regizor caut piesa

Piese de Henrik Ibsen

adauga piesa

An Enemy of the People

Casa cu papusi

Femeie inteligentă și soție devotată, dar care fusese tratată toată viața doar ca o păpușă răsfățată, Nora își dă seama că nu este apreciată pentru ea ca persoană, ci doar pentru imaginea pe care i-o atribuia soțul ei. În urma unor discuții din care reiese nemulțumirea soțului față de spiritul ei de independență și dorind să-și poată manifesta liber personalitatea, Nora își părăsește căminul.

Catiline

Doamna înger din Ustraat

Femeia marii

Ghosts

Într-o societate încremenită în fixisme puritane și egoiste, o mamă iubitoare trăiește drama de a fi nevoită să-i dezvăluie fiului un adevăr rușinos pe care îl ascunsese cu grijă întreaga viață: acela că tatăl lui, în ciuda aparențelor, este un om josnic și desfrânat. Din păcate și fiul moștenește aceleași trăsături de caracter.

Hedda Gabler

O femeie comună, cu nimic excepțională, prinsă într-o căsătorie fără dragoste, este total nemulțumită de viața ei. Ea caută extraordinarul, are pretenții exagerate de la cei din jur și nu face decât să genereze ea însăși nemulțumirea acestora.

John Gabriel Borkman

Împărat şi Galilean (Kejser og Galilæer)

Piesa este despre împăratul roman Iulian Apostatul și se petrece între anii 351-363, perioadă conflictuală între creștinism și elenism. Deși este crescut ca un creștin, Iulian are îndoieli despre religie, merge la Atena să studieze și, în cele din urmă, renunță la crștinism și redevine adeptul vechilor zei: Apollo, Cybele și Dionysos Cu toate că, ajuns împărat permite libertatea religoasă a tuturor cetățenilor, datorită atitudinii sale este privit ca un antichrist și este ucis de un fost prieten.

Little Eyolf

Love's Comedy

Olaf Liljekrans

Peer Gynt

Pillars of Society

Rosmersholm

The Feast at Solhoug

The Master Builder

The Vikings of Helgeland

The Warrior's Barrow

Rața sălbatecă (Vildanden)

Cei din jur profită de bunătatea lui Hjalmar - un om talentat, dornic să inventeze ceva - și îl tratează cu dispreț și îl mint. Are revelația acestei situații doar când descoperă din întâmplare că a avut o căsătorie de paravan, iar copilul pe care îl credea al său este de fapt al boierului căruia îi era recunoscător că îl ajută financiar, credea el, dezinteresat.

When We Dead Awaken

Irene, o tânără fată este îndrăgostită de sculptorul căruia îi servește drept model. Pentru că este de părere că o relație cu fata ar fi în detrimentul operei sale, acesta refuză să aibă o relație cu ea. Dar odată cu terminarea sculpturii, el rămâne secătuit și nu va mai crea nici o operă. Peste ani, când o reîntâlnește pe Irene, regretă greșeala din tinerețe și dă o șansă acestei iubiri.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Henrik Ibsen 

