Cat de mare e Marele Inchizitor? de Alina Epingeac sursa:
În teatru există texte care te inspiră, texte care se joacă de la sine, texte incitante, texte care provoacă, texte fade, texte total insipide, texte: vorbe, vorbe, vorbe. Cantităţi considerabile de vorbe reunite în partituri mai mult sau mai puţin ofertante. În suma aceasta de cuvinte potrivite şi asamblate pentru scenă, laolaltă cu multă maculatură, adunate într-o paranteză protectoare, stau puse de-o parte capodoperele. Acele litere care sar din pagină, care se citesc şi se joacă singure, rânduri întregi care se vor a fi ele însele eroii şi sub a căror greutate scândura scenei se arcuieşte anevoie. Ce poţi opune acestor forţe naturale ca să nu devii tu, ca artist, mic şi caraghios; o umbră din plămada viselor care are impietatea de a tulbura somnul fecund al uriaşilor?
Dacă ai pretenţia hilară de a contesta valoarea certificată în primul rând prin proba timpului, frizezi ridicolul. Poţi încerca, cu eventual succes, să reinterpretezi sensul operei şi să îi reconfirmi valabilitatea jucându-te cu structura ei diamantină. Poţi chiar să o acorzi la timpul prezent, cu mare grijă însă, pentru că operele cu greutate nu se lasă violate, şi cum nici cochete nu sunt, cosmetizarea grosolană îţi asigură amendarea pe loc. Care ar fi atunci calea spre capodoperă, cum o momeşti, cum o convingi să ţi se dăruiască, cum o faci să devină a ta? Drumul just, onest, cinstit, cel mai simplu, cel mai nespectaculos, lipsit de artificii şi de zorzoanele orgoliului propriu, drumul pe care doar un artist demn îl poate parcurge până la capăt. Un drum a cărui busolă e bunul simţ artistic şi a cărui hartă e inteligenţa scenică.
Bănuiesc că doar un astfel de demers a putut avea ca finalitate spectacolul „Legenda Marelui Inchizitor” de la Sala Atelier a Teatrului Naţional. Când ai de înscenat un text impunător şi care obligă o dată prin faima unanim recunoscută, apoi prin valoarea intrinsecă pe care o conţine, în spiritul unui parcurs pe care am încercat să-l evoc mai devreme, nu te prosternezi în faţa textului, umil şi resemnat, nu te ambiţionezi prosteşte să-l îmbunătăţeşti, să-l rezumi la pretext pentru expresia proprie, ci, cu inteligenţă dezinvoltă, fără excese de niciun fel, simplu şi cu lejeritate de ordin superior, devii egalul lui. Nu e uşor, nu oricine se poate plia pe un asemenea eşafodaj. Însă când Artistul e reprezentat de Radu Penciulescu şi Victor Rebengiuc, este de la sine înţeles că profesionalismul, experienţa, respectul şi dragostea de profesie vor face imposibile stridenţele şi ostentaţiile de orice fel.
Pretenţiile şi aşteptările sunt mari, egal proporţionale cu consistenţa întâlnirii celor doi Artişti cu Capodopera, însă pariul lor cu opera lui Dostoievski nu e câştigat de la sine, rezultatul nu trebuie să coincidă cu dorinţele şi supoziţiile noastre, important nu e dacă place sau nu unuia sau altuia, dacă publicului i se împlinesc aşteptările cu care intră în sală. Spectacolul nu e o demonstraţie. Nici Radu Penciulescu şi nici Victor Rebengiuc nu trebuie şi nici nu vor să demonstreze cine sunt ca artişti, cât de mari, cât de importanţi şi cât de „cei mai buni”. Au trecut de stadiul competiţiilor, al recunoaşterilor, al clasamentelor. Nu trebuie să confirme, să reconfirme, să infirme nimic. Au libertatea de a fi constanţi cu ei înşişi. E un drept exclusivist pe care l-au dobândit tocmai confirmând, reconfirmând şi infirâmnd de-a lungul unei vieţi artistice de peste 50 de ani.
