Strada la teatru - Sado-Maso Blues Bar de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
Un spectacol surprinzător prin noutatea şi nota de originalitate stilistică,
Sado-Maso Blues Bar a fost dezvoltat în urma parteneriatului dintre dramAcum şi Teatrul Foarte Mic, care
s-a angajat să producă unul dintre textele cîştigătoare la
dramAcum3.
Textul îi aparţine Mariei Manolescu, regia, Gianinei Cărbunariu,
scenografia e semnată de Andu Dumitrescu, iar coregrafia, de Carmen
Coţofană. Din distribuţie fac parte Rolando Matsangos, Virgil Aioanei
şi Adrian Anghel, cu Paula Gherghe şi Maria Obretin în apariţii
episodice.
Iulia Popovici:
N-am mai avut de
mult ocazia să vorbim despre un spectacol atît de experimental şi de
complex din punctul de vedere al construcţiei ca
Sado-Maso Blues Bar.
Eugenia Anca Rotescu: Aşa cum
l-am văzut eu,
într-o
seară fără critici şi aproape fără invitaţi,
Citeste tot pe
Observator Cultural
Sado-Maso Blues în aşteptare de Mihaela Iancu sursa: liternet.ro
Viaţa este îndeajuns de perversă încât să calce în picioare sistematic regulile de convieţuire socială şi de
bună-cuviinţă, într-un
cuvânt, morala pe care, culmea, tot ea o instituise mai înainte ca
fiind literă de lege în societate. Sadic! Iar oamenii sunt suficient de
mândri încât să reacţioneze la acest lucru prin sfidarea tuturor
lucrurilor care se întâmplă, fără a realiza însă că această răfuială nu
are loc cu o forţă exterioară lor, ci cu ei înşişi. Căci ei sunt viaţa.
Cât masochism! Pe lângă reguli şi legi scrise sau nescrise, acceptate
şi îndeplinite, toţi mai vrem ceva: o respectare a autonomiei morale a
individului. În concluzie, conflictul este garantat şi inevitabil.
În
Sado-Maso Blues,
de Maria Manolescu, se vorbeşte despre toate acestea şi despre cinism
ca despre o altfel de morală. A fost unul dintre spectacolele lectură
prilejuite de serile
Citeste tot pe
liternet.ro
Prețul fidelității de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Când, în urmă cu vreo zece ani, a făcut primii pași în profesia de regizor, Radu Apostol a fost socotit o mare speranță. Aproape o certitudine a generației așteptate. A primit ori a fost nominalizat la premii, a fost îmbrățișat, uneori cam până la sufocare, de critică, a fost invitat la emisiuni de televiziune. Despre câteva dintre spectacolele ce i-au purtat semnătura s-a scris mult, cu entuziasm, un entuziasm nu fără temei fiindcă Acasă ori Drept ca o linie de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, conțineau numeroase indicii că Radu Apostol e un artist adevărat. Numai că și un artist adevărat, așa cum cred în continuare că este Radu Apostol, nu e scutit de eșecuri. De un astfel de eșec a avut parte, când se aștepta mai puțin, tânărul regizor tot la Brăila când nu i-a prea ieșit, mai cinstit spus nu i-a ieșit deloc Woyzeck. Ceva s-a întâmplat atunci, Radu Apostol a trecut greu peste accidentul cu pricina și i-a trebuit ceva timp până să se regăsească și să revină în teatre. Nu a mai avut însă parte de succesul din anii debutului, cel mai semnificativ dintre spectacolele sale de după Woyzeck fiind cel cu Autobahn de la Teatrul Național din Timi șoara. Un spectacol onorabil, dar nu mai mult. Regizorul se numără printre membrii fondatori ai mișcării DramAcum căreia i-a rămas fidel, în pofida rezultatelor destul de amestecate ale inițiativei. Tot la fel cum se pare că i-a rămas fidel și Mariei Manolescu, căreia, iată, că îi înscenează acum un al doilea text, după With a little help from my friends, început la Teatrul Luceafărul și terminat în 2007 la Naționalul ieșean.
Piesa e un produs literaroteatral debil. Spune leneș, fără vlagă, povestea a doi homless-i autentici, un El (Ioan) și o Ea (Maria), cărora li se alătură la un moment dat un tânăr cu porniri suicidare (Rafa). Istoria, petrecută într-o iarnă troienită, e doar aparent, e fals, declarativ-agitată, în fapt cum nu se poate mai previzibilă. Între Maria și Rafa pare a se închega o poveste de dragoste ce se încheie pe neașteptate, la fel de pe neașteptate cum Rafa își abandonează prietenii de o iarnă, spre a regăsi viața așezată, atât cât poate fi așezată existența unui om mereu sâcâit de apeluri telefonice. Iar când, primăvara, tânărul vine să își revadă fosta iubită află-cum altfel? - că aceasta a murit, totul luând alura unui love story năclăit. O recomandare anonimă inserată în caietul de sală al Festivalului de teatru Pledez pentru tine(ri) de la Piatra Neamț, unde am văzut spectacolul, recomandare pusă la dispoziția gazdelor de Teatrul Foarte Mic, producătorul montării, ne încredințează că povestea conține sublime accente ale magicului, ale fantasticului din spatele banalității faptului cotidian, ale poeziei brutale și ale muzicalității străzii. Dacă nu am găsit nici în textul Mariei Manolescu, dar nici în spectacolul lui Radu Apostol, sublimul, magicul, fantasticul și poezia promise, am fost, în schimb, copleșiți dar și enervați de supraoferta de banal întins pe durata a vreo șapte-opt secvențe, cărora cu greu li se poate identifica factorul coagulant intrinsec. Cântecele frumoase, cântate cu talent de Bogdan Burlăcianu, mai leagă cât de cât secvențele între ele și încurajează spectatorii care, altminteri, au parte de un supliciu întins pe durata a aproape două ore. Nici Radu Apostol, nici actorii Mihai Gruia Sandu, Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu nu au identificat mijloacele apte să compenseze lipsa de dramatism autentic a piesei scrise de Maria Manolescu (un text artificial, fără vlagă, făcut dintr-o mulțime de vorbe, însă complet nul din punct de vedere teatral). Iar dacă nici acum Radu Apostol nu ni se înfățișează la forma artistică de odinioară e, poate, și fiindcă plătește prețul fidelității față de scrisul Mariei Manolescu, o autoare care mai are multe de învățat până a fi un scriitor valid de literatură dramatică.