regizor caut piesa

Piese de Ingmar Bergman

adauga piesa

Persona

Despre relația dintre două femei, Elisabet, o actriță care înregistrase numeroase succese anterioare unui spectacol al piesei Electra, în timpul căreia devine mută, și Alma, sora medicală care o îngrijejște.

Scene dintr-o căsnicie (Scenes from a Marriage)

Follows the relationship of Marianne and Johan as they separate, engage in extramarital affairs, bond, re-bond and eventually divorce. Their relationship continues after the divorce, it seems this is a couple that can't stay away from each other, though they argue most of the time.

Strigăte și șoapte (Viskningar och rop)

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Ingmar Bergman 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Ingmar Bergman

• Spectacol de succes marca Andrei Şerban de Mihai Bacalu sursa: Adevărul
  Premiera piesei „Strigăte şi şoapte“ în regia lui Andrei Şerban, de la Teatrul Maghiar din Cluj, s-a ţinut cu sala plină. Cele două ore ale piesei au trecut pe nerăsuflate.
  Nu a lipsit nimic din reţeta de succes a pieselor cu care Andrei Şerban s-a consacrat deja la Cluj: tinere superbe, scene de erotism, zugrăvirea tarelor societăţii, lesbianism, sado-masochism, amanţi, replici amuzante, muzică clasică discretă, contraste de lumini şi culori. Toate, peste un subiect extrem de dur: trecerea peste bariera morţii. Cu o compoziţie de planuri suprapuse, din culisele filmării peliculei omonime, în regia reputatului cineast Ingmar Bergman.
  Spectatorii au asistat, în holul cu decor roşu improvizat, la prezentarea personajelor, coborâte de la etaj, de către actorul Bogdan Zsolt, care joacă rolul regizorului Bergman.
  În spatele lui Zsolt, regizorul Andrei Şerban înregistra atent totul cu o videocameră. După care spectatorii au fost invitaţi să
  Citeste tot pe Adevărul
• Bergman dupa Serban - de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Joi, 24 ianuarie, va avea loc premiera "Strigăte şi şoapte", adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Duma, în noua sală Studio a Teatrului Maghiar din Cluj. Precedată în perioada 20-23 de patru "repetiţii generale cu public", reflectarea în registru dramatic a acestei capodopere a cinematografiei universale îşi propune să ne iniţieze, cu interpreţi de primă mărime, în comunicarea prin şi dincolo de artă. O cercetare în culisele creaţiei, totodată, unde privirea comună nu are acces. E angajată însăşi ideea de "repetiţie", pusă în act cu mijloacele cunoscutului om de teatru. Kinga Kovacs, dramaturg şi referent pentru relaţii internaţionale al T.M.Cluj, oferă pentru cititorii
  Citeste tot pe Revista 22
• O cutiuţă în care e o cutiuţă, în care... - Strigăte şi şoapte de Miruna Runcan sursa: Agenda LiterNet
  Autoavertisment
  Nu credeam să-nvăţ a... În fine, de fapt nu credeam că am să mai scriu vreodată despre vreun spectacol al lui Andrei Şerban, după carnavalul grotesc de cronici, urmate de declaraţii şi comitete de sprijini care a urmat prezentării Purificării în FNT, acum cîţiva ani. Mi s-a părut, atunci, unul dintre cele mai triste şi jenante spectacole mediatice la care-am asistat în viaţa de libertate de după '90; iar faptul că Lena Boiangiu - unul dintre criticii incriminaţi atunci - a plecat între timp dintre noi părea că mi-a tăiat orice chef de a mai vorbi despre punerile în scenă ale artistului, oricît de grozave s-ar fi anunţat ele. Ce mă face să mă-ntorc la scris sunt cîteva cuvinte dintr-un interviu recent al lui Şerban, care pare să-şi fi luat în sfîrşit, seama. Vreau să-mi păstrez, cu optimism, credinţa în puterea cuvintelor adevărat-mărturisitoare de a-l exprima pe om şi de a vindeca....
  Propunerea, dramaturgia
  Strigăte
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Andrei Şerban: „Woody Allen e Molière, Ingmar Bergman e Dostoievski“ de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Regizorul Andrei Şerban a realizat un dialog imaginar între el şi Woody Allen. „Adevărul literar şi artistic“ publică în exclusivitate acest text.
  Woody Allen: Filmele lui Bergman sunt unice, nu pot fi reproduse în niciun alt mediu. El a apropiat camera de chipul unei actriţe şi a lăsat-o acolo nemişcată pentru mult timp să capteze cele mai minuscule schimbări de expresie. Asta se poate face doar în film.
  Andrei Şerban: Eu lucrez de o sută de ani în teatru, ascuns în spatele unei camere imaginare şi îmi şoptesc „ăsta e un gros-plan", „ăsta e un plan general", de parcă aş fi un cineast frustrat care face montaj cinematografic pe scenă. Poate că am sau nu talent pentru film, dar dacă nu fac niciunul, de unde pot să ştiu?
