regizor caut piesa

Piese de Hanoch Levin

adauga piesa

Anxious and Frightened

Câtă speranţă

Dreaming Child

A journey of escape towards the unknown in an opera featuring death and despair intertwined with a hope for a better future. The play is inspired by the MS St. Louis incident and the film Voyage of the Damned based on it. It is considered one of the most important Israeli plays.

Execution

In this play Levin transfers the setting of his story from the present to the distant past and from the neighborhood to the realm of myth. The play is not based on a existing legend but, rather, presents in a symbolic manner the agonies and humiliation suffered by jewish peole.

Funeralii de iarnă

Pe moarte fiind, o mamă îi cere fiului să îi promită că la înmormântarea sa vor fi prezente toate rudele, deși acestea sunt prinse cu organizarea unei nunți. Dar ce este mai important: viața sau moartea? Nici unul din cei din jur nu iau în serios dorința muribundei, toți sunt ipocriți purtători de măști sociale care nu sunt dispuși să ia moartea în serios.

Hefetz

Despre condiția umnă, suferință,degradare, sex și moarte.

Hops & Hopla

Job's Passion

The play is based on the biblical story of Job, combined with elements of Christ's Passion. Within each section events are often repeated in cycles of three, thus Job is visited by three groups of beggars, three messengers of poverty, three messengers of death, and finally three friends.

Krum

Krum se întoarce acasă după o absenţă lungă fiind întâmpinat de mamă şi prieteni. Dar imaginea păstrată în memorie despre lumea lăsată nu corespunde cu cea reală. Realitatea la care vrea să se întoarcă nu e cea din visele sale. Krum îşi minte mama, se minte pe sine, este ratatul prin excelenţă, incapabil să se integreze, distrugându-şi propria viaţă şi pe a celor din jurul său.

Move my Heart

The story of a hapless man pursuing the love of a singer with an interesting health affliction, a singer who seems more interested in entertaining an endless host of foreign suitors.

Murder at Deem House

Soldiers kill a teenage boy they are interrogating. His father berates them and later exacts revenge at a wedding they attend on a beach. A labourer is attacked by prostitutes who believe he was responsible for the beach massacre

Queen Of The Bathtub

Portrayed Israeli Prime Minister Golda Meir surrounded by absurd characters such as Prince Of The Pump and the Lord Keeper of the Enema. Protest closed it after 18 performances

Requiem

Retzach

The play portrays the dark forces that drive the escalation of human conflict. Staged in three acts, the play begins with a father's grisly discovery of the death of his child at the hands of three young soldiers amidst the chaos of war. This in turn ignites successive acts of vengeance leading to a senseless cycle of brutality

Suitcase Packers

Într-un mic bloc din Tel Aviv, un grup de personaje amuzante și patetice își trăiesc viețile mărunte între desele înmormântări care au loc, visând tot timpul să facă excursii în străinătate, făcându-și mereu bagajele pentru călătorii care, nu vor avea loc niciodată.

The Conqueror

The Great Whore of Babylon

Piesa este bazată pe mitul grecesc al Philomelei. Ea o fost fiica regelui Atenei - Pandion I - și a lui Zeuxippe și a fost sora lui Procne.

The Hesitator

The play presents a dilemma reflecting the author’s world view, one in which all the available options are quite grim, yet somehow funny. The rather unappealing protagonist Kuklush, is searching for love, and not enamored of the women he encounters, each with her own distinctive flaws, he drifts into fantasy and indecision.

The Labor Of Life

Yona și Leviva Popoch sunt căsătoriți de 30 de ani. Nu sunt fericiți și conviețuiesc singuri, plini de amărăciune și regrete. Într-o noapte, la ora 2, bărbatul se revoltă și declară că vrea să plece oriunde, numai să nu mai stea acolo, lângă femeia care îl sufocă și pe care o detestă din tot sufletul pentru că reprezintă oglinda vieții lor nereușite. O detestă că e grasă și îmbătrânește urât, în timp ce el se simte încă în floarea vieții, capabil să urnească munții din loc. Conflictul e aplanat de Gunkel, un vecin burlac care, în singuratatea sa, lui i se pare ca viata celor doi, Yona si Leviva, e tot ce isi poate dori cineva - un suflet aproape, un pat dublu, cineva cu care sa schimbi o vorbă.

The Lost Women of Troy

Adaptare a piesei ”Troienele„ de Euripide.

The Patriot

The play presents, among other things, an Israeli citizen who asks to emigrate to the United States. On account of this, the American consul asks him to spit on his mother, to kick an Arab boy's face, and afterward, to taunt God.

To Hold On and Never Let Go

Winter Funeral

Pe moarte fiind, o mamă îi cere fiului să îi promită că la înmormântarea sa vor fi prezente toate rudele, deși acestea sunt prinse cu organizarea unei nunți. Dar ce este mai important: viața sau moartea? Nici unul din cei din jur nu iau în serios dorința muribundei, toți sunt ipocriți purtători de măști sociale care nu sunt dispuși să ia moartea în serios.

Yacobi şi Leidental

Piesa exploatează latura comică, uneori absurdă a unui triunghi conjugal: relaţia dintre doi bărbaţi şi o femeie care încearcă în mod disperat să-şi umple viaţa cu un anume sens sau emoţie. Prin povestea celor trei, Levin este interesat în mod particular de probleme ale limbajului, ale vieţii şi ale morţii. Această farsă e bizară şi stridentă, extremă şi totodată absurdă.

Yakish & Poupche

Seven lampposts, each of them with six spotlights, symbolized the journey from place to place—which turns out to be the same place all along. When the characters reached the “town,” one light on one post was lit. Another “town” was symbolized by a different post and a different light, while the “palace” was indicated by all of the spotlights lit at once. The abstract space representing all places and all times was completed by the play’s characters—poor people wearing piles of heavy clothing.

You, Me And The Next WarRob de Graaf

Bitter criticism of the delusions of grandeur that swept Israeli society in the wake of its victory in the 1967 war in the Middle East

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Hanoch Levin 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Hanoch Levin

