă astfel încât dansul să nu apară nicidecum asemenea unui adaos deranjant, ci drept o componentă de esență teatrală, perfect integrată întregului, Să fie parte a acestuia. Valoarea componentei dansate ar fi fost poate încă și mai puternic evidențiată dacă s-ar fi optat pentru formula de spectacol cu public în sală și nu pentru aceea de tip studio, cu public pe scenă. Din câte mi s-a spus, un asemenea gând a existat, dar s-a renunțat la el fiindcă plexiglasul, la care a recurs scenografa Vioara Bara spre a evidenția spațiul închis are, pe lângă efectele sale vizuale pozitive, însușirea de a bloca sunetul. În consecință replicile ar fi fost greu de înțeles. Bernarda, în interpretarea Nicoletei Bolcă, e o femeie rea, dură, severă, categorică. Ea se comportă astfel nu doar în relație cu propriile fiice, ci și cu La Poncia (Nicoleta Niculescu), cu Servitoarea (Oana Liciu Gogu), cu Prudencia (Oana Gherbăluță), cu Paco Rosita (Teodora țenea). Toți cei ce o înconjoară trebuie să îi fie robi fiindcă aceasta e condiția la care îi condamnă voința de stăpână și mentalitatea de esență feudală a Bernardei. Ea le impune tuturor același pat al lui Procust căruia și-a supus propria ființă. Sunt în spectacol indicii că la bătrânețe, Bernarda va fi o nouă Maria Josefa (deloc ușoară misiunea încredințată tinerei Izabela Bodovics de a juca acest personaj). Bernarda nu e însă doar, prin datele ei, o ființă imperioasă și nevrotică, așa după cum o caracterizează Vito Pandolfi. Ea își propune să fie astfel, se vrea neguroasă, își asumă un rol și pe zi ce trece își dorește să îl joace încă și mai apăsat, încă și mai categoric. Vrea să se afunde în el, indiferent de costurile umane. Lucru bine subliniat de deținătoarea rolului titular. Sigur, nu totul e perfect în spectacolul regizat de Sorin Militaru. Se mai insinuează excese, unele detalii sunt prea apăsat subliniate, acolo unde ar fi fost suficientă sugestia se recurge la concretețea de extracție naturalistă. Dar e limpede că la Petroșani există dorința de a se face teatru adevărat. Tot la fel cum e clar că criticii ar trebui să fie ceva mai atenți la ceea ce se întâmplă acolo. Căci - cine știe? – povestea frumoasă din anii 70-80 ai secolului trecut s-ar putea repeta și atunci nu vom mai putea recurge la scuza impertinentă știți, nu am nici o vină că nu m-am născut mai devreme.
Reușită parțială de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Exegeții continuă să îl socotească pe Federico Garcia Lorca unul dintre cei mai importanți scriitori de literatură dramatică ai secolului trecut, opera sa e în continuare studiată în instituțiile de învățământ superior filologic și teatral, mai toată lumea știe că pe lângă Nunta însângerată și Casa Bernardei Albape fișa lui de creație mai figurează câteva texte importante, așa cum sunt Mariana Pineda, Yerma ori Minunata pantofăreasă sau Dragostea lui Don Perimplin cu Doòa Belisa. E multă pasionalitate în opera dramaturgului spaniol, multă trăire intensă, multă incandescență, senzualitate dusă până la limita demenței. Piesele dramaturgului spaniol oferă carevasăzică partituri generoase de natură să tenteze actorii. Tocmai de aceea e destul de greu de explicat de ce regăsim, în vremea din urmă, atât de rar în repertorii opera lui Lorca, iar dacă o regăsim ea e percepută mai degrabă asemenea unui de colac de salvare pentru normele actrițelor. Se montează la repezeală și destul de neglijent aproape în exclusivitate Casa Bernardei Alba, însă în pofida faptului că acest text a prilejuit câteva spectacole în ultimii 20 de ani, doar cel montat în 1994 de Felix Alexa pe scena Teatrului Național din București, cu Florina Cercel în rolul titular, îmi stăruie în memorie. Nunta însângerată a cunoscut o versiune scenică exemplară la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe și a propulsat definitiv în prim-planul vieții teatrale românești un regizor- Bocsárdi László - care a confirmat prin multe dintre înfăptuirile sale scenice ulterioare. Don Perimplin s-a mai jucat pe la Ploiești ori Rîmnicu Vâlcea și cam atât. Nici memoria proprie, nici rudimentarele mijloace de informare de care dispunem, în absența unei instituții a cărei menire ar fi aceea de a conserva și cultiva istoria spectacologiei românești și nici măcar atât de îndatoritorul domn Google nu mi-au sărit în ajutor așa încât îmi e imposibil să spun când a fost jucată ultima oară, pe o scenă românească Yerma. În ceea ce mă privește, recunosc că spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, văzut în deschiderea ediției din anul 2010 a Festivalului Pledez pentru tine(ri), e primul în care iau cunoștință cu textul lui Lorca și altfel decât prin lectură.