  W. A.: Bergman a făcut şi teatru, şi film la fel de bine.
  A. Ş.: Eu am văzut mai multe spectacole semnate de el şi la Dramaten la Stockholm, şi la Brooklyn Academy of Music şi, deşi erau foarte bune,
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Interzis tinerilor sub 18 ani! de Radu Constantinescu sursa: Ziarul de duminică
  Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a sustinut cea de-a treia premiera a stagiunii 2009-2010. Ea poarta semnatura regizorului Andrei Serban, care a revenit aici cu montarea unui text inedit: adaptarea scenica a capodoperei cinematografice "Strigate sisoapte" de Ingmar Bergman, film distins in 1972 cu Premiul pentru Cea mai buna regie si Cel mai bun scenariu din partea Criticilor de Film din New Yorksi nominalizat la Premiile Oscar pentru Cel mai bun scenariu original, Cea mai buna imagine, Cel mai bun film, Cea mai buna regie si Cele mai bune costume.
  Dupa succesul spectacolului "Unchiul Vania", semnat de acelasi Andrei Serban si distins cu Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol al anului 2007 si Premiul pentru Cea mai buna regie, reprezentatia cu " Strigate si soapte" anunta o noua si deosebita experienta teatrala.
  In centrul evenimentelor se misca patru personaje feminine: Agnes, aflata pe patul de moarte, surorile sale, Karin si Maria, precum si Anna, servitoarea.
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Bergman, şoptind şi strigînd de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Un eveniment Andrei Şerban la Cluj
  În România nu s-au mai construit, de la zero, săli de teatru cam de pe vremea Revoluţiei din decembrie ’89. În 2010, două noi spaţii de spectacol s-au deschis deja, unui alt teatru e pe cale să se i se toarne fundaţiile. Dacă noul sediu al Teatrului Ariel din Tîrgu Mureş e încă în faza de schiţe, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara şi-au inaugurat deja, fiecare, proaspăta sală studio.
  La Timişoara, Sala 2 este o fostă Sală de Sport, fost manej imperial, din care s-au păstrat zidurile exterioare, iar în interior s-a construit un spaţiu multifuncţional şi siderant de modern. La Cluj, Sala Studio e o clădire nouă, în coasta vechii clădiri a Teatrului Maghiar, pe malul Someşului (pereţii de sticlă oferă o perspectivă de vis asupra rîului), la rîndu-i foarte modern dotată.
  Iar primul spectacol montat în această nouă sală a fost gîndit pe măsura
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Şerban, Bergman şi Pirandello de Oltița Cântec sursa: Observator Cultural
  O procedură dramaturgică de tip pirandellian a utilizat Andrei Şerban pentru proiectul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Punct de start au fost Ingmar Bergman şi unul dintre filmele sale antologice, Strigăte şi şoapte, utilizat ca titlu şi pentru noua producţie. Inventiv, Andrei Şerban a transformat o tehnică specifică artei scenice, teatrul în teatrul, concepînd scenariul dramatic nu cu o piesă inclusă, ci cu un film inclus. Textul de spectacol utilizează informaţii autentice şi fragmente din autobiografia cineastului suedez, Şerban (în colaborare cu Daniela Dima) refăcînd atmosfera de pe platourile de filmare din anii ’70, colate cu momente esenţiale din filmul propriu-zis, animate de distribuţie. Personajelor din creaţia cinematografică li se adaugă Bergman însuşi, prezenţa acestuia fragmentînd rularea prin intervenţii regizorale. Ideea lui Şerban nu e numai ingenioasă, e şi generoasă teatral. E, în primul rînd,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Bergman via Brecht de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Andrei Șerban introduce în teatrul românesc paradigma ”teatrului cinematic”
  Din prima clipă spectatorul devine conștient că i se pregătește ceva. Înainte chiar să urce scările spre noua sală studio a Teatrului Maghiar e rugat să-și acopere încălțările, așa cum se întâmplă în unele muzee sau biserici. Din acel moment începe ”pregătirea” lui, care va continua în foaier unde se află o mică instalație – un podium roșu având la capătul lui un scaun regizoral pe care scrie „Bergman”. Pregătirea spectacolului continuă cu o introducere a lui Zsolt/Bergman care povestește cum i-a venit ideea pentru scenariul filmului ”Strigăte și șoapte”, cum a găsit – cu greu – finanțare pentru filmare, cum s-a războit cu un critic care îi ”denigra” opera (plătind chiar o amendă pentru că l-a agresat fizic). Apoi ne prezintă actrițele și le informează în același timp ce roluri vor juca.
  De fapt, regizorul Andrei Șerban
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Corp-cronometru. Strigăte şi şoapte de Mihaela Michailov sursa: Art Act Magazine
  Aceasta nu este o cronică. E un eseu care intră pe unul dintre culoarele propuse de Strigăte şi şoapte, regizat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
  Există spectacole care lansează studii despre teatralitatea contemporană. Care pot fi analizate din multiple perspective intercorelate pentru că adîncesc mai multe zone de reflecţie. Unul dintre aceste spectacole este Strigăte şi şoapte, după scenariul lui Ingmar Bergman, adaptat scenic de Andrei Şerban şi Dana Dima.