editeaza

• 1
• 2

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Henrik Ibsen

• Cum a devenit Nora păpuşa Barbie de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Nora ucide cu focul de armă din final sistemul patriarhal care a ţinut-o închisă de-a lungul timpului
  Spectacolul a avut efecte diverse în funcţie de locul reprezentării, dar cel puţin o femeie a divorţat după ce l-a văzut
  Cum a devenit Nora păpuşa Barbie
  S-a spus despre „Nora” lui Ostermeier că este un spectacol extraordinar, dar au fost voci care sau ridicat împotriva faptului că la final eroina lui Ibsen îl împuşcă pe soţul ei, imediat după ce l-a anunţat că îl părăseşte.
  Regizorul însuşi a admis la întâlnirea cu presa pe care a avut-o la Bucureşti înainte de spectacol că se îndoieşte de această idee pe care a avut-o, deşi ea a venit dintr-un impuls „sănătos” pe care l-a rezumat în cuvintele: „De o sută de ani vă uitaţi la Nora şi n-aţi înţeles-o cu adevărat niciodată.”
  Sigur, gestul radical s-ar putea pune pe seama faptului că Nora trăieşte într-o cultură a violenţei, că ascultă muzică cu un beat agresiv
  Citeste tot pe Gândul
• Thomas Ostermeier aduce la Bucureşti o „Nora“ contemporană de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Regizor celebru, Ostermeier este şi un manager strălucit, un exemplu pentru întreaga Europă, foarte ezitantă când e vorba să acorde credit tinerilor artişti
  Ajutat de statura lui impresionantă, teutonă - Thomas Ostermeier zâmbeşte deja liniştit posterităţii
  Director artistic al Teatrului Berliner Schaubuhne, unul dintre cele mai dinamice din Berlin şi din Europa, consilier artistic şi asociat al Festivalului de la Avignon în 2004, Thomas Ostermeier este unul dintre oamenii de teatru europeni cu cea mai rapidă ascensiune din ultimul deceniu.
  Născut în septembrie 1968 la Soltau, cu un tată militar şi o mamă vânzătoare, Ostermeier a studiat regia la Berlin începând din 1992, fiind remarcat încă de la premiera cu care a absolvit, în 1996. Ca profesionist debutase deja în 1993 la Weimar, ca actor şi asistent de regie.
  Primul său spectacol i-a adus rapid numirea ca director artistic al Deutsches Theater Berlin unde a funcţionat până în 1999,
  Citeste tot pe Gândul
• Miss Nora Rasch, a Molotov cockteil made by Thomas Ostermeier de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Rece şi fierbinte. Foc în gheaţă. Furia Norei explodează în sunetul clar, metalic, repetat al pistolului. Nora face un gest total, radical, imposibil de ignorat, îşi ucide soţul şi evadează din casa de păpuşi. Doar că afară nu o aşteaptă nimic.
  Rar am văzut la teatru un discurs logic, bine argumentat, coerent şi excelent pus în practică. Nu ştiu dacă trebuie să fii neapărat neamţ pentru asta, dar Thomas Ostermeier este, iar bunul simţ german (= logică) s-a văzut în spectacolele sale. Un silogism complex perfect bazat pe hiperrealismul social şi exprimat rece, brechtian. Două spectacole legate simbiotic, consecutive, având corespondenţe pe detalii, urmărind traiectoria unui personaj din unghiuri multiple, aproape filmic. Cele două spectacole de la Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, Nora şi Concert la cerere au claritatea obiectivului unei camere de filmat şi forţa unei bombe.
  Un silogism perfect... nefericit
  Siguranţă, libertate,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ostermeier despre femeie si demonii ei de Olivia Grecea sursa: Manimfest.ro
  Interesul lui Ostermeier pentru problemele societăţii contemporane şi, în special, problemele femeii de azi este reflectat de dipticul Concert la cerere – Nora, spectacolele cu care a fost prezent la Festivalul Naţional de Teatru 2007. Ambele “au rupt” gura publicului, deşi ‘formatul’ este, în ambele cazuri, puţin uzual.
  În primul rând frapează scenografia a la spaţiul german, cu un decor hiperrealist care face ca scena să arate ca o secţiune printr-o locuinţă, cu toate obiectele casnice readymades ale realităţii cotidiene; spectatorul se simte literalmente un voyeur care vede prin cel de-al patrulea perete intimităţile existenţelor de pe scenă.
  Dacă Nora actualizează textul consacrat, în Concert la cerere acţiunea mută construieşte treptat dramatismul: o femeie intră în casă după o zi de lucru. Urmează pregătirile pentru cină, extrem de minuţioase, în care foarte multe gesturi se repetă, substituind cuvintele. Pedanteria exagerată
  Citeste tot pe Manimfest.ro
• Nora ca expresie a unui program regizoral actual de Miruna Runcan sursa: Observator Cultural
  Dupa succesul experimentului (reusit) cu Am angajat un ucigas profesionist, Radu Nica revine tot la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu cu doua propuneri, la distanta de nici doua luni. Cea dintii, Nora, adaptare semnata de Anamaria Enescu si de regizor, dupa atit de celebra piesa a lui Ibsen. Cea de-a doua, o alta adaptare, dupa Norway, today de Igor Bauersima, piesa a carei premiera absoluta la Bucuresti (Teatrul Odeon, regia Andreea Valean), acum doua stagiuni, s-a bucurat de un succes deloc neglijabil, de aceasta data reprezentata insa atit in versiune germana, cit si in versiune romaneasca de aceiasi doi actori (Ionela Acasandrei si Bogdan Ioan Saratean).
  Cea de-a doua montare citata mai sus pare oarecum cruda, insuficient inchegata in constructia tensiunilor launtrice si inter-personale ce-i combustioneaza pe tinerii eroi sinucigasi; in parte pentru ca ritmurile regiei nu sint cu strictete dozate in crescendo-ul cerut de text, in parte pentru ca tinerii actori,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Starea de adevăr de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Îndată ce intră în sală, spectatorul montării sibiene a celebrei Nore ibseniene e frapat de albul imaculat al decorului imaginat de Carmencita Brojboiu. Locuinţa familiei Helmer e una aseptică. Cei ce o populează se doresc decuplaţi în absolut de murdăriile vieţii, de orice intruziune a realului vulgar, de incidenţa cu fapte ce ar intra în discordanţă cu o existenţă ce se desfăşoară după regulile lui comme il faut. Şi asta în ciuda faptului că întreaga existenţă a Norei, a lui Torvald şi a fiicei lor, Emmy, reglată riguros de normele de respectabilitate ale unei societăţi îngheţate, se va dovedi profund viciată şi marcată de lipsa autenticităţii. Naturaleţea, sensibilitatea, înţelegerea sunt cu desăvârşire excluse din acest univers. Nora, înveşmântată într-o elegantă rochie neagră, se află în centrul scenei. Are în mână un recipient cu vopsea albă de care se slujeşte spre a îndepărta la repezeală orice urmă de murdărie.
