regizor caut piesa

Piese de Joël Pommerat

adauga piesa

Au monde

Dans un appartement luxueux, des hommes âgés dominent le monde tandis que leurs femmes, leurs soeurs, leurs filles, les accompagnent d'une admiration bienveillante.

Cet enfant

Une succession de scènes courtes autour de la relation parents-enfants, avec des personnages durs et fragiles, terriblement humains. Sans jugement moral, ils interrogent la norme sociale d'un impossible modèle idéal de bonheur familial.

D'une seule main

L'été, à l'ombre d'une maison paternelle, dans un temps qui pourrait être de vacances, les secrets d'une famille réunie croisent les secrets d'Etat et l'histoire intime est traversée par les tremblements de l'histoire. Entouré de plusieurs figures de pouvoir exemplaires, d'un ministre, d'une conseillère en stratégie militaire, d'une responsable de parti politique, d'une avocate, d'un metteur en scène, un vieil homme doit répondre d'accusations vraiment graves.

Des suées

Grâce à mes yeux

Présentation de l'éditeur: Aymar est le fils d'une femme très âgée qui se sent inutile et du plus grand artiste comique du monde. Le père voudrait transmettre son art et Aymar voudrait tellement être à la hauteur. Mais voilà, Aymar n'est pas fait pour le rire et captive au contraire par sa sensibilité maladive. Chaque nuit, il retrouve une jeune femme étrangement timide qui l'attire. Quelle culpabilité quand il faudrait se mettre entièrement au service du rêve paternel !

Je Tremble (1 et 2)

Joël Pommerat nous entraîne une fois encore dans les entrailles de l’humanité en multipliant les narrations biographiques, réelles ou fantasmées, de tous ceux que nous croisons, les voyant parfois mais sans jamais les entendre : “la femme très mal en point”, “l’homme le plus riche du monde”, “l’homme qui n’existait pas”, “la femme très enceinte”, “la femme très âgée”… Ici, pas de dénonciation, pas de jugement, pas de morale mais un contact avec l’intime d’autant plus fort et plus dérangeant qu’il est mis en situation dans un monde de rêves et d’illusions. Dans sa fragmentation, ce travail touche au plus près notre fascination pour les images dont nous sommes envahis, belles images qui dissimulent une réalité moins belle, puisque Joël Pommerat multiplie les séquences tel un magicien ou un prestidigitateur. Assistons-nous bien à un spectacle de cabaret, à un vaudeville, à une nouvelle forme de tragédie ? Sans doute à tout cela à la fois, sans autre certitude que de se dire que Joël Pommerat et ses remarquables acteurs nous permettent d’être au cœur de l’art du théâtre, puisque nous sommes “dans l’histoire sans être dans l’anecdote”.

Je Tremble (1)

Ce projet qui va se développer sur deux saisons marque une certaine rupture dans le rapport à l’écriture de Joël Pommerat. Délaissant la fable classique, il va s’intéresser à d’autres formes narratives telles que le fragment. Poussant toujours plus vers le récit, abandonnant le dialogue, cherchant à faire parler les gestes, les corps, ce qu’il appelle un théâtre d’action, sa recherche d’une forme de théâtre intime et spectaculaire à la fois en sera encore renforcée. Joël Pommerat cherche actuellement un théâtre qu’on pourrait qualifier d’anthropologique et de poétique à la fois. Considérant que les questions politiques sont devenues aujourd’hui des questions proprement existentielles, Je tremble (1ère et 2ème partie), va tenter une exploration des différentes questions sociales, contemporaines à l’échelle de problématiques humaines, individuelles et mêmes intimes. Cherchant à se démarquer d’un partage entre matériel et spirituel, imaginaire et réalité, texte et image, ce théâtre est aussi une tentative d’aller vers un art et une philosophie du concret.