  Se poate elabora, pornind de la acest spectacol, o analiză complexă a eşafodajului convenţiei în teatru sau o cronică a autoreferenţialităţii auctoriale sau o minuţioasă detaliere a straturilor de joc actoricesc sau o dezbatere asupra nudităţii cu potenţial dramatic încărcat de acumulări şi rupturi viscerale. Sînt momente tulburătoare în Strigăte şi şoapte, cu o dramaturgie senzorială solidă, şi momente care supraliticează o idee deja conţinută (mersul final
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• „Roagă-te pentru noi, cei ce am rămas pe pămîntul acesta mizerabil” de Cristina Rusiecki sursa: Art Act magazine
  Nimic de zis, Andrei Șerban reușește de fiecare dată să vină cu propuneri surprinzătoare. În noua Sală Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj îi puteți urmări dramatizarea (semnată împreună cu Daniela Dima) după producția lui Ingmar Bergman, Strigăte și șoapte. În film, una dintre cele trei surori ale unei respectabile familii engleze are cancer în ultima fază. Celelalte două vin să petreacă perioada de sfîrșit alături de ea.
  Un bun început narativ pentru ca regizorul suedez să coboare în temele sale predilecte: absența lui Dumnezeu, inexpugnabilele tăceri bergmaniene, tortura imposibilității de a comunica, insolvabila disperare impregnată cu demoni interiori, durerea fizică și psihică, toate amestecate în pasta atotcuprinzătoare a ambiguității onirice.
  Un bun început pentru ca Andrei Șerban să înnădească la vedere, ludic-serios, trei niveluri ale montării, jucîndu-se preponderent cu autoreferențialitatea și fragmentarea
  Citeste tot pe Art Act magazine
• Despre strigăte în şoaptă de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  O nouă întâlnire dintre regizorul Andrei Şerban şi trupa Teatrului Maghiar din Cluj a dat naştere unei cronici tulburătoare a unei capodopere: „Strigăte şi şoapte”.
  Într-un making of subiectiv, spectacolul reface traseul interior al filmului intrat în legendă al lui Ingmar Bergman. Montarea este o călătorie de la originile filmului până în prezent, în acest „acum” al nostru în care Bergman a ieşit deja din scenă. Ca într-un act de „turism” spiritual, încă de pe holul de la intrarea în sală publicul este preluat de un actor: „Bună seara. Numele meu este Bogdan Zsolt şi în această seară voi încerca să intru în pielea lui Ingmar Bergman”. Astfel, împrumutând din cinema tehnica cineveriteului, ghid în „pântecul” din care se va naşte filmul va fi Regizorul însuşi. El povesteşte spectatorilor cum a strâns banii pentru peliculă, pune ca motto al filmului un haios blestem către critică, acela ca cei care îi vor desfiinţa
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• „Un festin artistic în salonul roşu” de Elisabeta Pop sursa: Teatrul azi
  Nu ştiu cum au reacţionat alţi spectatori după acest spectacol, dar mie una mi-a produs o noapte de insomnie. O fi de bine, o fi de rău? Nu ştiu, dar ştiu că văzutul spectacolui Strigăte şi şoapte mi-a adus aceeaşi stare de emoţie şi tulburare ca şi vizionarea în două rânduri a filmului lui Bergman, la interval de câţiva ani.
  Şi, dacă tot n-am avut nicio clipă de somn, m-am tot gândit în noaptea aceea, la un anume pasaj din conferinţa lui Borges despre Swedenborg şi-mi părea rău că nu am la îndemână, paradoxal, nu, tocmai Cartea lui de vise, atât de frumos tradusă de Gabriela Melinescu. Asta pentru că acolo, ştiam precis că el vorbea de o „mântuire printr-o viaţă bogată, prin justiţie şi virtute, dar mai ales prin exerciţiul inteligenţei“ la care, generos, ne invită Swedenborg. Şi apoi, da, asta era, William Blake a adăugat acest amănunt de preţ care mă interesa: pentru a fi mântuit, omul trebuie să fie ARTIST.
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Soaptele fericirii strigatul singuratatii de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Un spectacol de profundă şi tristă poezie, dar deloc edulcorat, de tulburătoare sensibilitate, dar deloc melodramatic, de crud cinism, dar deloc dezabuzat, cu fin halou ludic, dar deloc strident, un remake scenic, dar şi un making of creat peste ani şi ani este Strigăte şi şoapte, montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (cu premiera în 24 ianuarie), după filmul omonim al lui Ingmar Bergman.
  Propunerea lui Şerban nu este însă o simplă „punere în scenă” a peliculei bergmaniene, ci o subtilă
  reconfigurare a articulaţiilor semantice şi metatextuale ale acesteia, o revalorizare a poeticii regizorului suedez, explicată de altfel în ghiduşul interviu imaginar al lui Andrei Şerban cu Woody Allen, şi acela un admirator al lui Bergman: preocuparea pentru suflet, pentru „omul interior”.
