regizor caut piesa

Piese de Henrik Ibsen

adauga piesa

An Enemy of the People

Suntem într-un oraş a cărui prosperitate este strâns legată de complexul balnear şi în care primăriţa Stockmann este prinsă între Consiliul Investitorilor de la complexul balnear şi adevărul relevat de medicul balneolog al băilor, Martha Stockmann : apa cu care oamenii se tratează este contaminată. Se închid băile sau nu? Cine îşi asumă costurile şi riscurile? Presa locală, reprezentată de Hovstad, jurnalista în căutarea adevărului, şi Aslaksen , proprietara ziarului şi a tipografiei, trebuie să facă o alegere: dezvăluie sau muşamalizează? Martha rămâne singură, aşa cum rămân de obicei cei ce spun adevărul cu orice preţ.

Casa cu papusi

Femeie inteligentă și soție devotată, dar care fusese tratată toată viața doar ca o păpușă răsfățată, Nora își dă seama că nu este apreciată pentru ea ca persoană, ci doar pentru imaginea pe care i-o atribuia soțul ei. În urma unor discuții din care reiese nemulțumirea soțului față de spiritul ei de independență și dorind să-și poată manifesta liber personalitatea, Nora își părăsește căminul.

Catiline

The main character in this historical drama is the noble Roman Lucius Catilina, based on the historical figure of Catiline. He is torn between two women, his wife Aurelia and the Vestal virgin Furia.

Doamna înger din Ustraat

nspired by the life of Inger, Lady of Austraat. The play reflects the birth of Romantic Nationalism in the Norway of that period, and had a strongly anti-Danish sentiment. It centers on the Scandinavia of 1510–1540 as the Kalmar Union collapsed, the impacts of the Reformation were becoming evident in Norway, and a last desperate struggle was being mounted to maintain Norwegian independence. Its initial sentiments were so strongly anti-Danish that Ibsen ultimately toned them down.

Femeia marii

This symbolic play is centred around a lady called Ellida. She is the daughter of a lighthouse-keeper, and grew up where the fjord met the open sea; she loves the sea. She is married to Doctor Wangel, a doctor in a small town in West Norway (in the mountains). He has two daughters (Bolette and Hilde) by his previous wife (widowed), and he and Ellida had a son who died as a baby. This put big strains on the marriage. Wangel, fearing for Ellida’s mental health, has invited up Arnholm, Bolette’s former tutor and now the headmaster of a school, in hope that he can help Ellida. However, Arnholm thinks that it is Bolette waiting for him and he proposes. She agrees to marry her former teacher, because she sees this as her only opportunity to get out into the world. Some years earlier Ellida was deeply in love and engaged to a sailor, but because he murdered his captain he had to escape. Nevertheless, he asked her to wait for him to come and fetch her. She tried to break the engagement but he had too great a hold over her. The sailor then returns all these years later to claim her. However she then has to choose between her love or her husband. Dr Wangel finally recognizes her freedom to choose since he understands that he has no other options. This goes in his favour as she then chooses him. The play ends with the sailor leaving and Ellida and Wangel taking up their lives together again.

Ghosts

Într-o societate încremenită în fixisme puritane și egoiste, o mamă iubitoare trăiește drama de a fi nevoită să-i dezvăluie fiului un adevăr rușinos pe care îl ascunsese cu grijă întreaga viață: acela că tatăl lui, în ciuda aparențelor, este un om josnic și desfrânat. Din păcate și fiul moștenește aceleași trăsături de caracter.

Hedda Gabler

O femeie comună, cu nimic excepțională, prinsă într-o căsătorie fără dragoste, este total nemulțumită de viața ei. Ea caută extraordinarul, are pretenții exagerate de la cei din jur și nu face decât să genereze ea însăși nemulțumirea acestora.

John Gabriel Borkman

The Borkman family fortunes have been brought low by the imprisonment of John Gabriel who used his position as a bank manager to speculate with his investors' money. The action of the play takes place eight years after Borkman's release when John Gabriel Borkman, Mrs. Borkman, and her twin sister Ella Rentheim fight over young Erhart Borkman's future.

Împărat şi Galilean (Kejser og Galilæer)

Piesa este despre împăratul roman Iulian Apostatul și se petrece între anii 351-363, perioadă conflictuală între creștinism și elenism. Deși este crescut ca un creștin, Iulian are îndoieli despre religie, merge la Atena să studieze și, în cele din urmă, renunță la crștinism și redevine adeptul vechilor zei: Apollo, Cybele și Dionysos Cu toate că, ajuns împărat permite libertatea religoasă a tuturor cetățenilor, datorită atitudinii sale este privit ca un antichrist și este ucis de un fost prieten.

Little Eyolf

The story of the Allmer family. At the outset of the play, the father, Alfred, has just returned from a trip to the mountains. While there, he resolved to focus foremost on raising his son Eyolf, rather than continue work on his book, Human Responsibility. Eyolf is paralyzed in one of his legs, and thus his life is a sheltered one. He craves more than anything else to live the life of a normal boy, but his father knows that this is not possible. As such, Alfred wants to turn Eyolf towards loftier, intellectual pursuits.

Love's Comedy

Two students – Falk and Lind – are staying at the country house of Mrs. Halm, romancing her two daughters Anna and Svanhild. Lind has ambitions to be a missionary, Falk a great poet. Falk criticises bourgeois society in his verse and insists that we live in the passionate moment. Lind’s proposal of marriage to Anna is accepted, but Svanhild rejects the chance to become Falk’s muse, as poetry is merely writing, and he can do that on his own and without really risking himself for his beliefs.

Olaf Liljekrans

Peer Gynt

Peer Gynt is the son of the once highly regarded Jon Gynt. Jon Gynt spent all his money on feasting and living lavishly, and had to go from his farm as a wandering salesman, leaving his wife and son behind in debt. Åse, the mother, wished to raise her son to restore the lost fortune of his father, but Peer is soon to be considered useless. He is a poet and a braggart, not unlike the youngest son from Norwegian fairy tales, the "Ash Lad", with whom he shares some characteristics.

Pillars of Society

Karsten Bernick is the dominant businessman in a small coastal town in Norway, with interests in shipping and shipbuilding in a long-established family firm. Now he is planning his most ambitious project yet, backing a railway which will connect the town to the main line and open a fertile valley which he has been secretly buying up. Suddenly his past explodes on him. Johan Tønnesen, his wife's younger brother comes back from America to the town he ran away from 15 years ago. At the time it was thought he had run off with money from the Bernick family business and with the urge to avoid scandal because he was having an affair with an actress. But none of this was true. He left town to take the blame for Bernick, who was the one who had actually been having the affair and was nearly caught with the actress. There was no money to take since at the time the Bernick firm had been almost bankrupt.

Rosmersholm

the theme of the play is social and political change, in which the traditional ruling classes relinquish their right to impose their ideals on the rest of society, but the action is entirely personal, resting on the conduct of the immoral, or amoral, "free thinking" heroine, Rebecca, who sets herself to undermine Rosmer's religious and political beliefs because of his influential position in the community. Rebecca has abandoned not only Christianity but, unlike Rosmer, she has abandoned the whole ethical system of Christianity as well. Possibly she may be taken as Ibsen's answer to the question of whether or not Christian ethics can be expected to survive the death of the Christian religion.

The Feast at Solhoug

The play opens on the day of the feast celebrating the third wedding anniversary of the wedding of Bengt Guateson and Margit. Erik of Hogge, a friend of Knut Gesling, the King's sheriff, and Knut himself are seeking permission for Knut to marry Margit's sister, Signe. Knut, a warlike man, is advised that he must demonstrate peaceful ways for a year before Margit will support the marriage. They are invited to the feast, under pledge that they will be peaceful that night. They depart to look for Margit's kinsman, Gudmund Alfson, who they know to be outlawed and suspect to be nearby. Once they depart and her husband leaves, Margit speaks of her regret in marrying Bengt Gauteson, even though he was a wealthy older landowner. Gudmund Alfson arrives. Margit, who has loved him since he departed three years earlier, treats him poorly until she realizes that, although once close to the king, he has been outlawed and is on the run. She then dreams of marrying him and obtains poison to administer to Bengt. Meanwhile Gudmund speaks to Signe, who has grown up since he last saw her, expressing his love.

The Master Builder

Halvard Solness is the middle-aged Master Builder of a small town in Norway who has become a successful architect of some distinction and local reputation. One day while having a visit from his friend Doctor Herdal, Solness is visited by Hilde Wangel, a young woman of twenty-four from another town whom the doctor promptly recognizes from a recent trip. Soon after the Doctor leaves and Solness is alone with Hilde, she reminds him that they are not strangers and that they had previously met in her home town ten years ago when she was fourteen years of age. When Solness does not respond to her quickly enough she reminds him that at one point he had made advances upon her, offered a romantic interlude, and promised her "castles in the sky" during their encounter, which she believed. He denies this and she gradually convinces him, however, that she can assist him with his household duties and he takes her into his home.

The Vikings of Helgeland

The plot take place during the time of Erik Blood-axe (c. 930–934) in the north of Norway in historic Helgeland, a time in which Norwegian society was adjusting from the tradition of Old Norse Sagas to the new era of Christianity. It concerns the arrival of Ornulf, who with his 7 sons is seeking his daughter, Dagny, and foster-daughter, Hjordis, who were abducted and married by Sigurd and Gunnar, respectively. Tragedy compounded by conceptions of honour and duty lead to the deaths of all of Ornulf's sons, Sigurd (who is killed by Hjordis), and Hjordis (by suicide). The plot is reminiscent of the Germanic myth of Sigmund and Brynhilde.

The Warrior's Barrow

In the center of the scene a huge barrow upon which is a monument decked... But are the warriors of the South less fierce?

Rața sălbatecă (Vildanden)

Cei din jur profită de bunătatea lui Hjalmar - un om talentat, dornic să inventeze ceva - și îl tratează cu dispreț și îl mint. Are revelația acestei situații doar când descoperă din întâmplare că a avut o căsătorie de paravan, iar copilul pe care îl credea al său este de fapt al boierului căruia îi era recunoscător că îl ajută financiar, credea el, dezinteresat.

When We Dead Awaken

Irene, o tânără fată este îndrăgostită de sculptorul căruia îi servește drept model. Pentru că este de părere că o relație cu fata ar fi în detrimentul operei sale, acesta refuză să aibă o relație cu ea. Dar odată cu terminarea sculpturii, el rămâne secătuit și nu va mai crea nici o operă. Peste ani, când o reîntâlnește pe Irene, regretă greșeala din tinerețe și dă o șansă acestei iubiri.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Henrik Ibsen 