  Citeste tot pe Revista Familia
• Nora - o gură de aer proaspăt (şi rece) de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
  Am să încep prin a spune că în stagiunea curentă a Naţionalului din Târgu-Mureş, Nora reprezintă una din extrem de puţinele propuneri onorabile pe care instituţia le face publicului. Prin urmare, din capul locului trebuie spus că acest spectacol, cu toate lipsurile lui, reprezintă de fapt gura de aer proaspăt într-un program fără vlagă şi fără vreo coerenţă.
  Propunerea pe care o face regizorul Sorin Militaru este aceea de a reciti piesa lui Ibsen folosind datele contemporaneităţii, respectiv avem de a face cu o familie care trăieşte într-un mediu steril (redat prin decorul confecţionat din material termopan), arid (redat prin economia de obiecte prezente în scenă şi prin liniile trasate ferm ale decorului, precum şi prin economia de culoare), un mediu al îmbogăţiţilor care se trezesc puşi în faţa unei dileme morale. Torvald, capul familiei, este pentru toată lumea exemplu de verticalitate şi moralitate, un om cu principii ferme şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• O femeie întoarsă cu spatele de Ioana Petcu sursa: Revista Cronica
  Preambul când reflectoarele se sting
  Finalul spectacolului, aplauzele şi plecarea – câte sentimente, câte contradicţii, câte reţineri, cât entuziasm şi câtă sclipire… Mi-a plăcut mereu să respir aerul scenei după ce s-au retras ultimii oameni, să ating puţin mobilele, să reţin la modul aproape egoist, numai şi numai pentru mine, cadre de pe platforma golită de actori. Ca un aparat de fotografiat adun imagini: un papion lăsat pe un colţ de masă, pahare în dezordine, câteva hârtii rupte, împrăştiate pe podeaua pe care au rămas urme din vremea altor reprezentaţii, o cutie de scrisori puţin înclinată pe un perete, un pantof alb răsturnat. Stau aşa, printre ele, un anonim, un ultim om care părăseşte sala dus de gânduri. Magia s-a terminat, dar magia continuă în fiecare. Pe hol, în lumina neoanelor ne întâlnim din nou aceeaşi, prieteni, regizori, actori, critici – persoane pe care le-am uitat timp de câteva zeci de minute în
  Citeste tot pe Revista Cronica
• N.O.R.A, Caracala si Ibsen de Dana Tabrea sursa: Ziarul de Iași
  Intrebarile cu care ne confrunta aceasta reprezentatie ramin deschise: Cita realitate poti suporta?, Cine esti tu?, Cine sint eu (Esti sigur ca esti pregatit sa auzi)?, Ce iti este permis sa sacrifici in numele iubirii?, Cit poti ierta?, Daca nu stii inca ce s-ar intimpla (daca ai face urmatorul lucru), nu crezi ca e timpul sa afli?...
  Vineri, 20 mai, la Ateneul Tatarasi a avut loc premiera spectacolului N.O.R.A, adaptare dupa O casa de papusi de Henrik Ibsen. Regia: Florin Caracala. Distributia: Victor Bitiusca (Torvald), Ioana Lefter (Nora), Alina Mindru (Doamna Linde), Iustin Surpanelu (Krogstad). Scenografia: Ioana Murariu, video concept: Andrei Cozlac & Mihai Apostu, design Ambiental: Oana Pricop & Minodora Lungu. Spectacolul se va mai juca pe 27 mai, ora 19.
  Pentru Florin Caracala, un regizor cu viziune, jongling cu extremele (sublim - ridicol), cu un simt aparte al dozarii scenice, folosind proiectii video de efect, "N.O.R.A" transpune o stare de spirit. "N.O.R.
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Spectacolul care întrece toate spectacolele de Răzvan Zlăvog sursa: Revista Tribuna
  Dacã ar trebui sã folosim termenii împrumutați culturii de unde provine regizorul, am vorbi de un mega-show produs de un super-star. Este însã mai mult decât atât. Pentru cã valoarea esteticã este secondatã de valoare existențialã. Femeia mãrii de Henrik Ibsen, adaptare scenicã de Susan Sontag, în montarea regizorului american Robert Wilson, jucat la Teatrul Național din București în cadrul Festivalului Internațional „Shakespeare” 2008, te atrage de la bun început cãtre o lecturã atentã, provocatoare, dar și spre o experiențã senzorialã în care, rãspunzând dezideratului unei arte complete, sinergetice, ești învãluit fãrã drept de apel. Scenografia spectacolului este una a culorii, a luminii, a vizualului. Prin natura construcției regizorale, spectatorului i se ghideazã atenția prin accente de luminã și nuanțe. Consecutiv, ni se permite exerciþiul participativ, de compoziție. Plasticitatea pe care o descoperim ca urmare, iluziile optice, percepția sonorã pe diferite frecvențe, încadratura la nivel de mișcare și ritm al personajului, detaliile semnificative care impregneazã memoria, asigurã calitatea experienței vizionãrii spectacolului lui Wilson. Se poate vorbi despre un efect de proiectare, în conștiința spectatorului, care funcționeazã ca un material fotosensibil. O fotografie în care timpul de expunere este extins la durata spectacolului. Se compune astfel, pe scenã, un soi de mal de insulã, în care se întrepãtrund atmosfera rece și vãluroasã, de fiord, a nordului ibsenian, cu un mod de viațã placid, rutinat. Simbolic, se creeazã un cadru propice expansiunii unei conștiințe aflate veșnic în raport cu infinitatea, cu orizontul. Mai mult, se dezvãluie nevoia unei astfel de conștiințe de a expanda înspre o libertate cu iz de absolut, înțeleasã mai mult ca o eliberare, ca o întoarcere într-un principiu mai înalt, mai așezat, mai puternic – marea. În contra-partidã, insula devine un factor necesar prin stabilitatea pe care o oferã, iar tensiunea, drama, se naște odatã cu posibilitatea alegerii existențiale. În termenii unei idei filosofice, s-ar putea exprima în felul urmãtor: este uman imposibil sã justifici o decizie altfel decât bazându-te pe ceea ce te-a format, iar încercarea, negarea, decizia radicalã, aduce cu sine – imperativ – renunțarea la propriul univers. Un alt element extrem de important care își aduce aportul la compoziþia lui Wilson este folosirea formei geometrice definite, plasarea pe axe. Efectul pe care îl obține este de contrapunct cu densitatea datã de culoare, o serie de scene fiind definite prin aceastã relație. Schițarea corabiei dintr-un triunghi și un ax vertical (parcã un axis mundi) este una dintre cele mai pure expresii scenografic-regizorale pe care le oferã spectacolul. Astfel, forma geometricã sigurã, cu trãsãturi perfecte, taie densitatea sufocantã, traseazã limitele și siguranțele personajelor, impunându-le o conduitã artisiticã aproape de excepțional.