  „Povestea” propriu-zisă, a patru femei, trei surori şi slujnica uneia din ele, apropierile şi depărtările
  lor, înstrăinarea fiecăreia,
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Cu urechile larg închise de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  „Her psiholog, nu ştiu ce să mă fac. Nu mai am nici o bucurie.“ „Bucurie spuneţi, her Betovăn? Ia gîndeşte-te (sic) pozitiv şi fă o odă despre asta!“ Aşa sună „promo“-ul unui festival de muzică clasică (sau şi clasică), „performat“, în dialog, de două voci masculine şi difuzat de un post de radio cu intenţii şi pretenţii culturale pentru ascultătorii săi, prezumaţi a fi, la rîndul lor, persoane cu un anume grad de instrucţie. Am încercat să redau cît mai exact sunetul respectivei reclame, dar îmi dau seama că sînt departe de adevăr: rostirea lăbărţată, intonaţia neglijentă şi incomensurabila superioritate plictisită din cele două glasuri nu pot fi transcrise. Se vor păstra, nemuritoare, în eter.
  Povești de deșteptat copiii (???)
  Cam cu acelaşi sentiment pe care mi-l dă, zilnic, ascultarea acestei mostre de publicitate „ţintită“ am plecat de la majoritatea reprezentaţiilor programate de recent încheiatul
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Tăcerea care strigă de Ioana Sileanu sursa: Yorick
  Vineri am luat parte la ultima dintre cele patru repetitii generale deschise publicului, intr-o buna traditie de-a lui Andrei Serban. Spectacolul – o provocare: intruparea unuia dintre filmele cult ale uriasului Ingmar Bergman, ” Strigate si soapte”.
  Experienta se anunta a fi una inedita, un adevarat work in progress: in orice moment ne puteam astepta ca Andrei Serban sa opreasca jocul, sa dea o indicatie, sa insufle o expresie, sa indice un gest. Insa probabil nici cel mai aprig regizor nu s-ar fi indurat sa intrerupa ceea ce s-a petrecut acolo, in mijlocul nostru, si anume viata ce emergea din fiecare gest si fiecare soapta a trupei maghiare clujene.
  Spatializarea inedita specifica spectacolelor lui Andrei Serban ne-a intampinat chiar din holul salii studio unde ne asezasem nerabdatori sa-i calcam pragul. Cand colo, toate semnele ca spectacolul se va tine chiar acolo: micul spatiu din fata salii era flancat cu panza rosie, si traversat de un podium, la capatul caruia trona
  Citeste tot pe Yorick
• Strigăte şi şoapte. Cel mai bun spectacol al anului 2010 de Doina Papp sursa: Bucureștiul cultural
  Totul are un model la care tragem cu ochiul... iată o frază, dintre cele citate în spectacol, care ne-ar putea face să credem că modelul Bergman a fost puternic în viaţa lui Andrei Şerban. Dar Bergman îl evocă la rându-i pe Tarkovski, iar Şerban a fost, cum se ştie, elevul lui Peter Brook. Unde să fie atunci rădăcinile acestui minunat spectacol în care, pe bună dreptate, unii au văzut un exerciţiu de admiraţie, dar şi o ocazie de afirmare a propriei poetici teatrale a regizorului Andrei Şerban? Că aceasta e înrudită cu a marilor figuri evocate e şi nu e important. Pentru public, avizat sau nu, pentru cei care îşi amintesc sau nu filmul lui Bergman, spectacolul lui Andrei Şerban este un moment al adevărului, asumat personal, trăit prin prisma personajelor piesei, a unor revelaţii adesea esenţiale pe teme importante precum viaţa, iubirea, singurătatea, suferinţa, moartea, dar şi privind creaţia artistică, jocul teatral care încearcă să le redea
  Citeste tot pe Bucureștiul cultural
• Strigăte şi şoapte, teatru şi film într-un singur spectacol de Alice Mogojan sursa: Art Act Magazine
  Gândiţi-vă un pic... Ce sentiment aveţi de obicei înainte de a intra într-o sală de spectacol? Dar în clipa în care păşiţi în interior? Vreau să facem un exerciţiu de imaginaţie: eşti într-un hol în faţa unei uşi mari negre şi ai 75 de oameni în jur. Pe sub uşă începe să iasă fum şi un miros... nu de ars, dar ciudat; în schimb, nimeni nu reacţionează. În hol ţi se povesteşte despre spectacolul care urmează, îţi sunt prezentate personajele, dar nu ştii la ce să te aştepţi, încă te gândeşti la acel fum. Se deschide uşa. Eşti poftit înăuntru. Fumul intens îţi şi opreşte şi sporeşte curiozitatea în acelaşi timp. O opreşte din cauză că nu ştii unde să faci următorul pas şi o sporeşte pentru că vrei să vezi unde te afli, de fapt.
