regizor caut piesa

Piese de Martin McDonagh

adauga piesa

Banshees Of Inisheer, The

The grand finale of the Aran Islands trilogy.

Beauty Queen Of Leenane, The

Set in the mountains of Connemara, County Galway, The Beauty Queen of Leenane tells the darkly comic tale of Maureen Folan, a plain and lonely woman in her early forties, and Mag, her manipulative ageing mother, whose interference in Maureen's first and possibly final chance of a loving relationship sets in motion a train of events that leads inexorably towards the play's terrifying d

Billy din Aran

În anul 1934, pe o insulă izolată, se răspândește vestea că regizorul Robert Flaherty vine în insula învecinată, Inishmore, să filmeze Omul din Aran. Tânarul șchiop Billy, un băiat lipsit de dragoste, care visează la o fată care îl ignoră, își doreste foarte mult să joace în film. El este hotărât să traverseze marea ca să dea o audiție pentru film. Vestea se răspândește și călătoria plină de speranță nebunească a lui Billy aprinde răutatea oamenilor.

Lieutenant Of Inishmore, The

'Wee Thomas was a friendly cat. He would always say hello to you were you to see him sitting on a wall. (Pause.) He won't be saying hello no more, God bless him. Not with that lump of a brain gone.' Who knocked Wee Thomas over on the lonely road on the island of Inishmore, and was it an accident? 'Mad Padraig' will want to know when he gets back from a stint of torture and chip shop bombing in Northern Ireland: he loves that cat more than life itself.

Vestul singuratic (Lonesome West, The)

Valene and Coleman, two brothers living alone in their father's house after his recent death, find it impossible to exist without the most massive and violent disputes over the most mundane and innocent of topics. Only father Welsh, the local young priest, is prepared to try to reconcile the two before their petty squabblings spiral into vicious and bloody carnage

Mamturk Rifleman, The

Skull In Connemara, A

Despite the fact that he saw his wife die at the wheel of their car, Mick Dowd coped with the inquests and can live with the persistent local rumours. But Mick is also the local grave digger and, when the village graveyard is full, he is the one who has to dig to make room for the new tenants. The trouble is, this time, more than old bones come to the surface.

The Cripple of Inishmaan

the lives of the residents of Inishmaan in 1934: Billy the cripple, the main character, Helen, a feisty young lass. Billy's two aunts, Kate, who talks to rocks, and Eileen, who runs a sweets store. Johnnypateenmike, the town gossip, as well as BabbyBobby who is constantly getting his old lady drunk, and finally Bartley, Helen's younger brother. It's a riveting story: love, hate, compassion, joy, sadness, but most of all, you will laugh.

Omul pernă (The Pillowman)

A writer in a totalitarian state is interrogated about the gruesome content of his short stories and their similarities to a number of child-murders that are happening in his town

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Martin McDonagh 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Martin McDonagh

• Comedie neagră cu accente de musical despre copii de Cristina Modreanu sursa: Gandul
  Plasată în deschiderea Festivalului Zile şi nopţi de teatru european la Brăila (7-14 septembrie), premiera spectacolului cu piesa „Omul-pernă” în regia lui Radu Afrim, producţie a Teatrului „Maria Filotti” a ilustrat un paradox: succes de public pentru un spectacol despre violenţa asupra minorilor.
  
  Iar regia nu ascunde nimic sub pernă, dimpotrivă: câteva ştiri culese din ziare româneşti sunt recitate de o „show-woman” între scenele spectacolului, într-o prezentare plină de glamour, contrastând cu anunţurile făcute.
  
