regizor caut piesa

Piese de Hristo Boicev

adauga piesa

Colonelul pasăre

O doctoriță povestește întîmplări trăite de ea și cei patru pacienți: trei femei cu diferite afecțiuni psihice și un bărbat plin de farmec și umor, fost militar voluntar în Bosnia, unde a suferit o lovituă la cap în urma careia a dezvoltat despresie schizofrenă și a încetat să mai vorbească. Rătăcirea unor cutii cu alimente și echipamente militare prin curtea azilului (ajutoare umanitare trimise pentru zonele ocupate) îl readuc la viață pe bărbat, care se prezinta drept Colonel și începe instrucția cu cele trei femei drept soldați. Mai mult, ei decid să se alature voluntar celor care le-au trimis cutiile, trupelor ONU.

Orchestra Titanic

Patru vagabonzi dintr-o gară pustie îşi doresc cu disperare să plece din acel loc și zilnic aşteaptă un tren care să le schimbe viaţa, dar nu opreşte nici unel. Într-o zi un tren opreşte și din el este aruncat afară un alt beţiv care în timpul nopţii este ucis. Dar noul venit, Harry, stăpâneşte arta iluzionismului, aşa că le va schimba viaţa și în dimineaţa următoare iluzia se înscăunează peste tot: peste gară, peste vieţile irosite şi peste aşteptările fără sfârşit. Apare chiar şi mult visatul tren, ridicând gaşca de vagabonzi în culmea fericirii. Fericire, evident iluzorie, pentru că ei îşi dau seama că trenul nu are nici pasageri, nici măcar conductor, ei fiind singurii care îl bântuie.

Spitalul comunal

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Hristo Boicev 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Hristo Boicev

• Inainte de desprimavarare: asteptam pasarile… de Mirela Runcan sursa: Observator Cultural
  Sa fie discretie, sa fie blazare? Sa fie o simpla superbie, cum cred unii? Dar daca e doar placere, placerea asumata a demonstratiei, in speranta deschiderii unui dialog adevarat? Si, la urma urmei, de cind simplitatea a devenit iritanta ca o agresiune, descumpanitoare ca o insulta?
  La Cluj, la National, Alexandru Dabija a montat o noua versiune a piesei inginerului mecanic devenit dramaturg cu priza europeana, Hristo Boicev: Colonelul pasare. De aceasta data, situatia dramatica (o minastire-azil de nebuni, parasita la granita bulgaro-sirba) e citita in raport cu grupul feminin (data trecuta, pacientii – si colonelul – erau cu totii barbati), iar titlul devine Colonelul si pasarile. De altfel, Boicev, care a sesizat hiperrealista situatie in timpul unui voiaj personal, revine, se pare, si cu un al treilea text, Sotia colonelului. De ce n-ar reveni si Dabija, peste vreo stagiune sau doua? Fiindca tema si constructia dramatica sint cel putin tentante: pentru regizor,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Efectul Dabija de M.Chris.Nedeea sursa: Revista Tribuna
  Aplauze de final, mai mult sau mai puțin de circumstanțã. Cei mai mulți participanți aplaudã în picioare, cineva/ceva i-a ridicat în picioare. Poate Rebenciuc, poate sentimentul confuz cã, în fața lor chiar, teatrul vieții a devenit, pentru 2 h, altceva. Și totuși, vãd și privirile cãzute ale câtorva spectatori avizați. Bine – se întreabã ei - dar unde e viziunea regizoralã? Ce-a fãcut Dabija? Dabija a fãcut, poate, cel mai important spectacol al actualei stagiuni, și nu numai clujene. Poate nu cel mai bun spectacol, dar sigur cel mai important. Nu atât pentru marele public, nu neapãrat pentru cel avizat. Chiar, “cine se bucurã de binefacerile teatrului, publicul sau creatorii?”. Teatrul ar trebuie sã fie altcineva dupã acest spectacol. Sau cel puțin altceva. E adevãrat, s-a vorbit mult de întoarcerea la text, la actor, la teatrul de text. La ceea ce are teatrul mai profund, definitoriu. S-a mai vorbit. Dabija însã chiar a fãcut-o,
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• O soluţie pentru Balcani - Colonelul-pasăre la Teatrul Bulandra de Nicolea Prelipceanu sursa: România Liberă
  O premieră extrem de actuală şi de frumoasă ne-a oferit zilele trecute Teatrul Bulandra, cu piesa scriitorului bulgar Hristo Boicev, Colonelul-pasăre, în traducerea, adaptarea şi, mai ales, regia lui Alexandru Dabija. Distribuţia numără şi ea nume de răsunet, din cîteva generaţii ale scenei româneşti de azi: Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Caşcaval, Dana Dogaru, Mircea Rusu, Dorin Andone, Constantin Drăgănescu şi Silviu Geamănu. Li se alătură scenograful Dragoş Buhagiar, bine cunoscut şi el spectatorilor de teatru.