Reunificarea celor două Corei (La Réunification des deux Corées)

Piesa comprimă vreo douăzeci de momente dramatice cu dimensiuni atât de diverse pe cât este atmosfera pe care o induc: un „mozaic” de „povestiri”, pe care Pommerat l-a testat mult timp pe scenă cu ajutorul actorilor săi. Şi totuşi, el lasă fiecărui membru din public obligaţia să contribuie în mod activ la construirea unui tip alternativ de coerenţă, bazându-se pe ecouri, afinităţi de formă şi conţinut, modulări şi variaţiuni care dezbat tema dragostei pe toate feţele – nepăsător la înţelesul pe care-l poate atribui cineva acestei experienţe fundamentale pe care o împărtăşim cu toţii, chiar dacă doar prin sensul absenţei ei. -Daniel Loayza

Le Chemin de Dakar

Un titre un rien exotique et à peine rimbaldien qui, à la manière des « chemins » de Strindberg, l’inscrit déjà dans une quête intérieure, une contemplation, une visitation qui se livrent dans les phrases simples et tumultueuses d’un monologue non théâtral.

Le Petit chaperon rouge

Elle court à petits pas, la mère. Comme une poupée télécommandée. Chorégraphie de dessin animé. Sa petite fille lui offre du temps. Le temps de vivre. Mais elle n'a pas le temps, la mère. Et le temps court. Tout seul. La petite fille aussi est toute seule. Et elle court. Dans la forêt. Au centre du plateau, un comédien murmure l'histoire de cette petite fille qu'on appelle le Petit chaperon rouge. Il murmure, mais chaque spectateur l'entend très bien. Les pas de souris de la mère aussi, on les entend très bien…

Le Théâtre

Pièce sans parole

Les Enfants

Commande d’écriture d’une pièce radiophonique pour France Culture

Les Evénements

Les Marchands

Des personnages : plusieurs femmes enceintes, un petit garçon entre 7 et 10 ans, des bébés, des hommes attelés au travail. Des « visions » : des corps « en travail », ceux des acteurs. Une interrogation : le travail serait-il dépassé ? serait-il le dernier mythe de la modernité ? Pour finir, une méthode : l’écriture qui jaillit au jour le jour de l’activité du plateau. Écriture quotidienne, mise en jeu, combinatoire de l’aléatoire. Dans cette usine « de l’art », les ouvriers fabriquent une comédie noire. Après le pouvoir de la haute finance – Au monde – et celui de la haute politique – D’une seule main – Joël Pommerat parachève la trilogie, en mettant à l’œuvre sur scène les marchands de leur corps (le prolétariat) et leur unique pouvoir : leur force de travail. Interrogation sur un dinosaure en voie de disparition, la dernière mise en scène de Joël Pommerat explore ce qui n’est peut-être qu’une mythologie vieillissante, pour ouvrir la voie à d’autres formes de survie et à d’autres façons d’être « au monde ».

Mon ami

Mon ami raconte l'histoire d'un jeune homme qui, dans ses rêves, refait le film de son ami d'enfance qui est mort. Un film que personne n'a jamais vu...lui qui ne rêve jamais...habituellement.

Pinocchio

Qui donc est-il, ce Pinocchio dont rêve Joël Pommerat et qu'il destine d'abord aux enfants ? Un être effaré, naïf, ravi - donc plongé, ajoute-t-il, dans «un état profondément théâtral». Autour de Pinocchio, héros d'une fête musicale et douce, le paysage auquel songe Pommerat (qui vient de recevoir le Prix de Littérature dramatique pour sa dernière pièce, Les Marchands) tient plus des féeries du Grand Meaulnes que de l'Italie de Collodi. Le spectacle jouera du contraste entre l'austérité sérieuse du réel et les prestiges de la fantasmagorie. Librement réinventé, ce Pinocchio où l'imagination enfantine se mesure à la dureté des «grandes personnes» partira «de la question de la paternité et de la pauvreté». Peut-on s'acquitter d'une dette de vie ? Comment devient-on grand tout en restant libre ?

Pôles

Pôles évoque le destin d'une chanteuse d'opéra qui ne chante pas. Atteinte d'une maladie inconnue qui lui fait perdre la mémoire, elle tente de percer le mystère du meurtre de sa mère, vingt ans plus tôt.

Présences

Première version de "Treize étroites têtes"

Qu'est-ce qu'on a fait ?

Une succession de scènes courtes autour de la relation parents-enfants, avec des personnages durs et fragiles, terriblement humains. Sans jugement moral, ils interrogent la norme sociale d'un impossible modèle idéal de bonheur familial.

