Nu sunt răspunsuri definitive, ci răspunsuri-întrebări. Un ingredient esențial pentru experiența cu care m-a obișnuit UNTEATRU: teatrul ca artă a ne-siguranței, a proiectării „fără scăpare” în scenă, aproape de actori și de lumea căreia îi dau suflet.
„Dumnezeu a căutat în inima lui tainică
un cuvânt
Să binecuvânteze vieţuitoarele de sub el.
Dar oricât a căutat și
A cerut duhurilor să trăiască iar,
Neauzind nici o muzică din acea odaie
A înțeles cu o durere arzătoare, aprigă,
Că nu avea de dăruit nici o binecuvântare.” (Harold Pinter, Dumnezeu) – traducerea Andreea Nanu
* * *
Prietena mea: „Vreau să stau în față!”
Eu: „Bine, dar eu stau la margine… să știu că pot ieși!”
…Nu am calculat bine. De la UNTEATRU nu se poate ieși. Din piesa care prinde viață pe scândurile vechi, cu câteva scaune și cu doi-trei actori, nu se poate evada. Oriunde ai sta, nu te poți feri, nu există nici un cotlon în care
Citeste tot pe
Ziarul Metropolis