Pe drumul spre Hamlet de Răzvan Niță sursa: Port.ro
"Cred că un spectator care vine şi vede CHIP DE FOC ar trebui să plece, după spectacol, măcar cu o părticică din sufletul, din creierul lui, incinerată. Asta mi-aş dori". Afirmaţia ce poate părea şocantă îi aparţine regizorului Felix Alexa.
În aceste condiţii, aşteptam un spectacol violent, macabru, de care să vrei să scapi şi eventual să nu poţi, ceva gen thriller, şi, în schimb, am dat peste o provocare adevărată, serioasă, un mesaj consistent şi redescoperind un regizor, am aflat un dramaturg mai mult decât interesant (meritul i se datorează şi traducătorului Victor Scoradeţ).
Marius von Mayenburg a scris un fel de continuare la "Deşteptarea primăverii". Kurt şi Olga se descoperă, fiecare fiind oglindă pentru celălalt. Chiar dacă băiatul este lider, fata controlează delirul desprinderii de convenţionalul, unde, odată cu naşterea, cei doi au fost aruncaţi fără voia lor.
Marele incendiu, purificator şi nu distrugător se
Citeste tot pe
Port.ro
Am insistat să NU se scrie pe afişe spectacol interzis celor sub 16 ani, ci să se pună spectacol interzis persoanelor cu mintea îngrămădită sau interzis persoanelor care au mari probleme cu am insistat să NU se scrie pe afişe spectacol interzis celor sub 16 ani, ci să se pună spectacol interzis persoanelor cu mintea îngrămădită sau interzis persoanelor care au mari probleme cu sine însele şi refuză să le rezolve
. Însă primăriile nu acceptă astfel de formule", spune Radu Afrim, premiat pentru cea mai bună regie la ultima gală UNITER.
Valoare versus etică
"Criteriul valoric este mult mai important decât criteriul etic, iar nuditatea devine kitsch când nu are niciun fel de motivaţie", consideră Radu Alexandru Nica, regizorul spectacolului "Chip de foc", care are în prim-plan incestul, la Teatrul German de Stat din Timişoara. "Nu cred că mai şochează pe nimeni ce vede, atâta timp cât şi tu ai reuşit să demonstrezi ceva. Dacă dezbraci actorul, gratuit sau nu, asta va atrage o grămadă de oameni". Cei doi regizori consideră că spectatorul trebuie să-şi fructifice liberul arbitru şi să plece din sală dacă se simte lezat. "Nu putem spune că e propriu-zis un teatru pornografic. Există lucruri mult mai şocante în America de Sud, de exemplu - teatre întregi, instituţii de cultură în care se consumă şi acte sexuale. E dreptul spectatorilor să se apere, amendând astfel de comportament pe scenă, dacă consideră că nu e demn de gustul lor estetic", spune Radu Nica.
Interziceţi telenovelele!
Radu Afrim crede că acest gen de teatru "este o reacţie excelentă la nuditatea ipocriziei de la tv. Emisiunile de prost gust gen divertisment de la tv ar trebui interzise celor sub 16 ani. şi, de multe ori, telenovelele.
Pentru că, se ştie, publicul lor e format din copii nevinovaţi, care apoi, când vin la teatru şi văd chestii adevărate, fie sunt şocaţi, fie li se pare că în sfârşit au dat de viaţă adevărată şi nu îşi pot reveni prea uşor", spune Radu Afrim. "Eu nu mă gândesc dacă teatrul acesta se vinde mai bine sau nu. Însă, din FERICIRE, funcţionează la fel ca şi în cazul interzicerii vânzării de tutun minorilor. Adică intră oricine în sală. şi iese tot cine vrea. Când vrea. Înjurând sau plângând de emoţie. Nuditatea e kitsch (în sensul negativ!) când showul e penal cu sau fără acea nuditate. Kitsch e cool, uneori", concluzionează Afrim. Radu Nica este de părere că acest cocktail de emoţii, nuditate şi neconvenţional verbal nu ar trebui interzis, pentru că ar inflama şi mai mult imaginaţia creatorilor: "Poate să fie un spectacol cu oameni goi, dar de o valoare nemaipomenită. Pornografia şi violenţa sunt mult mai prezente în jocurile video, pe internet şi televizor decât este în teatru, unde nu are aceeaşi forţă de impact. La Afrim, nuditatea are un scop strict estetic. El îşi bagă băieţeii lui pe scenă şi le arată funduleţul pur şi simplu pentru că arată frumos, şi nu pentru că încurajează homosexualitatea. Cred că e bine că lumea s-a mai obişnuit, iar dorinţele regizorilor de a mai şoca prin asta sunt destul de ridicole", spune Radu Nica.