editeaza

• 1
• 2

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Henrik Ibsen

• Cum a devenit Nora păpuşa Barbie de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Nora ucide cu focul de armă din final sistemul patriarhal care a ţinut-o închisă de-a lungul timpului
  Spectacolul a avut efecte diverse în funcţie de locul reprezentării, dar cel puţin o femeie a divorţat după ce l-a văzut
  Cum a devenit Nora păpuşa Barbie
  S-a spus despre „Nora” lui Ostermeier că este un spectacol extraordinar, dar au fost voci care sau ridicat împotriva faptului că la final eroina lui Ibsen îl împuşcă pe soţul ei, imediat după ce l-a anunţat că îl părăseşte.
  Regizorul însuşi a admis la întâlnirea cu presa pe care a avut-o la Bucureşti înainte de spectacol că se îndoieşte de această idee pe care a avut-o, deşi ea a venit dintr-un impuls „sănătos” pe care l-a rezumat în cuvintele: „De o sută de ani vă uitaţi la Nora şi n-aţi înţeles-o cu adevărat niciodată.”
  Sigur, gestul radical s-ar putea pune pe seama faptului că Nora trăieşte într-o cultură a violenţei, că ascultă muzică cu un beat agresiv
  Citeste tot pe Gândul
• Thomas Ostermeier aduce la Bucureşti o „Nora“ contemporană de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Regizor celebru, Ostermeier este şi un manager strălucit, un exemplu pentru întreaga Europă, foarte ezitantă când e vorba să acorde credit tinerilor artişti
  Ajutat de statura lui impresionantă, teutonă - Thomas Ostermeier zâmbeşte deja liniştit posterităţii
  Director artistic al Teatrului Berliner Schaubuhne, unul dintre cele mai dinamice din Berlin şi din Europa, consilier artistic şi asociat al Festivalului de la Avignon în 2004, Thomas Ostermeier este unul dintre oamenii de teatru europeni cu cea mai rapidă ascensiune din ultimul deceniu.
  Născut în septembrie 1968 la Soltau, cu un tată militar şi o mamă vânzătoare, Ostermeier a studiat regia la Berlin începând din 1992, fiind remarcat încă de la premiera cu care a absolvit, în 1996. Ca profesionist debutase deja în 1993 la Weimar, ca actor şi asistent de regie.
  Primul său spectacol i-a adus rapid numirea ca director artistic al Deutsches Theater Berlin unde a funcţionat până în 1999,
  Citeste tot pe Gândul
• Miss Nora Rasch, a Molotov cockteil made by Thomas Ostermeier de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Rece şi fierbinte. Foc în gheaţă. Furia Norei explodează în sunetul clar, metalic, repetat al pistolului. Nora face un gest total, radical, imposibil de ignorat, îşi ucide soţul şi evadează din casa de păpuşi. Doar că afară nu o aşteaptă nimic.
  Rar am văzut la teatru un discurs logic, bine argumentat, coerent şi excelent pus în practică. Nu ştiu dacă trebuie să fii neapărat neamţ pentru asta, dar Thomas Ostermeier este, iar bunul simţ german (= logică) s-a văzut în spectacolele sale. Un silogism complex perfect bazat pe hiperrealismul social şi exprimat rece, brechtian. Două spectacole legate simbiotic, consecutive, având corespondenţe pe detalii, urmărind traiectoria unui personaj din unghiuri multiple, aproape filmic. Cele două spectacole de la Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, Nora şi Concert la cerere au claritatea obiectivului unei camere de filmat şi forţa unei bombe.
  Un silogism perfect... nefericit
  Siguranţă, libertate,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ostermeier despre femeie si demonii ei de Olivia Grecea sursa: Manimfest.ro
  Interesul lui Ostermeier pentru problemele societăţii contemporane şi, în special, problemele femeii de azi este reflectat de dipticul Concert la cerere – Nora, spectacolele cu care a fost prezent la Festivalul Naţional de Teatru 2007. Ambele “au rupt” gura publicului, deşi ‘formatul’ este, în ambele cazuri, puţin uzual.
  În primul rând frapează scenografia a la spaţiul german, cu un decor hiperrealist care face ca scena să arate ca o secţiune printr-o locuinţă, cu toate obiectele casnice readymades ale realităţii cotidiene; spectatorul se simte literalmente un voyeur care vede prin cel de-al patrulea perete intimităţile existenţelor de pe scenă.
  Dacă Nora actualizează textul consacrat, în Concert la cerere acţiunea mută construieşte treptat dramatismul: o femeie intră în casă după o zi de lucru. Urmează pregătirile pentru cină, extrem de minuţioase, în care foarte multe gesturi se repetă, substituind cuvintele. Pedanteria exagerată
  Citeste tot pe Manimfest.ro
• Nora ca expresie a unui program regizoral actual de Miruna Runcan sursa: Observator Cultural
  Dupa succesul experimentului (reusit) cu Am angajat un ucigas profesionist, Radu Nica revine tot la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu cu doua propuneri, la distanta de nici doua luni. Cea dintii, Nora, adaptare semnata de Anamaria Enescu si de regizor, dupa atit de celebra piesa a lui Ibsen. Cea de-a doua, o alta adaptare, dupa Norway, today de Igor Bauersima, piesa a carei premiera absoluta la Bucuresti (Teatrul Odeon, regia Andreea Valean), acum doua stagiuni, s-a bucurat de un succes deloc neglijabil, de aceasta data reprezentata insa atit in versiune germana, cit si in versiune romaneasca de aceiasi doi actori (Ionela Acasandrei si Bogdan Ioan Saratean).
  Cea de-a doua montare citata mai sus pare oarecum cruda, insuficient inchegata in constructia tensiunilor launtrice si inter-personale ce-i combustioneaza pe tinerii eroi sinucigasi; in parte pentru ca ritmurile regiei nu sint cu strictete dozate in crescendo-ul cerut de text, in parte pentru ca tinerii actori,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Starea de adevăr de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Îndată ce intră în sală, spectatorul montării sibiene a celebrei Nore ibseniene e frapat de albul imaculat al decorului imaginat de Carmencita Brojboiu. Locuinţa familiei Helmer e una aseptică. Cei ce o populează se doresc decuplaţi în absolut de murdăriile vieţii, de orice intruziune a realului vulgar, de incidenţa cu fapte ce ar intra în discordanţă cu o existenţă ce se desfăşoară după regulile lui comme il faut. Şi asta în ciuda faptului că întreaga existenţă a Norei, a lui Torvald şi a fiicei lor, Emmy, reglată riguros de normele de respectabilitate ale unei societăţi îngheţate, se va dovedi profund viciată şi marcată de lipsa autenticităţii. Naturaleţea, sensibilitatea, înţelegerea sunt cu desăvârşire excluse din acest univers. Nora, înveşmântată într-o elegantă rochie neagră, se află în centrul scenei. Are în mână un recipient cu vopsea albă de care se slujeşte spre a îndepărta la repezeală orice urmă de murdărie.
  Citeste tot pe Revista Familia
• Nora - o gură de aer proaspăt (şi rece) de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
  Am să încep prin a spune că în stagiunea curentă a Naţionalului din Târgu-Mureş, Nora reprezintă una din extrem de puţinele propuneri onorabile pe care instituţia le face publicului. Prin urmare, din capul locului trebuie spus că acest spectacol, cu toate lipsurile lui, reprezintă de fapt gura de aer proaspăt într-un program fără vlagă şi fără vreo coerenţă.
  Propunerea pe care o face regizorul Sorin Militaru este aceea de a reciti piesa lui Ibsen folosind datele contemporaneităţii, respectiv avem de a face cu o familie care trăieşte într-un mediu steril (redat prin decorul confecţionat din material termopan), arid (redat prin economia de obiecte prezente în scenă şi prin liniile trasate ferm ale decorului, precum şi prin economia de culoare), un mediu al îmbogăţiţilor care se trezesc puşi în faţa unei dileme morale. Torvald, capul familiei, este pentru toată lumea exemplu de verticalitate şi moralitate, un om cu principii ferme şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• O femeie întoarsă cu spatele de Ioana Petcu sursa: Revista Cronica
  Preambul când reflectoarele se sting
  Finalul spectacolului, aplauzele şi plecarea – câte sentimente, câte contradicţii, câte reţineri, cât entuziasm şi câtă sclipire… Mi-a plăcut mereu să respir aerul scenei după ce s-au retras ultimii oameni, să ating puţin mobilele, să reţin la modul aproape egoist, numai şi numai pentru mine, cadre de pe platforma golită de actori. Ca un aparat de fotografiat adun imagini: un papion lăsat pe un colţ de masă, pahare în dezordine, câteva hârtii rupte, împrăştiate pe podeaua pe care au rămas urme din vremea altor reprezentaţii, o cutie de scrisori puţin înclinată pe un perete, un pantof alb răsturnat. Stau aşa, printre ele, un anonim, un ultim om care părăseşte sala dus de gânduri. Magia s-a terminat, dar magia continuă în fiecare. Pe hol, în lumina neoanelor ne întâlnim din nou aceeaşi, prieteni, regizori, actori, critici – persoane pe care le-am uitat timp de câteva zeci de minute în
  Citeste tot pe Revista Cronica
• N.O.R.A, Caracala si Ibsen de Dana Tabrea sursa: Ziarul de Iași
  Intrebarile cu care ne confrunta aceasta reprezentatie ramin deschise: Cita realitate poti suporta?, Cine esti tu?, Cine sint eu (Esti sigur ca esti pregatit sa auzi)?, Ce iti este permis sa sacrifici in numele iubirii?, Cit poti ierta?, Daca nu stii inca ce s-ar intimpla (daca ai face urmatorul lucru), nu crezi ca e timpul sa afli?...
  Vineri, 20 mai, la Ateneul Tatarasi a avut loc premiera spectacolului N.O.R.A, adaptare dupa O casa de papusi de Henrik Ibsen. Regia: Florin Caracala. Distributia: Victor Bitiusca (Torvald), Ioana Lefter (Nora), Alina Mindru (Doamna Linde), Iustin Surpanelu (Krogstad). Scenografia: Ioana Murariu, video concept: Andrei Cozlac & Mihai Apostu, design Ambiental: Oana Pricop & Minodora Lungu. Spectacolul se va mai juca pe 27 mai, ora 19.
  Pentru Florin Caracala, un regizor cu viziune, jongling cu extremele (sublim - ridicol), cu un simt aparte al dozarii scenice, folosind proiectii video de efect, "N.O.R.A" transpune o stare de spirit. "N.O.R.
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Trilogia feminină de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  În ultimii doi ani, criticul de teatru Cristina Modreanu a gîndit şi a implementat un proiect de repoziţionare a femeii-artist în spaţiul teatral românesc. Pornind de la predominanţa covîrşitoare a bărbaţilor în regia de teatru şi a rolurilor principale majoritar masculine în spectacole şi filme, ea a creat un program exclusiv feminin, care include regizoare şi actriţe, selectate în urma unui concurs de proiecte şi a unui casting, în care sînt redescoperite personajele (feminine, dar şi cele masculine, privite din perspectivă feminină) din opera lui Ibsen şi aduse în contemporaneitate. Proiectul „Surorile Heddei. Susținerea femeilor-artist în teatrul din România și Estul Europei“ a cîştigat grant-ul Ibsen Scholarships 2014 (iniţiat de guvernul norvegian în 2007). Producţiile acestui proiect sînt de văzut pe scene bucureştene şi au fost incluse în „Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti #2“ (12-15 noiembrie). Spectacolele sînt
  Citeste tot pe Dilema veche
• Note de şantier de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Nora de Henrik Ibsen. Nora sau Casa cu păpuşi. Text din 1879 al unuia dintre "greii" dramaturgiei universale. Montat 138 de ani mai târziu la unteatru, unul dintre "greii" teatrului independent românesc. Avanpremieră, în două reprezentanţii de final de mai 2017. Premieră, nu se ştie exact când. Poate în iulie, poate la toamnă.
  Ce se poate spera e că premiera va oferi publicului un spectacol mai legat, mai coerent, (mult) mai asumat şi interiorizat de actori. Şi, mai ales, mai scurt! Cu tot respectul pentru venerabilul norvegian, faimosul său text nu rezistă, decât parţial, trecerii timpului.
  Din păcate, Zsuzsánna Kovács, regizoarea maghiară care a debutat la unteatru stagiunea trecută cu Liliom, repetă greşeala făcută de Vlad Cristache cu Deşteptarea primăverii de Franz Wedekind la Mic. Ambii regizori au decis să reproducă cvasi-fidel textele originale, nici unul neavând inspiraţia de a renunţă la porţiunile redundante / ultra-poetice / desuete
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Bun venit în castelul de nisip al Norei! de Oana Bogzaru2 sursa: Yorick
  Nora dezvăluie de sub o bucată de material textil tabloul familiei perfecte: ea însăși, ținând unul dintre copii în brațe, și Torvald, soțul ideal, alături de cel de-al doilea copil… „Nora” lui Henrik Ibsen, montată de Kovács Zsuzsánna la Unteatru, este o desfășurare de orgolii și putere, în centrul căreia domnește ca o dovadă a ipocriziei acest tablou, care pentru o fracțiune de secundă a surprins imaginea iubirii, a dăruirii și a înțelegerii. Nora (Florina Gleznea) zâmbește cu subînțeles – o altă surpriză care i-a ieșit de minune –, în timp ce Torvald (Liviu Pintileasa) se dă câțiva pași în spate și privește plin de mândrie cealaltă jumătate a vieții sale care se completează și se împletește perfect cu onestitatea care-i caracterizează cariera aflată în plină ascensiune. În acest moment al spectacolului, două personaje ating punctul culminant al împlinirii în viață pentru ca imediat să alunece într-o cădere
  Citeste tot pe Yorick
• Nora. Sau când se trezesc păpușileCitiți în Ziarul Metropolis https://www.ziarulmetropolis.ro/nora-sau-cand-se-trezesc-papusile/ de Andreea Nanu sursa: Ziarul Metropolis
  „Am o datorie la fel de sacră, faţă de mine însămi.” (Nora) / Am descoperit un Ibsen surprinzător la Unteatru, în ajun de Crăciun. Cunoşteam povestea Norei Helmer, pe care o „citisem” mai degrabă din perspectiva titlului O casă de păpuşi, sau Casa unei păpuşi, cu trimitere directă la Nora, eroina principală, „păpuşa” familiei şi a societăţii în care trăieşte, cărora ea ajunge să le „aparţină”.
  Spectacolul regizoarei Kovács Zsuzsánna m-a făcut să mă gândesc și la o casă de păpuși-marionete, un mic teatru sur le vif al vieții cotidiene, surprinsă într-un balet mecanic plin de ritm, culoare și umor, într-un joc al contrastelor dintre esență și aparență. Nimic nu este ce pare a fi. Însă pentru a ajunge la miez, ni se cere să traversăm mai multe lecturi ale realității; o piesă-labirint, un spectacol-laborator care aduce un Ibsen nou și actual, dar și familiar, plin de o căldură umană care nu se construiește
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Cum regia poate fi barieră talentului actorilor … de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Norvegianul Henrik Ibsen este personalitatea care a impus în secolul XIX modernitate teatrului realist în dramaturgie. “Nora” sau “O casă de păpuși”, din 1879 când a fost scrisă, e piesa mereu prezentă în repertoriul teatrelor pe toate meridianele. În piesele sale, dramaturgul dovedește constant preocuparea de a analiza mediul social prin psihologia personajelor, implicarea lor morală în conflicte. “Nora” este exemplu unei astfel de analize aplicată familiei Helmer; Trovald, un om rigid în principii, primește conducerea unei bănci, iar bucuria soției, Nora, se va spulbera prin implicarea în conflictul iscat între soț și funcționarul avocat, Krogstad; personajele sunt definite caracterial minuțios de dramaturg prin replică și manifestări în situațiile conflictuale; Ibsen face parte și din categoria dramaturgilor care în piesă, descriu amănunțit cadrele acțiunii pentru a sprijini definirea complexă a personajelor.
  Fără a preciza pe
  Citeste tot pe Spectator
• Complexul psihologic „Casa cu păpuşi“ de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Dacă mi s-ar cere să concentrez în doar câteva cuvinte ceea ce cred despre spectacolul cu piesa Nora a lui Ibsen, spectacol montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de foarte tânărul regizor Botond Nagy, aş spune mai întâi, fără nici cea mai mică ezitare, că este unul bun, cu care instituţia producătoare, regizorul, actorii şi toţi ceilalţi colaboratori au toate motivele să se mândrească.
  Numai că o astfel de caracterizare, la urma urmei convenţională, este departe de a fi de natură să mă mulţumească. Ori să acopere complexitatea faptului artistic căruia i-am fost martor. Socotesc că mult mai exactă ar fi caracterizarea că ne aflăm în faţa unei Nore simptomatice pentru vârsta regizorului (Botond Nagy este născut în 1993), pentru etapa creatoare în care se află, dar şi pentru firea lui iscoditoare. Şi aceasta fiindcă avem de-a face cu un artist curios, mereu dornic de a afla şi de a experimenta ceva nou, veşnic în căutarea,
  Citeste tot pe Adevărul
• Codul de bare al noii generații de regizori sau decodarea sistemului contemporan de relații interumane de Nona Rapotan sursa: Bookhub
  Nora de Ibsen, noul spectacol al Teatrului Maghiar de Stat Cluj, are toate șansele să aibă o viață lungă, spectactori fideli și pe măsura conceptului regizoral propus. Botond Nagy propune ceea ce mulți ar numi sintetic „spectacol total”, numai că din punctul meu de vedere ar fi prea reducționistă sintagma și în defavoarea a ceea ce propune el în realitate. Codul de bare din finalul spectacolului ține loc de orice concluzie, dar, dacă este să refacem întreg demersul artistic și să ne întoarcem acolo de unde a început totul, ne dăm seama că barele sunt peste tot, apar în toate scenele importante, doar rolul acestora schimbându-se: uneori joacă rol de gratii (cu trimitere directă la constrângerile date de niște reguli și convenții sociale depășite și/sau neasumate), alteori joacă rol de al patrulea perete, asta pentru că intensitatea emoțiilor și trărilor de acolo, din spațiul din spatele barelor este atât de mare, încât spectactorii
  Citeste tot pe Bookhub
• Spectacolul care întrece toate spectacolele de Răzvan Zlăvog sursa: Revista Tribuna
  Dacã ar trebui sã folosim termenii împrumutați culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însã mai mult decât atât. Pentru cã valoarea esteticã este secondatã de valoare existențialã. Femeia mãrii de Henrik Ibsen, adaptare scenicã de Susan Sontag, în montarea regizorului american Robert Wilson, jucat la Teatrul Național din București în cadrul Festivalului Internațional „Shakespeare” 2008, te atrage de la bun început cãtre o lecturã atentã, provocatoare, dar și spre o experiențã senzorialã în care, rãspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, ești învãluit fãrã drept de apel. Scenografia spectacolului este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcției regizorale, spectatorului i se ghideazã atenția prin accente de luminã și nuanțe. Consecutiv, ni se permite exerciþiul participativ, de compoziție. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepția sonorã pe diferite frecvențe, încadratura la nivel de mișcare și ritm al personajului, detaliile semnificative care impregneazã memoria, asigurã calitatea experienței vizionãrii spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conștiința spectatorului, care funcționeazã ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului. Se compune astfel, pe scenã, un soi de mal de insulã, în care se întrepãtrund atmosfera rece și vãluroasã, de fiord, a nordului ibsenian, cu un mod de viațã placid, rutinat. Simbolic, se creeazã un cadru propice expansiunii unei conștiințe aflate veșnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvãluie nevoia unei astfel de conștiințe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înțeleasã mai mult ca o eliberare, ca o întoarcere într-un principiu mai înalt, mai așezat, mai puternic – marea. În contra-partidã, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferã, iar tensiunea, drama, se naște odatã cu posibilitatea alegerii existențiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul urmãtor: este uman imposibil sã justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicalã, aduce cu sine – imperativ – renunțarea la propriul univers. Un alt element extrem de important care își aduce aportul la compoziþia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obține este de contrapunct cu densitatea datã de culoare, o serie de scene fiind definite prin aceastã relație. Schițarea corabiei dintr-un triunghi și un ax vertical (parcã un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferã spectacolul. Astfel, forma geometricã sigurã, cu trãsãturi perfecte, taie densitatea sufocantã, traseazã limitele și siguranțele personajelor, impunându-le o conduitã artisiticã aproape de excepțional.
  Finețea modului în care se formeazã un ansamblu ca acesta trimite la vibrațiile unei corzi de vioarã în contact cu arcușul, iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o mizã pe care nu reușesc sã o atingã multe spectacole. În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Robert Wilson în Femeia mãrii este adaptabilitatea, faptul cã se pune în mișcare continuu, rãspunzând perfect cerinței specifice artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluție, în transfigurare. Funcționând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altã parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenã Wilson este pe alocuri încântãtor. Așadar, în completarea renumelui lui Robert Wilson, în plus fațã de apariția și personalitatea vulcanicã, acidã, plinã, pe care ți-o amintești de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lãudat sã nu te duci cu sacul”, Femeia mãrii este o lecție de teatru.