• Un spectacol oximoronic de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  Numele Teatrului „George Bacovia“ din Bacau a aparut pe lista nominalizarilor Uniter din acest an, dupa o foarte indelungata absenta. Nu e o intimplare.
  Despre Requiem, spectacolul care i-a adus pretioasa nominalizare, se dusese deja vestea ca merita vazut, fara ca asta sa insemne ca perceptia critica ulterioara ar fi fost influentata. E unul dintre semnele concrete ale faptului ca artistii patronati de numele poetului Bacovia se ambitioneaza sa demonstreze ca sint in stare sa atinga performanta. Viata de artist la Bacau nu e intotdeauna pe roze. „Bacovia“ are doua sectii, una pentru oameni mari si alta pentru copii, de cind sediul trupei pentru cei mici a fost retrocedat. De atunci, actorii trebuie sa imparta scena si resursele. Finantatorul, Consiliul Local, ii sprijina, dar cota de „Venituri proprii“ din buget e destul de mare, asa ca bacauanii joaca mult si in deplasare. Deplasari de o zi, pentru a evita impovaratoarele cheltuieli de cazare. Sediul e plin in weekend,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Fiecare cu vioara lui de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Acum nu mult timp, am primit pe mail un text-invitaţie pentru un spectacol de la Bacău, găzduit de Teatrul Nottara din Bucureşti. Am citit repede ca să văd data, ora, detaliile tehnice. Pe urmă am revenit pentru că ceva nefiresc îmi atrăsese atenţia. Şi am citit de cîteva ori. Senzaţia de buimăceală a rămas. Şi, după ce am priceput că nu este vreun anunţ săltăreţ, aşa cum mai trimit studenţii, mai mişcat, chipurile neconvenţional, caraghios, însă, în care noul limbaj de lemn se lăfăie pe pagină. Începe tare:
  "Invitaţie la Înmormîntare
  Teatrul Municipal Bacovia şi Alexander Hausvater au deosebita bucurie să vă invite la cea mai veselă înmormîntare la care aţi participat vreodată".
  Mai ai timp să crezi că tonul băncos şi termenii contradictorii, căutaţi mult prea evident, se estompează. Că cineva care a muncit la un spectacol şi a investit bani, timp, energie în producerea lui nu poate să-şi permită, totuşi,
  Citeste tot pe România literară
• Inmormantare vesela pe scena Teatrului din Bacau de sursa: ArtLine
  Teatrul Muncipal "Bacovia" din Bacau prezinta, pe 30 noiembrie, premiera oficiala a spectacolului "Recviem", regizat de Alexander Hausvater pe textul dramaturgului contemporan israelian Hannoch Levin. Secretarul literar al teatrului, Victor Scoradet, sustine ca aceasta creatie scenica reprezinta "cea mai vesela inmormantare la care publicul a asistat vreodata".
  "Oricat ne-am arata de tristi - fiindca asa vrea lumea sa parem - o inmormantare poate fi totusi vesela, mai ales atunci cand e a altcuiva (...). Iar atunci cand maestrul de pompe funebre e imprevizibilul Alexander Hausvater, inmormantarea se transforma intr-un chef pe cinste", spune criticul si traducatorul Victor Scoradet.
  El anunta spectatorul ca toata lumea - morti, vii, heruvimi etc. - rade, canta si danseaza... cel putin pe scena.
  Alaturi de Hausvater a lucrat in echipa scenograful Gelu Risca, iar din distrubutie fac parte Cristian Todica, Daniela Vranceanu, Viorel Baltag, Bogdan Matei, Alina Simionescu,
  Citeste tot pe ArtLine
• Din nou Hausvater de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Ne-am bucurat nespus să aflăm că piesa Recviem de Hanoch Levin publicată în numărul 3-4/ 2004 al revistei „Drama“ în traducerea Denisei Idel constituie suportul unui spectacol pe scena Teatrului Bacovia din Bacău pus în scenă de Alexander Hausvater, mereu preocupat de universul literar evreiesc, ceea ce ne face să credem că va ajunge, curând, la Mihail Sebastian. Hanoch Levin este, însă, scriitorul israelian prin excelenţă născut (1943), crescut şi format la Tel Aviv. Recviem este ultimul spectacol al regizorului care a fost, deopotrivă, scriitorul Hanoch Levin, pus în scenă la Teatrul Cameri din Tel Aviv înaintea dispariţiei sale premature, în 1999. Deşi este vorba de adaptarea scenică a trei schiţe de Cehov, piesa este întunecată şi deprimantă în spirit dantesc. Puţine lucruri au mai rămas din ironia lui Cehov, dar, în orice caz, amplasarea într-un spaţiu rusesc belstemat (“un ţinut îndepărtat dintr-o ţară mare, într-un sat uitat de
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Cît valorează un loc la teatru Tîrgu Mureş în două spectacole de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Prima mea experienţă în Sala Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş de la Pădurea făcută de Alexandru Colpacci, nici nu mai ţin minte cînd, s-a soldat cu o foarte interesantă (deşi uşor penibilă) ciocnire culturală. Din cam 600 de locuri, vreo sută erau ocupate, iar ca să-mi ocup locul, a trebuit să mă strecor pe lîngă un tînăr venit cu prietena. Care tînăr a luat disponibilitatea mea de a-l lăsa să-şi ţină rucsacul sub fotoliul meu ca pe-o frontală şi de nepermis insultă: cum să-şi pună el geanta pe jos, cînd în jur sînt atîtea locuri libere? Mi-am dat seama prea tîrziu ce anume ne despărţea: obişnuit cu un teatru la care lumea nu se duce, omul nu avea, pur şi simplu, conştiinţa a ceea ce reprezintă un loc într-o sală de spectacole. Ne despărţea experienţa: pentru mine, locul la un spectacol înseamnă cozile şi traficul de bilete de la Egoistul lui Beligan, „traficul de influenţă“ pentru ca o prietenă a mea, critic de teatru,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Fanfare si „Krum” la deschiderea noi stagiuni a Teatrului National de Bristena sursa: Zi de zi
  Joi, 17 septembrie a avut loc deschiderea noii stagiuni la Teatrul National Târgu-Mures. Fanfara Garnizoanei Bistrita a însufletit „santierul” din fata Teatrului National în frunte cu tinerele majorete timp de aproximativ o ora, reusind sa capteze atentia trecatarilor care au poposit pe valurile muzicii pe care demult nu o mai „întâlnisera”. Cum orice deschidere de stagiune trebuie sa fie în forta, „premiera” din acest an a fost punctata de spectacolul „Krum” de Hanoch Levin, în regia lui Theodor Cristian Popescu, spectacol selectionat la Festivalul National de Teatru Bucuresti 2009. Chiar premiera nu a fost, piesa a mai fost jucata anul acesta, la sfârsitul stagiunii trecute. Va invit sa recititi recenzia scrisa de colega mea la vremea aceea, merita. Dupa a mea parere, „Krum” este un spectacol pe care ori îl iubesti, ori în urasti, cale de mijloc nu exista. Pentru mine, timpul alocat spectacolului a fugit ca Speedy Gonzales, colega mea în schimb,
  Citeste tot pe Zi de zi
• K(r)um se reînnoadă firele - Krum de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda Liternet
  Nu este prima dată când regizorul Theodor Cristian Popescu se apropie de textul lui Hanoch Levin, el intrând în lumea lui Krum şi în 2007 la École supérieure de Theatre, L'Université du Québec à Montréal. De această dată, mediul urban atât de colorat conturat de dramaturgul israelian este adus pe Scena Mare a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, teatru în care, în urmă cu peste cincisprezece ani, regizorul a şi debutat. Pauza dintre perioadele târgumureşene (cea de acum zece ani şi cea din prezent) a fost mare, dar firele încearcă să se reînnoade în forţă. În acest moment, Teatrul Naţional, măcinat de trecutele scandaluri şi aflat cu puţin timp în urmă, după o cădere liberă prelungită, cam pe la fundul prăpastiei, încearcă să îşi revină, să se primenească, iar spectacolul de faţă este exact impulsul de care are nevoie.
  Beneficiind de scenografia creată de Andu Dumitrescu, colaborator constant al regizorului, sound-design-ul şi
  Citeste tot pe Agenda Liternet
• Amabilităţi fără acoperire de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  S-a scurs deja un număr consistent de ani de când nu mai aveam veşti despre vreo întâmplare artistică semnificativă petrecută la Compania „Liviu Rebreanu”, adică Secţia română a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Ştiam doar că de mult prea multă vreme acolo se montau voios şi semi- amaoricesc texte de mâna a doua ori a treia, comedioare bulevardiere cu subiecte ce balansau cu obsinaţie în jurul patului şi a complicaţiilor adulterine, că nici un regizor important nu era poftit să încerce şi altceva, că trupa e dezabuzată ori să amăgeşte cu iluzorii succese prin tot felul de turnee în străinătate a căror principală miză era una de ordin turistic, că cei aflaţi în fruntea bucatelor adoptaseră o politică de izolare şi se situau într-o stare de beligeranţă nedeclarată, dar şi profund neprofitabilă cu critica ce nu mai era invitată să vadă şi să spună ce crede despre spectacole. Conducerea cu pricina a fost înlăturată ca
