Parisul nu produce artă, ci o atrage. “Oraşul lumină” s-a format, în albul lui strălucitor, prin adunarea multor valori emigrate, divers colorate. În materie de teatru, de pildă, nu a născut mulţi autori dramatici dincolo de Moliere, în schimb i-a primit pe toţi, din toate părţile, de la Lope de Vega la românii Ionesco şi Vişniec. În materie de spectacole, lucrurile stau la fel. În puzderia de teatre de pe bulevarde, dar şi la Odeon sau Theâtre National de la Colinne, se dau zilnic reprezentaţii de mică însemnătate, cu notă pariziană desigur, şi abia de poţi vedea ceva de marcă, doar atunci când ele sunt semnate de câte un Broock, Arianne Moushkina sau românul Ranin. Dacă la Paris asemenea spectacole au şarmul lor, precum manelele noastre (vai, nu şi ale mele) de la nunţile de mahala, nu mi se pare cea mai bună soluţie să aduci la Petroşani un astfel de text uşor, în care burghezul triunghi conjugal este multiplicat până spre octogon şi
Citeste tot pe
Revista Drama
