Ion Luca Caragiale

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Ion Luca Caragiale

O sarja la Caragiale, in stil japonez de Florica Ichim sursa: Romania Libera
Când un tânăr regizor te invită să-i vezi spectacolul, se cade să uiţi că-i sfârşit de stagiune încărcată şi să răspunzi "prezent". Propunerea de-a vedea în nocturnă la Nottara mi s-a facut telefonic şi muzica din încăpere a acoperit vocea interlocutorului într-atât încât am înţeles că este vorba de "O noapte furtunoasă". După un întreg an Caragiale, orice titlu din creaţia acestuia îţi poate provoca frisoane, mai ales că "Noaptea..." a cunoscut nenumărate variante anul trecut, dar şi în precedenţii. Sigur, textele mari, totuşi...
În fapt, regizorul Dan Vasile mă invitase la "Noaptea taifunoasă" şi, în Sala "George Constantin" de la Nottara, în răcoarea neaşteptată a aerului condiţionat, plină ochi cu public, am putut urmări o glumă teatrală la care, chiar dacă n-am râs cu hohote, am avut de ce zâmbi constant.
Compania care a facut spectacolul se numeşte "Mică", are ca partener Casa de Cultură "Nicolae Bălcescu" (singura
Citeste tot pe Romania Libera
Un suflu de modernitate de Gabriela Riegler sursa: Obsevator Cultural
Povestii arhicunoscute a lui Caragiale, Felix Alexa ii aduce un oarecare suflu de modernitate prin gaselnitele sale regizorale. In aceasta montare plina de verva, poate prea galagioasa in partea a doua, tipetele si, uneori, vulgaritatile umbresc placuta istorie care incepuse, dar, mai ales, crescuse frumos in prima parte.
Scena este aproape goala, ai spune, doar un leagan strajuind in mijlocul spatiului de joc… Si totusi, o data cu aprinderea luminilor, foarte plastic gindite, ni se dezvaluie, in fundal, un perete alcatuit din geamuri albastru-fumurii, dincolo de care descoperim, in aceeasi tenta indigo, zidurile caselor vecinilor lui Jupin Dumitrache. Acestea sint „agrementate“ cu insolite „ferestre“, unde strajuiesc tartacute de-o nuanta portocaliu-oranj, intr-o complementaritate cromatica expresiva, bine definita de scenografa Diana Ruxandra Ion. De asemenea, costumele pe care le-a creat, elegante in sine, imbinind elemente de epoca cu cele ale timpurilor moderne,
Citeste tot pe Obsevator Cultural
Comedia fata cu realitatea de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
Anul Caragiale a ajuns, iata, la sfarsit. De unde, inainte sa inceapa, ne ingrozeam prospectiv inchipuindu-ne cum ne vor asalta teatrele cu spectacole facute (iar nu nascute, imi vine sa adaug) dupa cele cinci piese ale sarbatoritului, acum, la ceasul bilantului, ne miram cu spaima cat de putine au fost, de fapt, aceste montari. Dintre ele inca si mai putine pot fi socotite onorabile; iar memorabile... In (oce)anul Caragiale, inca insuficient sondat si cartografiat, insulele scenice demne de a figura intr-un atlas antologic sunt - vai!- tare rare. Sau rare tare.
Una dintre cauze sta, probabil, in faptul ca nu au fost prea numerosi regizorii importanti care s-au ocupat, in anul 2002, de dramaturgia autorului. Inca si mai sporadice au fost tentativele tinerilor directori de scena de a intra in dialog cu opera caragialiana: oare o socotesc ei epuizata ca resurse de teatralitate vie? Cum-necum, putine spectacole Caragiale (bune) am putut vedea in acest an dedicat lui. Doua dintre cele
Citeste tot pe Ziarul de duminică
De ce plâng actorii de Alina Vătăman sursa: Evenimentul zilei
Furtunoasă a fost noaptea de sâmbătă în Bucureşti. Duminică, deşi norii anunţau manifestări similare, furtuna s-a petrecut numai pe scena Teatrului Naţional. Se juca din nou Caragiale, inepuizabilul, proaspătul şi dulce-amarul Caragiale cu a lui "O noapte furtunoasă".
