Ecaterina moare ca toti ceilalti de Silvia Năstase sursa: Ziarul de duminică
Si in cazul ei, omul din spatele personajului istoric este obligat sa poarte povara legendei (asa cum a fost ea construita, selectiv si subiectiv), dar, cand el nu reuseste, cronicarii sunt cei care curata gloria de mirosurile pestilentiale si, totodata, cei care-i indeparteaza depunerile noroioase, lasand-o stralucitoare si capabila sa raspandeasca parfumul cel mai placut.
In fapt, actiunile sangeroase, adulterul, manipularile, crimele si duplicitatea au reprezentat adesea metodele prin care Ecaterina si-a putut pune in aplicare masurile sociale si diplomatice iluministe, dar, cum puterea absoluta isi gaseste justificarea in sine insasi, nu in mijloacele prin care a fost dobandita, ele, mijloacele, sunt trecute la capitolul de curiozitati ale istoriei.
Pe George Bernard Shaw nu l-au interesat, atunci cand a scris Ecaterina cea Mare, triumfurile politice, economice ori militare ale tarinei, pentru ca el aducea in scena nu personajul istoric demn de slava, ci un intreg mecanism al
Citeste tot pe
Ziarul de duminică
În legãturã cu Pygmalion-ul lui George Bernard Shaw montat de Alexandru Dabija la Cluj se pare cã, cel puțin intuitiv, orizontul de așteptare al criticilor de specialitate nu s-a prea întâlnit cu acela al publicului larg, dupã cum se întâmplã de cele mai multe ori în cazul spectacolelor de succes, s-o recunoaștem deschis. Ori pretențiile specialiștilor sunt prea mari, ori nivelul publicului e prea coborât. Fapt e cã decalajul poate pune într-o luminã defavorabilã pe reputatul regizor, solicitat sã punã în scenã la Naționalul clujean celebra piesã a lui G. B. Shaw. Apropiat, dupã cum observã Doina Modola în caietul-program, de "arhitectura montãrii" ce se dovedește "vibrantã", dar "neostentativã", produsul finit al regizorului nici n-ar trebui sã provoace controverse.
În ciuda aparențelor, propunerea lui Alexandru Dabija este una destul de îndrãzneațã, aș zice. Ea
are în vedere contrapunerea, în strict limbaj scenic, a efectelor comicului de limbaj (masiv exploatate de celebrul dramaturg) cu viziunea șocant-ironicã rãsfrântã asupra mersului societãții engleze de la începutul secolului XX. În vârful de lance al acestei viziuni se situeazã ostentativa amplasare în fundalul scenei a celor doi pitecantropi (de fapt un pitecantrop și o pitecantroapã), care sfideazã prin naturalețea blãnii și a expunerii pãrților rușinoase "preþiozitãțile ridicole" ale unei societãți excesiv conservatoare și puritane. Prezența centralã a acestui cuplu statuar pe aproape toatã durata spectacolului poate fi interpretatã și ca o glumã acidã, provocatoare, plinã de tâlc, devoalatã în sarcasticul stil al lui Shaw. Contrabalansul semnalat este nu numai de efect, ci și un merit incontestabil al citirii textului în actualitate, cu evidente posibilitãți de extrapolare scenicã a limbajului. Cã acestea nu ajung sã fie duse de fiecare datã pânã la capãt e o altã problemã.
Pygmalion nu face parte din seria "pieselor plãcute" scrise de G. B. Shaw pânã în 1897, dar, dupã cum este servitã în spectacolul lui Alexandru Dabija, ea place, amuzã, deconecteazã; ceea ce chiar trebuia punctat. S-ar putea spune, acum, la aproape un secol de la premiera ei, cã a devenit o piesã agreabilã, în mare parte și din cauza "îndulcirii" subiectului prin muzica lui Frederick Loewe, din nu mai puțin celebrul muzical My Fair Lady. Dintr-o incisivã "satirã a snobismului", scrierea lui Shaw este astãzi perceputã ca "o piesã luminoasã, cu personaje credibile, al cãror intelect funcþioneazã ca uns, al cãrei mesaj este cã natura umanã este unicã și ireductibilã" (Virgil Stanciu). Așa a gândit-o și Alexandru Dabija în spectacolul clujean. Așa a redat-o publicului și trupa de actori ai Naționalului. Scenografia lui Cristian Rusu, extrem de simplificatã și geometrizatã, aș spune, subliniazã douã coordonate care conduc spre raportul de semnificaþii avut în vedere de regizor: sugestia încorsetãrii elanului firesc prin tabuuri, subliniatã de gardul viu tuns englezește din prim-plan și supradimensionatul simbol al rãbufnirii naturaleții artificial îngrãdite, reprezentat de masivul cuplu de pitecantropi. Naturalia non sunt turpia par a murmura namilele arãtãri (impecabil realizate) în jurul cãrora se þese intriga "romanțului". Pygmalion-ul clujean se bucurã de o distribuție prestigioasã. Alãturi de tineri evolueazã Victor Rebengiuc, Silvia Ghelan, Melania Ursu, Anton Tauf. O revenire așteptatã și dragã tuturor clujenilor este apariția Silviei Ghelan în Doamna Higgins. Noblețea reputatei actrițe a Naționalului clujean este transferatã personajului într-o formã exemplarã de mãrinimie, specificã actorilor de marcã. Anton Tauf în Henry Higgins dã impresia unui profesor destul de plictisit pentru a se entuziasma de noi experimente "fonetice" sau sentimentale, așa încât atitudinea aceasta convine finalului deschis, intenționat sustras melodramei. Dificilul rol al Elizei Doolittle este dus de Ramona Dumitrean spre complinire dualã, fãrã a trece prin perioada intermediarã, de transformare. De altfel, eludarea acestei faze din devenirea personajului nu i se datoreazã ei. Cele douã feþe ale personajului sunt destul de bine lucrate, convingãtor exteriorizate prin jocul dinamic al actriței. Accentuarea dezamãgirii din scena în care realizeazã cã e un simplu artefact la dispoziția profesorului i-ar fi dat mai multã credibilitate, punând în evidențã latura curat umanã, ignoratã de Higgins. Pitorescul reductibil la o exemplarã prestație pare a fi contribuția devenitã familiarã pentru clujeni - de când s-au obișnuit cu un sever și memorabil "colonel al pãsãrilor" - a marelui actor Victor Rebengiuc în Alfred Doolittle, tatãl Elizei. Mai evidentã pare în rolurile de micã întindere acribia rostirii replicilor, ceea ce marcheazã, alãturi de timbrul vocal, originalitatea inconfundabilã a interpretãrii. Insuficient de sobrã și rigidã, dar impunându-și autoritatea în fața Elizei ni se dezvãluie menajera profesorului, Doamna Pearce, prin prestaþia Melaniei Ursu. Mai puțin convingãtor, chiar schematic, apare Dragoș Pop în rolul Colonelului Pickering. Din galeria de porțelanuri prãfuite reprezentând exemplare simandicoase din aristocrația de altãdatã se desprind personajele interpretate de Miriam Cuibus, Eva Crișan, Ionuț Caras, Cristian Rigman, Angelica Nicoarã. Ovidiu Crișan se detașeazã prin verva sa inconfundabilã aplicatã și de aceastã datã cu mult farmec firesc personajului Nepommuck.
O concluzie finalã nu poate înainta decât spre conturarea formulei de spectacol unitar, pertinent,
apreciat ca atare, plãcut fãrã mizã.