  Povestea începe, suntem informaţi, undeva în realitatea vieţii autorului, care a văzut odată, în spatele unor garduri de sîrmă ghimpată, ca ale unei tabere militare, mai mulţi soldaţi - era pe lîngă graniţa bulgaro-sîrbă -, dar n-a reuşit să intre în vorbă cu nimeni şi doar după mai multe încercări în cîteva limbi cineva i-a răspuns în bulgară. După care Hristo Boicev a observat că tabăra militară era,
  Citeste tot pe România Liberă
• Colonelul si pasarile, de Hristo Boicev. Cronica de teatru de Iulia Alexandra Carnaru sursa: Raftul cu idei
  Pornesc spre Teatrul Coquette cu vreo ora si un sfert inaintea orei de incepere a spectacolului, Colonelul si pasarile, de Hristo Boicev.
  Nu este departe teatrul (Calea Calarasi nr 94), dar este prima data cand merg in acest loc si la acest spectacol si vreau sa imi ofer acel timp pentru a putea observa si asimila atmosfera, detaliile, sa nu fiu pe graba, sa risc sa intarzii si sa nu pot savura experienta pe deplin. Am deja sentimentul ca va fi una pozitiva, fiind invitata de catre o prietena care joaca in el, cunoscand in linii mari si echipa din auzite. Numai bune auzite.
  Gasesc usor micutul teatru, caruia numele i se potriveste manusa: discret, elegant, Teatrul Coquette, intr-o casa eleganta veche, dar bine intretinuta, acoperita de iedera. Este inca devreme, dar intru in curtea intima a teatrului. Dna regizor, Ingrid Bonta, vizibil emotionata, primeste spectatorii, le raspunde intrebarilor, imparte bilete si zambete, ne invita sa asteptam in foaierul Coquette sau in gradina
  Citeste tot pe Raftul cu idei
• „Orchestra Titanic” începe primăvara în Turcia de Emanuel Cotuna sursa: Glasul Aradului
  Teatrul arădean a prezentat weekendul trecut publicului amator „Orchestra Titanic”, un spectacol regizat de Alexander Hausvater, ce a avut premiera în anul 2011. Textul pe care a conceput celebrul regizor îi aparţine lui Hristo Boytchev, unul dintre cei mai importanţi scriitori bulgari ai contemporaneităţii.
  Prilejul care a generat reluarea în porţie dublă a acestui spectacol este dat de internaţionalizarea sa, în sensul că la mijlocul lunii martie actorii arădeni vor participa cu „Orchestra Titanic” la Festivalului Internaţional de Teatru al Ţărilor Balcanice, din Bursa, Turcia. Aceasta este a doua ocazie în care creaţia lui Hausvater este promovată peste graniţe, prima evoluţie internaţională având loc în 2012, la Festivalul Noii Dramaturgii Bulgare.