  Finețea modului în care se formeazã un ansamblu ca acesta trimite la vibrațiile unei corzi de vioarã în contact cu arcușul, iar calitatea de a suscita astfel de imagini este, trebuie spus, o mizã pe care nu reușesc sã o atingã multe spectacole. În fine, unul din marile merite ale universului scenic pe care l-a gândit Robert Wilson în Femeia mãrii este adaptabilitatea, faptul cã se pune în mișcare continuu, rãspunzând perfect cerinței specifice artei teatrale, acela de a surprinde personajele în evoluție, în transfigurare. Funcționând pe de o parte ca un acompaniament pentru poveste, pe de altã parte ca o poveste în sine, mecanismul pe care îl pune în scenã Wilson este pe alocuri încântãtor. Așadar, în completarea renumelui lui Robert Wilson, în plus fațã de apariția și personalitatea vulcanicã, acidã, plinã, pe care ți-o amintești de pe ici de pe colo, în ciuda zicalei „la pomul lãudat sã nu te duci cu sacul”, Femeia mãrii este o lecție de teatru.
• SpectActor de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
  Nu numai Festivalul International de Teatru „Shakespeare“, cu Declan Donnellan, Robert Wilson si Peter Brook (ca sã-i citãm doar pe acei câtiva), s-a dovedit regalul festivalurilor de la noi, dar si numãrul dedicat lui de cãtre „SpectActor“, revista de culturã, informatie si atitudine, editatã de Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova, a fost, cel putin în perioada respectivã, fruntea publicatiilor de gen. Atmosfera, personalitãtile invitate, aerul de ceremonie la care nici o altã artã nu se pricepe asa de bine ca teatrul, premierile si speech-urile, toate sunt trecute în revistã astfel încât sã ofere perspectiva detaliatã asupra evenimentului. Fiecare mare personalitate regizoralã invitatã în festival (si, har Domnului, dupã cum s-au putut vedea din scurta enumerare de mai sus, „Shakespeare“ 2008 n-a dus deloc lipsã de personalitãti internationale!) apare prezentatã într-un articol amplu. Nu lipsesc nici semnalele la cãrtile lansate,
  Citeste tot pe Revista Cultura
• "Play Hedda" un spectacol dupa Ibsen in subsol la Nottara de sursa: România Liberă
  In Sala "George Constantin" de la Nottara se joaca lunea un nou spectacol independent, sprijinit de ArCuB, UNITER si de teatrul-gazda. Ada Navrot, o actrita cunoscuta pentru performantele sale, aflata la a doua sa piesa pe care o regizeaza (si joaca in spectacol, de asemenea), Dani Popescu, actor cunoscut de la Nottara, coordonator de proiect, Marius Capota de la Bulandra si Ioana Flora, o tanara actrita remarcata in filmul lui Cristi Puiu "Marfa si banii", dar si in spectacole de la Theatrum Mundi si ACT, s-au inhamat la un Ibsen prescurtat, esentializat la circa 90 de minute. "Hedda Gabler" a devenit "Play Hedda", un spectacol mai in stilul de azi, cu scene vag comice, cu un enunt muzical greu de descifrat si mai ales necontinuat in spectacol. Gesturile si miscarea actorilor sunt simplificate pe alocuri, astfel incat par sa mimeze teatrul oriental, dar directia nu se mentine, spectacolul serpuind oarecum printre Scyle si Caribde nevazute. Lumea intunecata a lui Ibsen este subliniata
  Citeste tot pe România Liberă
• Replay Hedda Gabler de Doina Papp sursa: Revista 22
  N-as putea spune exact ce anume naste moda rescrierii unor texte celebre. Impulsul de a contesta modelul? Putin probabil, gandindu-ne la Play Striendberg de Dürrenmatt.
  In cazul Play Hedda am putea lua în calcul chiar declaratia autoarei scenariului, Ada Navrot. "Textul acesta mi-a devenit necesar din clipa în care l-am citit", declara ea, argumentand printr-un sir de întrebari care pun în relief problematica existentiala a piesei lui Ibsen. Si mai sigur este ca inteligenta actrita a avut în vedere o intentie de restructurare din perspectiva contemporana a piesei, precum si posibilitatile trupei care au condus la nevoia comprimarii unor roluri. Prin atribuirea fiecarui actor a cel putin doua sunt sugerate astfel mai bine multiplele fatete ale personajelor, iar postura de ingenios meneur en jeu a Heddei devine mai vizibila. Complicatul joc pe sarma între iubire si ura, supunere si revolta, ras si plans e redat cu multa luciditate de actrita care, vrand sa evite melodrama,
  Citeste tot pe Revista 22
• Andrei Şerban faţă în faţă cu Ibsen de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  Cea mai aşteptată premieră a începutului de an, „Hedda Gabler", în regia lui Andrei Şerban, va avea loc azi şi mâine la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
  În această seară şi mâine, începând cu ora 20.00, în două distribuţii diferite, pe scena de la Cluj, se va juca „Hedda Gabler", un text mai puţin montat în teatrele din România. E un secol de când Ibsen si-a scris opera care a influenţat major istoria teatrului. În acest context, dar şi într-unul personal, aşa cum mărturisea, Andrei Şerban a ales unul dintre cele mai importante texte ale dramaturgului pentru a-şi continua traseul început la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde a pus până acum în scenă două spectacole de referinţă: „Unchiul Vanea" şi „Strigăte şi şoapte".
  „În mod repetat, mi-am imaginat, lucrând aici, că antrenez o echipă comparabilă ca nivel cu ce reprezintă în fotbal F.C. Barcelona", a declarat Andrei Şerban. „Comparaţia nu e exagerată.
  Citeste tot pe Adevărul
• Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată domnului Ibsen de Andrei Șerban sursa: Revista 22