  Citeste tot pe Revista Familia
• Teatrul românesc în fața națiunii (II) de Claudiu Groza sursa: Revist Tribuna
  Pierdut parcă într-un hău pe uriaşa scenă a Naţionalului bucureştean a fost Krum de Hanoch Levin (regia Theodor Cristian Popescu, Teatrul Naţional Târgu Mureş). Inabilităţile au fost aici deopotrivă
  regizorale, actoriceşti şi... scenografice. Krum e povestea unei ratări. Sau povestea unui ratat careşi
  savurează ratarea. Într-un univers închis, în care aceleaşi personaje fac aceleaşi gesturi, incapabile
  parcă să iasă din cercul vicios al vieţii, se construieşte povestea minimalist-derizorie a lui Krum, antieroul.
  Textul lui Levin nu e lipsit de calităţi, însă Theodor Cristian Popescu a greşit lăsând toate „burţile”
  ce bavurează fluenţa intrigii. Un spectacol de o oră şi jumătate, în loc de două ore şi jumătate, ar fi
  fost mult mai suplu. A greşit apoi Andu Dumitrescu, elaborând o jumătate de scenografie. Splendida idee de a semnaliza momentele acţiunii cu pictograme luminoase, precum cele din aeroporturi, s-a poticnit din start,
  Citeste tot pe Revist Tribuna
• Krum – din cartier pe scenă de Roxana Magdalena Pântice sursa: Man.In.Fest
  Revenirea printre cei vii a Teatrului Naţional din Târgu Mureş se pregăteşte de la începutul anului 2009, întâi cu imboldul dat de Vlad Massaci prin al său „Campionat de improvizaţie”, ce pune actorii târgumureşeni într-o postură inedită, atât pentru ei, cât şi pentru public, iar acum prin spectacolul „Krum”, cu a sa premieră în 4 iunie 2009. Un teatru ce intrase într-o gaură neagră a monotoniei iese acum la rampă cu un spectacol bazat pe un text contemporan, scris de Haroch Levin, de origine israeliană. Jucat frecvent prin Europa, mai puţin la noi, el a mai scris „Recquiem” şi „Jakobi şi Leidental”, titluri ce au mai ajuns poate şi la urechile noastre. Premiera piesei „Krum” a avut loc la Teatrul Municipal din Haifa în decembrie 1975, în regia autorului, iar la noi a mai fost jucată la Timişoara, în regia lui Radu Afrim.
  Nouă actori de la Teatrul Naţional au fost aleşi de către regizorul Theodor Cristian Popescu,
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• “Krum” – Teatrul Nașional Târgu-Mureș de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Din nou selecţionerul a optat pentru un experiment, de astă dată al regizorului Theodor Cristian Popescu. Piesa lui Hanoch Levin, apreciat dramaturg israelian, părea o transpunere scenică a unui roman fluviu despre viaţa şi aspiraţiile unor oameni dintr-un cartier modest, care trăiesc ratarea. Regizorul a întrebuinţat sala mare a Naţionalului bucureştean în toată amploarea sa. Pe scena goală, decorul se rezuma doar la câteva elemente de mobilier şi 20 de pancarde agăţate ce semănau cu indicatoarele de circulaţie, cu desene variate, luminate în funcţie de situaţii pentru a atenţiona metaforic asupra lor. Costumele erau banale. Această scenografie simplistă aparţinea lui Andu Dumitrescu. Din ambiţia de a implica şi publicul în viaţa cartierului eroilor lui Hanoch Levin, regizorul a extins derualrea acţiunii şi în loja oficială, şi în balcoanele sălii, fără a avea un suport în text, anulând intimitatea relaţiilor dintre personaje.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Puzzle pentru necunoscatori de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Sa zicem ca esti in situatia de a-l pregati pe un spectator "avizat" strain pentru prima intalnire cu o montare a lui Radu Afrim. Vezi afisul noii premiere si incepi sa te joci de-a "ghiceste regizorul": ii spui neofitului ca va vedea pe scena plante artificiale, multi tineri dezbracati cel putin pana la mijloc si femei imbracate mult mai consistent, toti mimand acte sexuale si miscandu-se coregrafic-spasmodic, si, inainte de spectacol, o instalatie de public cu muzica frisonanta, care va reveni pe parcurs. Si te simti foarte vinovat de acest exercitiu neortodox; insa te simti si mai vinovat cand predictiile teoretice ti se confirma la fata locului (teatral).
  Radu Afrim a pus in scena, la Teatrul National din Timisoara (revitalizat, dupa venirea la conducere a regizoarea Ada Lupu, prin "importul" de artisti tineri si in voga), un text israelian: "Krum" de Hanoch Levin. Tema piesei rezoneaza cu cea a altor spectacole ale lui Afrim: ratarea unor tineri in orasul unde nu se intampla
  Citeste tot pe Ziua
• Dansand pe muzica ratarii de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  De cand intra spectatorii in sala, perechi de tineri se saruta si se mangaie pe scena, bucurandu-se unii de altii, fara sa le pese de nimic altceva. Nu va dura foarte mult, fiindca viata e astfel facuta incat aceasta varsta sa treaca repede, iar bucuria simpla a unei atingeri sa fie complicata de tot felul de alegeri existentiale: sa infrunti asteptarile celorlalti si sa fii tu insuti, indiferent cate sacrificii presupune asta, sau sa intri in tiparele generale, acceptand sa duci o existenta previzibila, calificandu-te pentru standardele minime acceptabile in comunitatea din care faci parte? Pentru Krum, personajul lui Hanoch Levin despre care regizorul Radu Afrim a ales sa vorbeasca in spectacolul montat la Teatrul National din Timisoara, alegerea e greu de facut, iar procesul in sine, anevoios, ameninta sa tulbure mai multe vieti. Asta e partea tragica a problemei, bine acoperita cu valul comicului purtand marca Afrim. Putin grotesc, putina ironie in felul in care sunt privite
  Citeste tot pe Gândul
• Poveştile periferiei de Patricia Bădulescu sursa: Agenda LiterNet
  Cei care au ceva de spus ne vorbesc, mereu, despre acelaşi lucru. Ne imploră să înţelegem, sunt umili şi insistenţi. Iată-l, de pildă, pe tautologicul Radu Afrim, meşterindu-şi proiectul, văzându-şi de treabă, iată-l în Adam Geist, în Plastilina, în joi.megaJoy şi în Krum. Iată-l lansând un unic mesaj, simbol după simbol, ca în Morse.
  În Krum, ca şi în celelalte piese ale lui Radu Afrim, periferia îşi spune poveştile. Periferia e fragilă, ermetică şi scăldată în razele unui soare propriu (care ar putea fi chiar un reflector). Aţi ghicit: Krum, cel care ar putea fi orice (chiar şi un genial scriitor), cel care ar putea avea orice (chiar şi o nenăscută femeie-prototip), nu va pleca niciodată de aici. Pentru că orice potenţialitate se opreşte la graniţele acestei lumi. Dincolo nu mai poţi deveni nimic, dincolo eşti, pur şi simplu, iar a fi doar ceva sau cineva, a nu putea fi Tot (măcar la nivel de proiecţie) este o moarte.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Modul de minus unu de Daniela Boboiciov Magiaru sursa: Agenda LiterNet
  Speictacolul propus de Radu Afrim are deseori aspectul unui stop-cadru cinematografic, în care toate elementele sunt, paradoxal, în mişcare. Impresia cu care suntem confruntaţi este că tot tabloul scenic este strâmb din cauza neasumării, reprimării, fugii, evadării ratate încercate de personaje, care ar putea să îl îndrepte cu un gest simplu şi firesc, însă nu o fac.
  Privirea interioară şi exterioară - a spaţiului spiritual şi al celui lumesc - este autentică, însă sinceritatea actului de a pune în oglindă lasă să se întrevadă când limitarea şi obtuzitatea personajelor, când teama lor cronică de a trăi.
  Radu Afrim oferă o lume în care îngeraşii îşi fac cu promptitudine datoria de a (con)duce fiinţa. Este adevărat, însă că în cazul de faţă, îngerul este de împrumut, păzitor "al cartierului", nu al persoanei. Singura referinţă făcută la spiritualitate are figura kitsch / contemporaneizată a îngeraşului prins în sms-urile unui
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Nu mă cheamă Krum! de Bogdan Enache sursa: Agenda LiterNet
  "Naşpa!", "Ce penal!", "S-a dus pe pulă!" Cine? Teatrul! Am auzit frecvent de teatrul care a coborât în stradă, dar de teatrul care a coborât în mahala şi a rămas acolo - mai rar. Mai rău, însă, e că şi-a cam uitat originile. Şi-a uitat şi intenţiile (indiferent dacă acestea erau de ordin moral sau pur artistic) şi s-a gândit că dacă tot e în mahala, de ce să nu se remarce prin prost-gust şi umor ieftin? Cam acesta este Krum de Hanoch Levin în regia lui Radu Afrim.