Perenitatea piesei care a avut premiera acum aproape opt ani, în octombrie 2002, ar fi putut limita interesul potenţialilor spectatori la elevii de liceu şi studenţii aflaţi în vârtejul examenelor, sau la pensionarii nostalgici. "Şi, totuşi, lumea vine la teatru", constata cu ochi mari şi apreciativi cineva din public, pe măsură ce locurile se ocupau, unul câte unul, până la refuz.
Să-l joci pe Caragiale cu sala plină şi să smulgi în repetate rânduri ropote de aplauze trebuie să fii cu adevărat maestru, să reinventezi clasicul, să-l faci să pară ca prima oară. Ce au văzut spectatorii duminică seară, pe scena TNB?
O mână de actori dedicaţi trup şi suflet unei cauze
Citeste tot pe Evenimentul zilei
De doua ori Caragiale de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
Felul in care se alcatuieste repertoriul unui teatru este, in Romania cel putin, rezultatul unor factori foarte diferiti: configuratia trupei (numarul de femei si barbati, varsta si caracterul lor), ideile si obsesiile profesionale ori (mai cu seama) pecuniare ale regizorilor angajati sau invitati, ideile si obsesiile directorului privind aceste pretentii si, eventual, dorintele publicului, ideile si obsesiile organizatorului de spectacole privind buzunarul acestui public, ideile si obsesiile ordonatorului de credite privind necesitatile teatrului s.
Dupa cum se vede, criteriile pur estetice intra mai rar in discutie; ba, in unele cazuri, uitandu-te la acest repertoriu, adica la lista titlurilor de piese ce urmeaza a se transforma in spectacole, iti vine sa crezi ca nu intra deloc. In situatiile fericite, factorii divergenti mai sus pomeniti se imbina (sau combina) armonios; atunci, spectacolele ce se nasc vegheate de atatea moase se numesc bune. Nu toate situatiile sunt, insa,
Citeste tot pe Ziarul de duminică
Somnul natiunii de Oana Cristea Grigorescu sursa: Observator Cultural
Nu numai in literatura, ci si in teatru calamburul e la mare pret. La fel, si intertextualismul. Nu e de mirare ca regizorului nu-i mai ajunge textul dramatic si umbla la scenarii proprii, iar in cazul de fata o face chiar inspirat. Mona Chirila e unul dintre regizorii caruia de mult nu-i mai ajunge plapuma dramaturgica, fie ea si aceea caragialesca. Asadar Conu’ Leonida fata cu reactiunea cu scene din Ubu rege e un bun prilej pentru jocuri de cuvinte (Ubucuresti) si jocuri de scena, aduse din condeiul sau regizoral la Teatrul National Cluj.
Imaginati-va o natiune somnolenta, ca doar o alta n-ar fi avut nevoie de indemnul patriotic cu iz moralizator „Natiune, fii desteapta!“. O natie ai carei eterni reprezentanti de mijloc sint Conu’ Leonida si consoarta sa Efimita. În timp ce dorm cu neostoita pofta si traiesc somnambulic in antracte, istoria se insinueaza in vietile lor, intii discret, la limita visului, apoi tot mai prezent, un cosmar care sfirseste prin a le cuceri
Citeste tot pe Observator Cultural
CADERE LA NATIONALUL BUCURESTEAN. Alegatorul si dalmatianul de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
Scrisoarea pierduta regizata de Grigore Gonta este aidoma dalmatianului care traverseaza scena din cind in cind: cu multe pete negre. Spectacolul nu are, din pacate, frumusetea si distinctia rasei cu pricina. Are, in schimb, multe momente moarte, un divertisment facil bazat de cele mai multe ori pe „cioace“ si interpretari de suprafata, destul de sterse. Se vrea modern, insa nu reuseste decit sa fie plat si siropos, lasind multe lucruri nerezolvate. Nu este valorizat aproape deloc echivocul atit de suculent la Caragiale, muchia de cutit pe care evolueaza personajele, jonglind cu un paradox extrem de subtil si ofertant. Cred ca principala problema a spectacolului isi are originea intr-o lectura eronata a textului si in special a relatiilor dintre personaje, reduse la citeva locuri comune. Edulcorarea amorului pasional dintre Tipatescu si Zoe, apropierea lui de zona romantata gen Misterele Parisului, in defavoarea unui erotism visceral, impulsiv si tensionat, mi s-a parut total
Citeste tot pe Observator Cultural
Urma (dalmatianului) scapa turma de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
Mult asteptata, mult trimbitata premiera a Scrisorii pierdute de la Teatrul National din Bucuresti, ultima dintre montarile unui An Caragiale care se pare ca va dura un cincinal, a avut in sfirsit loc.