  Despre “Orchestra Titanic”, Hristo Boytchev, autorul piesei, mărturisea că este o comedie tristă. Ideea de la care porneşte totul este situarea a patru vagabonzi într-o gară pustie,
  Citeste tot pe Glasul Aradului
• Proiecţiile singurătăţii de Ruxandra Vera Ştefan sursa: Agenda LiterNet
  Într-o gară părăsită, neştiută de nimeni, plină de camere de cauciuc (parcă cineva a sortat reziduurile şi aici s-a hotărât aducerea tuturor pneurilor vechi de pe lume), patru suflete "îşi colindă" ratarea. Meto este un dirijor care repetă himere. "Să zicem că" este sintagma care îl înflăcărează pe el, stimulându-i geniul creator. Doko este cel care plimbă ursul (metaforic vorbind, e şi cel mai fricos dintre toţi, deci plimbă ursul cât ai zice peşte), un urs pierdut pe care îl regretă în fiece clipă şi a cărui zgardă o poartă adesea pe umăr. Luko este şeful de gară care nu poate însă opri nici un tren. Autoritatea lui este anulată, iar el priveşte cu uimire cum trenurile trec sau opresc după o logică neînţeleasă: nu sunt trecute în program, nu respectă orarul, nu se ştie unde duc. Luba este singura femeie din acest grup de "prizonieri". Încercând să se încadreze în standardele masculine, ea a îmbrăţişat băutura ca pe o
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Comedie amară despre … vise și idealuri de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  “Realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, susul și josul încetează să mai fie percepute contradictoriu”, declara Andre Breton în unul din manifestele curentului suprarealist. Declarația din urmă cu aproximativ un secol, prinde viață și în comedia amară scrisă în 2007 de apreciatul și premiatul dramaturg bulgar, Hristo Boicev, “Orchestra Titanic”. Piesa poate fi considerată o alegorie, marcată de metafore universal valabile, posibil de a fi tratate teatral în moduri diferite; este povestea unor oameni ratați, izolați într-o gară părăsită unde și-au găsit un adăpost și trăiesc iluzia salvării dacă un tren se va opri și îi va duce în altă societate, mai luminoasă.
  Hristo Boicev a scris această piesă în cinci personaje, când Bulgaria nu făcea parte încă, din Uniunea Europeană și aluziile prin metafore pot fi trimiteri și spre situația țărilor foste comuniste, visătoare, aflate în
  Citeste tot pe Spectator
• Diamante în cenușă de Mădălina Dumitrache sursa: WebCultura
  “Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare. Și ce altceva reprezintă teatrul, dacă nu o iluzie ce poate deveni uneori mai reală și mai intensă decât realitatea însăși?” (Felix Alexa)
  Aflat la a doua întâlnire cu dramaturgia lui Hristo Boicev (după Spitalul comunal, monatat la Teatrul Metropolis), Felix Alexa propune prin recenta montare, Orchestra Titanic, teatrul ca o posibilă salvare din monotonia unei vieți. Textul (Traducerea: Livia Nistor) autorului bulgar este conceput într-o arie încordat-metaforică ce rimează cu farsa tragică. Versiunea scenică oferită de regizorul român are meritul de a opera un transfer de atmosferă, iar abisurile psihologice din textul piesei aduc umorul nuanțat, în tonuri gri, adesea vecin cu
  Citeste tot pe WebCultura
• În gara cu iluzii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Trăim într-o lume în care iluzia își cere mai mult ca oricând dreptul la existență. Bombardați în permanență de un concret care ne subjugă, de știri, de violență, de breaking news, avem mai mult ca oricând nevoie de poveste, pentru că viața în care trăim e de cele mai multe ori o poveste din care aproape că lipsim. Textul „Orchestra Titanic” al lui Hristo Boicev – dramaturg bulgar cu premii internaționale, un scriitor interesant care a reușit, iată, să treacă granițele culturii minore căreia îi aparține și să fie tradus și jucat în multe țări – e, de fapt, o non-poveste. Interpretată adesea pe scenă în cheie politică, piesa pune mai degrabă o problemă filosofică, cu irizări din teatrul absurd al lui Beckett. Dar, chiar dacă primul gând duce la Godot, un Godot care de data asta vine, textul exploatează mai degrabă o altă idee: salvarea prin iluzie. Iar trenul care nu oprește niciodată în gara părăsită în care patru
  Citeste tot pe Yorick
• Viața este un vis sau visul este viață? de Nona Ropotan sursa: BookHub
  Sau „Despre iluzia veșniciei pierdute înainte de a deveni veșnicie”.
  Este greu să te gândești la Orchestra Titanic de Hristo Boicev – noul spectacol în regia lui Felix Alexa de la Teatrul Național București -, fără să iei în calcul toate cheile de interpretare ale textului în sine, dar mai ales ale montării regizorale. Și când spun montare mă gândesc inclusiv la jocul actorilor.