• SpectActor de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Nu numai Festivalul International de Teatru „Shakespeare“, cu Declan Donnellan, Robert Wilson si Peter Brook (ca sã-i citãm doar pe acei câtiva), s-a dovedit regalul festivalurilor de la noi, dar si numãrul dedicat lui de cãtre „SpectActor“, revista de culturã, informatie si atitudine, editatã de Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova, a fost, cel putin în perioada respectivã, fruntea publicatiilor de gen. Atmosfera, personalitãtile invitate, aerul de ceremonie la care nici o altã artã nu se pricepe asa de bine ca teatrul, premierile si speech-urile, toate sunt trecute în revistã astfel încât sã ofere perspectiva detaliatã asupra evenimentului. Fiecare mare personalitate regizoralã invitatã în festival (si, har Domnului, dupã cum s-au putut vedea din scurta enumerare de mai sus, „Shakespeare“ 2008 n-a dus deloc lipsã de personalitãti internationale!) apare prezentatã într-un articol amplu. Nu lipsesc nici semnalele la cãrtile lansate,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• Peisaj la marginea marii cu Ibsen la vremea copilariei. De Radu Afrim de Ioana Petcu sursa: AltIași
  Cu privirea incruntata intoarsa patrunzator catre cutia greoaie a aparatului de fotografiat – o mana i se odihneste pe coli albe, iar lumina se presara pe fereastra –, sta Henrik Ibsen retinut pe imagine de Gustav Borgen in 1900. La zece ani de la intoarcerea in patrie dupa lungul exil in Italia si Germania, in anul in care primul atac de cord i-a pus viata sub semnul intrebarii si care avea sa-l nimiceasca dupa inca sase ani. Anul in care s-a oprit din scris. Ochelarii ascund o privire slabita, redingota e incheiata exemplar. Cam asa il cunoastem cu totii pe dramaturgul caruia Norvegia i-a inchinat funerarii de stat, dupa decenii de controverse si de procese, dupa decenii in care fusese un „dusman al poporului”.
  Cum insa va fi aratat Ibsen la varsta copilariei? Atunci cand toate visele sunt posibile ca in Fanny si Alexander. Atunci cand orizontul e fantastic de luminos ca in pelicula lui Visconti dupa romanul lui Thomas Mann. Dar Niépce abia reusise in 1826 cu experimentul
  Citeste tot pe AltIași
• Am fost sau nu la „Femeia mării”? de Călin Ciobotari sursa: Jurnal virtual
  N-au trecut nici 24 de ore de când am fost la „Femeia mării”, în regia lui Radu Afrim, şi mă întreb dacă am văzut sau nu, cu adevărat spectacolul. Parcă da, încă am invitaţia, iar caietul de sală mi l-au dat acolo, la Teatru Naţional. Dar parcă nu… Poate că a fost doar un vis inconsistent, ceva albastru şi translucid, cu nişte fiinţe contorsionate, fizic şi sufleteşte, populându-mi imaginaţia, un coşmar calm din care mă trezesc cu uşurare şi nostalgie…
  În cazul în care accept că am fost la Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, mă văd pus în situaţia de a zăbovi mult timp cu privirea pe peretele gol din încăperea în care scriu aceste rânduri. Văd structura modulară, compartimentată, indicând o bucătărie ultra modern utilată, văd sugestii marine, văd corpuri şi aud voci, simt ecouri din dramaturgia ibseniană, remarc simboluri specific afrimiene, însă, ciudat, toate acestea îmi vin fragmentar,
  Citeste tot pe Jurnal virtual
• De ce ea? de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Din când în când, cu o periodicitate capricioasă, Radu Afrim revine la titlurile din marea literatură dramatică şi nici una dintre aceste reveniri nu trece neobservată. Căci readuce în discuţie, iar discuţia nu este nicidecum una chiar foarte calmă, relaţia pe care regizorii de azi o au sau ar trebui să o aibă cu respectiva dramaturgie.
  Mai exact, care sunt limitele libertăţii pe care şi-o autoasumă faţă de marile texte şi cum suportă acestea respectiva libertate. O relaţie şi o libertate care în cazul lui Afrim nu sunt nicidecum previzibile. Cu atât mai puţin convenţionale, indiferent dacă dramaturgul reevaluat şi foarte adesea „recondiţionat” e Shakespeare, Cehov, Lorca, Sebastian sau Ibsen, ca să îi numesc doar pe acei mari creatori de literatură destinată scenei cu care regizorul şi-a dat întâlnire în ultimii zece- cincisprezece ani. Întâlnirile menţionate mai sus nu s-au terminat niciodată fără urmări, au provocat controverse.
  Citeste tot pe Adevărul
• "Play Hedda" un spectacol dupa Ibsen in subsol la Nottara de sursa: România Liberă
  In Sala "George Constantin" de la Nottara se joaca lunea un nou spectacol independent, sprijinit de ArCuB, UNITER si de teatrul-gazda. Ada Navrot, o actrita cunoscuta pentru performantele sale, aflata la a doua sa piesa pe care o regizeaza (si joaca in spectacol, de asemenea), Dani Popescu, actor cunoscut de la Nottara, coordonator de proiect, Marius Capota de la Bulandra si Ioana Flora, o tanara actrita remarcata in filmul lui Cristi Puiu "Marfa si banii", dar si in spectacole de la Theatrum Mundi si ACT, s-au inhamat la un Ibsen prescurtat, esentializat la circa 90 de minute. "Hedda Gabler" a devenit "Play Hedda", un spectacol mai in stilul de azi, cu scene vag comice, cu un enunt muzical greu de descifrat si mai ales necontinuat in spectacol. Gesturile si miscarea actorilor sunt simplificate pe alocuri, astfel incat par sa mimeze teatrul oriental, dar directia nu se mentine, spectacolul serpuind oarecum printre Scyle si Caribde nevazute. Lumea intunecata a lui Ibsen este subliniata
  Citeste tot pe România Liberă
• Replay Hedda Gabler de Doina Papp sursa: Revista 22
  N-as putea spune exact ce anume naste moda rescrierii unor texte celebre. Impulsul de a contesta modelul? Putin probabil, gandindu-ne la Play Striendberg de Dürrenmatt.
  In cazul Play Hedda am putea lua în calcul chiar declaratia autoarei scenariului, Ada Navrot. "Textul acesta mi-a devenit necesar din clipa în care l-am citit", declara ea, argumentand printr-un sir de întrebari care pun în relief problematica existentiala a piesei lui Ibsen. Si mai sigur este ca inteligenta actrita a avut în vedere o intentie de restructurare din perspectiva contemporana a piesei, precum si posibilitatile trupei care au condus la nevoia comprimarii unor roluri. Prin atribuirea fiecarui actor a cel putin doua sunt sugerate astfel mai bine multiplele fatete ale personajelor, iar postura de ingenios meneur en jeu a Heddei devine mai vizibila. Complicatul joc pe sarma între iubire si ura, supunere si revolta, ras si plans e redat cu multa luciditate de actrita care, vrand sa evite melodrama,
  Citeste tot pe Revista 22
• Andrei Şerban faţă în faţă cu Ibsen de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  Cea mai aşteptată premieră a începutului de an, „Hedda Gabler", în regia lui Andrei Şerban, va avea loc azi şi mâine la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
  În această seară şi mâine, începând cu ora 20.00, în două distribuţii diferite, pe scena de la Cluj, se va juca „Hedda Gabler", un text mai puţin montat în teatrele din România. E un secol de când Ibsen si-a scris opera care a influenţat major istoria teatrului. În acest context, dar şi într-unul personal, aşa cum mărturisea, Andrei Şerban a ales unul dintre cele mai importante texte ale dramaturgului pentru a-şi continua traseul început la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde a pus până acum în scenă două spectacole de referinţă: „Unchiul Vanea" şi „Strigăte şi şoapte".
  „În mod repetat, mi-am imaginat, lucrând aici, că antrenez o echipă comparabilă ca nivel cu ce reprezintă în fotbal F.C. Barcelona", a declarat Andrei Şerban. „Comparaţia nu e exagerată.
  Citeste tot pe Adevărul
• Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată domnului Ibsen de Andrei Șerban sursa: Revista 22
  Regizorul Andrei Şerban montează la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spectacolul Hedda Gabler, de Henrik Ibsen. Programate pe 23 şi 24 ianuarie 2012, premierele sunt precedate de repetiţiile cu public ce vor avea loc între 19-22 ianuarie, anunţându-se ca un eveniment singular al noului an teatral. Contribuie la aceasta amprenta unui creator de elită, renumele instituţiei de spectacol şi, deopotrivă, excelentul colectiv – actori, scenografi, dramaturgi - care a girat prin profesionalism reprezentaţii de referinţă. Versiunea scenică poartă semnătura regizorului şi a Danielei Dima, scenografia şi costumele sunt realizate de Carmencita Brojboiu, din distribuţie fac parte actorii Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Erwin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak.
  Despre aceste componente ale teatrului de artă şi mai ales despre viziunea originală asupra unei piese socotite mult timp prăfuită din proasta abordare a
  Citeste tot pe Revista 22
• Andrei Şerban la Teatrul Maghiar: o continuare în verde – Hedda Gabler de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  Noica avea o vorbă: „Lista lucrurilor sigur ştiute: să nu bei apă rece după ce ai alergat”. Eu, ca un copil al postmodernismului ce sunt, îmi permit, de data asta, să nu caut aici sensuri prea adânci şi să adaug, pe orizontală, aşa cum îmi şade bine, încă un punct pe lista bătrânului Dinu: când pune Andrei Şerban un spectacol în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj e musai să mergi, să vezi, să cugeţi. Nici că se poate altfel. A demonstrat-o în două rânduri, cu Unchiul Vania, în 2008, şi cu Strigăte şi şoapte, în 2010. Carevasăzică, în spiritul bienal deja bine împământenit, 2012 trebuia să însemne readucerea Teatrului (scuzată-mi fie majuscula, dar mi-e cu neputinţă s-o evit) pe scena de la Maghiar. S-a şi întâmplat: în Hedda Gabler, spectacol lucrat într-un timp foarte scurt (cinci săptămâni, pare-mi-se), Şerban scoate din nou în faţă o echipă de actori care trebuie că sunt umblaţi binişor pe la răscruci,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Spectacolul „Hedda Gabler”, în viziunea lui Andrei Şerban la Cluj de Diana Bunea Matei sursa: Monitorul de Cluj
  Spectacolul închide trilogia formată de „Unchiul Vanea” şi „Strigăte şi şoapte” prin jocul actorilor.
  Scrisoarea imaginară a lui Andrei Şerban către Henrik Ibsen
  În viziunea lui Andrei Şerban, „Hedda Gabler” este o piesă complet lipsită de dramatism, o satiră socială care reflectă perfect societatea în care trăim la ora actuală. De altfel, Andrei Şerban şi-a exprimat concepţia despre spectacol într-o scrisoare imaginară adresată, peste timp, dramaturgului Ibsen. „Maestre, vă scriu cu emoţie, am atâtea întrebări să vă pun...Suntem în secolul 21 şi «Hedda Gabler» sună foarte diferit acum. E normal, orice text mare are ceva etern şi în acelaşi timp corespunde momentului, ne atinge direct. La timpul când aţi scris-o, piesa nu a fost înţeleasă şi, deşi au trecut peste 100 de ani, nici azi, unii dintre noi nu suntem siguri că o înţelegem. În România s-a jucat destul de rar, iar în această perioadă, chiar deloc. Poate că,
  Citeste tot pe Monitorul de Cluj
• Hedda gabler sau adevărurile mistuitoare de Mirela Sandu sursa: Revista Orizont - pg.24
  Prima întâlnire a publicului din România cu teatrul lui Henrik Ibsen (1828-1906) se întâmpla la Iași, în stagiunea 1894-1895. Andr. Antoine, unul dintre primii săi promotori din Franța, venise în turneu cu spectacolele Strigoii, Un dușman al poporului și Micul Eyolf. La scurt timp după aceea, la Teatrul Național din București are loc prima punere în scenă a dramaturgului norvegian, cu piesa Rosmersholm. De-a lungul anilor, montările nu au fost numeroase, regizorii evitând în general lumea densă și apăsătoare a teatrului lui Ibsen. Receptarea lui a fost diferită de la o epocă la alta, rând pe rând fiind considerat romantic, realist, naturalist sau simbolist, piesele sale conținând câte un pic din toate aceste ingrediente. Pentru o scriitură atât de complexă este nevoie, cred eu, de o viziune regizorală de profunzime și de un joc actoricesc pe măsură. În acest context, inițiativa lui Andrei Șerban de a pune în scenă Hedda Gabler este
  Citeste tot pe Revista Orizont - pg.24
• Hedda Gabler: privire prin gaura cheii de Radu Constantinescu sursa: Ziarul Financiar
  După cinci săptămâni de repetiţii, "Barcelona" scenei româneşti, cum îşi laudă "antrenorul" Andrei Şerban "jucătorii" de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, a ieşit pe scenă cu spectacolul Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Mai întâi, în patru avanpremiere cu public, urmate marţi, 24 ianuarie, de premiera propriu zisă.
  "Spectacolul trebuie să se obişnuiască cu publicul până când devine rotund, până când oamenii de pe scenă şi oamenii din sală comunică, până când vorbesc aceeaşi limbă", a explicat regizorul această opţiune la conferinţa de presă de săptămâna trecută. De fapt, Andrei Şerban şi-a făcut un obicei din a preceda premierele oficiale cu repetiţii pentru spectatori. "Am învăţat asta de la Peter Brook, în perioada în care am lucrat cu el. Înainte de a juca spectacolul pentru publicul mare, avizat, juca pentru copii, care nu au o reacţie culturală atunci când se uită pe scenă. Dacă nu le place, încep să se agite,
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Teatru și fotbal de Oltița Cîntec sursa: Suplimentul de cultură nr.341 - pg.15
  Cu puțin înaintea premierei de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu Hedda Gabler, regizorul Andrei Șerban dădea publicității o scrisoare adresată Domnului Ibsen, unde își explicita, cu argumente estetice, viziunea scenică. Practica aceasta a adresării directe către public nu e un obicei în teatrul nostru, dar e ceva curent în afară, unde spectatorul e pregătit în privința a ceea ce urmează să vizioneze, mai ales cînd e vorba despre regizori inovatori și abordă ri îndrăznețe. Cum e cazul acestei versiuni la Hedda Gabler, o recitire înnoitoare a unui text vechi de mai bine de un secol, dar care continuă să provoace interes, suportînd o grilă de emoționalitate adusă la zi. Pentru că asta face Șerban: înscenează piesa norvegianului ca pe o poveste a prezentului.
  Istoria complicată a Heddei și a lui Tesman, a lui Eilert Lovborg și judecă torului Brack rezistă cu brio unei aduceri la zi. Personajele și situațiile dramatice imaginate de Ibsen sînt
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură nr.341 - pg.15
• Hedda Gabler sau un Ibsen al zilelor noastre de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna -pg.32
  Într-o cronică la un spectacol clujean de acum câțiva ani mă întrebam - retoric, desigur, dar cu o rezervă subtextuală - dacă ”ne (mai) place Ibsen?” Cred că doar unul din spectacolele pe piese ibseniene văzute în ultimul deceniu mi-a trezit o emoție, restul semănând unui periplu al însetatului printr-un deșert fără capăt.
  Însă da, îmi mai place Ibsen, spun acum, după ce am văzut Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Andrei Șerban (cu premiera în 23 ianuarie) - un spectacol-bijuterie, de o cruzime ludică tulburătoare, de o acuratețe glacial-nordică și un palpit interior extrem-contemporan. Avem de-a face, cum afirm și în titlul de mai sus, cu un Ibsen al zilelor noastre, dar nu cu o actualizare, ci cu o estompare a cronotopului dramatic care face din textul autorului scandinav un reper atemporal al teatrului lumii. Este clar meritul lui Andrei Șerban de a fi gestat, decriptat, reconfigurat și redat - prin intermediul
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.32
• Hedda Gabler şi vocea generalului tată de Cristiana Gavrila sursa: BeWhere
  Dacă am face un sondaj printre oamenii de teatru, probabil mulţi ar spune că Hedda Gabler este o dramă burgheză, iar Ibsen un autor de un realism datat.
  Multe dovezi scenice pentru a-i contrazice nu există. În ultima vreme, dramaturgul norvegian a fost destul de ocolit de regizori (probabil victime ale aceleiaşi gândiri). Poate doar Nora lui Thomas Ostermeier, spectacol prezentat şi la Bucureşti, în 2007, şi, acum, Hedda Gabler, montată de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, cu actori de excepţie. A declişeizat piesa, abordând o lectură comică şi tragică, motivată la detaliu, arătând un Ibsen de o modernitate neîndoielnică.
  În Sala Studio, într-un spaţiu intim (cum se întâmplă şi în Strigăte şi şoapte), gândit în verde, conceput cu stil de Carmencita Brojboiu, spectatorii intră în casa Heddei şi a lui Tesman, urmărind mica lor comedie de cuplu şi marea lor dramă psihologică. Pe aceasta din urmă plusează regizorul.
  Citeste tot pe BeWhere
• În salonul Heddei Gabler de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  După două reuşite cu trupa de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în sezoane anterioare, Andrei Şerban a surprins din nou, la începutul anului, cu aceeaşi companie. În primul rînd, neaşteptată a fost opţiunea: Hedda Gabler de Henrik Ibsen, un text arareori montat pe scenele noastre, cred că deloc după ’90. Abordarea unor piese ocolite ori uitate e un gest de bine într-un establishment teatral, al nostru, unde încă funcţionează în mare măsură principiul contagiunii repertoriale. Însă nu numai relativa rezervă a creatorilor români pentru textul ibsenian l-a atras pe Andrei Şerban. A contat şi generozitatea semantică a piesei, deschiderea ei spre aplicarea unui filtru contemporan, care nu-i afectează spiritul, ci îi demonstrează calitatea de operă universală. Cum îl cunoaştem, Şerban şi-a asumat statutul de coautor, alături de dramaturg, într-un proiect de relectură a lucrării ibseniene, o lectură actualizantă ce reaşează scenic piesa în
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Drame în salonul verde de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Bienala Internaţională de Teatru REFLEX 2, încheiată săptămâna trecută la Sfântu Gheorghe, le-a dat spectatorilor o bună ocazie de a degusta o mulţime de delicatese din România şi din străinătate, punându-i în faţa unor creaţii de valoare, atent selectate. Spectacole dintre cele mai solicitante şi lucrări scenice care aduc în prim-plan reflecţii şi viziuni fertile pentru gândirea asupra multelor formele pe care le îmbracă teatrul în contemporaneitate s-au întâlnit într-un mediu propice, vreme de două săptămâni, într-un festival de ţinută, cu câte ceva pentru fiecare.
  Una dintre aceste delicatese a fost participarea celei mai recente creaţii scenice din România a regizorului Andrei Şerban, care şi-a îndreptat atenţia spre lumea unui dramaturg clasic puţin montat la noi, revizitând o piesă scrisă la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care o filtrează prin sensibilităţi şi tipare comportamentale ale omului de la sfârşitul
  Citeste tot pe Yorick
• Hedda Gabler - o lebădă rănită în zbor de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna nr.229 -pg.35
  Se pare că Hedda Gabler s-a jucat destul de rar în România. O spune chiar Andrei Șerban. Ba mai mult, reputatul regizor recunoaște deschis că în tinerețe nu-l prea atrăgeau piesele lui Ibsen. Ce reviriment s-a produs în gândirea și în sensibilitatea artistică a regizorului invitat de Tompa Gábor să monteze piesa lui Henrik Ibsen la Teatrul Maghiar din Cluj? O constatare ar fi că balanță căutărilor actuale înclină sensibil spre generozitatea textelor clasice cu miez propice traducerii mesajului în limbajul sensibilității contemporane. Un alt răspuns posibil e spectacolul în sine, conceput ca laborioasă prospectare asupra unor destine umane în căutare de echilibru. Legătura subzistă în abordarea textului propriu-zis din perspectiva unor trăiri specifice, adâncite în meandrele complexității psihologice ale lumii de azi, pe care artistul angajat se simte dator să le oglindească întotdeauna. Desigur, se pot face trimiteri adiacente spre celelalte
  Citeste tot pe Revista Tribuna nr.229 -pg.35
• Pistoalele Heddei şi mândria de a fi o Gabler de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Hedda, fiica generalului Gabler, a plecat în viaţă cu o mică moştenire: pistoalele şi mândria. Într-o lume dominată de bărbaţi, în care femeia nu poate fi altceva decât obiect estetic, o tânără puternică trage focuri de armă şi se plictiseşte. Soţul e un popândău simpatic, ataşat încă de fustele mătuşilor; o caricatură de profesor universitar. Judecătorul Brack e doar un pofticios libidinos care devine şi el ridicol atunci când încearcă să o seducă. Iar Ejlert Lövborg, iubitul de care cândva s-a despărţit ameninţându-l cu pistolul, e doar un narcisist alcoolic. Trăieşte dacă poţi, Hedda Gabler!
  Piesa lui Henrik Ibsen nu mai poate fi astăzi doar o dramă burgheză. La fel ca în cazul Norei, sora ei bună pe linie paternă, comportamentul protagonistei nu mai poate fi văzut cu aceiaşi ochi sperioşi ca acum 120 de ani când a fost publicată prima dată. Frumuseţea textului stă, însă, tocmai în faptul că vorbeşte despre femeia
  Citeste tot pe Yorick
• Bătaie pe spectacolele lui Andrei Şerban. Biletele la „Hedda Gabler“ au fost vândute ca pâinea caldă de Simona Chiţan sursa: Adevărul
  La „Hedda Gabler", jucat sâmbătă şi duminică seara în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT), lumea s-a îmbulzit şi a fost nevoie de intervenţia bodyguarzilor, deşi biletele nu erau deloc ieftine.
  „Nu mai sunt de mult bilete la «Hedda». S-a vândut ca pâinea caldă, e cel mai bine vândut spectacol din cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT)", îmi spune vânzătoarea de la casa de bilete a Teatrului Odeon din Capitală, când m-am dus să caut un loc la începutul săptămânii trecute.
  Pe scări la Odeon, m-a aşteptat un nene, îmbrăcat într-o haină de piele, mai tuciuriu la faţă. „Vreţi un bilet la «Hedda»? Vă pot oferi unul cu 350 de lei", îmi spune. „Poftiţi?". Îi răspund siderată: „E prea scumpă pentru mine «Hedda» dvs.". Mă întorc, destul de îngrijorată, la casa de bilete. Cât a costat biletul? Nu mai mult de 74,2 lei, fiind cel mai scump din FNT, unde cel mai ieftin bilet este 15,9 lei.
  De la Ibsen la
  Citeste tot pe Adevărul
• Hedda Gabler, omul fără suflet de Tatiana Niculescu Bran sursa: Agenda LiterNet