Ce am vazut? Sa incepem cu teoria:
Actorii sint tineri fiindca au virsta personajelor din piesa si pe cea a primei distributii.
In trecerea mea prin Facultatea de Litere, am intilnit, printre alte fapte de istorie a limbii romane literare, o foarte interesanta si usor de demonstrat teorie, conform careia Scrisoarea pierduta (dar nu numai ea) e structurata pe mai multe paliere sociale, de virsta si educatie, identificabile la nivel de vocabular, prin preferinte de inventar lexical, abateri de la norma localizabile spatio-temporal (binecuvintatul hipercorect nifilistule) si, mai ales, prin utilizarea acelorasi cuvinte in stadii succesive de asimilare. Spre pilda, onorabilul Trahanache spune cestiune, amicul Tipatescu – chestiune, iar liber-schimbistul Catavencu – chestie. Astfel,
Citeste tot pe Observator Cultural
"O scrisoare pierduta" de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
In decorul de sfarsit de lume de la Casandra, studioul studentilor, acestia continua sa-si surprinda spectatorii, care nu sunt putini, in zilele cand viscolul nu-i impiedica sa ajunga acolo. Acum cativa ani eram inclinat sa spun despre acest teatru tineresc in decorul decrepit al unui trecut previzibil ca e nici mai mult, nici mai putin decat "Nationalul meu". Pe urma mi-am luat seama (nu mi-am facut-o), dar dupa "Scrisoarea pierduta" si dupa "Comedia erorilor" de zilele trecute parca as reveni la vechea formula.
O scrisoare gasita de noua generatie de actori
"O scrisoare pierduta" de Caragiale este pusa in scena de Doru Ana, cu studentii sai, carora li se alatura un masterand al lui Gelu Colceag. Spectacolul este construit ca sa fie un alt Caragiale, dincolo de ticurile si stereotipiile impuse de o indelunga viziune asupra dramaturgului si piesei sale. Cum traim in epoca modernizarii, aceasta are loc, fatalmente. Dupa Tocilescu, si Doru Ana ii inzestreaza pe eroii lui Caragiale cu
Citeste tot pe România Liberă
Sărmanul Caragiale! de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
Doi suedezi de origine romana s-au gandit sa intreprinda un experiment teatral cu piesa "O scrisoare pierduta" caruia ii aplica o metoda de lucru pompos numita "psihodesign". Rezultatul: un spectacol ce nu provoaca rasul publicului, satira piesei fiind anulata, ci doar tristete pentru modul in care a fost maltratat sarmanul Caragiale.
Pentru "O scrisoare pierduta" opteaza astazi numeroase teatre, regizorii vrand sa-i fructifice satira politica ramasa mereu actuala. Totodata, piesa garanteaza atragerea publicului, in primul rand a tinerilor care au obligatia sa o studieze la orele de literatura romana, de la liceu. E drept ca le-ar folosi mult mai mult lecturarea piesei, decat vizionarea unor spectacole, precum cel de la Teatru "Al. Davila" din Pitesti.
Pe o scena drapata in negru, cu patru cuburi gri drept elemente de mobilier, cu personajele prost luminate, se deruleaza timp de o ora si jumatate experimentul de "psihodesign" avand drept "cobai" piesa lui Caragiale.
Citeste tot pe România Liberă
Un spectacol mediocru de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
Lectura regizorala superficiala pentru o actualizare fortata, falsa a piesei lui Caragiale, "O scrisoare pierduta", are drept rezultat un spectacol mediocru, la care spectatorii se amuza, doar la gag-urile vulgare ce impanzesc reprezentatia.