  O scenă ce pare că este în burta Titanicului naufragiat, mâncat de carii vremurilor și de rugina uitatelor întâmplări, dar, de fapt, e o gară părăsită (și nu prea părăsită?). O vioară care se aude în momente de mare tensiune, sau exact când crescendo-ul intrigii avea nevoie de susținere sonoră. Niște pet-uri și cutii de bere ce par să se înmulțească necontrolat, scoase de pe unde nici nu te aștepți, resturi de la mesele bogaților aruncate-n față perdanților. Lichide sorbite cu nesaț de toți protagoniștii, dar care par să nu fie niciodată
  Citeste tot pe BookHub
• Orchestra Titanic – Opinie LaTeatru.EU de Emil Călinescu sursa: LaTeatru.EU
  Garile patriei, cu precadere cele ale oraselor mari, sunt pline de niste persoane extrem de dubioase, gratulate cu diverse nume si epitete: boschetari, aurolaci, cersetori, oameni ai strazii. In afara de ultima, celelalte denumiri sunt peiorative. Sunt date in batjocura.
  Cand te uiti la un astfel de om al strazii, sentimentele tale sunt amestecate: mila, frica (ti-e teama ca te va acosta, ca te va talhari), greata (uneori modul cum arata ori mirosul emanat iti provoaca aceasta stare). Foarte putini au sentimentul de curiozitate, sa doreasca sa stea de vorba cu acei oameni, sa le cunoasca povestile de viata.
  Am amici care au cate un om al strazii cu care tot discuta. Unii isi impartasesc aceste povesti pe Facebook, sa le aflam si noi povestile.
  De fiecare data cand aud astfel de povesti, constat un lucru: oamenii acestia, indiferent cum ii numim, traiesc intr-o lume a lor. Desi traiesc intr-o colectivitate, desi interactioneaza cu alti oameni, desi trec pe langa ei atatia si atatia
  Citeste tot pe LaTeatru.EU
• Recviem pentru Doko de Andreea Nanu sursa: Revista 22
  Suntem la Teatrul Național, care și-a des­chis stagiunea 2018 cu o premieră în regia lui Felix Alexa, Orchestra Titanic de Hris­to Boicev; suntem în teatru, în lumea mi­raculoasă și fragilă (fiindcă e hrănită de iluzii) pe care dramaturgul bulgar o si­tu­ează într-un loc aparent lip­sit de identitate, înscris, ca și lumea noastră, în lo­gica anonimă a lui „de pre­tutindeni și de nicăieri“. Într-o gară pustie, unde tre­nurile nu mai opresc, își găsesc refugiul patru per­so­naje generice: o fostă pros­tituată, un fost șef de gară, un fost mu­zi­cian și un fost îmblânzitor de urși. În fie­care zi, cei patru oameni „care au fost“ re­pe­tă scenariul unei posibile evadări din ga­ra abandonată, din propria viață ratată. Tre­nul, oricare ar fi acela, e așteptat după un ritual cotidian, reconstituit în note de gro­tesc și absurd: „Puneți valizele în față. Hotărâți! Drepți! Zâmbiți! Bine!... să crea­dă că
  Citeste tot pe Revista 22
• În așteptarea trenului pierdut de Georgiana Ene sursa: Ziarul Metropolis
  Într-o gară decrepită, patru vagabonzi repetă jaful perfect al trenului care nu opreşte niciodată. Aşa începe piesa lui Hristo Boicev, Orchestra Titanic, pusă în scenă de unul dintre cei mai buni regizori ai noştri, Felix Alexa, care se poate vedea din luna ianuarie la Teatrul Naţional – Sala Pictură, din Bucureşti.
  Cele patru personaje: Claudiu Bleonț (Harry, fost magician), Mihai Constantin (Luko, fost șef de gară), Mihai Călin (Meto, fost muzician), Richard Bovnoczki (Doko, fost dresor, într-un rol de compoziție minunat și asumat) și Tania Popa (Liubka, cândva o femeie de moravuri ușoare care se aliniază la standardele masculinității) trăiesc fiorul transcendenței, cel care le dă puterea să meargă mai departe, chiar dacă drumul lor este iluzoriu.
