Vremea peștilor de sticlă de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Aflu de la interpuși că în clădirea încă în curs de renovare a Teatrului de Stat din Oradea se pregătesc așa cum se cuvine viitoarele economii la înfăptuirea cărora vor veghea cu strășnicie birocrații ce se vor înmulți odată cu transformarea celor două secții - română și maghiară - în instituții de sine stătătoare. Și cum știm bine că în România orice economie viitoare presupune sporirea cheltuielilor prezente, mi se spune că în Teatrul orădean se investește în dotarea birourile fără de care birocrații înmulțiți nu își vor putea îndeplini la cote de eficiență maximă preconizata misiune ca și în relocarea și reorganizarea unor spații complementare. Economii se fac însă și în prezent. Am constatat asta cu ochii mei. La Trupa Iosif Vulcan, nu se mai întocmesc caiete-program (se pare că ele vor fi redactate doar selectiv, la acele spectacole ce ar merita asta), nu se mai fac nici pliante. Celor interesați li se distribuie (gratuit? contra cost?- nu știu) niște cartonașe de dimensiunea unor cărți poștale ilustrate ce reproduc, la o scară mult redusă, desigur, afișul spectacolului, iar pe verso inserează distribuția spectacolului
și câteva fraze socotite a fi mobilizatoare și bine simțite, dar care nu aduc nici un fel de informație cu adevărat utilă. Sunt omise numele piesei, al autorului, al traducătorului, al regizorului, al scenografului ș.a.m.d. pe care, dacă totuși ții cu tot dinadinsul să le afli, recurgi frumușel la o lupă și îl descifrezi din reproducerea de afiș deja menționată.
Mărturisesc că m-am dus complet nepregătit la premiera spectacolului cu piesa Îndrăgostiții din Ancona de Vajda Katalin. Habar nu aveam cine e Vajda Katalin, autoarea textului. Speram să mă lămurească Secretariatul literar prin informațiile din caietul sau, cel puțin, pliantul de sală. Pe ilustrata în chestiune astfel de detalii culturale (un moft de critic cusurgiu muncit de visul de a-l vedea pe Richard Balint jucând in Richard III, nu-i așa?) nu apar. Urmărind reprezentația și văzând cât de firavă și de alandala e dramaturgia spectacolului, am început să mă întreb dacă Vajda Katalin există cu adevărat ( recursul la Google avea să îmi confirme că totuși există și că profesia ei de bază ar fi cea de actriță), real fiind doar Radu Sas care semnează ceea ce se numește a fi traducerea și localizarea. Nu insist acum asupra unor finețuri semantice și teatrologice ce demonstrează că localizare înseamnă cu totul altceva decât operațiunea atribuită lui Radu Sas (o operațiune la care, în mod evident, au mai contribuit și alții care, bănuiesc că din modestie și numai din modestie, au preferat să își păstreze anonimatul). Sigure sunt două lucruri. Și anume că povestea - atâta câtă e - e una de factură tipic goldoniană și că ea a însemnat doar un pretext pentru tot felul de divagații, ramificații, arborescențe textuale, unele inspirate, altele nu, unele cuviincioase, altele, cele mai multe, licențioase și spre a pregăti interpretarea unor melodii italienești din anii 60-70-80 ai secolului trecut. Aluviunile verbale și gestuale au fost atât de numeroase și de fără rost încât de la un moment dat a intrat în funcțiune instinctul de autoprotecție și chiar nu aș mai fi fost încercat de nici un sentiment de mirare dacă pe scenă și-ar fi făcut apariția Mircea Radu de la TVR ori Edmond Tălmăcean de la PDL. Cu atât mai mult cu cât Teatrul orădean are niscaiva antecedente în acest sens, consumate cu ocazia acelui greu de uitat experiment inestetic și anartistic numit Toate drumurile duc la Roma cu care montarea de acum are numeroase și nedorite asemănări. Melodiile au fost interpretate live, cu ajutorul unor negative (cine le-a făcut, ce orchestră le-a înregistrat sunt enigme nesplicate, la fel cum enigmatic e și numele autorului decorului, Amalia Judea semnând doar costumele) mai cu ritm, mai fără ritm, mai în ton, mai sub ton de actorii din distribuție (pregătirea muzicală: Dorin Griguță). Care actori evoluează în regia cvasi-inexistentă a lui Andrei Mihalache cu multă dăruire, cu participare, cu plăcere. Se vede că le place teribil să fie pe scenă, să joace, că au simț ludic, că unii sunt cu adevărat talentați. Așa cum se vede că alții mai au probleme în ceea ce privește claritatea rostirii, a folosirii stângace a mâinilor, de ținută, ș.a.m.d. Interpreții se numesc Richard Balint, Anca Sigmirean, Sebastian Lupu, Corina Cernea, Alexandru Rusu, Adela Lazăr, Andrian Locovei, Mihaela Gherdan, Ioana Dragoș Gajdo.
Întrebarea e dacă însușirile pozitive ale actorilor nu puteau fi canalizate înspre realizarea unui spectacol de teatru adevărat. Mai conform cu rosturile unei instituții de cultură, cum se pretinde a fi Teatrul de Stat din Oradea. A cărui nouă conducere, în frunte cu actorul Daniel Vulcu, proaspăt director general, își freacă mâinile satisfăcută că în sală a fost lume multă, cam tot la fel ca pe vremuri la Vacanța Mare, că s-a râs gros ca la Mondenii, că s-a aplaudat îndelung, mai ceva ca la țociu și Palade. și că această comedie muzicală pentru toate gusturile, cum o define ște aceeași ilustrată (nu și pe al meu) se va vinde bine. Bine se vindeau însă pe vremuri (acele vremuri evocate de șlagărele cântate pe scenă) și peștii de sticlă de culoare albastră, menționați azi în mai toate cărțile și studiile despre kitsch. Respectivele subproduse au dispărut din magazine. Din păcate, se vede treaba că în ochii conducerii Teatrului orădean relicvele, de genul celor amintite mai sus, se află încă la mare preț.