Treize étroites têtes

Treize étroites têtes retrace la vie d'une prostituée cardiaque qui tente, un jour de grève des transports de traverser la ville à pied, au péril de sa vie, pour assister à la première projection d'un film inspiré de sa propre histoire.

Vingt-cinq années

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Joël Pommerat 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Joël Pommerat

• Legături bolnăvicioase cu fundal de jazz de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Dramaturgul şi regizorul francez Joel Pommerat, revelaţia Festivalului de la Avignon din 2007, a fost prezent în cadrul Festivalului Naţional de Teatru cu spectacolul “Copilul acesta”.
  Montat la compania întemeiată de Pommerat, “Louis Brouillard”, “Copilul acesta” este o foarte emoţionantă incursiune în relaţiile dintre părinţi şi odraslele lor. Prin dialogurile seci dintre taţi şi fii, dintre mame şi fiice, dintre fii şi mame ies la iveală, ca la o şedinţă de psihanaliză, legături aproape bolnave şi traume care au lăsat urme adânci.
  Pommerat prezintă o întreagă galerie de părinţi tiranici şi de fii psihotici. Mama, care îşi sufocă fiul, pe care-l foloseşte drept un substitut al soţului ce o părăsise, punând pe umerii lui fragili responsabilităţi şi culpe imense. Tatăl, care îşi dojeneşte fiul adult, pentru că nu-i face nepotului o educaţie cazonă.
  Fiica vrea, prin copilul pe care îl va aduce pe lume,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Parinti si copii de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Teatru pe DVD (I)
  Sa vezi teatru pe DVD poate fi o experienta frustranta. Imaginile se insiruie in fata ochilor, poti sa vezi lucruri spectaculoase, dar simti cum iti lipseste energia aceea care se transmite dinspre scena catre sala atunci cand experienta este una directa, neintermediata. Abia privind ecranul televizorului iti dai seama mai bine ce anume te atrage catre sala de spectacol si ce ti se pare cu adevarat pasionant cand montarile la care asisti sunt gandite astfel incat spectatorii sa fie foarte aproape de actori.
  Atunci, e ca si cum ai face parte din tot ceea ce se intampla, pulsul iti creste si te simti implicat in poveste, aproape epidermic impresionat de ceea ce se intampla. Dar uneori un dvd cu o inregistrare te poate face destul de curios cat sa vrei sa vezi un spectacol pe viu.
  Evident, teatrul e o arta vie si trebuie sa fie exprimentat "live". Si totusi, sunt cazuri in care nu ai de ales – ai un picior in ghips, de exemplu si nu te poti misca din casa,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Mereu în actualitate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Dintotdeauna și oriunde în lume raporturile dintre pãrinți și copii au fost unele cât se poate de complicate, așa cã nimic mai firesc ca literatura, teatrul, filmul, muzica sã încerce sã le surprindã, expunã, comenteze, analizeze în limbaje proprii. În caietul-program al spectacolului cu piesa Copilul
  acesta de Joël Pommerat (caietul e nesemnat, e el creaþia colectivã a Secretariatului literar? – nu se știe!), montatã la Secția românã a Teatrului de Stat din Oradea, sunt amintite (și asta e foarte bine) o parte dintre acestea. Conflictul, desfãșurat pe multiple axe – tatã-fiicã, mamã- fiu, tatã-fiu,
  mamã-fiicã, completat cu acela dintre cei ce au copii, deși nu i-ar fi dorit și cei ce nu au, cu toate cã ar fi vrut-o dar nu a fost sã fie, e din când lumea și pãmântul, nu prea þine cont de frontiere, e general uman. Nu e mai puțin adevãrat cã el a îmbrãcat forme ceva mai dramatice, dacã nu cumva
  chiar mult mai dramatice, în Occident,
  Citeste tot pe Revista Familia
• ”Copilul acesta” – despre familie, în stil minimalist de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Dacă există o lume de apoi a criticilor de teatru, în care spectacolele văzute dar despre care n-ai apucat să scrii te pot bântui, atunci pot să spun că... am încurcat-o. Mi-am dat seama de asta chiar acum, în timp ce mă pregăteam să merg la prima premieră din noua stagiune 2010-2011, știind că mai am de scris despre încă 5 spectacole din cele 116 văzute în stagiunea trecută. Ce să fac? Noile spectacole amenință să vină peste mine, dar cele vechi strigă, asemeni fantomei lui Hamlet, că nu vor să fie uitate. Așa că pentru o vreme, sperând că începutul de stagiune nu se va dezlănțui furtunos, voi continua să privesc înspre stagiunea trecută, mai ales că spectacolele despre care voi scrie sunt încă în repertoriile teatrelor care le-au produs.