  Regizorul Andrei Şerban montează la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spectacolul Hedda Gabler, de Henrik Ibsen. Programate pe 23 şi 24 ianuarie 2012, premierele sunt precedate de repetiţiile cu public ce vor avea loc între 19-22 ianuarie, anunţându-se ca un eveniment singular al noului an teatral. Contribuie la aceasta amprenta unui creator de elită, renumele instituţiei de spectacol şi, deopotrivă, excelentul colectiv – actori, scenografi, dramaturgi - care a girat prin profesionalism reprezentaţii de referinţă. Versiunea scenică poartă semnătura regizorului şi a Danielei Dima, scenografia şi costumele sunt realizate de Carmencita Brojboiu, din distribuţie fac parte actorii Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Erwin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak.
  Despre aceste componente ale teatrului de artă şi mai ales despre viziunea originală asupra unei piese socotite mult timp prăfuită din proasta abordare a
  Citeste tot pe Revista 22
• Andrei Şerban la Teatrul Maghiar: o continuare în verde – Hedda Gabler de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  Noica avea o vorbă: „Lista lucrurilor sigur ştiute: să nu bei apă rece după ce ai alergat”. Eu, ca un copil al postmodernismului ce sunt, îmi permit, de data asta, să nu caut aici sensuri prea adânci şi să adaug, pe orizontală, aşa cum îmi şade bine, încă un punct pe lista bătrânului Dinu: când pune Andrei Şerban un spectacol în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj e musai să mergi, să vezi, să cugeţi. Nici că se poate altfel. A demonstrat-o în două rânduri, cu Unchiul Vania, în 2008, şi cu Strigăte şi şoapte, în 2010. Carevasăzică, în spiritul bienal deja bine împământenit, 2012 trebuia să însemne readucerea Teatrului (scuzată-mi fie majuscula, dar mi-e cu neputinţă s-o evit) pe scena de la Maghiar. S-a şi întâmplat: în Hedda Gabler, spectacol lucrat într-un timp foarte scurt (cinci săptămâni, pare-mi-se), Şerban scoate din nou în faţă o echipă de actori care trebuie că sunt umblaţi binişor pe la răscruci,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Spectacolul „Hedda Gabler”, în viziunea lui Andrei Şerban la Cluj de Diana Bunea Matei sursa: Monitorul de Cluj
  Spectacolul închide trilogia formată de „Unchiul Vanea” şi „Strigăte şi şoapte” prin jocul actorilor.
  Scrisoarea imaginară a lui Andrei Şerban către Henrik Ibsen
  În viziunea lui Andrei Şerban, „Hedda Gabler” este o piesă complet lipsită de dramatism, o satiră socială care reflectă perfect societatea în care trăim la ora actuală. De altfel, Andrei Şerban şi-a exprimat concepţia despre spectacol într-o scrisoare imaginară adresată, peste timp, dramaturgului Ibsen. „Maestre, vă scriu cu emoţie, am atâtea întrebări să vă pun...Suntem în secolul 21 şi «Hedda Gabler» sună foarte diferit acum. E normal, orice text mare are ceva etern şi în acelaşi timp corespunde momentului, ne atinge direct. La timpul când aţi scris-o, piesa nu a fost înţeleasă şi, deşi au trecut peste 100 de ani, nici azi, unii dintre noi nu suntem siguri că o înţelegem. În România s-a jucat destul de rar, iar în această perioadă, chiar deloc. Poate că,
  Citeste tot pe Monitorul de Cluj
• Hedda gabler sau adevărurile mistuitoare de Mirela Sandu sursa: Revista Orizont - pg.24
  Prima întâlnire a publicului din România cu teatrul lui Henrik Ibsen (1828-1906) se întâmpla la Iași, în stagiunea 1894-1895. Andr. Antoine, unul dintre primii săi promotori din Franța, venise în turneu cu spectacolele Strigoii, Un dușman al poporului și Micul Eyolf. La scurt timp după aceea, la Teatrul Național din București are loc prima punere în scenă a dramaturgului norvegian, cu piesa Rosmersholm. De-a lungul anilor, montările nu au fost numeroase, regizorii evitând în general lumea densă și apăsătoare a teatrului lui Ibsen. Receptarea lui a fost diferită de la o epocă la alta, rând pe rând fiind considerat romantic, realist, naturalist sau simbolist, piesele sale conținând câte un pic din toate aceste ingrediente. Pentru o scriitură atât de complexă este nevoie, cred eu, de o viziune regizorală de profunzime și de un joc actoricesc pe măsură. În acest context, inițiativa lui Andrei Șerban de a pune în scenă Hedda Gabler este
  Citeste tot pe Revista Orizont - pg.24
• Hedda Gabler: privire prin gaura cheii de Radu Constantinescu sursa: Ziarul Financiar
  După cinci săptămâni de repetiţii, "Barcelona" scenei româneşti, cum îşi laudă "antrenorul" Andrei Şerban "jucătorii" de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, a ieşit pe scenă cu spectacolul Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Mai întâi, în patru avanpremiere cu public, urmate marţi, 24 ianuarie, de premiera propriu zisă.
  "Spectacolul trebuie să se obişnuiască cu publicul până când devine rotund, până când oamenii de pe scenă şi oamenii din sală comunică, până când vorbesc aceeaşi limbă", a explicat regizorul această opţiune la conferinţa de presă de săptămâna trecută. De fapt, Andrei Şerban şi-a făcut un obicei din a preceda premierele oficiale cu repetiţii pentru spectatori. "Am învăţat asta de la Peter Brook, în perioada în care am lucrat cu el. Înainte de a juca spectacolul pentru publicul mare, avizat, juca pentru copii, care nu au o reacţie culturală atunci când se uită pe scenă. Dacă nu le place, încep să se agite,
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Teatru și fotbal de Oltița Cîntec sursa: Suplimentul de cultură nr.341 - pg.15
  Cu puțin înaintea premierei de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu Hedda Gabler, regizorul Andrei Șerban dădea publicității o scrisoare adresată Domnului Ibsen, unde își explicita, cu argumente estetice, viziunea scenică. Practica aceasta a adresării directe către public nu e un obicei în teatrul nostru, dar e ceva curent în afară, unde spectatorul e pregătit în privința a ceea ce urmează să vizioneze, mai ales cînd e vorba despre regizori inovatori și abordă ri îndrăznețe. Cum e cazul acestei versiuni la Hedda Gabler, o recitire înnoitoare a unui text vechi de mai bine de un secol, dar care continuă să provoace interes, suportînd o grilă de emoționalitate adusă la zi. Pentru că asta face Șerban: înscenează piesa norvegianului ca pe o poveste a prezentului.
  Istoria complicată a Heddei și a lui Tesman, a lui Eilert Lovborg și judecă torului Brack rezistă cu brio unei aduceri la zi. Personajele și situațiile dramatice imaginate de Ibsen sînt