  Cine e Hedda Gabler ? Fiica unui general aristocrat de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Tânăra soţie a unui universitar mediocru şi aiurit. Fosta iubită a unui istoric vizionar şi boem, rivalul soţului ei. Prietena interesată a femeii lui. Ţiitoarea fără voie a unui judecător lasciv. O femeie rea pentru că se teme să fie bună, înconjurată de oameni buni pentru că se tem să fie răi. O femeie care absoarbe toate viciile lumii din jur - laşitate, invidie, cinism - şi le duce până la ultimele lor consecinţe. Manipulatoare, vicleană, odioasă. Unul dintre cele mai celebre personaje feminine ale lui Ibsen, aflat pe masa de disecţie sufletească a regizorului Andrei Şerban, într-un spectacol jucat cu o tulburătoare inteligenţă emoţională de actorii Teatrului Maghiar din Cluj.
  E lucru ştiut că, înainte de a vedea o piesă pusă în scenă de Andrei Şerban, îţi trebuie o oarecare pregătire, mai curând fizică decât mintală. Bine e să nu
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Hedda Gabler, omul fără suflet de Tatiana Niculescu-Bran sursa: Yorick
  Cine e Hedda Gabler ? Fiica unui general aristocrat de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Tânăra soţie a unui universitar mediocru şi aiurit. Fosta iubită a unui istoric vizionar şi boem, rivalul soţului ei. Prietena interesată a femeii lui. Ţiitoarea fără voie a unui judecător lasciv. O femeie rea pentru că se teme să fie bună, înconjurată de oameni buni pentru că se tem să fie răi. O femeie care absoarbe toate viciile lumii din jur – laşitate, invidie, cinism – şi le duce până la ultimele lor consecinţe. Manipulatoare, vicleană, odioasă. Unul dintre cele mai celebre personaje feminine ale lui Ibsen, aflat pe masa de disecţie sufletească a regizorului Andrei Şerban, într-un spectacol jucat cu o tulburătoare inteligenţă emoţională de actorii Teatrului Maghiar din Cluj.
  E lucru ştiut că, înainte de a vedea o piesă pusă în scenă de Andrei Şerban, îţi trebuie o oarecare pregătire, mai curând fizică decât mintală.
  Citeste tot pe Yorick
• Un spectacol magic de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Rar, foarte rar se poate întâlni un astfel de spectacol de o dureroasă actualitate. “Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, scrisă cu mai bine de o sută de ani în urmă, mereu în diverse montări a fost considerată doar o dramă psihologică. Regizorul Andrei Șerban scutură de praful timpului piesa, o adaptează secolului nostru împreună cu Daniela Dima, fără să transforme replica și relațiile dintre personaje. Absolut memorabil regizorul propune o satiră socială tragică asupra supreficialității și ridicolului unei societăți mediocre, iar rezultatul este un spectacol magic. Amintim că Hedda Gabler , femeia victimă a acestei societăți rostește și o replică prin care specifică ridicolul lumii din jur ce conduce spre o adevărată nebunie. (Traducerea din limba maghiară, atenționa mereu prin fontul unor replici asupra cuvintelor cheie ce determină viziunea regizorală.)
  Andrei Șerban propune publicului să pătrundă ca observator direct în universul
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Hedda Gabler – jocul reflexelor în oglindă de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Păşeşti cu sfială pe covorul de frunze moarte, artificiale, dintr-un alt anotimp. Un altul, acelaşi. Pătrunzi apoi printr-un culoar iluminat ca un cavou modern în universul casei de păpuşi al familiei Tesman, salonul verde cu pereţii deschişi spre spectatorii care înconjoară scena convenţiei teatrului de cameră, unde comunicarea este nemijlocită. Pluteşte, pe undeva, un aer de subterană, senzaţie stranie de a privi ceea ce a fost cândva îngropat. Interior burghez şi meandrele lui încărcate de secrete, populat de strigăte şi şoapte. (Este o repetiţie cu public, şansa totuşi de a vedea, fie şi în varianta work in progress, spectacolul la care biletele s-au epuizat vertiginos, invitaţiile fiind distribuite după criterii ale­atorii.) Pentru că suntem în această toamnă din mileniul 3, demni urmaşi ai dramei scrise de Henrik Ibsen cu peste un secol în urmă, „actualizată“ de Andrei Şerban fără a plăti tribut vremii şi mode(le)lor
  Citeste tot pe Revista 22
• Hedda Gabler de Marius Oliviu sursa: Teatru românesc
  Dacă Hedda s-ar fi născut un secol mai târziu, probabil că ar fi fost un personaj extrovertit. Dar cum personajele nu prind viață decât pe scenă, până atunci acceptându-și soarta cuminți, undeva pe hârtie, aparițiile lor sunt menite să satisfacă gusturile publicului – adică acelor persoane care se nasc, vin la teatru și mor. Persoane invitate în acest spectacol să privească așa cum ar putea-o face, bunăoară, pe fereastra unei case de la stradă, direct în salonul fiicei generalului Gabbler.
  Or, acesta e deja un privilegiu, după cum afirmă din start mătușa Juliane. Spectacolul lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, i-a încununat cu trei premii UNITER pe actorii Imola Kézdi (Cea mai bună actriţă în rol principal), Enikő Györgyjakab (Cea mai bună actriţă în rol secundar) şi András Hatházi (Cel mai bun actor în rol secundar). Sau aș putea spune, în egală măsură, că actorii maghiari au încununat piesa lui Ibsen
  Citeste tot pe Teatru românesc
• Negru pe alb de Alexandra Dima sursa: Art Act Magazine
  Primul lucru care atrage atenția publicului la spectacolul lui Keresztes Attila este armonia desăvârșită a tuturor elementelor scenografice, dispuse cu eleganță și cumpătare, astfel încât să nu tulbure echilibrul estetic printr-o ornamentare excesivă a spațiului scenic. Cortina nu acoperă nicio clipă sufrageria soților Tesman, așa că spectatorilor le este permis să observe încă de la intrarea în sală plasticitatea decorurilor avangardiste. Evident, această montare a piesei ibseniene produce, în primul rând, un puternic impact vizual. Efectul reprezentației asupra celor din sală nu se limitează, însă, la acest aspect, ci continuă într-o notă ascendentă, până la deznodământul fatal.
  În prima scenă, actrița Danis Lídia asistă în tăcere la discuția mătușii Julianae (Fekete Gizi) cu menajera Berte (Markovits Bori). Asemenea unui obiect decorativ, ea își așteaptă rândul nemișcată, pentru a se integra apoi cu o grație fermecătoare
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Albastrul de Hedda de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  A venit, în fine, momentul să spun şi să scriu şi eu ceva de bine despre Televiziunea Română. Care, în oceanul atâtor emisiuni neizbutite dar cu deviz astronomic, cu vedete expirate, fie supra-alintate, fie nevorbitoare de limba română corectă, ne dă, în fine, un semn că nu îi este chiar peste poate să se comporte normal şi, iată, îşi recuperează una dintre principalele ei mărci de identificare- teatrul tv.
  Cândva, în octombrie, mi-a fost dat, ne-a fost dat să regăsim, cu firească emoţie, cu bucurie şi cu nostalgie necenzurată un generic vechi. Nu ştiu precis de când datează, din anii ’70, din anii ’80, dar faptul că s-a făcut apel la el are, fără doar şi poate, o valoare simbolică. Nu doar una sentimentală, ci şi aceea a unui angajament. Acela că instituţia din Calea Dorobanţi va încerca, măcar în domeniul teatrului, să reînnoade, dar să şi îmbogăţească o tradiţie. După un spectacol de arhivă, un spectacol-reverenţă la
  Citeste tot pe Adevărul
• Teatrul TV – Televiziunea publică (TVR 2) de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Vreme de cinci decenii, teatrul tv. a produs spectacole memorabile rămase în arhiva sa și reprogramate din când în când și în prezent , fie pe TVR 1 ,TVR 2 sau decedatul canal Tv Cultural. Teatrul tv a fost o realizare incontestabilă a televiziunii publice în timpul când era supusă cenzurii comuniste. După ’89, producțiile teatrului tv au apărut sporadic în grilă. În sfârșit, în ocombrie 2013 postul public căruia îi plătim lunar și o taxă pe factura la energie electrică, lansează proiectul teatrului tv, ce până acum, se dovedește a fi haotic conceput prin oferta prezentată.
  Teatrul tv este un demers special, aflat între teatrul pe scenă și film, datorat și capacităților tehnice ale televiziunii aplicate convenției teatrale obișnuite. Surprinderea în imagini a unui spectacol beneficiază de operatori specializați pentru acest gen de “emisiune” teatrală, de profesioniști ai montajului în selectarea planurilor de joc – generale și
  Citeste tot pe Spectator
• „Hedda Gabler”, jocul de-a telenovela de Monica Andronescu sursa: Yorick
  A fost odată o lume în care teatrul de televiziune era unul dintre cele mai aşteptate momente ale săptămânii. Era prilej să vezi mari actori şi mari poveşti, era o formă de rezistenţă, era o formă de popularizare a culturii şi, deşi sună a vorbe mari, era o formă de libertate.
  poz 3Ce sens are azi teatrul de televiziune în România? De ani întregi, este evident că e într-o criză. Într-o criză de identitate şi nu numai. Nu cu mult timp în urmă una dintre televiziunile comerciale a încercat o reţetă care a dat greş. Din fericire… Preluarea unor producţii subculturale, tributare divertismentului tv de proastă calitate şi asocierea lor cu denumirea de teatru tv era periculoasă. La fel de periculoasă ca teatrul comercial promovat pe bani mulţi la scară naţională, printr-un marketing extrem de eficient, de care, din păcate, multe alte spectacole n-au parte.
  În acest context, reînvierea teatrului de televiziune la TVR, printr-un proiect mai
  Citeste tot pe Yorick
• La TVR: 1 + 1 = 1 + 1 sau "dacă dragoste nu e, nimic nu e" de Ludmila Patlanjoglu sursa: Cotidianul
  Salutăm revenirea în forţă la Televiziunea Naţională a serilor de teatru. În premieră sau în reluare – pe TVR1 şi TVR2 am putut viziona spectacole meritorii: “Regina mamă”, regia Gelu Colceag, cu Olga Tudorache, “Actorul” cu Mihai Mălaimare şi Mircea Tiberian, “Furtuna”, regia Victor Ioan Frunză, “Efectul Genovese” după Alina Nelega. Pe afişul teatrului cu publicul cel mai numeros, un moment de vârf a fost “Hedda Gabler” de Ibsen, în regia lui Dominic Dembinski. O opţiune repertorială de anvergură. Ea pune în valoare tradiţia montărilor Ibsen la TVR – “Micul Eyolf”, “Stâlpii societăţii”, “Femeia mării”, în care au strălucit regizori ca Petre Sava Băleanu, actorii Emil Botta, Olga Tudorache, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Victor Rebengiuc. O alegere care vine în întâmpinarea unui interes reînnoit şi pe scenă pentru dramaturgul norvegian, confirmat de producţii antologice ca “Hedda Gabler”, regia Andrei Şerban,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Gabler, adică Ibsen de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Spectacolul cu piesa Hedda Gabler se joacă la Trupa Tompa Miklós a Naţionalului târgmureşean în Sala Mare a Teatrului, cu publicul pe scenă. În vreme ce acesta îşi ocupă locurile, undeva, pe o parte a cortinei, este proiectat portretul lui Henrik Ibsen.
  În fine, cortina se ridică. Ni se oferă ochilor perspectiva unei camere cu pereţi albi precum aceia ai unei clinici, delimitaţi de neoane încastrate în ziduri (decorul: Szöke Zsuzsi). Pianul, câteva practicabile care mai încolo vor fi folosite drept fotolii sau paturi sunt acoperite cu folii de protecţie. Pentru moment, totul e cufundat în semiobscuritate. O zărim pe actriţa ce se va dovedi a fi interpreta Heddei (Varga Andrea). Tânără, frumoasă, îmbrăcată modern (costume: Bianca Imelda Jeremias), privind cu insistenţă aceeaşi fotografie. Numai că pentru ea cel din fotografie nu mai e nici pe departe Ibsen. Ci generalul Gabler. A cărui prezenţă dincolo de moarte se anunţă încă de acum a fi
  Citeste tot pe Adevărul
• Hedda Gabler Show de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Ca un făcut, de fiecare dată când văd o nouă versiune scenică a piesei „Hedda Gabler“ mă întorc cu gândul la superba montare din anul 2012 a lui Andrei Şerban şi la “Scrisoarea” pe care marele regizor i-a adresat-o lui Henrik Ibsen.
  Ce opinii îi împărtăşea, în esenţă, Andrei Şerban lui Ibsen? Că Hedda Gabler nu este o piesă din cale afară de comodă. Că sunt şi spectatori, şi artişti cărora scrierea le pare depăşită, că Hedda este mult prea adesea privită drept un personaj malefic. Şi cu toate acestea piesa continuă să atragă. Că, în vremea din urmă, pare-se că i s-ar fi relevat, mai abitir decât odinioară, condiţia de operă deschisă. De unde, poate, tot mai frecventele tentative de a o pune în scenă. Că sunt regizori care asimilează condiţia de operă deschisă a Heddei Gabler cu un permis nelimitat acordat fanteziei fără margini (de aici ambiţia spargerii tiparelor şi voinţa de reinventare, de unde şi tendinţa de
  Citeste tot pe Adevărul
• „Hedda Gabler”, un spectacol despre putere și decădere. Despre autodepășire și autodecepție de Oana Ciucă Lázár sursa: Capital cultural
  „Hedda Gabler” este o piesă de teatru scrisă de Henrik Ibsen în jurul anului 1890. Eroina piesei cu numele omonim este condusă de ambiția intelectuală de a nu se împăca cu lumea simplă în care trăiește. Încercarea sa de a stimula un om de geniu este ratată de faptul că trebuie să trăiască alături de soțul ei, un om de știință mediocru, fără perspective. Hedda caută să se situeze deasupra realității plate. Este inteligentă, imprevizibilă și ambițioasă. Hedda Gabler este seducătoare și își dorește mai mult, de la ea și de la viață.
  Din punctul meu de vedere, acest spectacol a fost și este o provocare deoarece nu obișnuiesc să mă țin de linia dramaturgică a textelor pe care le montez, însă de această dată am simțit, efectiv, nevoia să continui linia textului pentru că este pur și simplu fabulos. Din punct de vedere personal, textele pe care le montez sunt alese pe baza unei conexiuni personale și profunde, care mă duc într-o
  Citeste tot pe Capital cultural
• Ofelia Popii o joacă pe Hedda Gabler la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu de Otilia Andrei sursa: Adevărul
  Spectacolul „Hedda Gabler“, cu Ofelia Popii în rol principal, a avut premiera la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Producţia e semnată de tânărul regizor Botond Nagy, iar decorul de Irina Moscu. Ce înseamnă „Hedda Gabler"? Ştim personajul şi din neuitatul film al lui Alex Segal, din 1963, în care Ingrid Bergman o interpreta pe eroină: o poveste complicată despre tarele psihologice ale unei femei aproape diabolice şi nevrotice în orgoliul ei, pentru care mândria extremă şi ideea de moarte frumoasă sunt valorile esenţialel. O femeie frumoasă, interpretată de Ofelia Popii în spectacolul de la Sibiu, care nu poate fi fericită. Banii, bărbaţii pe care îi subjugă rând pe rând, nimeni şi nimic nu o pot face să iasă din iureşul tenebrelor sale. Pistoalele, prin care se poate muri frumos, cu frunze în păr, sunt singura salvare, crede Hedda Gabler.
  Hedda Gabler ne ia de mână şi ne trezeşte la realitate. Ne face cunoştinţă cu universul care
  Citeste tot pe Adevărul
• Un spectacol curajos de Oltița Cântec sursa: Adevărul
  Un spectacol curajos, aşa aş caracteriza cu un unic atribut „Hedda Gabler“ de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ (TNRS) din Sibiu realizat de Botond Nagy. Regizorul are abia 24 de ani, a terminat şcoala la Tg. Mureş, la clasa lui Bocsardi Laszlo şi a atras atenţia în special prin „All Over Your Face“, teatru performativ produs la Reactor de creaţie şi experiment din Cluj, în 2016.
  A mai montat, printre altele, la Gheorgheni, Sfântu Gheorghe, dar încă din facultate s-a anunţat ca artist care iese din linie, lucrându-şi producţiile de examen în spaţii neconvenţionale, gândindu-le în formule îndrăzneţe, susţinute ideatic.
  E un regizor care se luptă cu textul, care înţelege regia ca o confruntare de pe poziţii de egalitate cu o piesă şi cu viziunea unui autor. Îmi aminteşte, oarecum, de primii ani ai lui Radu Afrim, pe care-l admiră şi ale cărui spectacole, a declarat într-un interviu, l-au determinat să facă regie, de cutezanţa
  Citeste tot pe Adevărul
• Hedda Gabler: Istoria care nu se schimbă de Dana Țabrea sursa: Revista Timpul
  Botond Nagy e de apreciat pentru curajul cu care abordează clasicii deoarece stăpânește textul și lucrul cu actorii. Actualizările sale îl recomandă ca pe un regizor familiar cu limbajul teatral occidental. Strict în Hedda Gabler, schimbă textul împreună cu scenaristul, fără a schimba istoria. Își numește produsul finit „instalație technopoetică” deși dovedește că știe să creeze spectacol în adevăratul sens al cuvântului.
  A învățat de la cei mai buni (Radu Afrim, Gábor Tompa), lucru pe care nu ezită să-l mărturisească și, deși se văd influențele, e la fel de vizibilă detașarea de maeștri și intenția de a-și construi propriul brand (naturalism simbolic, atmosferă psihedelică, disco teatru, techno clubbing staging, colaj dramatico-poetic și audiovideo).
  În fiecare dintre noi există o Hedda Gabler
  În fiecare dintre noi există o Hedda GablerBotond Nagy include în spectacolele sale un moment în care își prezintă personajele
  Citeste tot pe Revista Timpul
• High-tech Hedda de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  E foarte plăcut să întîlnești artiști tineri, mai ales regizori. Sau nu tineri neapărat (în teatrul din România, oricum, regizorii tind să fie considerați „tineri“ cam pînă în ziua în care primesc premiul pentru întreaga activitate), ci la început de carieră, nehîrșiți într-ale socializării profesionale, care încearcă. Uneori le iese, alteori nu, și mai există și un al treilea caz, cel în care trebuie să-și găsească publicul și criticii-acompaniatori-colegi de drum.
  În mod cert, lui Botond Nagy, despre care citesc că s-ar spune că e un „copil teribil“, îi plac spectacolele mari (sau cel puțin mari erau cele pe care le-am văzut eu), nu neapărat din considerente de specific al textului. Hedda Gabler a lui Henrik Ibsen, de exemplu (pe care Nagy a montat-o la începutul anului la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu), poate da un spectacol cameral esențializat expresionist (ca-n varianta lui Attila Keresztes, aflată în
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Nu e cam puțin, totuși? de Mircea Morariu sursa: Yorick
  După câteva spectacole regizate la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca dintre care cel mai izbutit mi se pare a rămâne Breaking the Waves (a mai montat acolo Moartea unui comis voiajor și Un tramvai numit dorință), regizorul american Tom Dugdale poposește la Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timișoara. Acolo unde propune în formulă de spectacol – studio o nouă versiune scenică a Heddei Gabler.
  Am mai observat în câteva rânduri interesul crescând de care se bucură în vremea din urmă pe scenele românești literatura dramatică a lui Ibsen. Ignorat, evitat un timp, socotit drept autorul unor piese prea reci, prea fără emoție, din cale afară de scrobite, poate și din cauza faptului că a acționat un fel de bizară prejudecată pe care aș numi-o tranzitivitate meteorologică între țara natală a lui Ibsen și scrierile acestuia (dacă țara e nordică atunci și piesele zămislite acolo trebuie obligatoriu să fie înghețate,
  Citeste tot pe Yorick
• O Hedda Gabler în cheie cehoviană de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  După ce, cum se zice, şi-a făcut mâna pe o seamă de texte contemporane sau chiar extrem contemporane, montate în felurite teatre din ţară (de la Naţionalul din Timişoara la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad la Teatrul „Matei Vişniec“ din Suceava), Antonella Cornici nu a pierdut vremea lamentându-se pe tema tristei soarte a femeilor regizoare.
  Ci s-a apropiat serios şi cu aplicaţie de marii clasici. Era firesc să se întâmple asta. Mai întâi fiindcă este indiscutabil că regizoarea nutreşte şi pasiune, şi respect faţă de valorile perene ale literaturii dramatice universale. O pasiune probată şi într-o consistentă teză de doctorat pe inepuizabila temă Shakespeare. În al doilea rând deoarece Antonella Cornici este conştientă că, până la urmă, validarea în profesie se obţine, oricât de mult ar vrea să fie altfel cronicăresele open minded, în, prin şi graţie spectacolelor în cheie
  Citeste tot pe Adevărul
• Psihologii ibseniene în mişcare neîntreruptă de Adrian Țion sursa: Banchetul
  În anul aniversar I.D. Sîrbu (100 de ani de la naşterea scriitorului), Teatrul din Petroşani care-i poartă numele drept emblemă valorică a activităţii din instituţie, continuă să producă spectacole de bună calitate în cadrul unui program repertorial judicios alcătuit. Printre succesele înregistrate se numără şi premiera din 23 martie 2019 Gabler. Hedda Gabler, după Ibsen, în regia semnată de Antonelle Cornici.
  După echilibratul spectacol cu Hedda Gabler montat în 2012 la Teatrul Maghiar din Cluj de Andrei Şerban, înscenarea pusă la cale de Antonella Cornici şi Călin Ciobotari la Teatrul "I.D. Sîrbu" din Petroşani mi se pare o vijelie. Trena psihologiilor în mişcare neîntreruptă din piesa lui Henrik Ibsen primeşte aici impulsuri halucinatorii. Ieşirea din canonul realist dă viziunii străluciri stranii şi un dinamism feroce. Amprentarea pe trecutul personajului titular aduce modificări până şi în titlu. Deşi tânăra Hedda se numeşte
  Citeste tot pe Banchetul
• Intoarcerea Catalinei Buzoianu (II) de Cătălina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Scriam in numarul trecut, in prima parte a articolului dedicat Catalinei Buzoianu, ca una dintre caracteristicile spectacolelor ei este aceea ca includ, ironic postmodern, un dublu al regizorului pe scena, in persoana unui actor care tine „fraiele" jocului, ca o replica a creatorului ramas in umbra. E ceea ce au in comun alte doua spectacole dintre cele mai noi creatii ale cunoscutei regizoare: Ioana si focul de Matei Visniec la Teatrul Mic, respectiv Cand noi, mortii, vom invia de Ibsen, la Nationalul din Cluj.
  