Actorul Doru Ana, dupa doi ani de cand a experimentat la Studioul "Casandra" (UNATC) cu absolventii clasei sale, viziunea regizorala ce avea drept argument teza sa de doctorat - distinctie obligatorie pentru un cadru didactic -, o aplica acum, la stimatul Teatru "Bulandra". Aici, regizorul
si-a transpus efect cu efect exercitiul de la "Casandra", rezultatul fiind acelasi, un spectacol mediocru, confuz. Piesa lui Caragiale este ca o "opera celebra", arhicunoscuta spectatorilor de la care acestia asteapta nerabdatori replicile savuroase ce pot fi comparabile cu o arie pe care vor sa o aplaude. Replicile in sine sunt vesnic actuale in lumea politichiei mioritice, satira lui Caragiale se adreseaza percutant oricarei epoci. Piesa nu mai are nevoie
Citeste tot pe România Liberă
"O scrisoare pierduta", acum, si la Bulandra de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
Dupa ce montase cu studentii sai de la UNATC acelasi spectacol, bucurindu-se de un mare succes, Doru Ana a fost invitat de conducerea Teatrului Bulandra sa refaca "Scrisoarea pierduta", de data aceasta cu actori profesionisti.
Plasata intr-o Romanie intrata in UE, actiunea montarii se concentreaza asupra demagogiei politice, a coruptiei si a traficului de influenta. Stefan Tipatescu este un prefect imbracat in haine Armani, care de la inaltimea biroului sau cu termopane, drapele tricolore si albastre cu stelute, face toate jocurile politice. Ghita Pristanda este un politai de moda noua, imbracat in uniforma antitero. Masca de pe fata il cam incurca atunci cind vrea sa-si infulece sandvisul de la Mc Donald's, dar altfel se dovedeste a fi pumnul eficient al puterii.
Surprinde ca un paparazzo dusmanii politici ai "stapinului" sau inregistrindu-i cu un reportofon sau facindu-le fotografii compromitatoare. Pe usile prefecturii dotate cu celula fotoelectrica se preumbla rind pe rind
Citeste tot pe Cotidianul
De actualitate de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
Dupa cum stie oricine a mers de cateva ori, macar, la teatru, a pune in scena, astazi, un clasic - prin asta intelegandu-se un autor mai batran de 30 de ani... - inseamna, pentru un regizor care se respecta, a proceda la "actualizarea" aceluia.
Publicului i se demonstreaza cat de valabile sunt si astazi operele de ieri - pentru ca, vezi bine, daca nu are in fata ochilor, pe scena, personaje in blugi si cu telefoane mobile, publicul nu e in stare sa observe singur ca vorbele de-acum o suta de ani se potrivesc (ori nu) realitatilor din jur...
Desigur, ca in toate situatiile din viata - dar mai ales din arta -, acelasi procedeu poate avea rezultate diferite, in functie de o serie intreaga de factori; unii, cuantificabili, altii, nu.
Dintre primii, cel mai important este "disponibilitatea" interioara a textului: exista piese cu structura deschisa (cum sunt cam toate piesele lui Shakespeare), care se preteaza lesne la felurite manipulari, si exista piese asa-zicand compacte (cele ale
Citeste tot pe Ziarul de duminică
Nu am ieşit din dilemă. Se revizuieşte dar nu se schimbă nimic de Răzvan Niță sursa: Port.ro
Teatrul Bulandra. Ziua Referendumului pentru votul uninominal şi pentru alegeri europarlamentare . Premieră. Caragiale. "O scrisoare pierdută". Debut regizoral - actorul Doru Ana. Teatrul este oglinda vremurilor, nu? Parcă aşa spunea un autor celebru. Dar teatrul este mai ales oglinda năravurilor pentru că ele se schimbă cel mai greu. România "Scrisorii pierdute" este în linii mari România de azi. Corupţie, adulter, şantaj politic, mase turmentate ce se lasă manipulate "pe la o ţuică", demagogie, sfertodoctism, hahalere animate de setea de putere, dorul de Europa dar şi patriotism cocoşesc, un viitor naţional ce se aduce mereu în discuţie şi se tranşează la birt sau în gazetele dornice de scandal.
