Teatrul nu e literatură! Până de curând, am crezut că ăsta e un lucru stabilit demult; am căzut cu toţii de acord şi ne comportăm ca atare. A trebuit să merg la Piteşti ca să văd cu ochii mei cum teatrul e mai ales literatură combinată cu actorie, urme fine de regie şi scenografie aproape lipsă.
Să încep, însă, cu începutul. „Sus e cerul” - prima replică, nevinovată în aparenţă, dar care se transformă într-un prilej de disertaţie filozofică ambiguă, forţată şi, în primul rând, neteatrală. De ce trebuie să merg la teatru ca să aflu că cerul e sus şi că asta se întâmplă doar pentru că stăm cu picioarele pe pământ? Premisa e atât de măruntă, încât, oricâte argumente poetice ar fi introdus autorul şi oricât de credibilă ar fi fost actriţa, nu se putea transforma într-un moment de emoţie sinceră. Nu e suficient să găseşti o metaforă frumoasă pe care să o întorci pe toate feţele pentru a se numi că faci teatru.
Citeste tot pe
Revista Luceafărul