  
  
  
  Cand noi, mortii, vom invia
  In spectacolul cu piesa lui Ibsen, jocul pe care dublul regizoral (Paul Basarab) il conduce este jocul pacientilor din sanatoriul in care are loc actiunea. Este un joc inventat de regizoare, care se foloseste de pretextul prezentei acestei categorii speciale – bolnavii psihici – pentru a impinge spectacolul intr-o zona guvernata de imprevizibil, obtinand in acelasi timp tablouri foarte plastice, cu grupul de pacienti executand
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Ne (mai) place Ibsen? sau Imposibila înviere din morți de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Douã povești neîmplinite de dragoste, în subtextul cãrora se insinueazã, ca element pivotant, drama creatorului, sau creaþia ce dominã și distruge viața, se întretaie în Când noi, morți, înviem, ultima piesã a lui Henrik Ibsen, montatã la Teatrul Național din Cluj de Cãtãlina Buzoianu și jucatã în premierã naționalã în 10 martie. Opțiunea faimoasei regizoare pentru un autor clasic ale cãrui subiecte nu mai sunt acum tocmai „digerabile” pentru marele public s-a dovedit ambițioasã, dar și riscantã. Este un pariu doar parțial câștigat, vom vedea de ce. Când noi, morți, înviem a fost scrisã în 1899 și face parte din așa-numitele „drame ale morții și artistului”, în care Ibsen sondeazã condiția umanã în raport cu sacrificul impus de creație. Ceva de genul „Meșterului Manole”, o situație în care viața aduce o jertfã artei. Este aceastã jertfã necesarã, suficientã, permisã? Servește, în cele din urmã, la ceva?
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Un REconcept regizoral lipsit de logică de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Tânăra regizoare Sânziana Stoican s-a impus în mișcarea teatrală prin o serie de spectacole, atât în teatrul independent, cât și în cel instituționalizat. Amintim “Ce zile frumoase!” care se joacă de șapte ani la “Unteatru” sau “Menajeria de sticlă” – Teatrul “Toma Caragiu” / Ploiești ori “Prințul nefericit” – Teatrul “Maria Filotti” / Brăila. De astădată, regizoarea produce o surpriză neplăcută cu spectacolul “Constructorul Solness” de Henrik Ibsen în traducerea (!) și adaptarea sa, prin o viziune regizorală confuză, lipsită de logică în ilustrarea teatrală din care cu greu se înțelege demersul acțiunii.
  Henrik Ibsen, dramaturgul norvegian al teatrului de idei, operează în piesele sale o fină analiză psihologică a personajelor aflate în conflicte dramatice și spre sfârșitul carierei scrie în 1882, “Constructorul Solness”, inspirată din mitologia scandinavă. Este o piesă specială, în care Ibsen
  Citeste tot pe Spectator
• (Re)Constructorul Solness de Andreea Nanu sursa: Revista 22
  Constructorul Solness, spectacol a cărui pre­mieră a avut loc la sfârşitul anului tre­cut la Teatrul Odeon, reface în regia sem­nată de Sânziana Stoican un Ibsen per­so­nal, esențializat, ancorat în spiritul tim­pului nostru. Este remarcabil efortul coe­rent și original al acestei revizitări a lui Ibsen, într-o traducere și adaptare noi pro­puse de regizoare. Ibsen nu este un au­tor facil, iar teatrul de idei sfidează, ine­vitabil, sensibilitatea contemporană. Cu toa­te acestea, un regizor trebuie să țină cont (și) de prezent, să nu uite că teatrul se face (și) pentru oameni. Montarea unei piese de Ibsen rămâne, așadar, o pro­vo­ca­re. Iar re-construcția lui Solness propusă de Sânziana Stoican reprezintă un pas si­gur spre teatrul de artă, reușind, cum ar spune Antoine Vitez, un „spectacol de eli­tă pentru toți“.
  Aș înscrie Constructorul Solness de la Ode­on în categoria „spectacolului total“, datorită capacității
  Citeste tot pe Revista 22
• Rosmersholm a revenit pe o scenă din România de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Într-o cronică publicată la începutul toamnei, cronică în care dam seama despre un bun, dar, din păcate, efemer spectacol cu Strigoii, montat de Alexander Hausvater pe scena Teatrului Dramatic I. D. Sîrbu din Petroşani, făceam o observaţie referitoare la raritatea montărilor cu piesele lui Ibsen pe scenele din România.
  Constatărilor mele proprii le asociam pe acelea cuprinse într-un studiu de sinteză semnat de cercetătorul Lucian Sinigalia, de la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti. Adaug acum observaţia că, din destul de vasta creaţie în spaţiul literaturii dramatice a altminteri celebrului scriitor norveg, sunt preferate cam aceleaşi titluri. Nora, Hedda Gabler, Peer Gynt, din când în când Raţa sălbatică, un oarecare reviriment cunoscând în vremea din urmă şi Un duşman al poporului. Bref, ne place să vedem textele lui Ibsen atunci când sunt montate de unul dintre cei mai profunzi exegeţi ai lui - desigur, mă gândesc la Thomas
  Citeste tot pe Adevărul
• Andriy Zholdak - un Artaud la puterea a doua şi Rosmersholm-ul său de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  N-am să merg pe linia "adulaţiei nelimitate" la care s-au aliniat critici teatrali de prestigiu în privinţa regizorului ucrainean Andriy Zholdak, deşi "nebuniile" lui nu-mi displac. Pe scena Teatrului Maghiar din Cluj am văzut la Interferenţe 2016 o însăilare interminabilă pe motive antice grupate în jurul Electrei (cu Teatrul Naţional din Macedonia) şi presa nu conteneşte să informeze despre alte acte de bravură ale regizorului ucrainean. Nu e de mirare că Tompa Gábor, sensibil la inovaţii de tot felul, l-a invitat să monteze la Cluj. Isprăvile lui Andriy Zholdak agită spiritele, provoacă valuri de estetisme sau detestări. Unii le expediază în teribilisme juvenile (nici tânăr nu mai e), minimalizându-le importanţa. Aşa să fie?
  Andriy Zholdak a declarat că i s-a oferit, la Cluj, să lucreze pentru prima data un text de Henrik Ibsen. Acesta: Rosmersholm. Un text "maladiv şi obscur", după cum apreciază regizorul, axat pe confruntarea dintre trei
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Rosmersholm, la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Andriy Zhodak de George Banu sursa: dcnews.ro
  Rosmersholm este una dintre piesele hibrid ale lui Ibsen, căci aici el conjugă dimensiunea politică şi socială prezentă în marile sale piese. Ibsen asociază situaţia concretă a Norvegiei cu efectele grave ale agitaţiei psihice, ale păcatului şi ale răscumpărării. Imaginarul fantastic este, de asemenea, prezent de-a lungul textului traversat de metafoara secretă şi neliniştitoare a "calului alb". Inițial, piesa trebuia să se intituleze Cai albi.
  Citiţi această operă pe care am descoperit-o acum aproape o jumătate de secol cu ocazia unui celebru spectacol pus în scenă la Teatrul din Sibiu de către Aureliu Manea care, pentru teatrul românesc, a fost un echivalent al lui Rimbaud. Rosmersholm-ul său a avut la noi impactul pe care le-au avut Iluminările lui Rimbaud în Franţa: opere iniţial marginale, devenite apoi mitologice, opere de ruptură şi revelaţie.
  Perspectiva regăsirii acestui text atât de particular, indisociabil legat de tinereţe,
  Citeste tot pe dcnews.ro
• Rosmersholm – un teritoriu controversat de Andreea Lupu sursa: teatru.info
  Montarea piesei Rosmersholm de Henrik Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat Cluj în regia lui Andriy Zholdak constituie un adevărat eveniment din mai multe puncte de vedere. În primul rând se distinge colaborarea cu un regizor de talie internațională, o personalitate controversată a lumii teatrale. De asemenea, în data de 29 martie 2017, cu ocazia celei de-a doua reprezentații în regim de premieră a spectacolului, criticul George Banu susține o prelegere intitulată „Rosmersholm de Ibsen în regia lui Aureliu Manea – piatră de hotar a teatrului românesc”.
  Nu în ultimul rând, trebuie luat în considerare incidentul care a avut loc vineri, 24 martie, în pauza reprezentației aceluiași spectacol: sursele (pe care le puteți accesa aici, aici, și aici) afirmă că regizorul ar fi agresat-o pe actrița Éva Imre, nemulțumit de prestația acesteia. În cazul în care avem de-a face cu un fapt real, comportamentul regizorului este inadmisibil, cu atât mai mult cu cât
  Citeste tot pe teatru.info
• Când Zholdak montează / Ibsen explodează - Rosmersholm la FNT, 2017 de Andrei Vornicu sursa: Zi de zi, Tg. Mureş
  Controversatul şi iconoclastul regizor ucrainean Andriy Zholdak a pus în scenă Rosmersholm de Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar spectacolul a fost selecţionat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2017. Regizorul a fost implicat la premiera clujeană a spectacolului într-un scandal mediatizat în lumea teatrală, fiind acuzat că a pălmuit-o pe una dintre actriţe în pauza spectacolului, cu scopul de a-i stimula energiile creatoare (conform unei scene similare din spectacol). Reputaţia nu tocmai finuţă pe care şi-a creat-o omul de teatru, atât prin atitudinea la repetiţii, cât şi prin caracterul radical al creaţiilor sale i-au adus atât ovaţii, cât şi detractări pătimaşe. De această dată, se pare că numărul simpatizanţilor a fost în minoritate: în pofida unui număr generos de studenţi cărora li s-a permis accesul la reprezentaţia din Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, sala nu a fost plină decât în proporţie de două
  Citeste tot pe Zi de zi, Tg. Mureş
• O privelişte cumplită şi frumoasă - Rosmersholm la FNT, 2017 de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  "Artistul lungilor durate". Aşa ar trebui să fie cunoscut Andryi Zholdak. Omul capabil să realizeze o scenă de 5 minute din intervalul ce separă două replici. Pe de o parte, expresia asta sună mult prea roz pentru cetăţeanul cu look, apucături şi opera care orice numa' romantism nu evocă. Pe de alta, tocmai paradoxul pe care îl propune o face mai apetisantă. "Artistul lungilor durate", aşadar.
  Se recomandă a se consumă în doze rare (1-2 spectacole de an), cu ochii larg deschişi, urechile ciulite şi disponibilitate la efort intelectual. Legal şi disponibil adesea la bufetele teatrelor, alcoolul în doze mici ajută şi el. De pildă, Rosmersholm a venit la TNB, în Sala Studio, în lunea FNT-ului 2017, pe o ploaie teribilă, când sticluţele avion-like de roze sau alb mergeau perfect cu grozăvia înscenată de faimosul ucrainean la şi mai faimosul Teatru Maghiar de Stat din Cluj.
  Deşi mai accesibil ca alte creaţii ale regizorului, Rosmersholm-ul
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Prăbușirea casei Rosmersholm de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  „Morții nu se mai pot lepăda de Rosmersholm. Nu se mai pot îndepărta de cei rămași. Altminteri n-ar mai fi apărut pe aici calul acela alb.” Așa ar fi trebuit să se numească și piesa lui Henrik Ibsen – „Cai albi”, un titlu mult mai sugestiv pentru fantasticul și supranaturalul care irump în acest text.
  Andriy Zholdak a adus pe scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj propria lui variantă a lui „Rosmersholm”, modificând structura inițială și ajustând-o în funcție de temele pe care a dorit să le dezvolte până la paroxism și visceralitate. Zholdak elimină din text orice alt conflict care nu trimite la o agonie a sufletului și o măcinare a trupului; aici nu e loc de discuții politice, ci de discuții despre credință, despre minciunile trecutului și moartea viitorului. Totul se joacă sub acest semn al timpului trecut, care revine obsedant de câte ori personajele încearcă să fie în prezent. Iubirea dintre Rosmer și Rebekka nu se poate
  Citeste tot pe Yorick
• Ce-am văzut la FNT și merită să vedeți și voi de Alex Mircioi sursa: scena9
  După o adaptare nereușită la București și o altercație violentă la Cluj cu actrița din rolul principal (pe care Andriy Zholdak ar fi bruscat-o), spectacolul regizorului ucrainean a ajuns la FNT. Rosmersholm este mai mult spectacolul lui Zholdak decât al oricui altcuiva. Din acest ultim text al lui Ibsen, regizorul păstrează mai mult universul tematic, conceptele dramaturgului, pe care le declină în mici unităţi regizorale. Povestea pastorului Rosmer (Balázs Bodolai), care-şi pierde credinţa după sinuciderea soţiei sale şi începe o relaţie cu Rebekka West (Éva Imre), în ciuda rezistenţelor fostului cumnat, directorul Kroll (Gábor Viola), devine doar o materie primă pentru o punere în scenă a lipsei de comunicare între oameni, a „adevărurilor distructive” (aşa cum se menţionează chiar în caietul program).
  Spectacolul începe cu lumină şi tăcere – Rebekka îşi creează traiectorii de lumină pe care merge, contorsionându-se în așa fel
  Citeste tot pe scena9
• Trei premii importante pentru spectacolul Rosmersholm la Festivalul de la Pécs! de Petre Ivan sursa: Ziarul Metropolis
  Spectacolul Rosmersholm de Henrik Ibsen, pus în scenă de regizorul Andriy Zholdak, a câştigat, la Festivalul Naţional de Teatru de la Pécs (Ungaria), premiile pentru: Cel mai bun spectacol, Cea mai bună actriţă în rol principal (Imre Éva) şi Cel mai bun decor (Andriy Zholdak şi Daniel Zholdak).
  Cea de-a XVIII-a ediție a celui mai important eveniment teatral din Ungaria a avut loc în perioada 7-16 iunie 2018, iar din competiție au făcut parte 14 spectacole. Selecția a fost realizată de un juriu format din: János Térey (scriitor, dramaturg) și János Regős (dramaturg, actor și regizor).
  În cadrul Galei de decernare a premiilor, directorul Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Gábor Tompa, a declarat că Rosmersholm reprezintă un punct de reper în parcursul artistic al trupei, iar procesul de creație a fost unul complex și le-a dat actorilor ocazia de a-și reînoi resursele artistice. Rosmersholm este un spectacol tulburător și incomod, care vorbește despre
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Cu dinamita la brâu de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  Kronospan Sebeş, respectiv Kronochem (divizia chimică din România) este parte din multinaţionala Kronospan, un lider mondial al fabricării plăcilor de lemn şi primul producător european de plăci din aşchii orientate (OSB). Produsele sunt folosite pentru realizarea parchetului, a mobilierului de lemn sau în diverse construcţii. În procesul de producţie a plăcilor, se folosesc şi substanţe periculoase cum ar fi formaldehida. În plan local, a fost un adevărat scandal. Regizoarea Ioana Păun s-a documentat la faţa locului, aceasta constituind o consistentă sursă de informaţii pentru spectacolul "Inamicul poporului" de la Teatrul Foarte Mic.
  Avem idei. Avem bani. Problema e că, de obicei, unii au ideile şi alţii au banii. Contează ideile? Sau, în absenţa banilor, ele rămân simple bune intenţii? În plus, acolo unde sunt bani, sunt şi multe interese, corupţie şi manipulare publică.
  Prosperitatea sau falimentul unui oraş depind de o singură
  Citeste tot pe Port.ro
• Inamicul poporului. Anarhismul ca acţiune socială de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Într-un articol publicat recent în The Guardian, actriţa Geena Davis (fondatoarea unui institut dedicat promovării echilibrului de gen în industria filmului) propunea următoarea soluţie pentru problema cronică a subreprezentării femeilor în cinema: „Înainte să alegi distribuţia unui film sau a unei emisiuni TV, treci prin lista de personaje şi schimbă cîteva prenume în unele feminine – ura! Ai acum o distribuţie echilibrată în termeni de gen şi ai personaje feminine non-stereotipice, fiindcă ele fuseseră, de fapt, scrise pentru un bărbat“. Iar în esenţă, asta e ceea ce face regizoarea Ioana Păun în cea mai recentă premieră a ei, o adaptare foarte liberă după piesa lui Henrik Ibsen, Inamicul poporului (cunoscută şi ca Un duşman al poporului): creează un spectacol jucat exclusiv de femei, fără ca vreun moment oricare dintre ele să-şi performeze propriul gen. Singurul moment în care genul devine relevant e cel al interacţiunii sexuale
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Trilogia feminină de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Spre deosebire de perspectiva individual-subiectivă a lui Carmen Vidu, Ioana Păun are o viziune general-subiectivă în Inamicul poporului (Teatrul Foarte Mic), unde tema se exteriorizează şi se actualizează, cu trimitere la realităţi din România contemporană. Problema legăturilor bolnăvicioase dintre industriile poluante şi profit, în dauna mediului, serveşte ca premisă pentru un discurs visceral despre eşecurile revoltei sociale şi singurătatea idealistului, despre modul în care societatea striveşte umanitatea prin corupţie şi manipulare. Textul lui Ibsen este aici deconstruit, inclusiv servit ca „didascalie“, cu personajele „feminizate“ – în sensul că ele prezintă o perspectivă feminină (nu neapărat feministă) asupra unor personaje masculine – şi cu trimiteri directe la Sebeş, unde o companie produce parchet laminat, dar şi poluare cu formaldehidă (actriţele strîng plăcile care formează practicabilul din scenă şi informează
  Citeste tot pe Dilema veche
• Actriţele trebuie să depună mereu efortul să-şi înţeleagă personajul şi să şi-l apere - Inamicul poporului la Temps d'Images, 2016 de Alexandra Dima sursa: Agenda LiterNet
  Ioana Păun este regizoare de teatru, interesată de problematici sociale. A realizat o serie de proiecte cu o importantă latură activistă, atât în ţară, cât şi în străinătate. În 2015, a regizat spectacolul Inamicul poporului, după textul lui Ibsen, în cadrul proiectului Surorile Heddei, coordonat de Cristina Modreanu. Producţia a fost invitată la cea de-a noua ediţie a Temps d'Images, 2016.
  Alexandra Dima: Proiectul Surorile Heddei, în cadrul căruia a fost realizat şi spectacolul tău, Inamicul poporului, a pornit de la constatarea că există o sub-reprezentare a femeii în teatrul românesc. Cum percepi tu această stare de fapt, din dubla ta perspectivă de regizoare şi de femeie?
  Ioana Păun: Proiectul Surorile Heddei a fost iniţiat de Cristina Modreanu, care ne-a trimis un mail (iniţial, pe listă mai erau şi Gianina Cărbunariu şi Cinty Ionescu), propunându-ne să facem nişte reinterpretări ale unor texte de-ale lui Ibsen. Bursa asta (Ibsen
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un duşman al poporului, versiunea feministă de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  În regia Ioanei Păun, Un duşman al poporului e revizitat atât din perspectivă feministă, cât şi revoluţionaro-anarhistă. Ioana Păun regândeşte personajele şi relaţiile scenice sau de familie dintre acestea.