  Cele trei sintagme de început au fost alese dintre replicile din piesă care au făcut "deliciul" publicului (dacă nu al întregului public, măcar al majorităţii!) şi au fost introduse aici la fel de gratuit cum au fost prezentate şi în spectacol. Utilizarea lor (în spectacol!) era binevenită, dacă era "posibilă şi necesară"; posibilă bineînţeles că era (doar odată cu intenţiile, teatrul şi-a pierdut şi ceva principii! - aşa că totul e posibil, nu?), dar necesară nicidecum.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Lumea văzută de... Krum de Codruţa Popov sursa: Agenda LiterNet
  O lume într-un ou. Aceasta este lumea lui Krum. Iar lumea lui Krum este cartierul lui Krum, de unde nimeni nu iese, nici măcar Krum, pentru că nici măcar Krum nu ştie cum să se scuture de ea. Dar chiar aici, în universul ăsta încremenit al lui Krum (care ar putea fi oriunde şi nicăieri), suficient sieşi, paralizat, e un plămîn uriaş care-l face să clocotească de viaţă: singura mişcare, cea în funcţie de care cartierul lui Krum "respiră", este veşnicul, dar niciodată plictisitorul ciclu "naştere - nuntă - moarte".
  Înscrisă în cerc (ca şarpele ce-şi muşcă, pardon, coada), povestea lui Krum, care este, mai degrabă, povestea cartierului lui Krum, se transformă, uşor-uşor, într-o privire dincolo de dogme şi de norme, o privire comică, erotică şi tragică asupra sensului (de mers al) vieţii.
  În tot acest provizorat etern, Krum este martorul absolut. Măcar corporal, dacă altfel nu, Krum a putut evada din cartier, aşa că doar Krum poate lua
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Krum, căsătoria dintr-o viață adevărată de Cristina Bazavan sursa: Jurnalul Național
  Pe un ecran, care aminteste de cinematografele in aer liber, se proiecteaza cateva secvente dintr-un film erotic. Se-ntampla intr-o sala fitoasa de teatru si tu, surprins, te indrepti atent in scaun. Din intuneric se aude o voce: "Asa, proiectionistule, fa intuneric, sa nu ne mai vedem, sa nu trebuiasca sa ne privim in ochi. Noi privim ecranul in intuneric, ne inecam regretele, umilintele... macar doua ore. Ne imaginam ca suntem frumosi, ca tipele goale sunt cu noi, ca masinile sport si casele cu gradina sunt ale noastre. Doua ore de viata adevarata!"
  Lasi sa treaca "incidentul" pe langa tine. Putin mai devreme n-ai protestat nici la doi calici, sot si sotie, care traiesc din pomeni, nunti si botezuri. Vorbeau de langa tine, dintre scaune, despre aperitivul pe care n-ar trebui sa-l rateze. Ea a si spus in gura mare ca el - asa gras, urat si ciubucar - nu trebuie parasit pentru ca e "sigur ca da-ul" ei. Barbatul care ii accepta totul, chiar daca nu e de acord.
  Ai ras de femeie,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• „Krum” sau măștile care cad… de Mircea Morariu sursa: Yorick
  După o absență, în opinia mea, mult prea îndelungată, iată că revine pe afișul Festivalului Național de Teatru un spectacol din Republica Moldova. Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a adus la București o versiune proprie, concentrată a, probabil, celei mai celebre și mai jucate piese a dramaturgului israelian Hanoch Levin, Krum. Deja cunoscută publicului din România datorită spectacolelor montate de Radu Afrim la Naționalul timișorean și de Theodor-Cristian Popescu cu actorii Companiei „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național din Târgu Mureș.
  Cine e Krum? Un frate bun sau un descendent în contemporaneitatea noastră al lui Liliom, personajul lui Molnár Ferenc. Tânărul revoltat, nemulțumit de condiția lui socială pe care e sigur că poate să o învingă. Convins că poate și că i se cuvine mult mai mult. Krum e tânărul zilelor noastre care cu niciun preț nu vrea să ia în calcul avertismentele mamei sale ce i-a spus și îi
  Citeste tot pe Yorick
• Magia sperantei, la Teatrul Odeon de sursa: Cronica Română
  Cea mai recenta premiera a Teatrului Odeon (13, 14 februarie), “Cata speranta” de Hanoch Levin, este un spectacol secvential, format din 20 de episoade, transformate de Radu Afrim intr-un scenariu bine sudat si convingator.
  Viziunea regizorala a aceluiasi Radu Afrim imbina nuante de absurd ionescian cu elemente suprarealiste. Produsul final are densitate si coerenta, secventele se succed intr-o ordine amuzanta (care putea fi si alta) si toate contin un mesaj, uneori subliminal, despre speranta.
  Personajele spera pe rand: sa invete sa cante, sa impresioneze o fata, sa modifice geografia lumii, sa dea inapoi anii pierduti, sa vada intr-o batrana o printesa, sa fie mai familiare hotelurile, sa aiba mai putine muzee Europa etc.
  Din distributia foarte buna care incarneaza personajele, trebuie mentionat ca Dorina Lazar ofera momente artistice excelente, Rodica Mandache are o candoare irezistibila, Istvan Teglas si Calin Stanciu jr. cuceresc prin finetea interpretarii,
  Citeste tot pe Cronica Română
• Realităţi răsturnate de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Radu Afrim are la dispoziţie totul şi îşi permite totul, în „Câtă speranţă“, noul spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti. Afrim a lucrat cu ceamai bună trupă din Bucureşti, cu actori dispuşi să experimenteze şi să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred.
  Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziţie care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul - cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care îşi permite să rişte. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său.
  „Câtă speranţă" nu este un spectacol perfect. Începe cu un monolog-şoc rostit de Virginia Rogin şi care musteşte de autoironia lui Afrim. Regizorul este acuzat chiar de personajul din spectacolul său că metamorfozează tot ce e vital în ceva cu totul şi cu totul dizgraţios. „Numai un orb sau un împuţit ne-ar putea transforma ceea ce ne e mai drag pe lume în pişat şi căcat. Poate fi de înţeles
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• “Câtă speranţă”, pe scena de teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La "Odeon" a intrat în repertoriu spectacolul "Câtă speranţă", realizat pe texte de Hanoch Levin. O echipă bine organizată în scenă atrage publicul, care se lasă provocat de ceea ce i se oferă.
  Montarea semnată Radu Afrim este bazată pe mai multe texte scurte ale lui Hanoch Levin, considerat cel mai bun autor dramatic israelian şi care este jucat în toată lumea. În traducerea românească, aparţinând lui Doru Mareş, pentru acest spectacol sunt douăzeci de scheciuri. Regizorul a omis două la premieră. Oricând pot fi lăsate la o parte şi alte scenete, în caz de nevoie, căci spectacolul ţine aproape trei ore, fără pauză. Oricum, nu poate fi afectat de scurtări, căci e gândit şi înfăptuit secvenţial, chiar dacă secvenţele sunt foarte bine sudate.
  În succesiunea de întâmplări, de prezentări ale unor personaje uneori bizare sau chiar demonice, Afrim îmbracă scrierile lui Levin într-o haină stilistică sofisticată. Le dă mai multă
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Dividendele „sfintei scînduri“ de Liviu Ornea, Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Liviu Ornea: Să începem abrupt: în ce limbă scrie Hanoch Levin?
  Iulia Popovici: Din cîte ştiu eu, a scris numai în ebraică.
  L.O.: Atunci cum a tradus-o Doru Mareş?
  I.P.: Din franceză, din cîte pot să-mi imaginez. Nu mă întreba de ce.
  Sorgintea spectacolului e un volum apărut la Théatrales Editions în 2007, sub titlul Que d’espoir, cuprinzînd 22 de texte scurte şi cîntece (din care Afrim alege unele, altora le schimbă titlul şi adaugă momente proprii) scrise de Hanoch Levin pentru cabaretele sale satirice. Caietul-program nu ne dă aceste informaţii…
  L.O.: Iar introducerea, în mod sigur, nu e versiunea lui Levin; atunci de ce scrie pe afiş de Hanoch Levin, nu după Hanoch Levin?!
  Introducerea, primul scheci/ prima scenă/ primul „trip deep“, e un monolog, intitulat Cum mi-am întîlnit soţul şi jucat de Virginia Rogin, în care se fac trimiteri directe la „spectacole de Afrim“.
  I.P.: Din acelaşi motiv pentru care Jocul de-a vacanţa era
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Care mai sunt speranţele oamenilor... de Marinela Tepus sursa: Cotidianul
  De o bună bucată de vreme, Teatrul Odeon merge ca pe roate. Nu ştiu cum face doamna Dorina Lazăr, directoarea instituţiei în cauză - şi o invidiez pentru asta! -, să nu se vadă în nici un fel criza. Odeonul are premiere multe şi, în general, de calitate. Făcute cu „ştaif”.