Sexul, substitut pentru iubire
Un homosexual îmbrăcat sumar dansează murdar în braţele unui tânăr bolnav de SIDA. O puştoiacă "deghizată" în prostituată simulează un act de procreaţie, încurajându-l cu adjective vulgare. O generaţie "trash" care găseşte în sex un substitut pentru iubire. Un spectacol montat de Miruna Dinu, studentă în anul IV la UNATC, care respectă reţeta teatrului interzis minorilor: trivialitate "rafinată", cu puternic mesaj social. În "Fotografii explicite", de Mark Ravenhill joacă studenţi în anii III şi IV. La studioul Casandra, unde se intră gratis, studenţii amatori de teatru aproape că au doborât uşa pentru a vedea un spectacol pe alocuri şocant. O reprezentaţie care îşi transmite în mod unic mesajul: tânăra generaţie fuge de propria identitate fără să se uite în urmă. Îşi suprimă revoluţiile interioare. Înlocuieşte iubirea cu fericiri mărunte şi obscene: drogul, sexul, alcoolul.
„Chip de foc“ la UNATC de Dana Ionescu sursa: Yorick
Bucureşti. Început de martie. Sâmbătă seara. Întuneric, linişte, gropi, noroi, zăpadă, câini vagabonzi pe strada Matei Voievod, unde se află Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“. În drum spre facultate, unde urma să văd un spectacol regizat de Catinca Drăgănescu, masterand în anul al II-lea la secţia de regie teatru, mă întâlnesc cu câteva grupuri de studenţi, probabil prieteni ai viitorilor actori pe care eram curioasă să-i văd.
Curioasă dintr-un motiv foarte simplu. Am văzut, în ultimii zece ani, câteva spectacole-examen la UNATC şi mai toate mi s-au părut demne de atenţie, iar absolvenţii sau studenţii, de toate felurile, unii chiar foarte bunii. Nu spun nicio noutate, dar, din păcate, pe unii dintre ei aveam să-i văd jucând rarisim după absolvire, iar pe alţii deloc.
Sâmbătă seară, când facultatea nu e chiar pustie, ajung, aşadar, la Sala Ion Cojar, bine dotată şi prietenoasă,
Citeste tot pe
Yorick
„Chip de foc”, în regia Catincăi Drăgănescu, este montarea care a câştigat premiul pentru Cel mai bun spectacol în cadrul Galei Absolvenţilor a UNATC Bucureşti. A obţinut, de asemenea, şi premiul pentru Cea mai bună regie, şi două premii de interpretare: Cristina Drăghici, în rolul Olga, Cea mai bună interpretare feminină, şi Vlad Şpilca, în rolul Kurt, Cea mai bună interpretare masculină într-un spectacol de regie. Aproape toate distincţiile care se puteau lua în Gală… Şi, cu siguranţă, montarea ar fi lăsat acelaşi gust bun şi în alte competiţii. Asta, deşi tot mai mulţi artişti vorbesc despre cum în artă n-ar trebui să existe competiţie…
Şi totuşi, valoarea este vizibilă cu ochiul liber, iar în cazul producţiilor prezentate de UNATC voi continua să vorbesc, pe de o parte, despre talentul creatorilor şi, în mod special, despre talentul de a face din nimic un spectacol excelent sau greu contestabil. Şi, pe de altă parte,
Citeste tot pe
Yorick
Festivalul Naţional de Teatru “Toma Caragiu” a propus într-o marţi, la Ploieşti, evitând cu eleganţă cele trei ceasuri rele prevestite de mai de mult, premiera spectacolului “Chip de foc” (“Fireface”), după un text absolut nebun al dramaturgului german Marius von Mayenburg (42 de ani).
Știam în mare despre ce fel de spectacol vorbim – unul în care doi adolescenți, piromani, incendiază lumea, mergând până la uciderea părinților personali cu strașnice lovituri de ciocan în moalele capetelor. Am făcut, chiar în atare condiții, imprudența să merg însoțit de mama mea. N-a fost poate cea mai reușită invitație, mai ales că la un moment determinat, pe scenă pătrunde un bărbat cu pantalonii în vine (un motociclist cam tăntălău, de care se râde îndelung) care anunță, candid, că ar cam vrea să „călărească“ ceva.
Chiar și așa, mama, în înțelepciunea cu care de mult m-a obișnuit, n-a disprețuit modernitatea,
Citeste tot pe
ziarulmetropolis.ro
Regizorul Theodor-Cristian Popescu se autosurprinde, montând al doilea spectacol după piesele lui Marius von Mayenburg – „Urâtul“, pe scena Teatrului German de Stat din Timişoara. Regizorul revine la opera acestui dramaturg german aproape moralist, pentru a pune o întrebare: „Dacă un lucru e frumos, e automat şi bun?“.
În „Urâtul", Marius von Mayenburg fetişizează frumosul, reducându-i la absurd proprietăţile. Spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu amplifică această confuzie a societăţii contemporane.