  Spectacolul începe cu repetarea scenei jafului trenului care nu oprește niciodată în acea gară, sub directa îndrumare a lui Meto. Astfel, viața lor decurge în repetiții interminabile,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Naufragiul unor destine de Dinu Grigorescu sursa: Revista Teatrală Radio
  Dramaturgia bulgară plină de vigoare, de tragic şi de comic, de realism şi de absurd, simultan, are o bună reputație și o lungă tradiţie nu doar în perimetrul Balcanilor. ”Orchestra Titanic” a lui Hristo Boicev ne aduce aminte de comedia ”Titanic Vals”. Catastrofa ultramodernului pachebot în apele adânci de 5 kilometri ale Atlanticului a produs o enormă emoţie publicului din epocă, emoţie care sporeşte şi în zilele noastre când cercetările submarine investighează epava şi aduc la suprafaţă detalii răvăşitoare despre marea tragedie umană.
  Piesa lui Hristo Boicev este total diferită și foarte inedită. Dacă în comedia lui Muşatescu există conflict, intrigă umană (şi politică), suspans dramatic, în textul lui Boicev predomină o viziune de coșmar care poate aminteşte şi de ”Capriciile” lui Goya. Este diferenţa dintre realismul strict şi suprarealismul abstract al limbajului dramatic. La Boicev, tragicomicul e colectiv și reflexiv.
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Iluzia evadării de Răzvana Niţă sursa: Revista Teatrală Radio
  Patru personaje, patru spectre ale ratării şi inadaptării, bântuie o gară a dezolării. Scurt popas înaintea marii aventuri. Ghidaţi de Harry, un agent al fanteziei, pseudo-Ariel, demon al imaginaţiei, magician al spiritului, cei patru vor urca în singurul tren care opreşte în gara lor, cel pentru care au exclusivitate, cel care le asigură suprema evadare, ieşirea din rutina promiscuităţii şi a limitelor, ieşirea din realitate, dispariţia, moartea.
  Cunoscutul dramaturg bulgar Hristo Boicev a construit un eseu tulburător având în centru aşteptarea, eterna încredere în oportunitatea ce va asigura trecerea la etapa următoare, speranţa de mai bine, mai frumos şi mai deplin. Toţi suntem pe drum, toţi vrem să salvăm aparenţa statutului de călători în aşteptarea (mai mult sau mai puţin activă, mai mult sau mai puţin anxioasă) a trenului miraculos. Iluzia posibilei evadări este cea care ne face temniţa materiei mai suportabilă. Şi încercăm să
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• ”Orchestra Titanic” la pupitrul călătoriei artistice propusă de Teatrul Naţional din Bucureşti de Mirela Nicolae sursa: Revista Teatrală Radio
  Textul scris în 2002 de celebrul dramaturg bulgar Hristo Boicev aduce, în prim-plan, tema singurătăţii care creează fantasme. Singurătatea cauzată de ratarea existenţială îşi găseşte suport în planul real (băutura) şi în planul imaginar (personajele şi istoriile lor).
  Povestea pare simplă şi conformistă: patru alcoolici anonimi, Luko, Meto, Doko şi Liubka locuiesc într-o gară părăsită în aşteptarea momentului în care un tren, oricare, va opri şi-i va lua de-acolo spre o altă viaţă. Mântuirea la care speră cele patru personaje vine pe şine în persoana unui iluzionist: Harry, ratat şi el, dar încă abil în a le oferi privitorilor visele de care aceştia au nevoie.
  De fapt, ”Orchestra Titanic” vorbeşte despre un singur om: Doko, fost îngrijitor la o grădină zoologică, un beţiv incurabil care-a omorât-o, prin înfometare, pe Katia, ursoaica dată în grijă. Remuşcările, lipsa altor fiinţe care să-i împărtăşească nefericirea
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• „Orchestra Titanic” sau ieşirea din realitate de Andrei Bulboacă sursa: b-critic.ro
  La început de an centenar, Naţionalul bucureştean ne propune o nouă premieră din zona teatrală balcanică, Orchestra Titanic de Hristo Boicev, în regia lui Felix Alexa. În contextul perioadei agitate pe care ţara noastră o traversează, un spectacol despre aşteptare, vis, iluzie şi, nu în ultimul rând realitate, nu poate trece neobservat. Patru personaje aflate într-o gară dezafectată așteptând un tren care nu va mai opri niciodată, patru personaje care îşi îneacă nimicnicia în alcool, trăind în iluzia vieţii pe care au avut-o. La fel ca în piesele lui Samuel Beckett, timpul este aproape inexistent, fiecare zi fiind o repetare nesfârşită a aceleiaşi acţiuni, aceea de a privi trenurile şi de a spera la nesfârşit că unul dintre ele va staţiona măcar câteva secunde în gară. Staţia este o ruină, totul este distrus, murdar, fără posibilitate de reconstrucţie.