Povestea tânărului prefect al unui judeţ cu multe ambiţii, implicat într-o affaire cu soţia unui venerabil ins din localitate, membru în toate organizaţiile înfluente, ar face şi azi rating. E un story care prinde. Comic de situaţie, limbaj, nume,
Citeste tot pe Port.ro
O scrisoare pierdută de Mirela Năstăsache sursa: Time Out
O montare după un text de Caragiale este supusă inevitabil comparaţiilor. Cu spectacole mai vechi, cu propria lectură, cu interpretările date de criticii literari. O montare după un text de Caragiale se căzneşte inevitabil să scape de căi deja bătute, să sublinieze actualitatea textului (sau, mai bine spus, perenitatea lui), să găsească nuanţe noi în replică.
"O scrisoare pierdută" de la Bulandra nu se dezice de aceste tendinţe. Fără să-şi propună cu orice chip inovaţia, regizorul Doru Ana pune accentul pe micimea clasei politice, pe situaţia care scapă de sub control alegătorului, pe imposibilitatea de a alege într-o lume a prefăcătoriei. Într-un decor rupt din realitate, semnat Nina Brumuşilă, o clădire veche cu ferestre de termopan şi uşă automată cu senzori - personajele lucrează la birouri metalice dotate cu laptop-uri, vorbesc la mobil şi poartă haine de firmă. În aceste condiţii drumurile la telegraf ale prefectului şi scrisoarea,
Citeste tot pe Time Out
Update Caragiale de Alina Boboc sursa: Revista Drama
De mult timp, un text caragialian nu s-a mai bucurat de o interpretare atât de bună, cum s-a întâmplat în spectacolul O scrisoare pierdută, recentă premieră a Teatrului Bulandra. Într-o partitură arhicunoscută, regizorul Doru Ana caută, împreună cu echipa sa, noi înţelesuri, cu păstrarea literei textului. Paraverbalul şi nonverbalul conferă noi conotaţii mesajului, iar deplasarea unor accente la nivelul unor personaje conduce la o formulă originală. Actualizarea spectacolului se face la toate nivelurile: text, decor, costume. Replica ajunge uneori la o stilizare demnă de invidie (felicitări actorilor), decorul este din prezentul evident (prefectul locuieşte într-o casă de patrimoniu cu uşi glisante de termopan), iar costumele sunt inspirate de vestimentaţia străzii de azi, exprimând nivelul financiar al fiecărui personaj. Încă de la început, prefectul are un aer derutat, de ins aflat la prima generaţie înstărită, iar costumul îl cam încurcă.
Citeste tot pe Revista Drama
Strict autentic de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
Caragiale a fost - nu o contesta nimeni, cel putin nu in mod deschis - un dramaturg foarte bun ("mare", conform cliseului), care insa nu a scris decat trei comedii si jumatate (Conu' Leonida... fiind o piesa de scurt-metraj) si o drama greu de reprezentat. Din acest motiv si din cauza faptului ca aproape orice director de scena cu pretentii sau orice actor cu veleitati regizorale "simte" ca trebuie sa monteze, la un moment dat, un spectacol Caragiale, ni s-au servit, sub palaria dramaturgului, cele mai ciudate "lecturi".
Unele, curat prostii; altele, insa...
...chiar daca au avut, pe loc, aerul unor extravagante inutile, daca nu cumva al unor trasnai in toata regula, s-au dovedit, in timp, capabile nu doar sa reziste in amintirea privitorului (proba de foc, pentru orice act scenic), ci si sa deschida, macar partial, macar in intentie, perspective noi asupra autorului si a operei sale. Desigur, in acest punct opiniile comentatorilor pot lua directii divergente, caci nu toata lumea
Citeste tot pe Ziarul de duminică
Cand femeile fac politica lui Caragiale de Iulia Popovici sursa: Ziua
Tompa Gabor a gasit o solutie - o gaselnita, mai bine zis - ca sa puna in scena o "Scrisoare pierduta"cum inca nu s-a facut in lunga istorie spectacologica a piesei lui Caragiale: "Scrisoarea..." directorului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e jucata, cu exceptia lui Zoe, integral de femei in costume barbatesti. Iar Zoe, cum era de banuit, e jucata de un actor (un actor de referinta al scenei clujene, Bacs Miklos), si el in deghizament masculin.