  Copilul acesta de Jöel Pommerat este un text intrat în conștiința lumii teatrale de la noi odată cu publicarea lui în volum (traducerea Anca Rotescu) în cadrul ediției 2008 a FNT. Tot atunci,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• CRONICA DE TEATRU / Părinți si copii de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Sa vezi teatru pe DVD poate fi o experienta frustranta. Imaginile se insiruie in fata ochilor, poti sa vezi lucruri spectaculoase, dar simti cum iti lipseste energia aceea care se transmite dinspre scena catre sala atunci cand experienta este una directa, neintermediata.
  Abia privind ecranul televizorului iti dai seama mai bine ce anume te atrage catre sala de spectacol si ce ti se pare cu adevarat pasionant cand montarile la care asisti sunt gandite astfel incat spectatorii sa fie foarte aproape de actori. Atunci, e ca si cum ai face parte din tot ceea ce se intampla, pulsul iti creste si te simti implicat in poveste, aproape epidermic impresionat de ceea ce se intampla. Dar uneori un dvd cu o inregistrare te poate face destul de curios cat sa vrei sa vezi un spectacol pe viu.
  Evident, teatrul e o arta vie si trebuie sa fie exprimentat "live". Si totusi, sunt cazuri in care nu ai de ales – ai un picior in ghips, de exemplu si nu te poti misca din casa, sau esti selectioner
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Nu eu te-am învăţat aşa! de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  „Voi fi o mamă bună, copilul meu va fi un răsfățat, am să fac totul pentru el, nu-i va lipsi nimic. Mă voi schimba, voi fi o femeie strălucitoare pentru ca fiul meu să fie mîndru de mine." Așa începe - cu gradele de aproximare aferente citatului din memorie -, spectacolul „Copilul acesta" de Joel Pommerat (piesa a luat maul la Festivalul de la Avignon 2007), montat de Alexandra Badea la Teatrul „Sică Alexandrescu" din Brașov. Dar previziunile-proiecții ale mamei nu se împlinesc. Nu e loc de mândrie în relația parentală din „Copilul acesta": inhibitorie, sufocantă, scrîșnet pe scrîșnet latent. Ajunsă nepregătită la soroc, mama își reprimă nașterea. Frica de a nu fi pe măsura așteptărilor sau veșnicul instinct (egal cu al progeniturii care refuză să se despartă de cuibul ocrotitor al familiei cînd trebuie să-l părăsească) nu îi dă voie să elibereze copilul din cocon. Nu liniște protectoare, ci o apăsare sufocantă,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• El şi ea, două Corei care nu se unesc de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Este o suită de momente fără o unitate declarată sau o coerenţă narativă. Seamănă mai mult cu o suită de mici fragmente ficţionale, pe o temă comună. Cu toate astea, nu este o piesă abstractă. Dimpotrivă, ea se înscrie pe o linie realistă şi umoristică”, spunea Joël Pommerat, despre propriul text, „Reunificarea celor două Corei”, pe care Radu-Alexandru Nica a ales să-l pună în scenă la Sala Studio a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. „Mai presus de a fi realistă însă, face parte din teatrul de acţiune, aşa cum l-am formulat deja (…). Acest tip de teatru pune în valoare mai degrabă relaţiile care se nasc între indivizi, ceea ce este sugerat într-un plan relaţional şi existenţial, decât ceea ce spun ei, ceea ce formulează. Eu cred că în acest teatru, spre exemplu, sunt formulate multe banalităţi. Iar în stilul scriiturii e greu de găsit elemente care te îndeamnă înspre cercetare, nefiind foarte originală”,
  Citeste tot pe Yorick
• Variaţiuni pe tema dragostei şi a cuplului de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Nimic politic, nici urmă de abordare a unor probleme de geopolitică în „Reunficarea celor două Corei”, piesa francezului Joël Pommerat, tradusă de Vlad Russo şi jucată în premieră pe ţară la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad. Doar despre negocieri am putea spune că ar fi vorba în scrierea în cauză. Însă nici acestea de ordin politic.