  Pe tot parcursul spectacolului ne punem întrebarea dacă ceea ce vedem pe scenă
  Citeste tot pe b-critic.ro
• Ultima gară înainte de Europa de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Hristo Boicev a debutat în dramaturgie încă pe vremea Bulgariei comuniste, reușind încă din acea vreme să se impună și să treacă peste duritatea cenzurii, grație subtilului amestec de realism și încărcătură metaforică ce îi individualiza scrierile.
  Boicev își datorează însă celebritatea, care a depășit de mult granițele țării sale, pieselor Colonelul Pasăre și Păsările, ambele având parte de foarte bune puneri în scenă și în spațiul teatral românesc, la loc de frunte situându-se cele semnate la Teatrul „Bulandra”, respectiv la Naționalul din Cluj-Napoca, de regizorul Alexandru Dabija.
  Scriere de dată mai recentă (a fost încheiată în primul deceniu al mileniului al III-lea), Orchestra Titanic a avut, la rându-i, parte, de o carieră scenică mai mult decât considerabilă. Inițial, scrierea a fost considerată de critica de specialitate drept o reacție a dramaturgului la excesul de entuziasm față de posibilitatea ca Bulgaria să
  Citeste tot pe Yorick
• Iluzia unei mântuiri nedorite de Răzvan Rocaș sursa: Agenda LiterNet
  În cea de-a patra zi a Festivalului Internaţional de Teatru Poveşti de la Alba Iulia (22 mai 2019), Teatrul Naţional din Bucureşti a prezentat publicului spectacolul Orchestra Titanic, montat de regizorul Felix Alexa după textul dramaturgului bulgar Hristo Boicev. Cu o distribuţie de mare calibru - actorii Claudiu Bleonţ, Mihai Călin, Mihai Constantin, Richard Bovnoczki şi actriţa Tania Popa -, reprezentaţia teatrului bucureştean este construită într-o balanţă tragi-comică care vizează în primul rând viaţa, iar apoi traseul individual şi toate hopurile de care o persoană se loveşte pe parcursul acesteia. Regizat într-o notă sobră, spectacolul lui Felix Alexa rămâne atractiv pentru public, fără să alunece spre o filozofie obositoare şi fără să devină tezistă prin discursul pe care îl propune.
  Pe scenă, patru personaje nenorocite, patru suflete damnate, îşi aşteaptă în orice moment mântuirea, dar ratează fiecare şansă de a scăpa din
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• La Spitalul comunal viaţa se trăieşte în scris de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Textul lui Hristo Boicev, „Spitalul comunal”, este un pariu real pentru orice regizor. Nu pentru că ar fi un text contemporan neapărat complicat sau pentru că ar presupune soluţii regizorale complicate, ci pentru că e o poveste „alunecoasă”. E riscant să pui în scenă un text în care metatextele se insinuează cu o forţă care devine adesea cotropitoare şi sfârşeşte, fără doar şi poate, într-un spaţiu al elitismului. De la „Micul prinţ”, la „Cenuşăreasa” şi până la „Scripturi” cu tente apocrife, piesa bulgarului Hristo Boicev propune o suprapunere de planuri în care graniţele dintre ficţiune şi realitate sunt greu de trasat.
