O poveste ironică şi sentimentală de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
Un spectacol foarte curat şi clar este "Leonce şi Lena" de Georg Büchner (1813-1837), pus în scenă de regizorul Felix Alexa în sala "George Constantin" a Teatrului Nottara. Piesa romantică şi ironică îşi găseşte interpretarea contemporană justă, cu un persistent apel la eternitate, prin clepsidra imensă din fundul scenei, dar şi aluzia actuală a drapelului UE de pe maşinuţa cu care se joacă un rege decrepit. Textul a fost tradus jucăuş, cu jocuri de cuvinte reuşite, de Nina Cassian. Scenografia creează un cadru perfect pentru intenţiile regizorului. Autoare: tînăra şi talentata Diana Ruxandra Ion.
Povestea de dragoste "la nivel înalt", mediul lânced în care confidentul (Răzvan Vasilescu) prinţului Leonce (Bogdan Florea) se laudă că, din punctul de vedere al muncii este virgin, apariţiile regelui-tată (Alexandru Repan) telecomandând maşinuţa de jucărie, totul construieşte o lume "ca de pe altă lume", încântătoare pentru spectator tocmai de aceea. Stârnesc hazul cei doi membri ai Consiliului Curţii (Romulus Chiciuc şi Gabriel Spahiu), care se exprimă mai ales ca instrumentişti, dar şi Maestrul de Ceremonii (Alexandru Jitea), cu pozele sale uimite până la stupefacţie. Lena (Gabriela Crişu) mi s-a părut mai palidă; Ada Navrot, în guvernanta prinţesei, este apariţia puternică pe care spectatorii o ştiu din alte roluri. Din păcate, Rosetta nu e un rol pentru Ioana Calotă, ale cărei izbucniri temperamentale din "Înşir-te, mărgărite!" nu mai sunt posibile, deşi preambulul e făcut.
Coloana sonoră şi textele büchneriene ale Adei Milea fac şi ele deliciul galeriei (toată sala e o galerie), prin comicul lor absurd. Remarcabilă ideea opririi clepsidrei de fond în clipa când cei doi tineri care se caută se întâlnesc, moment când Leonce goleşte clepsidra minusculă pe care o poartă cu sine. Timpul s-a oprit, dragostea poate se înceapă. Iar predarea-primirea telecomenzii maşinuţei între regele vechi şi cel nou e şi ea ingenios-hazlie.
Comedie neobişnuită, Leonce şi Lena îşi găseşte în trupa condusă de Felix Alexa o expresie dacă nu ideală, una foarte limpede şi decisă, de la început până la sfârşit.
O fărâmă dintr-un demers regizoral de Florica Ichim sursa: România Liberă
Când un regizor-artizan înşiruie spectacol după spectacol, în calitate de spectator profesionist nu cauţi raţiuni pragmatice, nu te străduieşti să descoperi confesiuni coerente despre universul său interior, nu urmăreşti neapărat discursul stilistic. Te mulţumeşti cu ce ţi se oferă: uneori o piesă inedită, alteori împlinirea lucrului cu actorii, altă dată un unghi insolit asupra unui text cunoscut ş.a.m.d. Câteodată chiar reuşite pe care trebuie să le aplauzi reprezentând una dintre cărămizile din care se construieşte o mişcare teatrală. Când, însă, este vorba despre un regizor-creator, dincolo de faptul că exigenţele sporesc, este căutat şi urmărit traseul ce duce la Operă în ansamblul ei. Dacă încearcă un alt drum, te întrebi unde vrea să ajungă şi dacă nu este cumva un impas. Dacă apare o scădere de forţe creatoare, o iei ca atare, aşteptând noile energii. Oricum, spectacolele unui asemenea regizor nu pot fi toate împliniri, dar îţi vorbesc despre căutările sale, despre frământări şi nelinişti. Se întâmplă, totuşi, ca din când în când să apară câte un spectacol - cum este cazul, acum, cu subiectul articolului despre Leonce şi Lena de Büchner, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Odeon, să te întrebi ?de ce??, ?ce l-a dus la acest text??, ?unde a vrut să ajungă??.