In viziunea lui Tompa, spatiul de joc pentru ceea ce se dovedeste mai degraba o farsa-cabaret politic decat comedia clasica din montarile de referinta e o toaleta excesiv spatioasa, dotata cu pisoare la vedere (cu utilitate practica "incercata" de eroii caragialieni). In care se perinda Pristanda cu spionajele lui amatoresti (momentul de "demascare" a "bampirului" se joaca, pe muteste, pe fondul povestirii politistului), gracilul Tipatescu si elegantul Catavencu (interpretat, ca de obicei excelent, de Kezdi Imola), micul curajos
Citeste tot pe Ziua
Blondele Tipatescu si Catavencu de Cristina Modreanu sursa: Gândul
Intr-o tara in care se comenteaza ca insusi presedintele se lasa manipulat de o blonda, de ce nu ar fi distribuite femei in rolurile barbatilor politici din Scrisoarea pierduta a lui Caragiale?
Intr-o lume in care sexele sunt intersanjabile in aproape toate situatiile imaginabile, binecunoscuta piesa a lui Caragiale ramane la fel de actuala prin aceasta schimbare, ba mai mult, spectacolul se imbogateste cu neasteptate surse de umor. Montarea lui Tompa Gàbor de la Teatrul Maghiar din Cluj nu coboara, din fericire, la nivelul anecdotei, alegerea lui de a alcatui o distributie feminina a tintit catre performanta eliberarii de orice determinare legata de sex a personajelor caragialiene, ceea ce unele dintre interprete chiar reusesc. Nici faptul ca Zoe e "barbata", asa cum o sfatuieste o replica, dar la propriu, nu strica echilibrul montarii. Blondele Tipatescu (Skovrán Tunde, la debut) si Catavencu (Kézdi Imola) nu renunta la atributele feminitatii, ci le folosesc abil pentru a
Citeste tot pe Gândul
Aria scrisorii pierdute de Marina Constantinescu sursa: România literară
Teatrul National din Bucuresti si-a deschis stagiunea cu un spectacol mult asteptat: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu. Mult asteptat datorită declaratiilor regizorului, destul de tentante, cum că este vorba de o puternică actualizare a textului, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită numelor din distributie: de exemplu, Zoe este interpretată de Magda Catone iar Tipătescu, de George Ivascu ă mergîndu-se pe un constrast de înăltimi intentionat ales ă Nae Catavencu este Stefan Iordache, Dandanache ă Florin Zamfirescu, Ghită Pristanda ă Răzvan Vasilescu, Tipătescu ă Ion Lucian, Farfuridi ă Mircea Albulescu, Brînzovenescu ă Dan Puric. De cînd Tocilescu si-a anuntat echipa, am asistat, pînă la premiera propriu-zisă, si la un spectacol al culiselor, al comentariilor: că piesa se joacă într-o vilisoară - a lui Tipătescu ă dotată si cu un teren de tenis, că personajele poartă costume, nu din secolul trecut,
Citeste tot pe România literară
Un e-mail pierdut. La teatru, cu ungurul Caţavencu de Alex Negru sursa: Evenimentul zilei
Un regizor român din Arad a adaptat vremurilor moderne piesa „O scrisoare pierdută”, de Ion Luca Caragiale, şi a montat-o, cu ajutorul unor actori maghiari, în oraşul Békéscsaba din Ungaria.
Spectacolul „O scrisoare pierdută“, de Ion Luca Ca ragiale, a trecut graniţa în Ungaria, unde a fost pus în scenă la Teatrul „Jókai“ din Békéscsaba. Regizorul român Laurian Oniga îl aduce pe Caragiale în prezent, în era calculatoarelor şi a messengerului.
Astfel, „scrisoarea pierdută“ devine un e-mail interceptat de hackeri, ziarele se citesc pe laptop, iar dialogul cu Cetăţeanul Turmentat se desfăşoară prin intermediul videochatului.
Oniga: „Actorii au fost foarte interesaţi de text”
Scenograf englez
Realizat de un scenograf britanic, Howard Lloyd, decorul rămâne neschimbat pe parcursul celor două acte ale piesei. Acţiunea are loc într-un birou masiv, cu pereţii plini de cărţi, deasupra cărora se află reproduceri cu scene biblice.