  Montarea lui Felix Alexa de la Teatrul Metropolis vine cumva firesc în programul lui regizoral din ultimii ani, completând o zonă deschisă de curând şi de spectacolul „Meşteşugul vieţii” de la Teatrul Bulandra. Mai exact, un amestec de cinism şi umor, în doze bine echilibrate, cu pendulări între
  Citeste tot pe Yorick
• Undeva în Balcani de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Un salon special unde sunt aduşi spre recuperare câţiva pacienţi cu afecţiuni diverse. Un fel de culisă a istoriei, un no man’s land în care nişte fiinţe încearcă fără speranţă să îşi refacă identitatea, să recreeze un sens, să afle răspunsul la marile dileme CINE SUNT EU? Şi, mai apoi, DE CE EU? “Spitalul comunal” e o alegere inspirată a regizorului Felix Alexa, cel care ne prilejuieşte întâlnirea cu un univers dramatic fascinant, bogat şi subtil.
  În România, dramaturgul bulgar Hristo Boicev e cunoscut mai ales pentru "Colonelul pasăre", textul său emblematic ce s-a jucat în Bucureşti la Teatrul Bulandra într-o variantă foarte iubită de public, semnată de Alexandru Dabija. Cel mai cunoscut dramaturg bulgar contemporan revine în atenţia publicului român cu "Spitalul comunal", un text prezentat iată, la Teatrul Metropolis, în premieră naţională.
  Personajele lui Boicev sunt reprezentative pentru un univers în care delirul face casă
  Citeste tot pe Port.ro
• Despre Spitalul comunal, cel de la periferia satului global de Marina Roman sursa: Yorick
  ...şi despre Salonul nr. 6, cel dintr-o margine a Spitalului comunal. Iată că la un veac după Cehov, Salonul nr. 6 nu pare să se fi schimbat prea mult. Aceeaşi mizerie, acelaşi personal medical dezinteresat şi corupt, aceiaşi mujici între care a eşuat Andrei Efimici şi… aceeaşi adiere ciudată pe care o lasă în urmă aripile de înger.
  Contextul, da, contextul s-a schimbat radical. Spitalul lui Hristo Boicev se află departe, foarte departe de Centrul la care doar cu gândul sau cu visul un pacient ar putea să ajungă – aşa cum încearcă Fero (Andrei Huţuleac), băiatul prostuţ care este, după cum şi-a primit şi numele, purtătorul unei boli spectaculoase: hipermnezia. Dar, fără să fie paradoxal, şi extrem de aproape – atât de aproape, încât în doi timpi şi trei mişcări, o delegaţie NATO aterizează în salon pentru a prezenta onorul unui eventual erou: un bărbat amnezic, căruia, pe un algoritm deja ştiut, i se spune Kontuzov sau Cerebris
  Citeste tot pe Yorick
• Efort remarcabil, pentru o piesă depășită de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Teatrul Metropolis, mereu activ, fiind singurul teatru instituționalizat de PROIECTE din Capitală, a optat pentru dramaturgul bulgar contemporan, Hristo Boicev, o personalitate multi - premiată, cunoscută la noi în special cu piesa sa de referință, “Colonelul pasăre”. Dramaturgul practică stilul expunerii conflictelor concret, dublat însă, ca intenție majoră de semnificații metaforice în scopul trimiterii spre tarele societății în care se petrec și care l-au inspirat. Trebuie amintit că Hristo Boicev a reușit impunerea sa în Bulgaria înainte de ’89, în epoca de tristă amintire, tocmai prin acest stil, dificil de cenzurat prin practica de atunci, stil ce îi rămâne totuși, propriu și astăzi. “Spitalul comunal” exemplifică acest stil. Personajele “bolnave” internate într-un spital de boli psihice, sunt de fapt, rezultatul contextului ideologic al unei societăți aflate dramatic la răscruce. Trăiesc cu speranța “vindecării” bolii
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Spitalul comunal… şi aliaţii deasupra de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Pentru ca totul să fie perfect, Salonul nr. 6 are pereţi dubli. Dincolo de panoul înalt de sticlă murdară, privirea se izbeşte de un zid de cărămidă netencuită, iar mai departe pare să nu mai fie Nimic, exceptând raidurile strategice ale Alianţei, când, conform protocolului, se stinge lumina. Nu chiar nimicul, cât ceva pe care pacienţii Spitalului comunal din Salonul pseudo-cehovian au, în viziunea regizorului Felix Alexa, la Teatrul Metropolis, toată liber­tatea să şi-l imagineze, dacă tot nu le rămâne altceva de făcut. Iar în Balcani, unde totul este posibil, dramele şi ironia, distorsiunile realităţii şi caracterul frust al ambianţei rezistente la orice nu-i este pe potrivă formează un amalgam specific farsei tragicomice. Dar una în care umorul, sarcasmul, poezia şi rafinatul joc al subtextului se intersectează subtil în sensibilitatea omului contemporan, ce nu se livrează comunelor certitudini.
