Tragedia lui Carmen, opera sub stele de Veronica Niculescu sursa: Suplimentul de cultură
Teatru, jazz, filme, concerte rock... Ce-i lipsea programului cultural sibian? Opera. Dupa ce a adus Premiile UNITER la Pavilionul 2007, Ion Caramitru a revenit la Sibiu ca regizor, cu Tragedia lui Carmen, dupa Bizet, in adaptarea lui Peter Brook, Marius Constant si Jean-Claude Carriere, spectacol realizat cu trei distributii si jucat sub stele, intre ziduri vechi de aproape sapte sute de ani. Curtea Muzeului de Istorie a fost insufletita, trei seri la rind, de arii de opera. Carmen a cintat la ceas de noapte pe scena amenajata in aer liber, avind ca decor zidurile Casei Altemberger, cindva primarie, acum muzeu.
"Este o aventura artistica, in cadrul programului Sibiu 2007", spune Ion Caramitru, presedintele UNITER, care a pus in scena nu Carmen de Bizet, ci adaptarea sa moderna, Tragedia lui Carmen, ce pastreaza o parte a ariilor originale, presarate cu insertii de proza. O lucrare care puncteaza tragicul din viata eroinei, caci la final si Escamillo moare, ucis de taur.
Citeste tot pe
Suplimentul de cultură
Ca și anul trecut, Secția română a Teatrului de Stat din Oradea (se mai cheamă ea ori ba Trupa Iosif Vulcane mai greu de spus, iar dacă nu se mai cheamă e rău, e foarte rău!) a decis să își deschidă stagiunea pentru adulți cu un spectacol de teatru scurt. Ba chiar cu două, fiindcă premierei cu Girodinai se va alătura curând (la ora când rândurile acestea vor vedea lumina tiparului timpul viitor va trebui înlocuit cu cel trecut) cea cu Soare pentru doi. Dacă punem la socoteală că Teatrul orădean a organizat anul acesta, după o întrerupere de cinci ani, Festivalul de Teatru Scurt (FTS), alăturarea aceasta de spectacole într-un act ar putea părea parte dintr-un program, tot la fel cum tot
despre program s-ar putea bănui că ar fi fost vorba după menționarea amănuntului, deloc nesemnificativ, că ambele premiere se bazează pe texte ale unor dramaturgi de limba franceză - Jean-Claude Carrière, respectiv Pierre Sauvil. Nici vorbă însă despre toate acestea. Realitatea e că atât la Girodina cât și la Soare pentru doi repetițiile au început într-un moment în care fosta conducere a Secției române nici măcar nu se gândea că Festivalul ar putea fi organizat, iar despre apetitul subit pentru literatura dramatică franceză ar fi o iluzie să se creadă că ar fi existat. De fapt, în cazul ambelor spectacole a început să se lucreze din voința unor actori ce se cam plictisiseră de inerție, de stat degeaba și de distribuții întocmite pe prietenii și cumetrii. Spun toate acestea nu pentru a mai reaminti trecutei direcțiuni doar câteva dintre motivele ce trebuiau cu mult mai înainte să îi determine înlocuirea, ci din dorința și din speranța că noua conducere să nu mai repete vechile greșeli. În spectacolul cu Girodina, actorul Petre Panait, în tripla ipostază de regizor, de scenograf și de ilustrator muzical (celor trei li se asociază și cea de replicant invizibil, prezent doar cu vocea) a asociat trei miniaturi dramaturgice semnate de Jean-Claude Carrière (Girodina, Circuitul normal și Ușa). Prima și ultima sunt evident marcate de teatrul absurdului în descendența cărora se situează (Girodina e de factură ionesciană, Ușa amintește de Mrožek), iar lucrul acesta a fost bine sesizat de Petre Panait, textul median (Circuitul normal) mi s-a părut mult mai original și mai interesant deoarece vorbește despre voluptatea de a fi informator, despre cum cel ce e silit ori își asumă de bună voie această îndeletnicire ajunge să fie pasionat ba chiar absorbit de ea. Nu exclud ca preferința mea pentru Circuitul normal să fie, în bună parte, explicabilă prin detaliul că, în chiar zilele în care am văzut spectacolul, a revenit pe tapet discuția despre diverși intelectuali români de marcă ce au făcut pactul cu Securitatea (de fapt, dezbaterea a reînceput în primăvară, odată cu apariția memoriilor lui Adrian Marino și a fost reluată după ce tot la Editura Polirom a fost tipărit, sub titlul Eu, fiul lor, dosarul, mai exact dosarele, de urmărire informativă a poetului Dorin Tudoran). Am găsit în Eu, fiul lor note date de nume importante din cultura românească și am observat că, pe măsură ce anii treceau iar respectivilor le curgea vechimea în această îndeletnicire, notele lor deveneau tot mai bogate în detalii, scriitura dobândea tot mai multă dedicație și implicare. Or, lucrul acesta e excelent relevat de Carrière în Circuitul normal. Însă dincolo de aceste detalii cu caracter strict personal (care fac ca o anume montare să devină mai interesantă și mai ofertantă pentru un anume spectator decât pentru altul), e limpede că Circuitul normal e și cea mai realizată parte a spectacolului orădean. E cea în care Petre Ghimbășan (interpretul Informatorului) e foarte bun, actorul având chiar unele momente de virtuozitate.
De fapt, Girodina, în ansamblul său, e ceea ce se cheamă îndeobște un spectacol de actori, fapt ce nu exclude însă nicidecum importanța regizorului. E evident că cei trei interpreți - Corina Cernea, Șerban Borda și Petre Ghimbășan - au lucrat cu dăruire, că au vrut să dea tot ce e mai bun. În bună parte, au reușit. Ar fi izbândit încă și mai mult dacă regizorul spectacolului ar fi fost puțin mai atent la finisaje și la acordul fin, dacă le-ar fi cerut colegilor lui să renunțe la o seamă de îngroșări, la rostiri prea încărcate de patetism și la o seamă de teatralisme și trăirisme.
Misterul pariziancei la Deva de Patrik Voicu sursa: patrikvoicu.wordpress.com
Jean-Claude Carriere este un povestitor (după cum el însuşi se defineşte), scriitor, scenarist, compozitor, regizor, actor, născut în 1931 în Franţa. În 1957 a publicat primul său roman, Lizard, întâlnindu-se cu Pierre Étaix cu care a scris scenarii de film de scurt si lung metraj precum, Sommersby, L’associé, Die Blechtrommel, Le charme discret de la bourgeoisie, Taking Off, La voie lactée, Belle de jour. A continuat cariera ca dramaturg şi adaptor pentru André Barsacq, Jean-Louis Barrault şi Peter Brook. Adaptările făcute de Jean-Claude Carrière atât pentru teatru, cât şi pentru micul şi marele ecran au avut deseori succes de public şi de critică. Piesa de teatru scrisă în 1968, sub numele de Agenda a fost adaptată astfel s-a născut spectacolul Misterioasa pariziancă, vorbind despre probleme valabile si astăzi, dificultatea formării unui cuplu, incapacitatea cunoaşterii de sine, relaţia adevăr-minciună.
Această piesă într-un act îşi
Citeste tot pe
patrikvoicu.wordpress.com