  Eşti înconjurat de oglinzi. Vezi reflexia ta şi a celorlalţi peste tot, nu ştii încotro să te îndrepţi. O mână te prinde uşor de braţ şi te îndrumă. Totul e roşu în jurul tău.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Strigăte și șoapte - o fiziologie a rănii de Daniela Magiaru sursa: Revista Orizont - pg.21
  Spectacolul lui Andrei Șerban plăplăsmuiește o fiziologie a rănii, a relațiilor amputate, a universurilor îmbolnăvite și zdruncinate. Forma prin care se mediază între regizor și spectator e o convenție: știm de la bun început că este vorba de o tehnică a sertarului sau, și mai concret, despre o ramă în ramă. Strigăte și șoapte propune un making of al filmului omonim al lui Ingmar Bergman, de la casting (cu prezentarea jucăușă a fișelor biografice ale personajelor-actori) la filmări, cu o introducere veselă în lumea sumbră a celor trei surori, Agnes (Anik. Peth.), Karin (Em.ke Kat.), Maria (Imola K.zdi), urmate cu credință de slujnica Anna (Csilla Varga). Asistăm la deplierea unui univers pentru a-i observa mecanismele de funcționare, dar și pentru a le reface cu reverență, cu mijloacele teatrului.
  În urmă cu un an, când a avut loc premiera spectacolului, Șerban declara că îi plac "pariurile imposibile" cu el însuși și că este pregătit
  Citeste tot pe Revista Orizont - pg.21
• “Strigăte și șoapte“ Teatrul Maghiar de Stat din Cluj de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Spectacolul aparține secțiunii “FOCUS : Andrei Șerban – cehoviziuni “ și are drept pretext transpunerea scenică a filmul de referință “Strigăte și șoapte” de Ingmar Bergman.
  O explicație a afilierii acestui titlu secțiunii, ar putea fi motivul comun al filmului cu piesa “Trei surori” de Cehov. Filmul și piesa lui Cehov, au drept personaje centrale trei surori, cu aspirații însă, diferite.
  Andrei Șerban se manifestă mereu ca un căutător de noi formule teatrale. “Strigăte și șoapte”, un alt spectacol multipremiat de UNITER în 2010 – pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cel mai bun actor în rol principal : Zsolt Bogdan – , îl apropie însă, în esență pe Andrei Șerban de “realismul magic”, specific stil al regretatului Liviu Ciulei. Regizorul își stăpânește intențiile de a inova viziuni teatrale cu orice preț și se îndreaptă ca noutate doar spre creația unui celebru regizor de film, Ingmar Bergman.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Omagiu regizorului Demiurg de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Spectacolul-vedetă al Festivalului Naţional de Teatru a fost, fără îndoială, „Strigăte şi şoapte", al regizorului Andrei Şerban, în interpretarea Teatrului Maghiar din Cluj, montare care a spulberat orice concurenţă la Gala UNITER de anul acesta, adjudecându-şi premiul pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie şi cel mai bun actor în rol principal, în persoana senzaţionalului Bogdan Zsolt.
  Din păcate, fiind un spectacol cu acţiunea localizată în intimitatea unei camere care reprezintă şi sufrageria şi dormitorul unei muribunde, nu poate primi decât puţini spectatori pe post de musafiri aşa că cei care au reuşit să prindă un bilet se pot socoti cu adevărat norocoşi. Ceilalţi pot face însă o călătorie la Cluj unde rezervările se fac, ca şi la „Unchiul Vania", cu câteva luni înainte.
  Încă din titlu este limpede demersul artistic al lui Andrei Şerban - intenţia sa de a-i aduce un omagiu lui Ingmar Bergman şi operei sale
  Citeste tot pe România Liberă
• FNT 2011 – sinteze şi paranteze (III) de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Festivalul Naţional de Teatru 2011 a fost centrat pe regizor, cu un special guest star în persoana lui Andrei Şerban, a cărui creaţie cehoviană din ultimii ani a constituit obiectul secţiunii Focus (supranumită Cehoviziuni) şi subiectul unui interes major din partea publicului. Celor trei spectacole cehoviene, Unchiul Vanea (Teatrul Maghiar Cluj), Trei surori (Teatrul Naţional Budapesta) şi Ivanov (Teatrul Bulandra) li s-a alăturat Strigăte şi şoapte (Teatrul Maghiar Cluj), toate patru suscitînd discuţii aprinse în foaiere şi cozi apropo de bunăvoinţa organizatorilor de a permite accesul peste numărul de locuri. De altfel, la Strigăte şi şoapte şi la D'ale carnavalului al lui Purcărete am reauzit vechea întrebare: „aveţi un bilet în plus?”. Doi tineri au stat 10 ore la Odeon pentru a intra la Strigăte şi şoapte. S-a întîmplat la fel la Unchiul Vanea, şi se întîmplă, de regulă, cînd Teatrul Maghiar din Cluj vine în capitală,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Frumuseţea vieţii de Petre Barbu sursa: Adevărul
  Emoţia unui spectacol este unică şi nu poate fi înregistrată nici cu cea mai bună cameră Sony.