  Ultima îi aparţine lui Radu Afrim. Este vorba de „Câtă speranţă” de Hanoch Levin, traducerea Doru Mareş. Este atât de puternic afrimian acest spectacol încât, după reprezentaţie, am simţit imperios nevoia să arunc ochii pe afiş pentru a vedea cine semnează textul. Deşi am constatat că acesta îi aparţine (de drept) lui Hanoch Levin, iar traducerea lui Doru Mareş, nu cred că nu a fost (îndelung) prelucrat chiar de către regizor.
  Atât de prelucrat încât am fost tentată să cred că-i aparţine cu totul sau în foarte mare măsură! Şi n-ar fi prima oară. Radu Afrim face parte din categoria regizorilor care folosesc, adesea, textul ca pretext, ca fundament pentru
  Citeste tot pe Cotidianul
• MTV teatral de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Dacă ne-am lua doar după subtitluL piesei, „20 de tripuri deep“, putem spune că noul spectacol al lui Radu Afrim de la Odeon este foarte fidel conceptului.
  Cam aşa e „Câtă speranţă“, un spectacol de aproape trei ore, fără pauză, care arată ca un fel de cabaret absurd în care nimic nu are legătură cu nimic. Spectacolul este compus din câteva fragmente din piese ale dramaturgului israelian Hanoch Levin, puse laolaltă după nici un criteriu. La acestea se adaugă song-uri, intermezzo-uri, cioace à la Afrim. De altfel, nici din texte nu se poate spune cât îi aparţin lui Levin şi cât lui Afrim însuşi.
  Spectacolul începe cu un monolog ironic la adresa spectacolelor lui Afrim. Mă îndoiesc că Levin a scris aşa ceva, deşi pe afiş israelianul apare ca singur autor. În acest prim monolog, regizorul îşi ia marja de siguranţă şi ne sugerează că, în cazul în care nu ne place spectacolul, suntem cam bătuţi în cap. Şi dacă nu ne place, zice el,
  Citeste tot pe România Liberă
• Speranţe cu peşte şi paiete de Cristina Rusiecki sursa: Art Act magazine
  Un șir de căsuțe de mahala, cu uși „originale”, din lemn, adunate de pe la demolări, stau de o parte și de alta, într-un unghi care speculează adîncimea scenei. Naturalețea lor crește prin textura caldă și autentică a lemnului. De multă vreme montarea unui regizor de viziune nu a folosit un decor atît de realist, posibil și la o producție de sfîrșit de secol XIX, ca acela conceput de Iuliana Vîlsan în Cîtă speranță, de la Teatrul Odeon. Realist pînă la un punct... și anume cel din centrul scenei. Aici spaţiile se răstoarnă brusc. Seva fluidă a imaginarului topește conglomeratele rațiunii, ale convenției realiste și chiar ale structurii artistice (economia de scene și sketch-uri, trecerile dintre ele, text, extra- și paratext etc.). Punctul nodal al întîlnirii dintre căsuțele mahalalei și a celor care le populează e spaţiul fantasmei. Pattern-ul realist se stafidește pentru a face loc breșelor onirice să inundă scena.
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Speranţe eclectice de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Câtă speranță își pun teatrele într-un spectacol semnat de Radu Afrim! Câtă speranță își pun criticii într-un spectacol de Radu Afrim (nu mai zic de promoteri, că ei sunt atât de puțini că nici nu contează)! Câtă speranță își pun actorii în a lucra cu Radu Afrim! Câtă speranță au fanii lui Radu Afrim într-un spectacol de Radu Afrim! Da, asociația este facilă, dar n-am putut să mă abțin, prea e ofertant titlul. Și nu, n-o să continui cu ”Cătă speranță.. atâta dezamăgire”, deși noul spectacol semnat de Radu Afrim la Teatrul Odeon are și destule puncte slabe. Dar cine își pierde speranța în teatru din atâta lucru?
  ”Câtă speranță!” e bazat pe o suită de crochiuri semnate de Hanoch Levin, autor cu care Radu Afrim s-a mai întâlnit când a regizat piesa ”Krum” la Teatrul Național din Timișoara, și în al cărui univers de teme și personaje se recunoaște pe deplin. Se strâng și aici personaje marginale,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Luminează-mă cu abulia ta de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Își pune feciorelnic mîna pe fund cînd coregrafia i-o cere. Nu știi dacă își dă seama că ceilalți o iau în tărbacă sau dacă nu cumva le speculează voit slăbiciunea pentru bășcălie ca să-și încaseze doza de atenție. Conștientă tot timpul de propriul absurd și de cel al situației în care se află, își depune dorințele pe bagheta magicianului: să-i iasă cîntecelul bine... să reușească la bossa-nova. Bulgărașul de simpatie pentru lumea din jur, astupat de naivitate și de aerul rătăcit, face tot farmecul personajului jucat de Rodica Mandache în Cîtă speranță, noua premieră de la Teatrul Odeon.
  Lunga serie de inofensivi simpatici imaginați de Radu Afrim se îmbogățește cu o nouă ingenuă trecută de primele două tinereți. Început cu mămica răsfățată a Luciei Ștefănescu în Nevrozele sexuale ale părinților noștri, șirul se continuă cu diva trecută (în interpretarea Lilianei Ghiță) din Sufletul. Puncte de veghere,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Afrim, tatăl unui emo kid de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Noua premieră de la Odeon, “Câtă speranţă”, e suficient de spooky, de ţăcănită şi de zgubilitică cât să poată fi recunoscută cu ochiul liber drept un copil legitim al lui Afrim. Uşor dezaxat şi sociopat, acest nou-născut e un emo kid. Aduce în discuţie toate angoasele, toate umorile şi fluidele sufletului şi corpului uman punându-ne o întrebare de “stilist”: “Ce facem, oameni buni: ne tăiem venele sau le lăsăm să crească lungi?”
  Cele 20 de sketchuri de Hanoch Levin care fac obiectul spectacolului aduc în poveste o droaie de personaje mici, nişte furnici care trăiesc în gol. Întotdeauna pare a fi o îngrămădeală teribilă în scenă pentru că personajul nu apare niciodată singur, ci însoţit de umbra a ceea ar fi putut fi, a ceea ce şi-ar fi dorit să fie: personajul şi umbra sa-omul şi ratarea. Dar să nu ne întristăm prea tare căci vorbim totuşi de o comicărie. O comicărie neagră, desigur că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• În faţa şi în spatele uşilor de Marina Constantinescu sursa: România Literară
  Acum patru ani, la Sibiu, am văzut un spectacol care m-a impresionat profund prin simplitatea limbajului scenic, prin tipul de scriitură emoţionant, nesofisticat, încărcat, totodată, de un strat moralizator, de ceva foarte, foarte uman. „Recviem" este spectacolul despre care fac acum aducere aminte.
  Scris şi regizat de Hanoch Levin la Teatrul Cameri din Israel. Am vorbit o vreme, în tot felul de împrejurări, despre impactul pe care l-am simţit urmărind un text care mă ducea cu gîndul şi la Bashevis Singer, şi la felul în care sînt alcătuite pildele sau basmele cu structură nestufoasă. Un tip de ironie, de tristeţe şi de disperare ţîşnea din gesturile cotidiene cele mai banale. Plecînd de la trei povestiri ale lui Cehov, Hanoch Levin transforma chiar şi tipul de limbaj prin reducerea perspectivelor, prin însoţirea observaţiilor cu un soi de umor negru, consistent, nediluat. Totul era foarte simplu spus şi pus în pagină. Lamentaţia viorii lui
  Citeste tot pe România Literară
• Cronica - Câtă speranţă (Such Hope) de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  Nu am înţeles ce şi-a dorit să facă regizorul Radu Afrim cu acest colaj de 20 de texte scurte ale dramaturgului israelian Hanoch Levin, care au drept punct comun “oameni care nu cer prea mult”.
  Dacă Radu Afrim şi-a propus să aducă pe scenă poezia lucrurilor mărunte din care este făcută viaţa unor oameni obişnuiţi, atunci tratarea unor momente în cheia unui spectacol de varietăţi nu se mai potriveşte cu decorul surprarealist al Iulianei Vâlsan şi nici cu proiecţiile video inserate în anumite momente.
  De altfel, la începutul spectacolului trupa de actori se aliniază la scenă deschisă, pe fundalul unei perdele de lame, în costume de variete, şi ne invită, cântând şi dansând, să petrecem câteva ore de "entertainment" alături de ei. Buuuun. Zis şi făcut. Primul text, cel în care un bărbat "speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni" este tratat în cheie poetică,
  Citeste tot pe TimeOut
• Câtă speranţă… sau împăratul e gol! de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Radu Afrim este o modă în teatrul românesc contemporan. A impus, cum s-ar spune, un trend. Lumea lui e populată de travestiţi, de personaje cu sexualitate incertă, de fiinţe groteşti, de oameni întorşi pe dos. Reţetă să fie oare?!Nu ştiu de ce, în timp ce urmăream parada de „speranţe” puse să defileze pe scena de la Odeon în cea mai recentă dintre premierele lui Afrim, atât de poetico-auto-ironic intitulată „Câtă speranţă”, mă gândeam la povestea cu împăratul gol. Ştiţi povestea cu hainele împăratului. Cea în care nimeni nu îndrăznea să-i spună măreţului monarh că hainele pe care i le fac croitorii nu sunt atât de strălucitoare precum i s-a spus şi că pânza cea minunată în care se crede îmbrăcat e aer.