  Caracterele puternice ale lui Ibsen sunt, în noua versiune, femei, fără a fi vorba de travesti. Iată caracterele, în ordinea tăriei lor: Martha - cu un A (poate de la ”adevăr”) străbătând ca o săgeată un cerc, pe spatele bluzei de trening, subminând autoritatea, de la primar până la guvernanţi, Petra - abulică în halat albastru şi cu bonetă sau exasperată de situaţia fără ieşire, acţionând haotic, primăriţa-western, Aslaksen - cu haina de blană sintetică, pe spatele căreia scrie ”FAL$” cu spray pentru graffiti de culoare roşie, Hovstad - cu tricou imprimat cu ”New York” şi fotă tradiţională etc. De altfel, acestea sunt succint introduse de Ioana Flora la început, când se face trecerea de la spectacol la
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Un spectacol de care aveam nevoie… de Călin Ciobotari sursa: Jurnalvirtual.ro
  Îl urmăresc de ceva timp pe Claudiu Goga. Ca şi la Mihai Măniuțiu, mă atrag la Goga culturalitatea sa, înțelesurile adânc umaniste pe care le conferă teatrului, pasiunea sa pentru lucrul cu actorul şi obsesiva atenţie pentru detaliu. Îl ştiu încă din anii 2000, când intra în Iaşi cu Audiţia şi Made in est, apoi când devenea „de-al casei” cu montări foarte puternice precum Rinocerii, Acasă, în miezul verii, Vizita bătrânei doamne. Iaşul îi prieşte şi îl inspiră. Mi-o dovedeşte cel mai recent spectacol al său, al şaselea aşadar, de la Naţionalul ieşean, Un duşman al poporului.
  Adâncit în fotoliul meu de spectator, cred că undeva între scena a treia şi a patra, am înţeles cât e de ataşat Goga de tema raportului între individ şi societate şi cât de preocupat este de a descoperi şi de a descrie mecanismele însingurării/ izolării individului. A mizat totul pe această fenomeneologie a izolării cu Bérenger, a aprofundat
  Citeste tot pe Jurnalvirtual.ro
• Când toți suntem oameni cumsecade de Nicoleta Munteanu sursa: alecart.ro
  audiu Goga revine la Iași și o face cu un spectacol puternic, atent lucrat, în care valorifică liniile de forță ale stilului său regizoral, optând pentru o piesă deloc confortabilă într-un moment în care nimic nu pare a se schimba real în jurul nostru – indiferent dacă privirea rămâne în spațiul imediatului sau al lumii pe care ochiul încearcă să o scruteze, deși totul se află într-o permanentă schimbare.
  A vorbi despre demnitate și principii, despre adevăr și datoria față de ceilalți (când ceilalți nu sunt doar cei apropiați ție, pe care îi sacrifici împreună cu tine, pentru că a fi Om devine egal cu a fi responsabil pentru întreaga umanitate, ci e o lume de necunoscuți sau de ființe în care nu recunoști nimic din fața pe care o aveau până la un moment dat) e dificil fără a cădea în patetism. Cu toate acestea, sobrietatea interpretării, rigurozitatea montării și austeritatea liniilor pe care se mizează conferă spectacolului
  Citeste tot pe alecart.ro
• De la Ibsen la Spotlight nu e decat un singur pas de Ioana Petcu sursa: AltIași
  Pentru subiectele abordate in textele sale, Ibsen a devenit in epoca o figura polemica. Dramele in care femeile contesta absoluta autoritate a patriarhatului, hotarandu-se sa fie independente, libere, puternice, sau textele ce puneau sub semnul indoielii credintele societatii epocii victoriene deveneau subiecte incomode. Nu putine au fost reactiile vehemente, in fata carora dramaturgul a gasit un raspuns: a parasit Norvegia, stabilindu-se o perioada de mai bine de doua decenii in Italia, de unde nu s-a oprit sa scrie. Un „dusman al poporului” opta pentru autoexil.
  S-au scurs intre timp aproape doua sute de ani si iata ca piesele sale, in vesminte noi, par a fi inepuizabile. In 1882, Un dusman al poporului venea ca replica in fata reactiilor acute pe care Strigoii le iscase in tara natala. Dincolo de subiectul ce incrima atat conservatorismul cat si liberalismul, drama este si un portret in efigie al autorului. Arthur Miller, atras de subiect, depistandu-i si actualitatea,
  Citeste tot pe AltIași
• O dezamăgire de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Fireşte, doar o întâmplare a făcut să văd spectacolul cu Un duşman al poporului, montat la Teatrul Naţional din Iaşi de regizorul Claudiu Goga, la aproximativ o lună după ce am văzut la Petroşani montarea cu Strigoii. Întâmplarea are semnificaţia ei, chiar dacă pentru spectacolul ieşean regizorul nu a recurs la textul propriu-zis al lui Ibsen, ci la o rescriere datorată lui Arthur Miller.
  Aşadar, reamintesc în context că Ibsen a simţit nevoia de a scrie Un duşman al poporului ca un fel de replică personală la felul, destul de puţin favorabil, în care şi spectatorii, şi critica vremii au primit Strigoii. Marele dramaturg norveg şi-a conceput noua piesă ca una care ne arată cât de puţin pregătiţi suntem, cât de ostili devenim atunci când suntem confruntaţi cu adevăruri ce sunt departe de a fi tocmai convenabile. Adevăruri pe care vrem să le considerăm minciuni, exagerări, falsuri numai şi numai fiindcă acceptarea lor ne-ar pune în
  Citeste tot pe Adevărul
• Corupţia, laşitatea, minciuna, frica ucid! - Un duşman al poporului la FNT, 2016 de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Henrik Ibsen, 1882, Norvegia. Arthur Miller, 1950, Statele Unite. Claudiu Goga, 2016, România. Genealogia spectacolului Un duşman al poporului de la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. 134 de ani de istorie. Dincoace şi dincolo de Ocean, în sudul şi în nordul Europei. Un mare text, două adaptări ale sale. Doi mari dramaturgi, un regizor inteligent, proaspăt, curajos.
  Un bărbat, un doctor, descoperă un adevăr incomod: apa e otrăvită. Apa pe ale cărei calităţi se bazează staţiunea balneară ce asigură finanţele oraşului. Dacă apa e otrăvită, staţiunea se închide pentru doi ani şi oraşul redevine sărac. Adevăr sau otravă? Un om şi adevărul său dovedit ştiinţific sau o comunitate şi frica sa în faţa necunoscutului / schimbării / adevărului dovedită sociologic?
  "Toţi cei care ţi-au arătat aseară cât te urăsc ştiu că ai dreptate!", îi spune socrul cel bogat doctorului cel însingurat. "Tu vrei să îţi trădezi familia de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ibsen, mereu actual de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cât de interesantă, dar şi derutantă, dacă nu cumva chiar contradictorie poate fi uneori viaţa teatrală româneascăI
  Iată! În urmă cu vreo câţiva ani, observam într-o cronică cât de rar este jucat Ibsen pe scenele noastre, iar acum uite că mă aflu în situaţia de a observa cât de frecvent apare el în repertorii. După ce Andrei Şerban a dat la o parte colbul care se aşezase în chip nedrept peste Hedda Gabler, într-un excelent spectacol al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, acum binecunoscuta piesă ibseniană se joacă la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Botond Nagy, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, în punerea în scenă a lui Tom Dugdale, şi urmează să fie montată la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu“ din Petroşani de regizoarea Antonella Cornici. Despre Nora aflu că este parte a proiectului de repertoriu pentru anul 2019 al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, iar regizor
  Citeste tot pe Adevărul
• Strigoii: un spectacol în alb şi negru, foarte viu de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Iar partiturile actoriceşti sunt migălos construite, punându-se foarte mult accent pe detalii: gesticulaţia actorilor e de mare fineţe (Irina Scutariu), se lucrează cu tăceri şi priviri sugestive, cu apropieri sau distanţări fizice semnificative, dar şi prin concentrări şi eliberări ale energiei dramatice - prin ridicări ori coborâri ale vocii, în acord cu cerinţele situaţiilor psihologice (Irina Scutariu-Nicolae Ionescu).
  Strigoii încep să se manifeste din prolog, pe intrarea spectatorilor - frăsuirea dramatică şi expresivă a lui Theodor Ivan, pentru ca ulterior conceptul să fie explicitat în context textual şi expus spectacular. Textual, strigoii nu sunt atât moşteniri genetice, tare, boli, cât ”gânduri, credinţe moarte care rezidă în noi”. Strigoii reprezintă convingerile, presupoziţiile inerente gândirii noastre care ne determină din umbră modul de viaţă, alegerile, atitudinile, într-un cuvânt, care stau la baza a tot ceea ce
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Metamorfozele strigoilor de Ivona Lucan sursa: AltIași
  Teatrul National „Vasile Alecsandri” lanseaza programul Youth Focus, un program care are ca scop crearea unui parteneriat intre teatru si Universitatea Nationala de Arte „George Enescu”, in care absolventii (licentă si master) au oportunitatea de a-si prezenta productiile artistice. Cea mai recenta premiera, care face parte din acest program este spectacolul de licența – Strigoii al tinerei Alexandra Vieru, care si-a finalizat studiile in Arta regizorului de teatru.
  Recunosc, faptul ca am fost surprinsa intr-un mod placut atunci cand am aflat ca se monteaza un text ibsenian si am asteptat cu nerabdare premiera, care a avut loc la sala Uzina cu Teatru. Chiar din momentul in care spectatorii pasesc in sala de spectacol pot incepe sa radiografieze scenografia minimalista, realizata de arhitecta Andreea Felciuc, care debuteaza pe scena Nationalului iesean impreuna cu Alexandra Vieru. Regizorul si scenograful au mizat foarte bine pe arta minimala a decorului,
  Citeste tot pe AltIași
• Absenţa meditaţiei înfiorate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Admirabilul exeget român al lui Hernrik Ibsen care este profesorul clujean Ion Vartic (cf. Ibsen şi „teatrul invizibil”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995) îşi concepe capitolul întâi al cărţii sale, capitol intitulat Ibsen, contemporanul nostru şi, respectiv, subcapitolul Peer Gynt şi „talmeş-balmeşul Eului”, amintindu-ne una dintre cele mai tulburătoare sentinţe ce poate fi auzită în cuprinsul piesei scrise în 1867- „Cu Peer Gynt rudă poţi oricând să fii”. Ce semnificaţie dobândeşte o atare sentinţă? E cum nu se poate mai adevărat, şi orice istorie, fie ea oricât de sumară a teatrului universal, aminteşte aceasta, că piesa lui Ibsen evocă figura unui cunoscut personaj din mitologia scandinavă. Că, aşa după cum scrie Vito Pandolfi, în volumul al patrulea al mult invocatei sale Istorii a teatrului universal (Editura Meridiane, Bucureşti, 1971), „în primul rând, Ibsen a creat cu această piesă un personaj
  Citeste tot pe Revista Familia
• Cine-mi arată drumul cel bun? de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Despre dragoste și și cãutare, despre limitele fericirii și nemãrginirea lãcomiei existențiale, despre mãștile sinelui și despre singurãtate vorbește spectacolul cu Peer Gynt de Ibsen, montat de David Zinder și jucat în premierã în 21 martie la Teatrul Maghiar din Cluj. Trebuie sã spun de la bun început cã spectacolul descumpãnește. Ambițioasa producție – de trei ore, cu trei schimbãri de decor – nu reușește sã treacã pragul energetic dinspre scenã spre salã, iar spectatorul este mereu tentat sã pãstreze o distanțã de receptare ce obtureazã impactul semnului scenic. Un anume barochism al înscenãrii – de frumoasã pregnanțã vizualã, de altfel, dar excesiv în prima parte –, ca și ritmul prea temporizat al evoluției dramatice sunt alte douã elemente care nu servesc întregului. Spectacolul obosește, induce uneori senzația unui verbiaj supãrãtor și anihileazã punctele de climax. E o înscenare platã, fãrã frison dramatic, în care privitorul e obligat sã-și asume printr-un efort susținut implicarea în întâmplãrile scenice. Altfel, acesta se foiește, cascã, se uitã primprejur sau la ceas, așteptând finalul eliberator. Cu toate acestea, Peer Gynt putea sã fie un spectacol frumos. Nu o capodoperã, nici un eșec, el este în actuala-i formulã doar o ciudãțenie teatralã, cu secvențe de ținut minte, dar îngãlat de bavura excesului sau verbozitãții incontinente. Mici elemente de reglaj al situațiilor scenice sau de concepție a unor secvențe impieteazã asupra sensului subtil al intrigii. Decorul primei pãrți, cu „ciupercuțe” ce sugereazã fie spațiul rãcoros-silvestru al marginii de sat scandinav, fie lumea fantasticã extra-umanã, este destructurat în scena întâlnirii lui Peer cu trolii de aglomerarea de cârpe verzi, fluturate ca într-un dans de „cucerire” a eroului, de ademenire a acestuia în regatul trol. Dar astfel se anuleazã exact efectul vizual superb al costumelor trolești, într-o picturalã combinație de verde cu roșu, în contrast cu costumul maroniu, sãrãcãcios, al lui Peer (costumele, foarte reușite, au fost create de Carmencita Brojboiu). Intenția regizorului de a transforma spațiul a fost aici neinspiratã; prezența pitoreștilor troli era de-ajuns pentru a sugera ce era de sugerat. Partea a doua, cel mai puþin reușitã, în prima sa jumãtate, are drept decor un panou translucid, în care actorii primei scene (Peer e deja în America, printre bogãtașii de pe un teren de tenis) par marcați de stânjenealã în joc. Mai departe, secvența arabã, în care eroul nostru e un profet, nu se ridicã la temperatura parodicã intenționatã, fiind doar amuzant-simpluțã. Abia scena nebunilor din aceastã a doua parte marcheazã un climax dramatic, un frison ce dã seama de structura semanticã în care ar fi trebuit sã evolueze spectacolul. Superb-sugestiv este pãienjenișul aței deșirate dintr-o mânecã de hainã, ce cuprinde încetul cu încetul nebunii, pe Peer, lumea întreagã. Eroul se confruntã cu propriile-i mãști. De altfel, laitmotivul semantic al înscenãrii este chiar tema mãștilor pe care munchhausianul Peer le poartã mereu, scoþându-și-le cu superbie la început, în adolescența-i teribilã și rebelã, apoi la final, în apusul vieții, ca într-o confesiune-redescoperire vinovatã. Acest joc de mãști, marcat excelent în a treia parte, capãtã sensul unei spovedanii. E al doilea climax al spectacolului, jucat într-un decor remarcabil de apocalipsã a sinelui. Peer e înconjurat de gioarsele propriei vieți, de obiectele-minciuni ce-i fac averea și pe care e gata sã le dea oricui îl poate ajuta sã descopere „drumul bun”. Iar singurul om care pare dispus sã-l ajute este Solveig, îngerul sãu pãzitor din umbrã, semnul sacrificiului afectiv. Va fi Peer salvat sau nu? E o întrebare suspendatã, așa cum suspendat, întrucât amorf semantic, e finalul spectacolului. Tot eșafodajul de sugestii – inclusiv prezența „Topitorului de nasturi”, Demiurgul acestui univers fantasmatic – este risipit neinspirat într-o economie devãlmașã a concepției regizorale. Peer Gynt trebuia sã aibã o orã și jumãtate, maximum douã, în care timpii morți sã fie comprimați ori eliminați de-a dreptul, pentru a face loc punctelor de forțã ale intrigii.
  Actorii*, numeroși, unii distribuiți în mai multe roluri, au jucat profesionist, însã, cu excepþia lui
  Bogdan Zsolt (Peer matur) niciunul nu a fãcut un rol memorabil. Efortul lor meritã notat, însã am
  impresia cã investiþia a fost prea mare pentru o mizã deocamdatã destul de micã. Așa cum prea
  mare mi se pare efortul echipei tehnice. Peer Gynt e un spectacol greu de evaluat critic.
  Are costume reușite, decoruri minunate (în prima și a treia parte) realizate de Miriam Guretzky;
  eclerajul lui Yaron Abulafia, poate prea focalizatelaborat uneori, contureazã universul particular al
  piesei; la fel muzica lui Laszloffy Zsolt. Coregrafia Melindei Jakab e remarcabilã, dând o picturalitate
  dinamicã scenelor de grup mai ales, iar actorilor nu li se poate reproșa nimic.
  Și totuși, ceva lipsește. Coerența și simplitatea concepției regizorale. David Zinder a vrut sã facã
  douã spectacole într-unul: o superproducție plinã de culoare și impact, și un gest de recuperare omagialculturalã a unui mare dramaturg. Dacã ar fi mizat doar pe prima dimensiune ar fi reușit. Ar fi creat un spectacol frumos, de vãzut cu plãcere și emoție. Așa e doar un spectacol lung, din care ții minte multe secvențe, dar pe care nu-l recomanzi altora. Replica lui Peer, care e dispus sã-și doneze
  „averea” de himere oricui ar putea sã-i arate, pe culmea muntelui, stâlpul ce indicã drumul cel bun,
  se potrivește, într-o proiecție extra-artisticã, însuși regizorului David Zinder. Spectacolul sãu pare s-o fi luat pe cealaltã cale…
  * Din distribuție fac parte: Zsolt Bogdán, Ferenc Sinkó, József Bíró, Áron Dimény, Emöke Kató, Csilla
  Albert, Anikó Pethö, Andrea Kali, Ernö Galló, Andrea Vindis, Tünde Skovrán, Enikö Györgyjakab, Levente Molnár, Balázs Bodolai, Ervin Szöcs, Lehel Salat, Attila Orbán, Róbert Laczkó Vass, Hanna Salat.
• Curajul de a pune în scenă Ibsen de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  A investi, pe perioadă de criză, într-un foarte tînăr regizor, mai ales cînd proiectul său vizează un spectacol după o piesă de Henrik Ibsen, este un gest pe care puţine teatre şi l-ar asuma. În ciuda riscurilor pe care receptarea unui astfel de spectacol ar fi putut să le implice, Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila a ales să-i acorde încredere lui Vlad Cristache, proaspăt absolvent al UNATC (2009), în prezent masterand tot în cadrul UNATC, şi să deschidă stagiunea 2010-2011 cu spectacolul său, Peer Gynt, jucat pe 1 şi 2 octombrie.
  Peer Gynt, iniţial parte dintr-un proiect mai amplu, a cărui finanţare nu a fost aprobată de AFCN, şi-a găsit sprijinul financiar – datorită demersurilor făcute de Rodica Antonescu, director interimar al Teatrului – de la Ambasada Norvegiei în România. Øystein Hovdkinn, ambasadorul Norvegiei, prezent în seara primei reprezentaţii, şi-a exprimat încîntarea faţă de modul în care Vlad Cristache a ales să
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Peer Gynt: un spectacol greu cum e însăşi viaţa de Doina Popescu sursa: Doina Popescu
  Peer Gynt: un spectacol greu cum e însăşi viaţa. Povestea unei vieţi irosite dar şi avertismentul că la final toţi dăm socoteală pentru faptele noastre.
  Piesa debutează cu plânsul copilului la naştere. Peer Gynt nu are norocul unor ursitoare ci a unui diavol cu ochi roşii, inspirat probabil din emoticonul “evil”, dar şi al “topitorului”. Cei doi îşi dau mâna ca să-şi adjudece sufletul pruncului ce tocmai se naşte.
  