  Cel mai frumos lucru din viaţă este teatrul. Sigur, pot fi uşor contrazis, dar după ce am ieşit de la spectacolul „Strigăte şi şoapte", regizat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, reprezentaţie care a avut loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, am gândit aşa: teatrul este cel mai frumos lucru din viaţă! Pentru că emoţia unui spectacol este unică. Nu poate fi trasă în poză, nu poate fi înregistrată nici cu cea mai bună cameră Sony, nu poate fi dată în reluare şi nici nu poate fi povestită. Iar dacă e povestită, iese o poveste jalnică. Emoţia pe care un spectacol (bun) de teatru mi-o sădeşte în suflet îmi aparţine numai mie - m‑am convins după ce am văzut „strigătele şi şoaptele" lui Andrei Şerban. Degeaba m-am chinuit să povestesc această emoţie, a doua zi, celor din jurul meu!
  Citeste tot pe Adevărul
• Strigăte şi şoapte. Andrei Şerban şi „starea de prezenţă“ de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
  Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj un tulburător Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale.
  În magia convertirii celebrului film al lui Ingmar Bergman la dialogul intim cu spectatorul de teatru, devii deopotrivă martor şi personaj al propriilor percepţii, ecranate adesea de convenţiile statornicite dincolo de care se întrezăreşte, fulgurant, realul unui pariu cu imposibilul. Metoda acestei raportări a interiorităţii la proiecţia realului în artă şi reacţia în registrul corespondenţelor ar putea fi sintetizată prin întoarcerea spre antecesori de notorietatea lui Zeami, maestru al teatrului NŌ, şi/ori, în contemporaneitate, spre personalităţi atât de diverse, precum Antonin Artaud, Peter Brook sau Andrei Tarkovski, spirit mistic, pentru care arta e o rugăciune, invocat aici… Sunt câteva dintre reperele unui om de teatru aplicat, care se obstinează să
  Citeste tot pe Revista 22
• Iadul căsniciei sau Radu Jude, regizor de teatru de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Nu se întâmplă prea des în România ca un regizor de film, și încă unul câștigător al unui Urs de Argint la Berlin, să monteze teatru. Ba chiar, se spune, regizorii din așa-numitul nou val al cinematografiei nu sunt tocmai fani ai scenelor din România și funcționează în lumi paralele. Și totuși, Radu Jude, cunoscutul regizor al cunoscutului lungmetraj „Aferim!”, a pus în scenă în această primăvară la Teatrul Național din Timișoara un spectacol după un text al lui Ingmar Bergman: „Scene dintr-o căsnicie”, text scris inițial de Bergman pentru o miniserie de televiziune, ce avea să cunoască apoi și o variantă mai condensată, care în anii ’70 a avut un mare impact social în Suedia, declanșând, se pare, un val de divorțuri.
  Textul este, de fapt, o radiografie a vieții în cuplu și a singurătății în doi, o analiză tăioasă și chinuitoare a căsniciei, temă astăzi la fel de actuală ca atunci, dar de o actualitate care a căpătat
  Citeste tot pe Yorick
• Mariajul, în șase scene fără prolog de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Pe ecran, Johan (Erland Josephson) se întoarce mai devreme dintr-o delegație; la un sandvici și un pahar de bere, o informează pe Marianne (Liv Ullmann) că a doua zi dimineață o va părăsi: va pleca cu noua lui iubită la Paris. Camera de filmat privește peste umărul întors al lui Johan, fixată aproape exclusiv pe chipul lui Marianne. Neînțelegerea, durerea și starea de negare ale lui Marianne sînt absolute, sînt chinuitor de privit, așa cum i se întipăresc în ochi, în expresia feței obsedant, indecent urmărite de cameră. Din cînd în cînd, camera îl urmărește, la fel de neiertător, pe Johan; arareori sînt cadrele largi, lăsînd să se vadă distan­ța (emoțională) dintre cei doi soți. Izbucnirile de furie ale lui Johan sînt neiertătoare, brutale, dar conținute, neîncărcate de violență reală, la fel cum disperarea predispusă la autoumilință a lui Marianne e anesteziată, neconștientizată. E o despărțire banală, fără nimic tragic,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sacra ardere de sine de Marian Rădulescu sursa: Agenda LiterNet
  Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atât de diferiţi precum Andrei Tarkovski şi Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant şi pe Radu Jude (în câteva din filmele de scurt, mediu şi lungmetraj care l-au consacrat (Alexandra, Cea mai fericită fată din lume, Film pentru prieteni, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim!), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Naţional Timişoara (prezentat în premieră în martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie - serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 şi apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema.