  Sunt douăzeci de texte scurte (care dau un spectacol lung de trei ore) ale lui Hanoch Levin, alese pentru că, în principiu, vorbesc de acelaşi lucru: cum speră oamenii. Aşezate cap la cap şi legate pe ici,
  Citeste tot pe Yorick
• Speranţe care mistuie de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Radu Afrim a dat din nou lovitura pe piaţa autohtonă (încă destul de cuminte) a spectacolului de teatru. Montarea ne oferă prilejul intrării într-un cabaret, un show pop art, o întâlnire cu sufletele măcinate, mistuite de speranţă.
  Totul se întâmplă (de fapt, Nimicul se întâmplă) într-un spaţiu al vecinătăţii. La limită, toţi protagoniştii sunt vecini de existenţă, de supravieţuire într-o curte interioară încăpătoare cât Grădina Raiului. Hanoch Lavin ne propune un univers dramaturgic cu totul special, teme aparent casnice, relaţii interumane fracturate, un amalgam de ironie şi cinism. Spectacolul are un umor tăios, aseptic, foarte british dar şi ionescian, într-o excelentă traducere a textului semnată de Doru Mareş.
  Toate personajele din cele "20 de tripuri" sunt aproape stigmatizate de incapacitatea de a-şi conştientiza atipicul, eşecul, ratarea. Ele nu se pot vindeca de naivitate. Vor afla că viaţa nu iartă şi moartea e campioană
  Citeste tot pe Port.ro
• Ce humor aveţi, domnu' Afrim! - Câtă speranţă de Cătălina Miciu sursa: Agenda LiterNet
  1. Repetiţia.
  Cadou de ziua ta, poţi veni într-o zi la repetiţii. Mesajul ăsta m-a făcut să sar în sus de bucurie. Adevărul este că în secret îmi dorisem mereu să văd ce se întâmplă la o repetiţie de-a lui Afrim, deşi am fugit mereu de poveştile de dinaintea spectacolului. Îmi plac surprizele şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă în bucătăria spectacolului, vreau numai bucuria şi poza pentru invitaţi din sufragerie. Dar acum, după ce am văzut peste zece spectacole semnate Radu Afrim, părea că e timpul să intru în bucătărie.
  Era început de ianuarie, frig şi dimineaţă. Rămăsese că voi fi acolo la 11. Am dibuit cu greu uşa de la intrarea actorilor, asta după ce am intrat peste o altă repetiţie şi după ce m-am rugat în gând să nu fie ăla spectacolul. Intrarea bună, găsită cu ajutorul cuiva din teatru, m-a condus direct pe scenă. Din spate, cum îi vedeam, 10-12 actori cântau, balansându-şi mâinile pe lângă trupuri.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• The imaginarium of doctor Afrimus - Câtă speranţă de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Fabulos, -oasă, fabuloşi, -oase, adj. 1. (Despre sume de bani, preţuri, averi), care depăşeşte orice închipuire; enorm, extraordinar. 2. Care aparţine lumii fabulelor, a legendelor, a mitologiei; fantastic, minunat. 3. (adesea substantivat, n.) Imaginar, ireal. - Din fr. fabuleux, lat. fabulosus.
  Fabulosul. O noţiune care se regăseşte cu greu în teatru, în timp ce cinematograful abundă de Harry Potter-i, Frăţii de Inele, Alice-e în ţara minunilor sau Doctor-i Parnassus. Să ne gândim doar la munţii suspendaţi din Avatar, nu se califică ei în categoria "fabulos"? Filmele trăiesc acum din această fantezie debordantă convertită la 3, 4, x D ori IMAX pentru a face faţă asaltului cinematografului de acasă, piratat de pe net. În teatru, apelul la fabulos are alte rosturi. Dramaturgia contemporană, în mare parte austeră, interesantă prin temă şi replică şi mai puţin prin spectaculos, a reîntors teatrul la minimalism, la relaţii, la un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un eșec de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Aproximativ douăzeci de texte scurte ale apreciatului scriitor israelian Hanoch Levin, se reunesc în “Câtă speranţă”. Este “un spectacol de Radu Afrim”, ce presupune şi o adaptare a textelor în funcţie de viziunea regizorală, după cum exemplifică şi monologul din debut “Cum mi-am întâlnit soţul” în care se comentează ironic personalitatea sa controversată.
  Textele scurte ale lui Hanoch Levin, se axează pe numeroase tipologii, selectate din viaţa reală, cu scopul de a arăta falsa lor prcepere a ofertelor existenţei, cauzată şi de singurătatea fiecărui individ, animat de o dorinţă de comunicare. Prin efectuarea selecţiei, regizorul mărturiseşte că ar fi descoperit în demersul fiecărui personaj,“speranţa”. Este însă, împlinită superficial prin discuţii sterile şi dictată de ambiţii personale. Motivarea falsei speranţe, regizorul nu o mai evidenţiază convingător în spectacolul său.
  Un personaj îşi doreşte un partener
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Teatru: Câtă speranță (20 de tripuri deep) de Cristina Petrescu sursa: Metropotam
  Am stat mult sa ma gandesc cum sa incep si ce sa va povestesc despre noua piesa a lui Radu Afrim de la Odeon. Odata suprimate impulsurile impresiilor "la cald", pot sa va spun ca spectacolul Cata speranta este realizat din scurte piese, scheciuri si monoloage din lucrarile dramaturgului israelian Hanoch Levin. Douazeci, cum zice si subtitlul, de "tripuri". Ca-s deep sau nu, e foarte discutabil. Ca-s tripuri e incontestabil.
  Trip [eng.] = 1. suma senzatiilor din timpul unei "sesiuni" de consum de droguri; 2. experienta nebuna, aiurea, haotica. In acest context, o sa ne placa sa credem ca referirile sunt la sensul al doilea, altfel o sa ne intrebam aparte ce a fumat dl. Afrim, ca tare ne-ar fi prins bine si noua in timpul celor 3 ore fara pauza de scheciuri absurde, nebune, aiurea, haotice. Trippy, cum s-ar zice.
  Spectacolul incepe cu un monolog ingenuu al actritei Virginia Rogin care ne povesteste cum si-a intalnit sotul la o piesa de teatru "de-a lui Afrim ala", la care a fost
  Citeste tot pe Metropotam
• “Câtă speranţă”… sau cabaretul cu angoase de Alexandru Bumbaş sursa: Yorick
  N-aş putea vorbi despre ultimul spectacol al lui Radu Afrim folosind aprecieri de tipul „îmi place/ nu-mi place” sau „e un spectacol bun/ e un spectacol prost”, întrucât, „Câtă speranţă”, pus în scenă la Teatrul Odeon din Bucureşti, nu poate fi încadrat în astfel de limite.
  Din punctul meu de vedere, limitele lui nici măcar nu pot fi stabilite cu precizie deoarece îmi pare că, de data aceasta, regizorul ne pune în faţă o adevarată ars poetica a întregii sale creaţii regizorale. „Câtă speranţă” este un spectacol de aproape 3 ore, în care Radu Afrim reuşeşte să înglobeze întregul său univers creator, şi totodată, reuşeşte să expună propria concepţie despre artă, despre lume şi, poate, despre viitor. Este un spectacol în care regăsim afrimismul în toată complexitatea lui: personajele cu identităţi incerte, simboluri şi metafore animaliere, song-uri halucinante, costume kitsch şi stări extreme ale unor conştiinţe
  Citeste tot pe Yorick
• Iaacovi şi Leidental - un puzzle cu o mie de întrebări de Livia Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Iaacovi şi Leidental pare la prima vedere un puzzle complicat. Care necesită multă răbdare pentru a-l descifra. Cu toate astea, este un puzzle atât de fascinant încât nu te lasă în pace până nu-l rezolvi. Mai mult, care nu te lasă în pace nici măcar după ce l-ai terminat.
  Umbre care apar şi dispar, un copac chel pe scenă şi trei nefericiţi care nu ştiu ce să facă cu fericirea. Un univers parcă desprins din romanele lui Murakami şi o poveste reeditată după Aşteptându-l pe Godot. Iaacovi şi Leidental amintesc de Gogo şi Didi în neputinţa lor de a fi fericiţi pe cont propriu, sfârşind tot nefericiţi, dar împreună. Elementul nou cu care surprinde textul lui Hanoch Levin este personajul feminin, potenţialul sens în viaţa lipsită de sens a cuplului Iaacovi-Leidental.
  Este o lume ciudată, iar ceea ce se întâmplă în ea e violent şi dureros. Câteodată nu înţelegi ce se petrece, dar continui să te uiţi captivat. Eşti ademenit de aceste
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Funeralii şi nuntă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de Marius Onică sursa: Art Act Magazine
  Destul de bine potrivită ca moment calendaristic, pentru că ne mai străduim încă să ieşim din iarnă, piesa lui Hanoch Levin, Funeralii de iarnă, a avut premiera mondială în limba maghiară şi premiera pe ţară la Cluj-Napoca , în data de 19 martie.