  Tânărul Peer Gynt nu este mai bun sau mai rău decât oricare dintre noi dar, dispreţuit de consăteni neisprăviţi şi frivoli, într-o lume calpă, fără orizont, face permanent alegeri, de fiecare dată greşite. Născut probabil sub o zodie oscilantă nu ia niciodată decizii, preferând, aşa cum îl îndrumă diavolul cu ochi roşii, “să cotească, să ocolescă şi evitând drumul drept, să-şi lase un loc ca s-o ia înapoi”.
  
  Printr-un ingenios joc de lumini şi un artificiu de decor, bucuria solară alternează cu o
  Citeste tot pe Doina Popescu
• Mă fac rege împărat de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Hotărît lucru, Teatrul „Maria Filotti” Brăila ar putea fi dat ca exemplu pentru consecvența cu care, în ultimul deceniu, și-a pus forțele la dispoziția tinerilor. Iar rezultatele au fost printre cele mai spectaculoase. Să ne amintim de montările lui Radu Apostol, cea a Marianei Cămărășan, Radu Nechifor, Chris Nedea și chiar Radu Afrim, pe vremea cînd nu atinsese gradul de consacrare de azi.
  În continuarea șirului vine Peer Gynt de Ibsen, în regia lui Vlad Cristache, creatorul montării 20 de minute cu îngerul, unul dintre cele mai bune spectacole studențești văzute în ultimii ani. Dacă ai 23 de ani, ca Vlad Cristache, și ești încă la vîrsta aventurierilor scenei, primești probabil în spate un ghiont artistic (unii îi spun insprație), ca să pui în scenă una bucată poem dramatic ibsenian. Centrat pe un veritabil aventurier al existenţei! Scris acum aproape o sută cincizeci de ani, inevitabil datat la o estetică de secol al XIX-lea,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Premieră la Teatrul „Maria Filotti” – „Peer Gynt” de Ibsen şi premisele unui succes de Armanda Filipine sursa: Infobraila.ro
  * spectacolul omonim după Henrik Ibsen este regizat de tânărul Vald Cristache, proaspăt absolvent al universităţii de profil din capitală şi îl are în rolul principal pe Marius Stănescu * publicul a aplaudat de mai multe ori la scenă deschisă, răsplătind astfel actul artistic şi creatorii lui * la eveniment au fost prezenţi reprezentanţi la vârf ai Ambasadei Norvegiei în România – sponsor al spectacolului
  Spectacolul „Peer Gynt” de Henrik Ibsen a deschis, vineri şi sâmbătă – 1 şi 2 octombrie, stagiunea 2010- 2011 la Teatrul „Maria Filotti” şi după reacţia publicului şi multitudinea de aplauze la scenă deschisă, se poate spune că este de bun augur pentru dramaticul brăilean, dar şi pentru noul directorat, deţinut din aceste zile de actorul şi cantautorul Mircea Bodolan. Acesta a semnat de curând contractul de management, dar meritul punerii în scenă a piesei lui Ibsen aparţine directorului interimar din perioada anterioară,
  Citeste tot pe Infobraila.ro
• Un spectacol notabil de Ileana Lucaciu sursa: Ileana Lucaciu
  În ultimele stagiuni Teatrul “Maria Filotti” din Brăila uimește prin spectacole originale datorate unor regizori de marcă, precum Victor Ioan Frunză sau Radu Afrim. De astă dată cu mult curaj, conducerea teatrului încredințează o piesă dificilă, “Peer Gynt” de Henrik Ibsen unui tânăr regizor aflat abia la UNATC, în faza studiilor la masterat, după cei trei ani petrecuți la secția de regie. Scoate astfel la iveală pe reala criză a regiei de la noi, un tânăr care se dovedește înzestrat pentru profesia aleasă, pe VLAD CRISTACHE. Anul trecut și-a susținut examenul de licență cu “20 de minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, un adevărat spectacol în care descifra cu maturitate textul.
  Poemul dramatic “Peer Gynt” scris de Ibsen în 1867 este și astăzi incitant și l-a atras pe tânărul regizor prin tematica sa cu rezonanță în actualitate. Funcționează și astăzi dorința oricărui individ de a depăși condițiile unei societăți
  Citeste tot pe Ileana Lucaciu
• Vlad Cristache: Mai poate exista un sentiment candid şi autentic în această lume jegoasă? de Monica Andronescu sursa: YOURICK
  Vlad Cristache este unul dintre regizorii selecţionaţi în secţiunea „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru care se va desfăşura între 26 octombrie şi 4 noiembrie la Bucureşti, cu spectacolul „Poveşti de faimilie” pus în scenă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. După un debut nominalizat la premiile UNITER anul trecut cu „Peer Gynt” de la acelaşi teatru din Brăila şi un nou spectacol pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, Vlad Cristache este deja unul dintre numele cunoscute ale generaţiei noi de regizori. În următoarea perioadă va coordona din punct de vedere artistic proiectele noii săli a Teatrului de Comedie, unde dramaturgia contemporană românescă va ocupa un loc important.
  Eşti prezent în FNT într-o secţiune numită „Teatrul de mâine”. Cum crezi tu că ar trebui să arate teatrul de mâine?
  Nu agreez ideea că aş fi artistul zilei de mâine, mă consider artistul zilei de azi. Până la urmă eu
  Citeste tot pe YOURICK
• ''PEER GYNT''regia Vlad Cristache de Teatrul Maria Filotti sursa: youtube
  "Peer Gynt este prototipul omului dispretuit de societatea pe care,la randul lui o dispretuieste.Un outsider visator,respingand mediocritatea,care incearca cu orice pret sa fie « altfel »,sa fie liber.Cenusiul cotidianului,absenta orizontului,il obliga sa evadeze in imaginar,sa traiasca o viata dubla in care fantezia si realitatea se intrepatrund,in care visurile de a ajunge imparat si luptele cu creaturi supranaturale se suprapun pe scandaluri domestice.
  Frizand nebunia,Peer isi consuma viata pe muchia dintre vis si realitate.Delireaza mesianic pe tema predestinarii ad majorem.Calatoreste in toata lumea,intruchipand imaginea unui erou legendar pe care numai propria sa fantezie a anascocit-o.
  Fuga de responsabilitate,egocentrismul feroce si indiferenta fata de oamenii din viata lui il transforma spre final intr-un individ meschin si mediocru care nu e indeajuns de rau spre a merge in iad,nici indeajuns spre a merge in paradis si al carui suflet va fi topit la comun cu altele si
  Citeste tot pe youtube
• Căutări teatrale de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna nr.237 - pg.35
  Experimentul, sau cel puțin căutarea estetică, formală, conceptuală etc. au caracterizat ediția din acest an a Festivalului Euroregional de Teatru (TESZT) de la Timișoara, un eveniment care reunește în România producții teatrale oarecum atipice, subsumate ideii de cercetare teatrală. Hermeneutica foarte personalizată a unor texte clasice, ca și spectacole de teatru vizual, de mișcare, au constituit osatura TESZT, la care am luat parte doar câteva zile, la început.
  Festivalul a fost deschis de o montare a organizatorilor, Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara, în coproducție cu Compania Forte de la Budapesta: Peer Gynt de Ibsen, în regia lui Horváth Csaba. O viziune regizorală neobișnuită asupra unui text clasic, dar care permite încă interpretări ludice. Ludic, într-o manieră postmodernă, este de altfel și acest spectacol, în care animația, coregrafia și muzica dau o notă aparte reprezentației. Montarea mi-a părut marcată de
  Citeste tot pe Revista Tribuna nr.237 - pg.35
• Căderea în deriziune de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În preambulul unei complexe cercetări consacrate marelui dramaturg norvegian (cf. Ibsen şi teatrul invizibil, EDP, Bucureşti, 1995), profesorul Ion Vartic observa că marii exe­geţi de odinioară ai acestuia (Brandes, Jaeger, Reich, Woerner Monty, Jacobs, etc.), îl priveau pe Ibsen drept punct terminus în relaţie cu o serie literară ce-şi avea principalele puncte de reper în tragedia greacă (mai cu seamă în Sofocle), Shakespeare, Hebbel, Kleist, în vreme ce noii exegeţi, de la Peter Szondi la R. Williams, văd în creatorul piesei analitice punctul liminar al teatrului modern. Tot Ion Vartic notează că Martin Esslin, „privind şi dincoace de absurd, descoperă (in Ibsen n.n.) uimit, un artizan magistral şi un mare poet al sce­nei, nu atât sub aspectul limbajului, cât al structurii dramatice”. În piesele ibseniene, efec­tele sunt dezvăluite înaintea cauzelor, iar interesul dramaturgului se concentrează asupra alegerii unei situaţii paradigmatice din
  Citeste tot pe Revista Familia
• Miezul lucrurilor de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  De o parte, Gregers, idealistul fundamentalist, predicatorul vieţii în adevăr ca singură opţiune de a trăi. De partea cealaltă, Relling, realistul fundamentalist, predicatorul vieţii în minciună ca singură opţiune de a trăi. La mijloc, Hjalmar, omul condamnat la viaţă, răstignit între cei doi pe-jumătate-înger-pe-jumătate-demon ce sfârşesc prin a-l sfârteca tot încercând să-l tragă spre propria variantă a binelui.
  O cheie a descifrării proaspetei premiere de la Bulandra, Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, e încercarea de a înţelege cât bine şi cât rău aduc în viaţa lui Hjalmar (un Gheorghe Ifrim pe cale de a se reinventa după pleiada de excepţionale roluri de comedie) neliniştitul în căutare de absolut Gregers (Şerban Pavlu balansând just între poezia personajului capturat de propriile reverii împinse la limita autismului şi dialogurile tăioase cu figura sinistră a tatălui jucat de un Victor Rebengiuc
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Miezul lucrurilor de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  De o parte, Gregers, idealistul fundamentalist, predicatorul vieţii în adevăr ca singură opţiune de a trăi. De partea cealaltă, Relling, realistul fundamentalist, predicatorul vieţii în minciună ca singură opţiune de a trăi. La mijloc, Hjalmar, omul condamnat la viaţă, răstignit între cei doi pe-jumătate-înger-pe-umătate-demon ce sfârşesc prin a-l sfârteca tot încercând să-l tragă spre propria variantă a binelui.
  O cheie a descifrării proaspetei premiere de la Bulandra, Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, e încercarea de a înţelege cât bine şi cât rău aduc în viaţa lui Hjalmar (un Gheorghe Ifrim pe cale de a se reinventa după pleiada de excepţionale roluri de comedie) neliniştitul în căutare de absolut Gregers (Şerban Pavlu balansând just între poezia personajului capturat de propriile reverii împinse la limita autismului şi dialogurile tăioase cu figura sinistră a tatălui jucat de un Victor Rebengiuc
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cerul senin din adâncul mării de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  Nu orice adevăr, odată dezvăluit, aduce liniştea, ieşirea din labirint şi confuzie, izbăvirea. Unele adevăruri declanşează dezastrul, pârjolesc, devastează. "Raţa sălbatică” ne oferă o mostră de confruntare între idealismul planului etic absolut şi realitatea palpabilă, existenţa cotidiană, punând în discuţie concepte precum: conştiiinţă, eroism, spirit de sacrificiu, familie.
  O mare nedreptate face ca un om vinovat să rămână nepedepsit. Mai mult, cel nevinovat - asociatul primului - va plăti ponoasele în locul lui şi, de fapt, îşi va rata viaţa; şi nu numai pe-a lui, ci şi a urmaşilor lui. Bătrânul Werle a ştiut însă să nu rămână dator faţă de vechiul lui camarad, Ekdal, locotenentul stăpân al pădurilor, azi un alcoolic senilcare vânează iepuri în podul casei - un pseudo-luminiş vital, un surogat de libertate care îi permite să se joace de-a neînfricatul. Fiul lui, Hiamar are două proiecte majore: să inventeze ceva
  Citeste tot pe Port.ro
• Fericirea are picioare scurte. „Rața sălbatică” de la Bulandra de Horia Ghibuțiu sursa: Blog de ziarist
  Cine are nevoie de „Rața sălbatică” a lui Ibsen în 2015?
  