Vă mărturisesc a fi un fan Dabija. Pentru fineţea discursurilor sale scenice, pentru umorul de calitate şi, mai ales, pentru puritatea insolită ce transpare din spectacolele sale într-o lume cu elanurile teşite de vulgaritate şi mitocănie.
Or, apelul, ici-colo, la gestul vulgar în Leonce şi Lena mi s-a părut, dincolo de inutilitatea lui, aproape o jignire la adresa propriei sale montări. Vă mai mărturisesc, aici, a fi şi fan Buhagiar. Scenograf de-o inventivitate şi de-o forţă rar întâlnită, Dragoş Buhagiar pune la dispoziţia regizorilor soluţii uneori chiar salvatoare, nu încarcă mai niciodată, ce aşază în scenă este ca ?puşca? lui Cehov, iar dacă nu este aşa, se cheamă că regizorul n-a ştiut să folosească tot ce-a avut la dispoziţie. Există în decorurile sale o fantezie dezlănţuită, cenzurată, însă, de bun-gust. Ce-a făcut la Leonce şi Lena este pe bucăţi excelent. Dar... Spaţiul este prea mare, actorii apar neînsemnaţi. Cu doar un metru fundalul mai în faţă, altele ar fi relaţiile între personaje. S-ar putea ca Alexandru Dabija să fi mizat pe această agitaţie de insecte neputincioase şi care produc zgomot, pentru că toată prima parte, în care ar fi trebuit să înţelegem de ce prinţul Leonce pleacă de la curte, nu se adună într-o demonstraţie ca atare. Sorin Leoveanu gesticulează mult şi mormăie cuvinte şi Gabriel Pintilei ne oboseşte prin monotonia vocii şi expresiei. Este şi el o insectă leneşă, bântuită de melancolii. Există soluţii regizorale, scenografice şi actoriceşti superbe ca momentul Rosetta, moment care materializează ?ironia romantică? despre care vorbeşte regizorul în program.
Şi pentru că am ajuns la programul de sală, aş vrea să spun că este minunat ca operă în sine, cu texte preţioase şi altele pretenţioase (mai corect, pline de ifos), multe alăturea de spectacol, scump ca preţ (cred că a şi costat mult), dar, în fapt, inutil. Un cercetător de-l va citi peste ani nu va afla nimic despre spectacol, va savura, în schimb, câteva panseuri rizibile alături de Kirkegaard, Hegel ş.a. Vorba spectacolului: "Poate să fie aşa, poate să nu fie aşa".
În virtutea ?ironiei? amintite, regizorul i-a îndrumat pe actori spre alte voci decât i-a dotat natura. Cum în generaţiile tinere lucrul cu instrumentul vocal a dispărut, dar şi mânuirea acestuia în serviciul nuanţelor este imposibilă, interpreţilor le scapă vocile în toate direcţiile şi chiar cei stăpâni pe emisia sonoră - ca talentatul Gelu Niţu (aici, în contre-employ) - o zbârcesc mereu. Bună parte din textul lui Leoveanu şi al Luizei Cocora, amândoi tineri actori foarte dotaţi, este rătăcită în zbuciumul dezordonat de ?muşte între ferestre?, sub semnul sau însemnul cărora ar sta întreg spectacolul dacă ar fi coerent şi bine copt, dacă ar avea ritm şi nu numai imagini îmbucurătoare pentru privire. Nu-mi vine a crede că Alexandru Dabija n-a vrut să spună mai nimic. Probabil n-am înţeles eu!
Festivalul Internaþional de Teatru „Interferenþe”, Cluj, 1-12 decembrie 2010 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Patru din spectacolele prezentate în festivalul găzduit de Teatrul Maghiar au denotat cu nuanţă una din temele teoretice dezbătute întro conferinţă publică ce a figurat în programul evenimentului, S-a terminat „secolul regiei”?, iniţiată de Gabor Tompa şi ale cărei concluzii generale au fost că veacul cu pricina nu s-a încheiat încă, dar regizorul nu mai este un „tiran” al scenei, ci îşi reconfigurează
formulele hermeneutice. Cele patru producţii sunt creaţiile unor regizori cu temperament acut,
dar developarea lor scenică a scos în evidenţă partituri actoriceşti, „ateliere” interactive de teatru şi secvenţe literare de excepţie care au probat limpede sincretismul artei teatrale.