  Cam aşa stau lucrurile cu fiecare ocupant al
  Citeste tot pe Revista 22
• Jocul savant al ambiguităţilor de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  Un decor imund, o operaţie suprarealistă „în direct” şi pe viu, la lumina lumânării, făcută de un medic fumător care flirtează cu asistenta.
  Aşa începe spectacolul Teatrului „Metropolis” cu piesa „Spitalul comunal”, de Hristo Boicev, a cărei acţiune se derulează într-un salon de spital psihiatric murdar, înconjurat de ziduri. O bijuterie regizorală semnată de Felix Alexa.
  Excelentul text al dramaturgului bulgar, cunoscut publicului român din piesa “Colonelul pasăre”, montată la Teatrul “Bulandra”, în traducerea, adaptarea şi regia lui Alexandru Dabija, cu distribuţia ei de clasă, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Caşcaval, Dana Dogaru, Mircea Rusu, Dorin Andone, Constantin Drăgănescu şi Silviu Geamănu, în scenografia lui Dragoş Buhagiar, este o provocare pentru orice regizor. Aparent simplu, textul conţine un umor subtil, cu tente de umor negru, dar şi aluzii intelectuale la celebre scrieri şi personalităţi ale
  Citeste tot pe Cotidianul
• Spitalul din Balcani - cronică de teatru de Cristiana Gavrilă sursa: bewhere
  Felix Alexa este genul de regizor care găseşte sau regăseşte texte pentru actori. Spitalul comunal, scris de bulgarul Hristo Boicev, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi ai momentului, confirmă acest lucru.
  O piesă cu personaje vii, cu o problematică imediată, dublată de o distribuţie cum rar se întâlneşte pe scenele noastre, reușeşte să vorbească accentuat despre problemele societăţii, dar şi despre dramele şi speranţele individului. Râzi, însă râsul poartă ceva din tristeţea pe care o trăim în fiecare zi doar privind în jurul nostru. Intrăm într-o lume măcinată de sărăcie şi izolare, un spital de „nebuni”, un spaţiu cenuşiu şi metalic (scenografia Nina Brumuşilă), unde sunt cazaţi, laolaltă, atât cei care şi-au pierdut memoria, cât şi cei veniţi pentru o operaţie de apendicită. Dincolo de trimiterile spre realităţi apropiate (aceleaşi probleme ale spitalelor, aceeaşi atmosferă care te condamnă la moarte din nepăsare,
  Citeste tot pe bewhere
• Spitalul comunal, o metaforă balcanică despre integrare. de Doina Papp sursa: Revista 22
  Dramaturgul bulgar Hristo Boicev s-a făcut cunoscut în România la scurtă vreme după succesul său mondial cu piesa Colonelul-pasăre, pe care a montat-o la Teatrul Bulandra Alexandru Dabija. Cariera lungă a acestei piese (este poate cea mai bună a autorului) i-a deschis un drum de glorie lui Boicev, simpatizat pentru temele sale ironic-sentimentale la adresa integrării europene a ţărilor foste comuniste din Balcani.
  Spitalul comunal e înrudită cu Colonelul-pasăre, fiind vorba de acelaşi vis utopic al drumului spre o Europă a fericirii şi bunăstării. Dacă, în 1996, când a în­­ceput să se joace Colonelul-pasăre, ideea eşecului părea o premoniţie sumbră, acum, când vedem Spitalul comunal, constatăm că, din păcate, autorul a avut dreptate. Nu neapărat proorocind eşuarea proiectului european, ci prin avertizarea pe care o făcea asupra capcanelor acestei aventuri continentale. Foarte asemănătoare, cele două piese sunt o capcană şi pentru regizor
  Citeste tot pe Revista 22

Discutii:

propune tema de discutie