  Ci vizând intimitatea şi supravieţuirea, seismele, rupturile ori cataclismele din microuniversul complicat, delicat, subtil al raporturilor defel previzibile, nicidecum lineare, care nu se rezumă la descrierea ori la opoziţia alb/negru dintre un bărbat şi o femeie. A antagonismelor dintre cei doi şi cei ce îi înconjoară, dintre ei şi propriii copii, dintre ei şi cei cărora îşi încredinţează spre creştere şi educare progeniturile, dintre ei şi restul familiei. Piesa se constituie ca o succesiune de aproximativ 20 de micro-secvenţe, inegale ca durată, dar şi ca intensitate dramatică. Inegale, cred,
  Citeste tot pe Adevărul
• Un teatru îndrăzneţ şi lipsit de prejudecăţi de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  n perioada 4-6 mai, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad a prezentat la Bucureşti o microstagiune, formată din trei spectacole: Reunificarea celor două Corei de Joël Pommerat, în regia lui Radu-Alexandru Nica, Cerc, oglindă, transformare de Annie Baker, în regia lui Cristi Juncu, şi Perplexde Marius von Mayenburg, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Am avut bucuria să descopăr un teatru inovator, curajos, cu actori ce nu se tem să depăşească anumite limite, dincolo de care ajungem într-o zonă destul de nouă pentru scena românească.
  Reunificarea celor două Corei al lui Radu-Alexandru Nica nu are, în ciuda aparenţelor şi poate a aşteptărilor anumitor spectatori, nimic de-a face cu... Coreea. Nu este un spectacol istoric, poate doar dacă considerăm relaţiile amoroase a fi istoric conflictuale. Şi, la fel ca în război, descoperim că atitudinile care stau la baza acţiunilor personajelor ţin mai degrabă de sfera înşelăciunii, a mistificării,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Reunificarea celor două Corei”, un titlu capcană și o piesă despre iubire de Doina Papp sursa: Revista Teatrală Radio
  Joël Pommerat este unul dintre cei mai prizați autori francezi actuali, cu o bună reprezentare în întreaga lume. Figură interesantă a teatrului contemporan, mai întâi pentru faptul de se ilustra în același timp ca scriitor, regizor, animator, Pommerat este ceea ce se cheamă autorul total al spectacolelor sale. Scrie piese, le regizează, le manageriază circulația pe scenele din țară și străinătate. Joël Pommerat este un model de succes în teatrul independent, rețeta sa fiind tenacitatea și devotamentul față de o idee. La cei peste 50 de ani are în urmă un parcurs exemplar de consecvență. A tras ani buni la căruța teatrului independent înființându-și propria companie, „Louis Brouillard”, până ce remarcat fiind la Festivalul de la Avignon, a început să fie invitat de teatre cunoscute și subvenționat de Ministerul Culturii din Franța. A fost asociat al Odeonului din Paris și al Naționalului din Bruxelles și a primit o rezidență la
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• “Reunuficarea celor două Corei” - un experiment penibil de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Textul aparține francezului Joel Pommerat, actor și regizor, fiind o înșiruire de momente, unele chiar scheciuri, fără finalizări, pe tema dragostei. Titlul nu are nicio legătură ce cele două țări din Asia. În fiecare moment autorul încropște mici conflicte privind relațiile cuplului care presupun comunicare sufletească, dar și sexualitate. Timp de peste un ceas și jumătate publicul urmărește o serie de momente exagerat ilustrate scenic, lipsite de substanță, incoerent prezentate. Se pornește reprezentația de la un cuplu care constată că după douăzeci de ani între soți lipsește dragostea, se ajungea la conflictul dintre lesbiene tratat regizoral ca o mahala, la un învățător pedofil, la “iubirea” dintre o prostituată și un preot, și la alte momente care mai de care mai ciudate. Regizorul Radu-Alexandru Nica povestește teatral fiecare scenă ca pe un scheci, în termeni realiști, fără să dezvolte coerent un montaj liant pe intențiile
  Citeste tot pe Spectator

Discutii:

propune tema de discutie