Citeste tot pe Evenimentul zilei
Redescoperirea carnavalului de Răzvan Niță sursa: Port. ro
Fără îndoială "D-ale carnavalului" este piesa lui Caragiale care s-a pretat de-a lungul timpului la cele mai multe inovaţii. Multe dintre variante au fost considerate prea îndrăzneţe sau chiar scandaloase, cum e cazul celei semnate de Lucian Pintilie pe scena Teatrului Bulandra. Textul a prilejuit creaţii actoriceşti de excepţie şi pe marele ecran unor artişti foarte cunoscuţi precum Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc, Petre Gheorghiu, Mircea Diaconu, Tora Vasilescu sau Mariana Mihuţ.
În cadrul amplului proiect dedicat Anului Caragiale şi împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Naţionalului din Bucureşti, proiect ce cuprinde o integrală Caragiale pe cea mai importantă scenă a ţării, această instituţie a încredinţat piesa "D-ale carnavalului" experimentatului regizor Gelu Colceag.
Acesta a realizat un spectacol onest, fidel materialului dramatic. Miţa (Natalia Călin şi Corina Dănilă) este la fel de
Citeste tot pe Port. ro
Proba pacienței de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
Probabil, arealul vrincean e asezat istoric sub semnul unei indelungi rabdari. A trebuit doar sa astepte sa-i treaca baietii prin proba turcilor, spre a fi improprietariti cu ditai muntii de prezumtivul tata si sfint, ulterior... Nici maiorul Gheorghe Pastia, dupa ce s-a umplut de decoratii la 1877 si dupa ce – zice legenda – a avut un vis premonitoriu de-a dreptul pe frontul din Bulgaria (cel putin, spre deosebire de celebrul neamt, despre maior stim astfel ce cauta in Bulgaria!), nu s-a grabit, ci a copt linistit, in sine-i, una dintre cele mai interesante povesti (pina una alta, credibile) ale teatrului (nu doar) romanesc. Prin 1908, cu aprobarea Primariei Focsani, cu sprijinul direct al arhitectului C. Ciugolea si al artistului plastic N.N. Romano, dar pe bani proprii (sic!), maiorul Pastia le-a daruit concitadinilor un Atheneu si un teatru, dupa model vienez (arhitectonic vorbind, doua miniaturi excelente si functionale), cel din urma inaugurat la 21 noiembrie 1913 (pe cind
Citeste tot pe Observator Cultural
Bloody Mary &Trotil Nenea Iancu de Miruna Runcan sursa: Observator Cultural
In general, celebrarile astea, UNESCO sau nu, au mai toate in atmosfera asa de statut electrizanta de azi un aer de mare parastas, ca ala de sapte ani: rudele directe se straduiesc sa-l organizeze, chiar daca amintirea s-a sters si au ramas doar mitologiile si resentimentele, in schimb foarte vioi sint invitatii de strinsura, dornici sa-i mai vada lumea, teribil de dispusi din pricina asta sa-si exhibe falsele fidelitati sentimentale fata de mort si competenta exclusiva de tipul: „Si eu am dat mina cu tovarasul Lenin“. Ti-e (mi-e) si frica de ce prapastii or sa mai iasa si de data asta… Mai ales acum, in cazul Caragiale, fiindca el continua sa ramina un caz si dupa nouazeci de ani de la disparitia fizica. Opus cu o anume ciclicitate (a timpurilor interesante si aparent nevrotice) amicului sau de junete Eminescu, ba chiar cu teorii politico-estetice de tip „apolinic vs. dionisiac“, „chintesenta a spiritului national vs. cinism balcanic“ (a se citi strain=dusman),
Citeste tot pe Observator Cultural
Caragiale se joacă bilingv de Gabriela lupu sursa: Cotidianul
Noua premieră a Teatrului ,,Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe este un Caragiale în variantă bilingvă: „D’ale carnavalului”, în regia lui Traian Şoimu.
Pe cele 100 de locuri ale gradenelor dispuse pe scenă s-a aşezat, la spectacolul de duminică seară, o clasă întreagă de la un liceu maghiar, elevi veniţi probabil cu profesorul de română să vadă pe viu una dintre piesele pe care le au de tocit pentru Bac. Nicicând Caragiale nu a avut susţinători mai fervenţi, elevii râzând cu lacrimi la orice glumă, semn că limba română nu le este nici pe departe atât de străină pe cât spun „legendele”, şi intrând cu bucurie în jocurile interactive ale actorilor.
