“Jucăușul” Goldoni și “convertitul” Irvine Welsh de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Douã premiere de facturi foarte diferite au marcat începutul lunii mai la Teatrul Național din Cluj-Napoca: Slugã la doi stãpîni de Goldoni, în regia Monei Chirilã, și Trainspotting de Irvine Welsh, în regia lui Sorin Misirianțu. Regalul teatral clujean al lunii mai a fost completat de alte douã montãri la Teatrul Maghiar, Play de Samuel Beckett, realizat de Tompa Gábor, și Cumnata lui Gargantua, o adaptare a lui Silviu Purcãrete dupã faimosul roman rabelaisian, și, de asemenea, de ambițiosul program repertorial al Teatrului Imposibil. Asupra acestor din urmã spectacole voi reveni în urmãtorul numãr al Tribunei.
.....................................................................................................................................................
De cu totul altã facturã, dupã cum remarcam, este Trainspotting, montat ca spectacol-studio de
Sorin Misirianțu dupã romanul omonim al lui Irvine Welsh. Scriitorul scoțian – care ține în mod
absolut la apartenența lui regionalã – a devenit cunoscut în 1993, cînd romanul sãu a obținut The
Booker Prize, și celebru în 1996, dupã ecranizarea în care au jucat Evan McGregor și Johnny Lee
Miller. Într-o traducere foarte liberã, trainspotting ar însemna baleierea foarte rapidã a trenurilor în mers. Sintagmã mai puțin relevantã pentru oamenii “obișnuiți”, semnificativã însã pentru drogomani, în imaginația cãrora culorile dimprejur capãtã consistența acutã a unor spoturi luminoase. Welsh a scris Trainspotting în cunoștințã de cauzã: el a consumat droguri, inclusiv heroinã, a trãit în mediul liminar al suburbiilor metropolitane britanice, a cunoscut, așadar, din interior, tot acest univers inaccesibil lumii dinafarã. De aceea, romanul sãu are o duritate, o deznãdejde și un anume patetism cu totul aparte. Firește, mesajul este unul “angajat”, rezumabil aproape în sloganul “Alege viața, nu drogurile”. Acest mesaj nu vine însã din condescendența îngrijorat-ipocritã a societãții, fiind astfel mult mai credibil.
Sorin Misirianțu a folosit pentru spectacolul sãu un scenariu propriu, la care a lucrat vreo doi ani. Privat de mijloacele mult mai largi ale cinematografiei, dar și amenințat oarecum de emergența filmului în conștiința receptorilor, el a mizat pe expresivitatea actoriceascã. De aceea, spațiul scenic are o aparențã de neutralitate: e un patrulater alb, care poate întruchipa fie un club de noapte, fie un gang, fie o camerã asepticã de spital. Recuzita se reduce la douã saltele, tot atîtea scaune, garouri și seringi. Tensiunea explozivã a dramei se construiește din stãrile excesive ale personajelor, din jocul de lumini – mereu lumini brutale, roșu, verde, violet – și din muzica delirantã, precum hipnotizanții ochi ai șarpelui Kaa. Fanteziile toxice ale eroilor sînt proiectate pe monitoare video, spectatorul avînd senzația cã
penetreazã creierul acestora. Cei patru protagoniști principali ai piesei sunt exponenții unei/unor generații de tranziție, debusolați, marcați de toate transformãrile arbitrare ale administrațiilor, inumane prin însãși natura lor. Ei par sã copieze chiar destinul lui Irvine Welsh. Nu întîmplãtor, cred, unul singur din cei patru va reuși sã se salveze.
Actorii au jucat cu forțã, reușind sã surprindã și sã redea expresiv întreaga tensiune a piesei. Ioan Isaiu, Dan Chiorean, Ruslan Bârlea și Carmen Culcer au fost cei patru tineri drogomani. Vasilica Stamatin și Virgil Müller – pãrinții unuia din tineri. Petre Bãcioiu – blazatul funcþionar de la forțele de muncã, iar Alexandra Georgia Siegel a interpretat rolul “ispitei” din clubul de noapte. Trainspotting este un spectacol aparte în peisajul teatral clujean, o montare șocantã, care poate leza anumite prejudecãți. Dar e un spectacol indiscutabil de vãzut. Și de recomandat, firește, și altora.