Din spectacol respiră această nobilă nonşalanţă a Artistului care păstrându-şi, în pofida faimei, modestia faţă de profesie, îşi pune toate calităţile creatoare la dispoziţia unei capodopere. În rolul Marelui Inchizitor, Victor Rebengiuc are un mare atuu: logica lecturii şi frazarea impecabilă. E prima oară când aud acest text – cu carne filosofică, mustind de greutate a cuvintelor, plind de forţă brută şlefuită – spus astfel încât să releve sensuri noi şi pentru un exeget al lui Dostoievski şi pentru un spectator novice care îl aude pentru prima oară. Nu am avut nevoie de adăugiri mentale pe care să le caut în bagajul meu cultural. A fost suficient cuvântul rostit robust şi rotund de Victor Rebengiuc. Nu am vazut nicio marcă a vre-unei metode de actorie; nici distanţare, nici adevăr psihologic, nici transă, nici dedublare. E vorba doar de un actor care îşi asumă un text, fără cârje de niciun fel. Pare sec şi facil ce descriu eu acum, însă această simplitate are mai mult adevăr şi mai multă profunzime decât orice adaos necesar poate în cazul altor artişti. L-am văzut pe Victor Rebengiuc aşa cum îl cunosc: cu gesturile, mersul, vorbirea şi glasul său. Şi totuşi pe scenă era Marele Inchizitor. Personajul! Arta lui Victor Rebengiuc a ajuns la stadiul unei lejerităţi aparente; totul e de la sine înţeles, ai tendinţa să crezi că altfel nici nu s-ar putea, e normal să fie aşa. Monologul rostit parcă nici nu e teatru... aşa cum „ştim” noi că e teatrul. Marele Inchizitor pe care Victor Rebengiuc ni-l prezintă pe scenă nu e malefic, nu e grotesc, nu e diabolic. E uman! E un om cu problemele sale de viaţă, nu o abstracţie cuvântătoare. Un om care îşi vede ameninţat credoul şi care se vede nevoit să îşi justifice acţiunile în acord cu logica sa perfectă şi cu inteligenţa sa ascuţită. Nu discutăm cât de reprobabile sunt faptele sau credinţa lui. Nu despre asta e vorba în spectacol. Nu suntem în ipostaza de a-l judeca pe Marele Inchizitor. Nu trebuie să îl iubim sau să îl urâm, ci doar să îl cunoaştem.
Receptorul dialogului, Iisus cel întrupat pentru a doua oară pe Pământ, e personajul prezent prin absenţă. Nu e nevoie de prezenţa Lui fizică, nu e nevoie de un contrapunct omniprezent care să încaseze peroraţia Marelui Inchizitor. Nu pentru Iisus e important ce are el de spus. Revenirea tulburătoare pentru Biserică a Mântuitorului e doar declanşatorul, trăgaciul care lansează această lamentaţie a oponentului. Din panică şi nesiguranţă se naşte confesiunea Marelui Inchizitor. E o pledoarie în faţa propriei conştiinţe mai degrabă decât intimidare sau lămurire pentru Dumnezeu. E un prim moment de bilanţ real. Şi tocmai în acest context sunt perfect calibrate furia mocnită, retorica intransigentă şi expunerea aproape academică. Marele Inchizitor nu e făţarnic, nu e demagog, crede tot ce spune, tocmai pentru că s-a simţit înşelat în credinţa lui. Are motive pe care le justifică fără cusur. Lupta lui nu e cu sine, nici măcar cu Iisus, ci cu libertatea oamenilor, cu liberul arbitru atât de periculos în mâna neiniţiaţilor. De revenirea la libertatea absolută se teme el.
Spectacolul „Legenda Marelui Inchizitor” nu e relaxant, nu e nici filosofic, din punct de vedere estetic nu e frumos, nu e nici urât, poate că nici teologic corect sau incorect nu e şi poate că nici nu trebuie să fie. Miza lui nu e cuantificabilă în aplauze. E o întâlnire la care noi suntem invitaţi. Un lucru e cert: e Artă! E teatru pentru Teatru, iar pentru mine nu e nimic mai frumos, mai bun şi mai adevărat decât un astfel de spectacol, din simplul motiv că nu i s-a inventat încă gradul de comparaţie. Există şi asta e de ajuns.