  De bună seamă că, întâi de toate, un teatru precum Bulandra, al cărui prestigiu obligă înnobilarea stagiunii cu o montare după un clasic, Henrik Ibsen. Apoi, necesitatea unui nou examen de maturitate pentru tânărul regizor Peter Kerek, care știe că pentru a ajunge în liga celor cu care a lucrat – Ciulei, Șerban, Purcărete – e cazul să regizeze și spectacole clasice, fără succes facil, prefabricat, la public și fără „floricele”. Or, în viziunea lui Kerek, „Rața sălbatică” e un spectacol curat, lung, dar nu lungit, care-i conferă lui Ibsen o contemporaneitate naturală derivând din universalitatea scrierilor sale, nu căutată. Deopotrivă, cursivitatea aproape spartană, vetustă, aparent fără intervenție regizorală, a narațiunii e în spiritul abordării dramaturgului, care folosise în mod deliberat un limbaj simplu, al clasei de mijloc, în scriere.
  Și distribuția,
  Citeste tot pe Blog de ziarist
• O fină analiză scenică a unei piese uitate de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Teatrul “Bulandra” a pornit în forță o nouă stagiune. Încă din timpul Festivalului Internațional “George Enescu” a lansat un spectacol de excepție “The Bach Files” în regia lui Alexandru Darie pe care îl vom revedea pe parcursul stagiunii. A urmat de curând “Rața sălbatică” în regia lui Peter Kerek și se lansează în zilele următoare “Marmura” în regia lui Yuri Kordonsky și “Carusel” în regia lui Andrei Șerban.
  Înscrierea în repertoriu a unei piese de Ibsen, un clasic al dramaturgiei universale, se întâmplă mai rar în repertoriile teatrelor noastre. Henrik Ibsen, coleg de generație cu Cehov, apropiat de acesta prin acordarea atenției sporite pentru profilul psihologic al personajelor, are întodeauna ca motiv tematic central probleme sociale majore. Piesele norvegianului rămân actuale mereu prin tematică.
  “Rața sălbatică” scrisă în 1884 se dezvoltă pe două planuri, specifice actualității. Definește în planul doi
  Citeste tot pe Spectator
• Un spectacol despre adevăr de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În preambulul unei cărţi apărută în urmă cu 20 de ani şi care ar trebui de urgenţă reeditată, carte intitulată Ibsen şi teatrul invizibil, autorul ei, profesorul Ion Vartic, face o observaţie esenţială.
  Şi anume că, în vreme ce vechii exegeţi ai marelui dramaturg norvegian (Brandes, Jaeger, Reich) vedeau în scrierile acestuia punctul-terminus al unei relaţii literare ce începea cu tragedia greacă, trecea prin Shakespeare şi sfârşea cu Kleist, noii exegeţi (Szondi sau R. Williams) îl plasau pe creatorul piesei analitice la începutul teatrului modern. Privind şi dincoace de absurd, Martin Esslin vedea în Ibsen „un artizan magistral şi un admirabil poet al scenei, nu atât sub aspectul limbajului cât al structurii dramatice”, John Gasner observa că „Ibsen a radiografiat dilemele unor intrigi existente, exprimând clar momentele de apogeu ale alegerii şi revelaţiei”, iar Luigi Pirandello se pronunţa cum nu se poate mai categoric spunând că
  Citeste tot pe Adevărul
• Prăbușirea casei Ekdal de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Deși în România nu există practica preview-urilor, seria de reprezentații, cu prețuri reduse la bilete, de „testare“ a noii producții, iar „serile de presă“ pot varia (fiind ba a doua, ba a cincea, ba a zecea reprezentație) în func­ție de politica fiecărui teatru, să vezi spectacolul într-o zi „normală“, luni de zile după premieră, cu public printre care nu se află critici, iar actorii se simt „eliberați“ de această presiune și „rodați“ în rol, e întotdeauna o experiență interesantă.
  Astfel, se poate spune că Rața sălbatică pe care am văzut-o eu la Bulandra, la patru luni de la primele reprezentații, a fost cu totul alta decît cea „în haine frumoase“ din octombrie 2015 – și nu știu dacă luminile care-i lăsau adeseori în… umbră pe actori erau chiar cele care trebuiau, dacă jocul uneori compensînd prin multă mișcare și gesturi ample lipsa de contur precis a personajului ori încrîncenarea emfatică a dialogului
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Drama pe care o Stârnesc adevărurile spuse târziu de Ileana Andrei sursa: ileanaandrei.ro
  Adevărul dintr-un trecut care doare şi poate sparge în bucăţi prezentul sau minciuna care s-a înfipt adânc în viaţa unor oameni, de ani întregi, şi le oferă tuturor confort? Binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea, privite de fiecare prin intermediul raţiunii personale devin atât de relative. Pentru că ceea ce pare a fi un bine prin ochii unuia, este un rău pur, complet inutil, prin ochii altuia.
  Întrebări, emoţii, adevăruri care pornesc lupte interioare şi tragedii umane, teorie versus o realitate periculoasă, spiritul de sacrifiu nenecesar, valori familiale, despre asta este vorba în spectacolul “Raţa sălbatică” de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, care se joacă la Bulandra.
  Am mers să văd acest spectacol cu emoţia de a-l revedea pe Victor Rebengiuc pe scenă, cu bucuria de a-i urmări în roluri noi pe Şerban Pavlu şi pe Ioana Anton ,şi cu multă curiozitate de a-l descoperi pe Gheorghe Ifrim într-o partitură dramatică.
  Citeste tot pe ileanaandrei.ro
• Raţa sălbatică, o punte de vapor într-o casă din pădure de Octavian Neculai sursa: Agenda LiterNet
  În multe seri, obosiţi, după ce Dan Jitianu sau alţii care lucrau acolo plecau, Ciulei mă întreba dacă mai stau să vorbim. Mergeam în bucătăria de la parterul casei lui, din Strada Tudor Arghezi nr. 14, şi vorbeam. De fapt, de cele mai multe ori îl ascultăm. Era perioada în care, proaspăt arhitect angajat într-un institut de proiectare, ieşeam zi de zi de la birou şi veneam grăbit în această casă să lucrez lângă Ciulei şi Jitianu. Îl ascultăm şi înregistrăm în memorie cuvintele Lui, cuvinte întotdeauna legate de teatru. Nu mai ştiu de ce, nu mai vreau să-mi amintesc de ce, nu aveam acces în Teatrul Bulandra. Şi cât de mult îmi doream....
  Revin la discuţiile nocturne cu Ciulei, la unul dintre îndemnurile sale pentru un tânăr care vroia să înveţe: "în artă ca să creezi trebuie să fii curios să afli, să laşi liber drum ideilor, să studiezi şi să înţelegi fiecare linie pe care o pui pe hârtie, să dai sens la tot ceea ce faci,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cu Rața la teatru! de Andreea Nanu sursa: Ziarul Metropolis
  La final de stagiune teatrală, m-am pregătit cum se cuvine pentru un spectacol pe care, deşi l-am aşteptat cu sufletul la gură, nu reuşisem să-l văd până duminica trecută… În memoria mea afectivă, personajele feminine ale lui Ibsen poartă chipul Valeriei Seciu, vocea ei evocatoare de limpezimi şi îndepărtate fiorduri norvegiene.
  La aceasta se adaugă decorurile din teatrul filmat în alb și negru, înregistrările ascultate seara la teatrul radiofonic. M-au motivat acum, recunosc, și cronicile de întâmpinare… Spectacol clasic într-o regie modernă, distribuția de excepție…Așadar, Ibsen! Duminică seara la Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, cu Rața sălbatică. Am cumpărat bilete din vreme.
  
  Am ajuns prea devreme, motiv pentru care am staționat în fața unui latte la terasa de peste drum, urmărind cum se adună spectatorii, ale căror contururi tremurau prin aerul încins, mai ceva ca în deșert. Marile aglomerații urbane au întotdeauna
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis

Discutii:

propune tema de discutie