„Nu se mai vinde un iaurt dacă nu este prezentat de o fată superbă. Nu se mai face publicitate, dacă nu e îmbăiată în erotism", crede regizorul, prelungind problema de percepţie şi pe scenă, cu ajutorul lui Lette (Alex Halka), un angajat al unei corporaţii, discriminat din cauza urâţeniei sale. Lette trebuie să vorbească despre un nou ştecăr revoluţionar, creaţie proprie, la un târg de inventică, dar managementul îi interzice să
Citeste tot pe
Adevărul literar și artistic
Corporație, Photoshop, acum, veșnic tânăr, chirurgie plastică, succes, dragoste cumpărată, vândută, hotel cu vedere spre Alpi, bani, imagine, sex, produs perfect, față perfectă, plastic, fake, oameni xerox, copy-paste, rețete pentru orice, just a perfect life. Dintr-un anume punct de vedere, visul lui Dostoievski s-a împlinit: „Frumusețea va salva lumea”. Numai că, în ecuația adoptată global astăzi, nu intră cuvintele „suflet”, „spirit”, „conștiință”, „inimă”. E vorba doar despre aspectul fizic, sinele s-a dizolvat, a rămas doar ego-ul de plastilină care se modelează după nevoi, circumstanțe, cerințele din jur, atât de preocupat să redea exact imaginea dorită de standarde încât întrebări precum „de ce?”, „cu ce rost?”, „sunt eu?” nu mai au sens.
Urâtul e un text care vorbește despre chipul hâd al societății care a ales să-și picteze o față frumoasă, despre isteria pentru aparență, care duce la
Citeste tot pe
revistaluceafarul.ro
Radu Nica este genul de regizor care caută texte ce-ţi dau de gândit. Cum e şi cazul cu Martiri pus în scenă curat, neutru, dar natural, pur teatral, excelent lucrat cu actorii, fără emfaze gratuite. Uneori, numele lui Frank Wedekind şi Marius von Mayenburg apar unul lângă altul.
În Martiri, existenţialismul teatrului lui Mayenburg este puţin evident, dar poate fi recuperat prin trimiterea la Deşteptarea primăverii (drama copiilor devine drama adulţilor ce devine drama celor ce aleg să fie liberi). Ideea de natură umană este lăsată în urmă prin noul concept de condiţie umană: excesele puberale şi fanatismul religios au ceva în comun, însă destinul omului este chiar opera sa.
Prin decorul unic, bazat pe forţă de sugestie (culori vii, multifuncţionalitatea spaţiilor de joc), dar şi prin modul brusc, energic în care scenele sunt tăiate, se succed sau întrepătrund, fiind astfel punctate prin video design (Mihai Păcurar) şi sound design (Vlaicu
Citeste tot pe
Ziarul Metropolis
Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad a debutat, în 2014, cu o premieră a Teatrului Clasic arădean: Perplex de Marius von Mayenburg, în regia lui Theodor-Cristian Popescu.
N-o să spun despre festival – în care, ca selecționer, sunt implicat direct – decât că a înregistrat, și mă bucur pentru asta, dinamica impetuoasă pe care o are teatrul românesc tânăr în ultimii doi-trei ani, și care încet-încet determină și o reașezare a „priorităților” pe piața teatrală, cu un focus de atenție fixat pe noua generație, inclusiv la nivel instituțional. Sunt bucuros că, încă de la prima ediție a FITN, de anul trecut, am adus la Arad, împreună cu Bogdan Costea, managerul teatrului și festivalului, cele mai proaspete și provocatoare spectacole de „teatru nou” din România, fie că aparțin unui nou val, fie că sunt create de generații deja artistic consolidate.
Am văzut destule montări cu texte de Mayenburg, unul din primii autori
Citeste tot pe
Revista Tribuna nr.285 - pg. 29
Go, have your mind blown, scria o prietenă pe Facebook după ce a văzut Plastic (în original Stück Plastik, joc de cuvinte - stück poate fi o bucată de ceva, dar și o piesă, plastik e material, dar și sculptură), cea mai recentă producție de la ArCuB în materie de teatru. Spectacolul, regizat de Theodor-Cristian Popescu, are la bază textul lui Marius von Mayenburg, și da, e cam grozav.
Marius von Mayenburg e unul dintre cei mai jucați dramaturgi germani, deși, în țara lui, este considerat de modă veche, pentru că piesele sale se fixează pe personaje și intrigi între ele, nu pe poezie sau politic. Într-un interviu pentru The Globe and Mail, dramaturgul povestește că regizorii zic că nu-i montează piesele pentru că nu lasă spațiu în text și pentru regie. Von Mayenburg crede că rolul lui e să umple piesa cu ideile sale. Plastic are unul dintre cele mai vii dialoguri pe care le-am auzit în ultimul timp la teatru, în traducerea lui Elise Wilk,
Citeste tot pe
scena9