Cu Leonce şi Lena de Buchner (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), un proiect pe care-l avea în „tolbă” de mulţi ani, Gabor Tompa mi-a amintit de un alt fermecător spectacol al său, Gândacii de Witkiewicz, montat prin 2002. Fireşte, piesa lui Buchner are alte inflexiuni semantice decât basmul
de copilărie al autorului polonez, dar ceva din culoarea înscenării de acum mi-a provocat asocierea.
Leonce şi Lena este un spectacol savuros, incredibil de frumos, e o poveste pentru oameni mari, cu
umor, ironie, pitoresc, picanterie, picturalitate şi integrând impecabil în ghemul naraţiunii fire din
„teatrul cel mare al lumii”, într-un conglomerat postmodern remarcabil.
Povestea celor doi prinţi meniţi, în pofida voinţei lor, să fie soţ şi soţie, care se îndrăgostesc unul
de altul fără să ştie că urmează planurile regeşti, este redată prin filtrul pastelat al unei vechi istorii,
despre care abia se mai ştie dacă a fost reală sau e doar rodul imaginaţiei. Ruina palatului regal, cu
ziduri scorojite şi ferestre sparte, costumele ponosite ale protagoniştilor, ce abia mai sugerează fastul
de odinioară (excelenta scenografie îi aparţine Carmencitei Brojboiu) se oglindesc în însuşi caracterul
eroilor, de la regele abulic Pierre (jucat irezistibil de Vata Lorand) la curtenii decrepiţi. Regatul Popo
e un regat de jucărie, iar atmosfera sugerată de textul buchnerian a fost perfect calibrată vizual şi
semantic de Tompa. În context, oblomovismul cu puseuri de entuziasm juvenil-frondeur al Prinţului
Leonce (interpretat cu uimitoare savoare de Bodolai Balazs, aşa cum Gyorgyjakab Eniko a făcut-o în
rolul „păpuşii” Lena, conturând scenic unul din cele mai reuşite cupluri teatrale din ultimii ani) se dovedeşte un semn ce articulează orizontul decadent al ansamblului. Regele Pierre vrea să se odihnească, lăsând regatul pe seama fiului; Leonce nu vrea să renunţe la confortul său interior pentru a-şi asuma răspunderi de stat: Oblomov domneşte între cei doi, aşa cum un nevăzut „mare marionetist” trage iţele păpuşilor ce ni se înfăţişează. Adăugaţi la ingrediente pofta de joc (şi de dans) a tuturor actorilor, muzica superbă – jucăuşă, somptuoasă, de la un acord la partituri de amploare – a lui Vasile Şirli şi coregrafia lui Florin Fieroiu. Efectul este formidabil: de la râs la emoţie, de la distanţare ironică la
empatie copilărească, de la bucurie pură la evaluare raţională, spectatorul parcurge etapele unei împărtăşiri de neuitat din splendoarea unui spectacol în care un autor de geniu întâlneşte un hermeneut de mare fineţe. Cred că Leonce şi Lena este un must see. Iar cu asta am cam spus – deşi nu destul de
analitic – cam totul...
«Leonce şi Lena» - balsam pentru suflet de Cristina Dosuleanu sursa: obiectivbr
O poveste de dragoste frumoasă, curată, de care avem cu toţii nevoie. Un prinţ şi o prinţesă ideali, frumoşi, naivi, copilăroşi, o variantă de Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana atemporali, care reiterează ideea că dragostea este mereu aceeaşi, indiferent de timp, de loc, de vârstă.
"Leonce şi Lena", spectacolul montat de Vlad Cristache, este unul foarte rafinat, cu multe simboluri, semnificaţii, care menţin mereu trează atenţia spectatorilor. Frazele filosofice, cu accente ironice, sarcastice menţin spectatorului zâmbetul pe buze şi atenţia trează, ritmul nu se pierde, acţiunea, replicile, apariţiile ciudatelor personaje captivează.