  Hanoch Levin este unul dintre cei mai prolifici dramaturgi evrei dar destul de puţin montat la noi, dacă nu chiar foarte puţin. În 2006, Radu Afrim a pus în scenă Krum la Teatrul Naţional din Timişoara. O altă montare , cu aceeaşi piesă a avut loc la Teatrul din Târgu Mureş. Tot Afrim a montat Câtă speranţă, un scenariu după schiţele lui Levin. Problematica adusă in creaţiile sale este una modernă, contemporană dar şi etern umană, viaţa de familie, convenţiile sociale, egoismul, moartea, însingurarea individului, fatalitatea, absurdul existenţial, minciuna şi ipocrizia, ca arme ale supravieţuirii.
  Piesa burlescă, dar plină de fior dramatic, Funeralii de iarnă are o intrigă plină de
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Viaţa - ca o bombă cu ceas de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  "Meşteşugul vieţii" spune o poveste tristă. Cu atât mai tristă cu cât e general valabilă. Indiferent cât e de frumoasă sau grea, bogată sau guvernată de rutină, viaţa trece. Studiu de caz: viaţa în doi.
  Un simulacru de pat dublu în care un cuplu trecut demult de prima tinereţe îşi exhibă angoasele, frustrările, neîmplinirile. O analiză pătimaşă a nefericirii în doi, un duel cinic şi feroce al omului cu cel de lângă el, un conflict arbitrat de timpul ce implacabil se consumă consumând. El şi Ea se cunosc atât de bine încât nu mai au ce descoperi, acoperi, refrişa sau ce aparenţe salva. Îşi hrănesc demonul interior cu accese de furie alternate cu momente de deznădejde iar căsnicia este o condamnare pe viaţă.
  Iona este nefericit pentru că se consideră victima unui război nedrept. Îşi răstoarnă din pat soţia pentru că aceasta a îndrănit să viseze. Or, în patul conjugal evadarea este inadmisibilă, visul fiind cea mai la
  Citeste tot pe Port.ro
• Când bomba cu ceas ticăie pe umărul vieţii de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  'Viata e ca o bomba cu ceas/ tic-tic, tic-tic' – sopteste Iona Popoh, personajul principal din spectacolul 'Mestesugul vietii' de Hanoch Levin, regizat de Felix Alexa la Teatrul Bulandra, Sala Izvor. 'Viata e ca o bomba cu ceas/ tic-tic, tic-tic/ o car dupa mine/ tic-tic, tic-tic' – canta Ada Milea (inregistrare) in aceasta montare. De acest 'pericol' isi da seama Iona (interpretat de Razvan Vasilescu) dupa 30 de ani de casnicie cu Leviva (Dana Dogaru). Aceasta metafora ar putea fi motivul dorintei regizorului Felix Alexa de a crea 'un spectacol care sa trezeasca in noi angoasele cele mai ascunse', dupa cum spune el in caietul-program, intrebandu-se totodata: Cat de ridicol si terifianta poate fi trecerea noastra prin viata? Cat de tare ne pacalim in noi insine, in multe momente, pentru a putea trai, aparent linistiti si multumiti, mai departe o existenta calduta, netulburata de adevaruri dureroase?
  Piesa acestui 'prolific' dramaturg israelian are ca mecanism 'dimensiunea
  Citeste tot pe Jurnalul
• Falsă pledoarie pentru căsnicia ratată de Monica Andronescu sursa: Adevărul literar și artistic
  Piesa cu care Teatrul Bulandra a deschis stagiunea, „Meşteşugul vieţii“, un spectacol în regia lui Felix Alexa, îi prilejuieşte omului contemporan un dialog cu sine însuşi.
  Înscriindu-se într-un fel de poetică regizorală personală, montarea de la Sala Izvor, pe un text al dramaturgului israelian Hanoch Levin, îşi propune, la prima vedere, să desfacă mecanismele după care funcţionează un cuplu la 30 de ani de la căsătorie. Poetica personală presupune un tip de abordare valabilă atât pentru piesele clasice, cât şi pentru cele contemporane, prin care Felix Alexa gândeşte textul dinspre interior spre exterior, dinspre detaliu către lumea cea mare...
  O anume limpezime a textului, lăsat să existe în toată frumuseţea lui, confundabilă la prima vedere cu ceea ce s-ar putea numi „o regie discretă", este cea mai importantă dintre caracteristicile spectacolului de la Teatrul Bulandra. Dar, în acest caz, tocmai „regia discretă" face ca motoarele
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Premiera la Bulandra - Mestesugul vietii, de Hanoch Levin de Cristina Petrescu sursa: Metropotam
  Probabil ti s-a intamplat sa stai treaz noaptea, ascultand cu scarba cum alaturi de tine sforaie linistit partenerul de viata si sa iti spui cu obida "sunt terminat"; "undeva pe lumea asta exista viata si eu n-am trait-o". Si apoi, inciudat pe sforaitul nepasator si visele profunde ale celui de alaturi, sa i le strici, rasturnandu-l, cu tot cu pat, pe jos.
  Asa incepe noua premiera la Bulandra, Mestesugul vietii de Hanoch Levin. Chiar daca nu ti s-a intamplat inca momentul descris mai sus, iti recomandam sa vezi piesa dramaturgului israelian, desi e foarte dura si amara. Poti insa sa o iei cu ochii inchisi, profilactic, pentru anii care urmeaza, pentru ca, asa cum spune unul dintre personaje, "batranetea e cel mai bun leac pentru casnicie", dar asta afli mult mai tarziu.
  Sinopsis: Yona si Leviva Popoch sunt casatoriti de 30 de ani. Convietuiesc insa nu ca un cuplu fericit, ci ca doi oameni trecuti bine de a doua tinerete, ai caror copii au plecat deja in vietile lor,
  Citeste tot pe Metropotam
• Meşteşugul vieţii şi cel al teatrului de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Există un set de ingrediente care fac specificul „meniului“ după care poţi recunoaşte Teatrul Bulandra – e ultimul rămas în Bucureşti în care, invariabil, decorurile sînt ample, arhitectonice, somptuoase, inhibatoare, îşi asumă riscul de a frecventa cu maximă reticenţă textul contemporan, are o foarte bună şcoală de actorie şi aduce în distribuţii cei mai apreciaţi dintre artiştii generaţiei de aur. Bulandra e, carevasăzică, un adevărat teatru de artă.
  Şi la Bulandra a revenit, acum, Dana Dogaru la rolurile principale: împreună cu Răzvan Vasilescu (ca soţ ahtiat după o altă viaţă) şi Dan Aştilean (vecinul cu rol de catalizator, imagine vie şi mişcătoare a singurătăţii), în Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin, în regia lui Felix Alexa. În cea mai mare parte a lui, spectacolul e un duo al unor actori cu enormă experienţă şi la fel de mult talent (dacă una n-o fi presupunînd-o şi pe cealaltă), cărora regia nici nu le
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Meşteşugul vieţii”, o meserie ratată… de Monica Andronescu sursa: Yorick
  O trăsătură comună spectacolelor montate de Felix Alexa este un amestec de rafinament al regiei, care îşi propune în primul rând să pună în evidenţă actorul, cu o anume discreţie în ceea ce priveşte „lectura“ textului în scenă, dublată de o coerenţă care rămâne valabilă chiar şi în incoerenţe, de obicei asumate…
  În această linie se înscrie şi cea mai recentă dintre premierele regizorului, „Meşteşugul vieţii“ de la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, cu Dana Dogaru, Răzvan Vasilescu şi Dan Aştilean în distribuţie. Un text contemporan, care-i aparţine dramaturgului israelian Hanoch Levin, „Meşteşugul vieţii“ îi permite lui Felix Alexa să jongleze exact cu ceea ce-i place lui mai mult şi să-şi pună în valoare stilul. Vorbim despre un regizor compatibil mai degrabă cu montările în care accentul cade pe psihologia personajului, interesat mai puţin de spectacole grandioase.
  O anume limpezime a textului, lăsat să existe
  Citeste tot pe Yorick
• Doi pe un... pat de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Trăim într-o lume în care comunicarea devine de la o zi la alta, o mare problemă. Fenomenul e în degringoladă din diverse motive, în comunicarea între mai marii puterii cu simpli lor concetățeni, în mass media cu aceia aleși drept scop al adresării, până la comunicarea de bază, intimă, necesară existențial unui cuplu.
  Pe acest motiv al comunicării, William Gibson a scris “Doi pe un balansoar”, o piesă ce a înregistrat un mare succes. Aleksandr Ghelman – “Doi pe o bancă”, un alt succes. Dramaturgul israelian Hanoch Levin atacă același motiv, dar alege un cuplu vârstnic care după treizeci de ani de căsnicie, suferă din lipsa comunicării. Alt aspect, cu o altă tentă stilistică a scrierii, dar aceiași temă spinoasă și actuală cu șanse de succes teatral.
  Hanoch Levin are la activ peste cinzeci de piese jucate și apreciate pentru scriitura lor specială prin care atacă grave și diverse probleme ale lumii contemporane. “Meșteșugul
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Meşteşugul vieţii de Cristiana Gavrila sursa: BeWhere
  Plictiseala de celălalt până când viaţa toată se transformă într-o mare ratare. Obişnuinţa – ca nevoie de celălalt pentru a căpăta un sens după o viaţă întreagă. Acestea sunt două ipostaze ale cuplului, tratate în "Meşteşugul vieţii" de Hanoch Levin.
  