Montarea de la Piatra Neamț, fundamentată pe o versiune scenică semnată de Ungvári-Zrini Ildikó, semnată regizoral de Béres László, e destul de departe de ceea ce s-ar putea numi spectacolul perfect. Dar neînsemnată nu e. Nu e nici suficient de tensionată, nici îndeajuns de suplă și precisă, nici atât de percutantă precum mi-aș fi dorit-o. Dar chiar și așa, am recunoscut în Yerma una dintre cele mai impresionante lucrări din literatura dramatică universală. Mersul drept, semeț pe care îl asigură spectacolului coregrafia datorată lui András Lóránt nu poate, din păcate, contracara deficitul de concentrare a materialului dramaturgic și nici deficiențele lucrului cu actorii, lipsuri care cad în sarcina și responsabilitatea directorului de scenă. E curios că edificiul scenic se înclină tocmai acolo unde spectacolul se bazează pe resursele teatrului dramatic și dobândește dorita siguranță în momentele lui dansate. Lucru ce se vede cu ochiul liber în primul rând în evoluția contradictorie a actorului Horia Suru, interpretul lui Juan, absolut fermecător dansând (în dansul final HorIa Suru e magistral), dar mult mai puțin convingător atunci când trebuie să rostească text. Altfel spus, și lucrul poate fi extrapolat și în cazul celorlaltor componenți ai distribuției, meticulozitatea, aspirația spre perfecțiune ce au caracterizat lucrul cu András Lóránt nu și-au aflat pandantul în celelalte compartimente din care ar fi urmat să se zămislească unitatea montării. Aceasta e deficitară, ea e generatoarea de rezerve ori insatisfacții. E cum nu se poate mai bine că spectacolul valorifică expresivitatea corporală a actorilor, e însă mult mai puțin bine că au fost lăsate de izbeliște calitatea și claritatea rostirii. Cu atât mai mult cu cât, deși dansul reprezintă o componentă de primă mărime în structurarea și articularea ansamblului, Yerma de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț contează, în chip esențial, pe o altă formulă stilistică predominantă, pe o altă matrice decât cea a teatrului-dans. Iată și motivul pentru care mă grăbesc să subliniez că, deși tentantă, compararea acestei montări cu cea a Nunții însângerate, în varianta amintită mai sus, e înșelătoare și foarte puțin profitabilă la o judecată ceva mai atentă. I se pot, așadar, reproșa multe - și multe lucruri de substanță, nu doar de detaliu - regiei lui Béres László, dar ar fi nedrept să nu i se recunoască și meritele. Tânărul director de scenă a citit Yerma într-o antiteză nedeclarată, dar asumată cu Casa Bernardei Alba. Această din urmă piesă e una de interior, totul se consumă în citadela, în cazemata durată de Bernarda, asediată numai de imaginea invocată sau de trecerile enigmatice ale lui Pepe Romano, care e o prezență absentă. În Yerma, dimpotrivă, toate întâmplările se petrec la vedere, satul, colectivitatea, privirea, destinul, împlinirile și vorbele celorlalți înseamnă prezențe reale și tot atâtea presiuni suplimentare pentru protagonistă și intimitatea ei, o protagonistă cel mai adesea cu nuanțe fine jucată de Isabela Neamțu, care astfel trăiește încă și mai acut obsesia sterilității ca și asediul celor din jur asupra propriei vieți și tragedii. Tocmai de aceea scenografa Dobre Kothay Judit a plasat în centrul scenei patul conjugal și tot din același motiv regizorul și semnatara decorurilor au recurs la o dublare a utilizării procedeului punerii în oglindă. Toate evenimentele, mai exact spus non-evenimentele, din casa Yermei și a lui Juan sunt comentate cenzurate și oglindite de colectivitate, iar ideea e abil relevată scenografic, cu consecințe benefice asupra ansamblului. Contribuie la aceasta întreaga distribuție, dinamica jocului ei, însă mențiuni speciale merită Andrea Gavriliu, mereu remarcabilul Cezar Antal (care semnează o apariție demnă de toată lauda în infirmul Victor, apariție marcată actoricește de însemnele virtuozității) și Lucreția Mandric, pe care aș fi dorit-o însă încă și mai pătima șă în secvența descântecului.
Yerma la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț e numai o reușită parțială. Dar chiar și astfel, ea înseamnă infinit mai mult decât orice bagatelă desăvârșit lustruită. Important e că, în pofida defectelor sale, spectacolul răspunde în bună parte imperativului formulat de Federico Garcia Lorca însuși care aprecia că teatrul cere ca personajele să apară pe scenă îmbrăcate în poezie, existând totodată în carne și oase. Trebuie să fie atât de umane, atât de tragice, legate de viață și de prezent cu atâta forță, încât să-și poată revela tradițiile, să-și facă înțelese durerile, iar buzele lor să redea valoarea cuvintelor pline de pasiune și de silă. Dacă și capitolele buze și vorbe ar fi fost mai bine acoperite în montare, reușita ar fi avut șansa de a fi deplină.