"Leonce şi Lena" este o comedie romantică, sofisticată, cu accente în interpretare din commedia dell arte şi cu multe elemente care fac trimiteri către perioade precise: al Doilea Război Mondial - salutul celor patru curteni ai regelui Popo, anii 70 - costumul doicei prinţesei, regimurile totalitare - uriaşul
Citeste tot pe
obiectivbr
“Leonce şi Lena”, dragoste si poezie, filosofie si umor de Armanda Filipine sursa: brailachirei
Duminică, 4 mai 2014, de la ora 18.00, în ultima zi a acestei mini-vacanţe de 1 mai, este programat la Teatrul “Maria Filotti’ Braila spectacolul “Leonce şi Lena” de Georg Bűchner, în regia tânărului dar deja consacratului Vlad Cristache.
“Un spectacol modern, dinamic, rafinat, plin de lirism, poezie şi filosofie, o trupă plină de har şi poftă de joc, o poveste de dragoste ca în basme, cu multiple trimiteri în contemporaneitate. Un decor poetic, oarecum suprarealist, o lume a fanteziei cromatice însoţită de interpretarea inspirată a lui Ionuţ Vişan (Leonce), Corina Borş (Lena), Constantin Cojocaru (Valerio), Ramona Gîngă (guvernanta), Narcisa Novac (Rosetta), Valentin Terente (regele), alături de Marcel Turcoianu, Dan Moldoveanu, Adrian Ştefan, Costică Burlacu ş.a. Coloana muzicală a spectacolului, una inspirată, originală este interpretată live, la pian, de compozitorul Cornel Cristei“, invitatia lui Lucian Sabados – managerul
Citeste tot pe
brailachirei
Danton c’est moi de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Istoria sângeroasã, haoticã ºț violentã a Marii Revoluții Franceze, vãzutã prin destinul liderilor ei, este subiectul piesei Moartea lui Danton de Georg Buchner, înscenatã de Mihai Mãniuþțu la Teatrul Maghiar din Cluj și jucatã în premierã în 23 mai. Textul, scris de Buchner la 22 de ani, este o
proiecție a Istoriei în faptele indivizilor. Cu o forțã descriptivã aproape tragicã și un orizont
poetic tulburãtor, autorul reface de fapt viața și moartea revoluționarilor, ce simbolizeazã viața și
moartea Revoluției. Dupã ce înființeazã Tribunalul Revoluționar, care condamnã la moarte mii de oameni, pentru culpe reale sau imaginare, Georges Danton își dã seama cã a greșit. Vrea sã desființeze Tribunalul, pentru a evita alte vãrsãri de sînge, dar este împiedicat de Robespierre.
Danton devine, alãturi de alți revoluționari moderați, victima instanței pe care o înființase, fiind
condamnat la moarte și executat. Mai târziu,
Citeste tot pe
Revista Tribuna
Am aplaudat la moartea lui Danton! de Petronela Ionescu sursa: Man.In.Fest
Moartea lui Danton de Georg Büchner. Teatrul Maghiar de Stat Cluj din Cluj-Napoca. Regia: Mihai Măniuţiu. Dramaturgia: Visky András. Decorul: Tenkei Tibor. Coregrafia: Vava Ştefănescu. Distribuţia: Hatházi András, Dimény Áron, Sinkó Ferenc, Bíró József, Orbán Attila, Laczkó Vass Róbert, Kézdi Imola, Györgyjakab Enikő, Miklós Bács, Galló Ernő, Buzási András, Bodolai Balázs, Salat Lehel, Molnár Levente, Farkas Lóránt, Balla Szabolcs, Szűcs Ervin, Fogarasi Alpár, Köllő Csongor, Csilla Albert, Réka Csutak, Kali Andrea, Kántor Melinda, Pethő Anikó, Varga Csilla, Vindis Andrea.
Mihai Măniuţiu a reuşit să păcălească o sală întreagă – poate chiar mai multe, la alte reprezentaţii – provocînd publicul să aplaude într-un moment… nepotrivit. Capcana a fost de două ori mai mare, având în vedere că publicul avea senzaţia că spectacolul s-a terminat, ca mai apoi să-şi dea seama că de fapt a aplaudat încurajator chiar în momentul
Citeste tot pe
Man.In.Fest