  Care este, aici, această problematică? Simplificând, meandrele unui cuplu în destrămare şi zadarnicele încercări ale soţilor - Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) - de a afla unde, când şi cum au început să se mintă.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Radu Jude regizează de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Scene dintr-o căsnicie nu e primul text al marelui regizor Ingmar Bergman care ajunge să fie jucat pe o scenă din România. Poate tocmai de aceea puţină istorie, teatrală, fireşte, se impune. În urmă cu vreo şase ani, pe 24 ianuarie 2010, Andrei Şerban şi excelenta trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj ne pofteau la premiera spectacolului intitulat Strigăte şi şoapte, al cărui scenariu dramatic era scris de regizorul spectacolului în colaborare cu Dana Dima. Un spectacol copleşitor, insuficient apreciat de o critică teatrală tot mai suficientă, mai cu capul în nori, mai plină de sine şi mai neinteresată de adevărata valoare. Nu a fost nici prima, nici ultima oară când lui Şerban, creaţiilor şi echipelor sale li s-au întâmplat aşa ceva. Păţania din anul acesta a Carouselului de la „Bulandra”, iresponsabil şi complet neprofesionist ignorat de juriul de nominalizări la premiile UNITER, e doar ultima istorie de acest fel. Pe care nu o vor
  Citeste tot pe Adevărul
• Ce e mult strică de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Timișoara, a invitat un apreciat regizor de film, Radu Jude, să încerce și teatrul drept formă de creație. Alege un text al unui mare regizor de film și de teatru, suedezul Ingmar Bergman, în traducerea adecvat realizată de Carmen Vioreanu – “Scene dintr-o căsnicie”. Suedezul a scris de fapt un scenariu de film, în care pe o perioadă mai lungă de timp, urmărește psihologia unui cuplu – Johan și Marianne. Familia are o stare socială confortabilă, are două fete, dar relația cuplului nu este stabilă. Johan crede că s-a îndrăgostit de altă femeie, părăsește familia, vrea apoi, să se întoarcă , vor să divorțeze, etc. Drumul sinuos al cuplului, are un substrat în scenariul lui Ingmar Bergman, pătrunderea în mentalitatea bărbatului și a femeii care alcătuiesc un cuplu. O latură a relației ar fi satisfacția erotică, dar numai ea nu poate aduce mulțumire unui cuplu, în care mai intervin egoismul,
  Citeste tot pe Spectator
• Scene (ratate) dintr-o căsnicie de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Căsnicia ca un câmp de luptă. Singurătatea în doi. Iubirea are lasă loc obişnuinţei. Teme arhi-cunoscute, întoarse pe toate părţile, tăiate nu în patru precum firul, ci în patru sute patru, reinterpretate mai ceva decât meniurile restaurantelor cu specific urban. El şi Ea, veşnicii El şi ea şi povestea lor dramatică sau tragică sau puţin comică. Indiferent de cheie, de final, de complicaţii, El şi Ea vor exista mereu şi ne vor spune povestea lor pe care o ştim. Suntem chiar noi El şi Ea. Fiecare ne avem povestea de iubire mai mult sau mai puţin reuşită şi credem la un moment dat că a noastră e mai cu moţ decât toate romanele şi filmele. Până la următoarea care ni se pare încă şi mai şi.
  Ingmar Bergman a scris una dintre poveştile emblematice cu El şi Ea. Scenariul său „Scene dintr-o căsnicie” produs mai întâi ca un serial de şase episoade, apoi compirmat într-un film de lung metraj se pare că a contribuit la creşterea
  Citeste tot pe Yorick
• Despre căsnicie și „mecanismul modificării” de Mircea Morariu sursa: Yorick
  În anul 2010, regizorul Andrei Șerban monta la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca spectacolul intitulat Strigăte și șoapte, la baza căruia se afla un scenariu dramatic inspirat de filmul omonim al altui mare creator. Nimeni altul decât regizorul de teatru și de film Ingmar Bergman.
  Șase ani mai târziu, la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, Radu Jude, care tocmai terminase filmul Aferim și era copleșit de premii și de admirația criticilor, debuta în regia de teatru montând Scene dintr-o căsnicie. De data aceasta era vorba despre o piesă de teatru scrisă de la un capăt la altul chiar de Ingmar Bergman. Piesă în care marele regizor suedez, constant, fervent și declarat admirator al lui Strindberg, restructura și rezuma, în conformitate cu regulile și specificitățile scenariului teatral, povestea unei căsnicii istorisite mai înainte într-o miniserie de televiziune de vreo șase episoade.
  Miniseria respectivă fusese cum nu se poate mai
  Citeste tot pe Yorick
• Mântuirea ca singurătate absolută de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Din prima secundă în care Krista Birkner şi-a făcut vizibilă apariţia, din modul simplu în care îşi balansa picioarele pliate pe mânerul unui scaun, în acelaşi timp trădând un simţ scenic aparte, aptitudini deosebite de mişcare scenică şi o dezinvoltură excepţională, am înţeles că am în faţă o actriţă aparte.