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură nr.341 - pg.15
• Hedda Gabler sau un Ibsen al zilelor noastre de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna -pg.32
  Într-o cronică la un spectacol clujean de acum câțiva ani mă întrebam - retoric, desigur, dar cu o rezervă subtextuală - dacă ”ne (mai) place Ibsen?” Cred că doar unul din spectacolele pe piese ibseniene văzute în ultimul deceniu mi-a trezit o emoție, restul semănând unui periplu al însetatului printr-un deșert fără capăt.
  Însă da, îmi mai place Ibsen, spun acum, după ce am văzut Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Andrei Șerban (cu premiera în 23 ianuarie) - un spectacol-bijuterie, de o cruzime ludică tulburătoare, de o acuratețe glacial-nordică și un palpit interior extrem-contemporan. Avem de-a face, cum afirm și în titlul de mai sus, cu un Ibsen al zilelor noastre, dar nu cu o actualizare, ci cu o estompare a cronotopului dramatic care face din textul autorului scandinav un reper atemporal al teatrului lumii. Este clar meritul lui Andrei Șerban de a fi gestat, decriptat, reconfigurat și redat - prin intermediul
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.32
• Hedda Gabler şi vocea generalului tată de Cristiana Gavrila sursa: BeWhere
  Dacă am face un sondaj printre oamenii de teatru, probabil mulţi ar spune că Hedda Gabler este o dramă burgheză, iar Ibsen un autor de un realism datat.
  Multe dovezi scenice pentru a-i contrazice nu există. În ultima vreme, dramaturgul norvegian a fost destul de ocolit de regizori (probabil victime ale aceleiaşi gândiri). Poate doar Nora lui Thomas Ostermeier, spectacol prezentat şi la Bucureşti, în 2007, şi, acum, Hedda Gabler, montată de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, cu actori de excepţie. A declişeizat piesa, abordând o lectură comică şi tragică, motivată la detaliu, arătând un Ibsen de o modernitate neîndoielnică.
  În Sala Studio, într-un spaţiu intim (cum se întâmplă şi în Strigăte şi şoapte), gândit în verde, conceput cu stil de Carmencita Brojboiu, spectatorii intră în casa Heddei şi a lui Tesman, urmărind mica lor comedie de cuplu şi marea lor dramă psihologică. Pe aceasta din urmă plusează regizorul.
  Citeste tot pe BeWhere
• În salonul Heddei Gabler de Oltița Cîntec sursa: Observator Cultural
  După două reuşite cu trupa de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în sezoane anterioare, Andrei Şerban a surprins din nou, la începutul anului, cu aceeaşi companie. În primul rînd, neaşteptată a fost opţiunea: Hedda Gabler de Henrik Ibsen, un text arareori montat pe scenele noastre, cred că deloc după ’90. Abordarea unor piese ocolite ori uitate e un gest de bine într-un establishment teatral, al nostru, unde încă funcţionează în mare măsură principiul contagiunii repertoriale. Însă nu numai relativa rezervă a creatorilor români pentru textul ibsenian l-a atras pe Andrei Şerban. A contat şi generozitatea semantică a piesei, deschiderea ei spre aplicarea unui filtru contemporan, care nu-i afectează spiritul, ci îi demonstrează calitatea de operă universală. Cum îl cunoaştem, Şerban şi-a asumat statutul de coautor, alături de dramaturg, într-un proiect de relectură a lucrării ibseniene, o lectură actualizantă ce reaşează scenic piesa în
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Drame în salonul verde de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Bienala Internaţională de Teatru REFLEX 2, încheiată săptămâna trecută la Sfântu Gheorghe, le-a dat spectatorilor o bună ocazie de a degusta o mulţime de delicatese din România şi din străinătate, punându-i în faţa unor creaţii de valoare, atent selectate. Spectacole dintre cele mai solicitante şi lucrări scenice care aduc în prim-plan reflecţii şi viziuni fertile pentru gândirea asupra multelor formele pe care le îmbracă teatrul în contemporaneitate s-au întâlnit într-un mediu propice, vreme de două săptămâni, într-un festival de ţinută, cu câte ceva pentru fiecare.
  Una dintre aceste delicatese a fost participarea celei mai recente creaţii scenice din România a regizorului Andrei Şerban, care şi-a îndreptat atenţia spre lumea unui dramaturg clasic puţin montat la noi, revizitând o piesă scrisă la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care o filtrează prin sensibilităţi şi tipare comportamentale ale omului de la sfârşitul
  Citeste tot pe Yorick
• Hedda Gabler - o lebădă rănită în zbor de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna nr.229 -pg.35
  Se pare că Hedda Gabler s-a jucat destul de rar în România. O spune chiar Andrei Șerban. Ba mai mult, reputatul regizor recunoaște deschis că în tinerețe nu-l prea atrăgeau piesele lui Ibsen. Ce reviriment s-a produs în gândirea și în sensibilitatea artistică a regizorului invitat de Tompa Gábor să monteze piesa lui Henrik Ibsen la Teatrul Maghiar din Cluj? O constatare ar fi că balanță căutărilor actuale înclină sensibil spre generozitatea textelor clasice cu miez propice traducerii mesajului în limbajul sensibilității contemporane. Un alt răspuns posibil e spectacolul în sine, conceput ca laborioasă prospectare asupra unor destine umane în căutare de echilibru. Legătura subzistă în abordarea textului propriu-zis din perspectiva unor trăiri specifice, adâncite în meandrele complexității psihologice ale lumii de azi, pe care artistul angajat se simte dator să le oglindească întotdeauna. Desigur, se pot face trimiteri adiacente spre celelalte
  Citeste tot pe Revista Tribuna nr.229 -pg.35
• Intoarcerea Catalinei Buzoianu (II) de Cătălina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Scriam in numarul trecut, in prima parte a articolului dedicat Catalinei Buzoianu, ca una dintre caracteristicile spectacolelor ei este aceea ca includ, ironic postmodern, un dublu al regizorului pe scena, in persoana unui actor care tine „fraiele" jocului, ca o replica a creatorului ramas in umbra. E ceea ce au in comun alte doua spectacole dintre cele mai noi creatii ale cunoscutei regizoare: Ioana si focul de Matei Visniec la Teatrul Mic, respectiv Cand noi, mortii, vom invia de Ibsen, la Nationalul din Cluj.
  