  Chiar şi în Scaunele lui Eugene Ionesco, pe care tot regizorul Felix Alexa l-a semnat, la Bulandra, viaţa cuplului este mai blândă, pentru că ura se naşte dintr-o ratare privită cu candoare. Acolo, aşteptarea celor doi bătrâni respiră în toate replicile într-un „ai fi putut să fii”, aici nu se mai poate nimic.
  Totul a trecut, iar senzualitatea, care îi lega, a dispărut odată cu trecerea timpului. El – Răzvan Vasilescu – vrea o schimbare radicală. Ea – Dana Dogaru – ştie că trebuie să-l calmeze. Dar metodele, replicile şi soluţiile ei sunt mereu aceleaşi, lucru care îl aduce la demenţă pe el şi îl omoară cu fiecare sunet.
  Viaţa lor şi viaţa, în general,
  Citeste tot pe BeWhere
• TEATRU: Meşteşugul vieţii de Radu Polcovnicu sursa: Revista Flacăra
  La Teatrul „Bulandra“, Felix Alexa a montat „Meşteşugul vieţii“, de Hanoch Levin, un important dramaturg israelian. Distribuţia s-a dovedit de excepţie nu doar în box-office, ci şi pe scenă.
  Ce mai rămâne după 30 de ani de căsnicie? Cel mai des, o rutină. Îl ştii deja foarte bine pe celălalt de lângă tine, ştii cum funcţionează mecanismele gândirii lui şi îi anticipezi reacţiile. Însă natura umană păstrează germenele nemulţumirii şi, implicit, al revoltei. Te poţi foarte bine complace, dar poţi să te şi împotriveşti. Împotriva acestei rutine, împotriva lucrurilor mărunte care îţi corodează existenţa, împotriva vieţii. Unde este măreţia în toate acestea? – e o întrebare pe care o lasă să se subînţeleagă protagonistul piesei. El, bărbatul, se trezeşte într-o noapte că s-a săturat de această existenţă şi vrea să plece de acasă. E cinic sau tumultuos, ludic sau anxios,
  Citeste tot pe Revista Flacăra

Discutii:

propune tema de discutie