Trupa Teatrului ,,Andrei Mureşanu” constituită în cea mai mare parte din tineri, Caragiale a fost abordat fără complexe şi chiar fără menajamente, umorul său fiind exploatat chiar şi în laturile lui cu conotaţii mai puţin obişnuite, de exemplu, din replicile „hai să
Citeste tot pe Cotidianul
Un Caragiale postmodern la Televiziune de Doina Papp sursa: Observator Cultural
La Teatrul national de televiziune regizorul Dominic Dembinski a realizat un teleplay cu D-ale Carnavalului, apud Caragiale. Scenariul mixeaza in corpul piesei fragmente din Napasta, aducindu-l in carnaval pe Ion Nebunul. El debiteaza replici ale celebrului personaj care, culmea, se potrivesc, exclamind insistent: „Mi-e foame!“. Apare si in pregeneric, purtind masca expresiva a actorului Constantin Draganescu si prevestind, cu tristetea sa dezabuzata, un alt fel de carnaval. Din aceeasi plamada, Iordache, calfa lui Nae Girimea, e si el un mic filozof, unul care se uita in oglinda frizeriei cu priviri intunecate, toropit abulic, zimbind cu subinteles sau incruntindu-se a minie. Regizorul declara ca a facut spectacolul dupa 11 septembrie... pe nerasuflate (in nici o luna), ca, in fine, l-a vazut pe Caragiale inrudit cu contemporanii sai din epoca Gogol si Cehov (cel din schite, mai cu seama). Faptul se vede in primul rind din decor, din atmosfera, care aminteste prea putin de
Citeste tot pe Observator Cultural
D'ale carnavalului şi mai multe paranteze de Ion Cocora sursa: România Literară
Premiera cu D'ale carnavalului a fost prefaţată la Ploieşti de două date jubiliare: o sută cincizeci şi şase de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale şi zece ani de la dotarea Teatrului "Toma Caragiu" cu o clădire impunătoare, elegantă şi ofertantă deopotrivă, splendid renovată. Ambele punctări au fost nu numai necesare, de bun-simţ, dar şi de efect asupra celor prezenţi în seara de premieră într-o instituţie ce de la o stagiune la alta îşi afirmă o personalitate distinctă. Managerul (în accepţiune tradiţională directorul) Lucian Sabados gândeşte şi trăieşte fenomenul teatral la un ridicat grad de competitivitate. Nu se poate spune altfel despre un ins care se arată interesat să lucreze constant cu regizori de primă mărime, creatori, în măsură să producă eveniment teatral, dar şi să profesionalizeze o trupă, menţinând-o mereu în priză, sensibilă la experienţe artistice noi, moderne, cu apetit pentru performanţă.
Citeste tot pe România Literară
„Silentium, se viseazã” de Eugenia Sarvari sursa: Revista Tribuna
Ambițios, Teatrul de Pãpuși „Puck“ a încheiat anul jubiliar „Caragiale“ cu o premierã Caragiale: Silentium, se viseazã sau Un pedagog de școalã nouã, varianta pentru copiii mari și mici. Spectacolul poartã semnãtura regizorului Marius Șopterean, șeful catedrei de regie de film și televiziune a Universitãții Naționale de Artã Teatralã și Cinematograficã, București. Este prima incursiune a regizorului în lumea copilãriei. Voci de copii povestindu-și experiențele „majore“, ceea ce au trãit în momentul venirii pe lume, trecerea prin anii de grãdinițã și cei de școalã, însoțesc inspirat pãpușile-purceluși. Nașterea este sugeratã printr-o uriașã barzã care se apropie cu mișcãri de o deosebitã grație, liniștitoare, aproape baletînd, și strãbate mai multe „straturi“ de voaluri strãvezii, care sporesc misterul. Purcelușul-bebeluș, plutind pe un nor albãstrui, pedagogul de școalã nouã, cãpitan al vasului
care îi
Citeste tot pe Revista Tribuna

regizor caut piesa

Piese de Ion Luca Caragiale

Biografie Ion Luca Caragiale

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Ion Luca Caragiale

Discutii:

regizorcautpiesa.ro

noutati

wiki