  
  
  
  Cand noi, mortii, vom invia
  In spectacolul cu piesa lui Ibsen, jocul pe care dublul regizoral (Paul Basarab) il conduce este jocul pacientilor din sanatoriul in care are loc actiunea. Este un joc inventat de regizoare, care se foloseste de pretextul prezentei acestei categorii speciale – bolnavii psihici – pentru a impinge spectacolul intr-o zona guvernata de imprevizibil, obtinand in acelasi timp tablouri foarte plastice, cu grupul de pacienti executand
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Ne (mai) place Ibsen? sau Imposibila înviere din morți de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Douã povești neîmplinite de dragoste, în subtextul cãrora se insinueazã, ca element pivotant, drama creatorului, sau creaþia ce dominã și distruge viața, se întretaie în Când noi, morți, înviem, ultima piesã a lui Henrik Ibsen, montatã la Teatrul Național din Cluj de Cãtãlina Buzoianu și jucatã în premierã naționalã în 10 martie. Opțiunea faimoasei regizoare pentru un autor clasic ale cãrui subiecte nu mai sunt acum tocmai „digerabile” pentru marele public s-a dovedit ambițioasã, dar și riscantã. Este un pariu doar parțial câștigat, vom vedea de ce. Când noi, morți, înviem a fost scrisã în 1899 și face parte din așa-numitele „drame ale morții și artistului”, în care Ibsen sondeazã condiția umanã în raport cu sacrificul impus de creație. Ceva de genul „Meșterului Manole”, o situație în care viața aduce o jertfã artei. Este aceastã jertfã necesarã, suficientã, permisã? Servește, în cele din urmã, la ceva?
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Absenţa meditaţiei înfiorate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Admirabilul exeget român al lui Hernrik Ibsen care este profesorul clujean Ion Vartic (cf. Ibsen şi „teatrul invizibil”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995) îşi concepe capitolul întâi al cărţii sale, capitol intitulat Ibsen, contemporanul nostru şi, respectiv, subcapitolul Peer Gynt şi „talmeş-balmeşul Eului”, amintindu-ne una dintre cele mai tulburătoare sentinţe ce poate fi auzită în cuprinsul piesei scrise în 1867- „Cu Peer Gynt rudă poţi oricând să fii”. Ce semnificaţie dobândeşte o atare sentinţă? E cum nu se poate mai adevărat, şi orice istorie, fie ea oricât de sumară a teatrului universal, aminteşte aceasta, că piesa lui Ibsen evocă figura unui cunoscut personaj din mitologia scandinavă. Că, aşa după cum scrie Vito Pandolfi, în volumul al patrulea al mult invocatei sale Istorii a teatrului universal (Editura Meridiane, Bucureşti, 1971), „în primul rând, Ibsen a creat cu această piesă un personaj
  Citeste tot pe Revista Familia
• Cine-mi arată drumul cel bun? de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Despre dragoste și și cãutare, despre limitele fericirii și nemãrginirea lãcomiei existențiale, despre mãștile sinelui și despre singurãtate vorbește spectacolul cu Peer Gynt de Ibsen, montat de David Zinder și jucat în premierã în 21 martie la Teatrul Maghiar din Cluj. Trebuie sã spun de la bun început cã spectacolul descumpãnește. Ambițioasa producție – de trei ore, cu trei schimbãri de decor – nu reușește sã treacã pragul energetic dinspre scenã spre salã, iar spectatorul este mereu tentat sã pãstreze o distanțã de receptare ce obtureazã impactul semnului scenic. Un anume barochism al înscenãrii – de frumoasã pregnanțã vizualã, de altfel, dar excesiv în prima parte –, ca și ritmul prea temporizat al evoluției dramatice sunt alte douã elemente care nu servesc întregului. Spectacolul obosește, induce uneori senzația unui verbiaj supãrãtor și anihileazã punctele de climax. E o înscenare platã, fãrã frison dramatic, în care privitorul e obligat sã-și asume printr-un efort susținut implicarea în întâmplãrile scenice. Altfel, acesta se foiește, cascã, se uitã primprejur sau la ceas, așteptând finalul eliberator. Cu toate acestea, Peer Gynt putea sã fie un spectacol frumos. Nu o capodoperã, nici un eșec, el este în actuala-i formulã doar o ciudãțenie teatralã, cu secvențe de ținut minte, dar îngãlat de bavura excesului sau verbozitãții incontinente. Mici elemente de reglaj al situațiilor scenice sau de concepție a unor secvențe impieteazã asupra sensului subtil al intrigii. Decorul primei pãrți, cu „ciupercuțe” ce sugereazã fie spațiul rãcoros-silvestru al marginii de sat scandinav, fie lumea fantasticã extra-umanã, este destructurat în scena întâlnirii lui Peer cu trolii de aglomerarea de cârpe verzi, fluturate ca într-un dans de „cucerire” a eroului, de ademenire a acestuia în regatul trol. Dar astfel se anuleazã exact efectul vizual superb al costumelor trolești, într-o picturalã combinație de verde cu roșu, în contrast cu costumul maroniu, sãrãcãcios, al lui Peer (costumele, foarte reușite, au fost create de Carmencita Brojboiu). Intenția regizorului de a transforma spațiul a fost aici neinspiratã; prezența pitoreștilor troli era de-ajuns pentru a sugera ce era de sugerat. Partea a doua, cel mai puþin reușitã, în prima sa jumãtate, are drept decor un panou translucid, în care actorii primei scene (Peer e deja în America, printre bogãtașii de pe un teren de tenis) par marcați de stânjenealã în joc. Mai departe, secvența arabã, în care eroul nostru e un profet, nu se ridicã la temperatura parodicã intenționatã, fiind doar amuzant-simpluțã. Abia scena nebunilor din aceastã a doua parte marcheazã un climax dramatic, un frison ce dã seama de structura semanticã în care ar fi trebuit sã evolueze spectacolul. Superb-sugestiv este pãienjenișul aței deșirate dintr-o mânecã de hainã, ce cuprinde încetul cu încetul nebunii, pe Peer, lumea întreagã. Eroul se confruntã cu propriile-i mãști. De altfel, laitmotivul semantic al înscenãrii este chiar tema mãștilor pe care munchhausianul Peer le poartã mereu, scoþându-și-le cu superbie la început, în adolescența-i teribilã și rebelã, apoi la final, în apusul vieții, ca într-o confesiune-redescoperire vinovatã. Acest joc de mãști, marcat excelent în a treia parte, capãtã sensul unei spovedanii. E al doilea climax al spectacolului, jucat într-un decor remarcabil de apocalipsã a sinelui. Peer e înconjurat de gioarsele propriei vieți, de obiectele-minciuni ce-i fac averea și pe care e gata sã le dea oricui îl poate ajuta sã descopere „drumul bun”. Iar singurul om care pare dispus sã-l ajute este Solveig, îngerul sãu pãzitor din umbrã, semnul sacrificiului afectiv. Va fi Peer salvat sau nu? E o întrebare suspendatã, așa cum suspendat, întrucât amorf semantic, e finalul spectacolului. Tot eșafodajul de sugestii – inclusiv prezența „Topitorului de nasturi”, Demiurgul acestui univers fantasmatic – este risipit neinspirat într-o economie devãlmașã a concepției regizorale. Peer Gynt trebuia sã aibã o orã și jumãtate, maximum douã, în care timpii morți sã fie comprimați ori eliminați de-a dreptul, pentru a face loc punctelor de forțã ale intrigii.
  Actorii*, numeroși, unii distribuiți în mai multe roluri, au jucat profesionist, însã, cu excepþia lui
  Bogdan Zsolt (Peer matur) niciunul nu a fãcut un rol memorabil. Efortul lor meritã notat, însã am
  impresia cã investiþia a fost prea mare pentru o mizã deocamdatã destul de micã. Așa cum prea
  mare mi se pare efortul echipei tehnice. Peer Gynt e un spectacol greu de evaluat critic.
  Are costume reușite, decoruri minunate (în prima și a treia parte) realizate de Miriam Guretzky;
  eclerajul lui Yaron Abulafia, poate prea focalizatelaborat uneori, contureazã universul particular al
  piesei; la fel muzica lui Laszloffy Zsolt. Coregrafia Melindei Jakab e remarcabilã, dând o picturalitate
  dinamicã scenelor de grup mai ales, iar actorilor nu li se poate reproșa nimic.
  Și totuși, ceva lipsește. Coerența și simplitatea concepției regizorale. David Zinder a vrut sã facã
  douã spectacole într-unul: o superproducție plinã de culoare și impact, și un gest de recuperare omagialculturalã a unui mare dramaturg. Dacã ar fi mizat doar pe prima dimensiune ar fi reușit. Ar fi creat un spectacol frumos, de vãzut cu plãcere și emoție. Așa e doar un spectacol lung, din care ții minte multe secvențe, dar pe care nu-l recomanzi altora. Replica lui Peer, care e dispus sã-și doneze
  „averea” de himere oricui ar putea sã-i arate, pe culmea muntelui, stâlpul ce indicã drumul cel bun,
  se potrivește, într-o proiecție extra-artisticã, însuși regizorului David Zinder. Spectacolul sãu pare s-o fi luat pe cealaltã cale…
  * Din distribuție fac parte: Zsolt Bogdán, Ferenc Sinkó, József Bíró, Áron Dimény, Emöke Kató, Csilla
  Albert, Anikó Pethö, Andrea Kali, Ernö Galló, Andrea Vindis, Tünde Skovrán, Enikö Györgyjakab, Levente Molnár, Balázs Bodolai, Ervin Szöcs, Lehel Salat, Attila Orbán, Róbert Laczkó Vass, Hanna Salat.
• Curajul de a pune în scenă Ibsen de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  A investi, pe perioadă de criză, într-un foarte tînăr regizor, mai ales cînd proiectul său vizează un spectacol după o piesă de Henrik Ibsen, este un gest pe care puţine teatre şi l-ar asuma. În ciuda riscurilor pe care receptarea unui astfel de spectacol ar fi putut să le implice, Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila a ales să-i acorde încredere lui Vlad Cristache, proaspăt absolvent al UNATC (2009), în prezent masterand tot în cadrul UNATC, şi să deschidă stagiunea 2010-2011 cu spectacolul său, Peer Gynt, jucat pe 1 şi 2 octombrie.
  Peer Gynt, iniţial parte dintr-un proiect mai amplu, a cărui finanţare nu a fost aprobată de AFCN, şi-a găsit sprijinul financiar – datorită demersurilor făcute de Rodica Antonescu, director interimar al Teatrului – de la Ambasada Norvegiei în România. Øystein Hovdkinn, ambasadorul Norvegiei, prezent în seara primei reprezentaţii, şi-a exprimat încîntarea faţă de modul în care Vlad Cristache a ales să
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Peer Gynt: un spectacol greu cum e însăşi viaţa de Doina Popescu sursa: Doina Popescu
  Peer Gynt: un spectacol greu cum e însăşi viaţa. Povestea unei vieţi irosite dar şi avertismentul că la final toţi dăm socoteală pentru faptele noastre.
  Piesa debutează cu plânsul copilului la naştere. Peer Gynt nu are norocul unor ursitoare ci a unui diavol cu ochi roşii, inspirat probabil din emoticonul “evil”, dar şi al “topitorului”. Cei doi îşi dau mâna ca să-şi adjudece sufletul pruncului ce tocmai se naşte.
  