  În calitate de partener scenic, Daniel Bucher îi face faţă cu brio, cei doi reuşind să ducă la capăt conceptul regizoral destul de complicat (dezvoltarea ideii potrivit căreia mântuirea e posibilă doar trăind singurătatea absolută) plasat într-un decor minimalist, dar imprevizibil prin ridicări şi coborâri în rampă şi prin modificările neaşteptate spre final, cu valorificarea tuturor elementelor de recuzită şi resemnificarea acestora. Dacă Daniel Bucher pare să raţioneze mai mult asupra indicaţiilor de regie înainte de a le transforma în gesturi, Krista Birkner preia rolul într-un mod foarte teatral,
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Cu fața arsă de somn și de lacrimi de Nona Rapotan sursa: BookHub
  În filmul lui Ingmar Bergman, Alma era interpretată de Bibi Andersson, iar Elisabet Vogler de Liv Ulmann. Vorbim despre un film din 1966, material de studiu pentru toți cei care vor astăzi să facă carieră în domeniul cinematografiei. Dacă regizorul însuși declara, la un moment dat, că e unul dintre cele mai bune filme făcute de el, noi nu ne putem permite să-l contrazicem, cel mult să ne raportăm la Persona ca la o adevărată piatră de bornă a acestei arte. Subiectul filmului este unul cu adevărat provocator, care invită la introspecții și la adevărate procese de conștiință, în final ajungând să confunzi deseori persona cu alma (suflet în spaniolă și portugheză). E o suprapunere de identități pe care un om le poartă cu sine prin viață și cărora învață (sau nu?) să le facă față sau, mai degrabă, să le dea chipul cuvenit. De aceea Bergman a avut nevoie de două actrițe cu personalități puternice, charismatice, care să reușească să
  Citeste tot pe BookHub
• „Persona” mult după Bergman de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Bunele intenţii nu sunt întotdeauna garanția unui succes. Se poate întâmpla ca toate piesele unui puzzle să fie cele care trebuie să compună imaginea de pe cutie, dar spre ghinionul celui care a petrecut ore bune potrivindu-le, oricât şi-ar bate capul, imaginea să se încăpăţâneze să nu fie fidelă celei de pe cutie; un colţ ici, altul colo şi câteva piese pur şi simplu se încăpăţânează să nu stea la locul lor. Şi îţi pare rău şi de bunele intenţii şi de muncă şi de buna credinţă. Cu atât mai mult cu cât piesele păreau cele bune şi imaginea era foarte frumoasă. Câteodată nu e să fie.
  Aşa pare că s-a întâmplat şi cu spectacolul „Persona” regizat de Peter Kerek după scenariul lui Ingmar Bergman, la Unteatru. Un proiect ambiţios, un spectacol de cinema pe scenă aşa cum este prezentat, un omagiu de bun augur în anul în care sărbătorim 100 de ani de la naşterea regizorului suedez emblematic pentru cinematograful de artă al
  Citeste tot pe Yorick
• Persona la unteatru de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  La unteatru, Peter Kerek a montat recent un excelent spectacol inspirat de celebrul film Persona al lui Ingmar Bergman.
  În nici un caz o reluare, o simplă transpunere scenică a filmului, ce a reușit Kerek e un spectacol de sine stătător, care preia o parte dintre temele filmului și le tratează cu mijloacele specifice teatrului. E, în unele momente, și un dialog cu filmul realizat și prin proiecțiile unor scene din film, pe un ecran pe care, alături de Bibi Andersson și Liv Ullmann, apar umbrele actrițelor, uneori suprapunîndu-se peste figurile din film – jocul acesta al umbrelor dintre actrițe și proiecție e foarte atent lucrat la nivelul mișcării și al tempoului.
  În film, o actriță de succes, Elisabet Vogler (aici, Emilia Bebu), are o cădere psihică în urma căreia refuză să mai vorbească. Medicul său curant îi oferă casa sa de vacanță de la malul mării, unde să locuiască o vreme împreună cu o asistentă specializată, Alma (Alina
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Pentru că se poate şi invers: Persona, un(altfel de)teatru la Maratonul Teatrului Independent, 2018 de Bogdan Burileanu sursa: Agenda LiterNet
  Filmul s-a nutrit, cu spor şi cu folos, timp de peste un secol, inclusiv din literatura dramatică. Prin atributele unei industrii în cadrul căreia "reţeta comercială" constituie unul dintre ingredientele de bază, cinematograful n-a avut "decât cu mâna, ori cu ochiul semn a face", pentru ca texte mari (mijlocii sau chiar mici) scrise şi consacrate prin teatru, să se simtă onorate prin translarea lor în limbaj filmic. Practic, prea puţine capodopere au scăpat acestei asumări. Secolul (şi ceva al) cinematografului a pândit, a acaparat şi produs versiuni de acest gen, multe remarcabile. De la tragediile antice greceşti ale lui Sofocle sau Euripide (Antigona, Medeea, Electra, Ifigenia) la Shakespeare (Hamlet, Romeo şi Julieta, Othello şi multe altele); de la clasicismul, romantismul sau naturalismul francez (Corneille - Cidul, Hugo - Mizerabilii, Zola - Germinal, Bestia umană) până la dramaturgia americană (Tennessee Williams - Un tramvai numit dorinţă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet

Discutii:

propune tema de discutie