  Tânărul Peer Gynt nu este mai bun sau mai rău decât oricare dintre noi dar, dispreţuit de consăteni neisprăviţi şi frivoli, într-o lume calpă, fără orizont, face permanent alegeri, de fiecare dată greşite. Născut probabil sub o zodie oscilantă nu ia niciodată decizii, preferând, aşa cum îl îndrumă diavolul cu ochi roşii, “să cotească, să ocolescă şi evitând drumul drept, să-şi lase un loc ca s-o ia înapoi”.
  
  Printr-un ingenios joc de lumini şi un artificiu de decor, bucuria solară alternează cu o
  Citeste tot pe Doina Popescu
• Mă fac rege împărat de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Hotărît lucru, Teatrul „Maria Filotti” Brăila ar putea fi dat ca exemplu pentru consecvența cu care, în ultimul deceniu, și-a pus forțele la dispoziția tinerilor. Iar rezultatele au fost printre cele mai spectaculoase. Să ne amintim de montările lui Radu Apostol, cea a Marianei Cămărășan, Radu Nechifor, Chris Nedea și chiar Radu Afrim, pe vremea cînd nu atinsese gradul de consacrare de azi.
  În continuarea șirului vine Peer Gynt de Ibsen, în regia lui Vlad Cristache, creatorul montării 20 de minute cu îngerul, unul dintre cele mai bune spectacole studențești văzute în ultimii ani. Dacă ai 23 de ani, ca Vlad Cristache, și ești încă la vîrsta aventurierilor scenei, primești probabil în spate un ghiont artistic (unii îi spun insprație), ca să pui în scenă una bucată poem dramatic ibsenian. Centrat pe un veritabil aventurier al existenţei! Scris acum aproape o sută cincizeci de ani, inevitabil datat la o estetică de secol al XIX-lea,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Premieră la Teatrul „Maria Filotti” – „Peer Gynt” de Ibsen şi premisele unui succes de Armanda Filipine sursa: Infobraila.ro
  * spectacolul omonim după Henrik Ibsen este regizat de tânărul Vald Cristache, proaspăt absolvent al universităţii de profil din capitală şi îl are în rolul principal pe Marius Stănescu * publicul a aplaudat de mai multe ori la scenă deschisă, răsplătind astfel actul artistic şi creatorii lui * la eveniment au fost prezenţi reprezentanţi la vârf ai Ambasadei Norvegiei în România – sponsor al spectacolului
  Spectacolul „Peer Gynt” de Henrik Ibsen a deschis, vineri şi sâmbătă – 1 şi 2 octombrie, stagiunea 2010- 2011 la Teatrul „Maria Filotti” şi după reacţia publicului şi multitudinea de aplauze la scenă deschisă, se poate spune că este de bun augur pentru dramaticul brăilean, dar şi pentru noul directorat, deţinut din aceste zile de actorul şi cantautorul Mircea Bodolan. Acesta a semnat de curând contractul de management, dar meritul punerii în scenă a piesei lui Ibsen aparţine directorului interimar din perioada anterioară,
  Citeste tot pe Infobraila.ro
• Un spectacol notabil de Ileana Lucaciu sursa: Ileana Lucaciu
  În ultimele stagiuni Teatrul “Maria Filotti” din Brăila uimește prin spectacole originale datorate unor regizori de marcă, precum Victor Ioan Frunză sau Radu Afrim. De astă dată cu mult curaj, conducerea teatrului încredințează o piesă dificilă, “Peer Gynt” de Henrik Ibsen unui tânăr regizor aflat abia la UNATC, în faza studiilor la masterat, după cei trei ani petrecuți la secția de regie. Scoate astfel la iveală pe reala criză a regiei de la noi, un tânăr care se dovedește înzestrat pentru profesia aleasă, pe VLAD CRISTACHE. Anul trecut și-a susținut examenul de licență cu “20 de minute cu îngerul” de Alexandr Vampilov, un adevărat spectacol în care descifra cu maturitate textul.
  Poemul dramatic “Peer Gynt” scris de Ibsen în 1867 este și astăzi incitant și l-a atras pe tânărul regizor prin tematica sa cu rezonanță în actualitate. Funcționează și astăzi dorința oricărui individ de a depăși condițiile unei societăți
  Citeste tot pe Ileana Lucaciu
• Căderea în deriziune de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În preambulul unei complexe cercetări consacrate marelui dramaturg norvegian (cf. Ibsen şi teatrul invizibil, EDP, Bucureşti, 1995), profesorul Ion Vartic observa că marii exe­geţi de odinioară ai acestuia (Brandes, Jaeger, Reich, Woerner Monty, Jacobs, etc.), îl priveau pe Ibsen drept punct terminus în relaţie cu o serie literară ce-şi avea principalele puncte de reper în tragedia greacă (mai cu seamă în Sofocle), Shakespeare, Hebbel, Kleist, în vreme ce noii exegeţi, de la Peter Szondi la R. Williams, văd în creatorul piesei analitice punctul liminar al teatrului modern. Tot Ion Vartic notează că Martin Esslin, „privind şi dincoace de absurd, descoperă (in Ibsen n.n.) uimit, un artizan magistral şi un mare poet al sce­nei, nu atât sub aspectul limbajului, cât al structurii dramatice”. În piesele ibseniene, efec­tele sunt dezvăluite înaintea cauzelor, iar interesul dramaturgului se concentrează asupra alegerii unei situaţii paradigmatice din
  Citeste tot pe Revista Familia

Discutii:

propune tema de discutie