  Acestea se adaugă la şirul de orori al textului: distinsă cu premiul Olivier în 2004 pentru Cea mai bună piesă nouă, cu Premiul Criticilor din New York pentru Cea mai bună piesă străină în stagiunea 2004-2005 şi cu două premii Tony, „Omul-pernă” este povestea a doi fraţi cercetaţi pentru crimă.
  Unul din ei şi-a ucis părinţii pentru că îi torturau fratele, cel de al doilea a ucis câţiva copii inspirat de
  Citeste tot pe Gandul
• Radu Afrim, cenzurat de PSD Brăila de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  După modelul colegilor Nicolae Văcăroiu şi Ion Iliescu care au atacat ICR şi poneiul roz, deputatul PSD de Brăila Mihai Tudose a declarat război spectacolului „Omul pernă”, montat de Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti”.
  Într-o conferinţă de presă, Tudose secondat de preşedintele Consiliului Judeţean, Gheorghe Bunea Stancu, a înfierat cu mânie proletară spectacolul pe care, de altfel, nu-l văzuse pe motiv că incită la violenţă împotriva părinţilor, conţine un limbaj licenţios şi pentru că actorii sunt îmbrăcaţi doar în chiloţi. Mesajul său nu s-a oprit la o simplă critică de teatru, el cerând demisia directoarei Veronica Dobrin şi scoaterea spectacolului de pe afiş.
  Politicianul se teme de influenţa „proastă” a teatrului asupra electoratului tânăr, care se înghesuie de la o vreme încoace nepermis de mult în sala Teatrului „Maria Filotti”, la montări de Radu Afrim şi de Victor Ioan Frunză.
  Adolescenţii îşi apără
  Citeste tot pe Cotidianul
• Scandalosul “Om pernă” vine la Odeon de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Spectacolul montat de Radu Afrim la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, considerat “pornografic” şi “violent” de către organizaţia PSD din localitate, va putea fi văzut şi la Bucureşti.
  Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, spaţiu în care Afrim a montat câteva dintre spectacolele sale de succes, a decis să invite trupa din Brăila să joace “Omul pernă” pe 15 noiembrie.
  “Vreau să arăt că acest spectacol nu este nici pe departe unul pornografic şi că nu vehiculează idei periculoase. Dar motivul principal pentru care îmi doresc ca «Omul pernă» să se joace pe scena de la Odeon este acela că eu cred sincer că este un spectacol foarte bun pe care vreau să-l prezint şi publicului meu din Bucureşti”, a declarat regizorul Radu Afrim pentru Cotidianul.
  Până atunci însă, bucureştenii pot vedea alte două montări semnate de Radu Afrim în cadrul Festivalului Naţional de Teatru: pe 7 noiembrie, la Sala Mare a Teatrului Naţional,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Moartea e preferabilă chinurilor ce urmează - Omul pernă de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul literar și artistic
  Brăila e un oraş unde nu mai e comunism, dar nici capitalismul n-a început. Clădirea teatrului domină străzile prăfoase şi, deşi aparent se încadrează în peisaj, în fond e unul dintre factorii cei mai vii din viaţa oraşului. Câţiva oameni întreţin această mişcare. Astăzi va fi vorba despre regizorul Radu Afrim, factor de turbulenţă şi de creativitate pe care doamna Viorica Dobrin, directoarea teatrului a ştiut să-l alinte şi să-l certe.
  Afroveştile incluse în drama scriitorului irlandez sunt saturate de violenţă, dar nu de imitarea violenţei văzute în filme, ci de invenţiile elaborate de minţile nevinovate de copii, în încercarea lor de a ordona lumea pe care nu o cunosc. Autorii adulţi, arestaţi de poliţia unui stat totalitar gata să-i pedepsească pentru că poveştile imaginate de ei şi puse în scenă de alter-egourile lor copii interferează în mod dezordonat şi nefericit cu violenţa de stat a poliţiştilor. Element indispensabil
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Omenirea e populată de monÅŸtri?! - Omul pernă de Doina Papp sursa: BucureÅŸtiul cultural
  Cu vreo patruzeci-cincizeci de ani în urmă, scriitorii noului roman francez, urmîndu-le existenţialiştilor, duceau la paroxism ideea că viaţa e absurdă şi omul un condamnat, că sinuciderea e singura soluţie. Citeam şi ne îngrozeam. Simţeam asta în realitate? Cine nu simte uneori... Mult mai rafinată, arta contemporană, teatrul în speţă, căci despre el vorbim aici, descoperă pe zi ce trece că lumea e populată de monştri, de sceleraţi care se devorează între ei: părinţi şi copii, fraţi şi surori, prieteni, soţi şi soţii. Şi, deasupra tuturor, oficialii. Metodele de a se teroriza sunt din ce în ce mai "rafinate", iar căile asasinatului - expresia fanteziei celei mai excentrice.
  Unde se petrec aceste orori? Aici, lîngă noi, suntem obligaţi să constatăm, căci vorba unui spectacol la care ne vom referi mai jos: Trezeşte-te omenire! (La Brăila,
  Citeste tot pe BucureÅŸtiul cultural
• Nesomnul ficţiunii şi sâmburele de realitate - Omul pernă de Ana Abronov sursa: Agenda liternet
  A trebuit să văd piesa încă o dată pentru a putea aduna câteva impresii în scris. Rezultatul este de fapt meditaţia dintre cele două momente. După prima vizionare pleci ca de sub o falsă anestezie, dar fermecat. Nu ai cum să nu rămâi fascinat de povestea porcuşorului verde sau a Omului pernă, cu dinţii de pernă. Umorul negru te ciupeşte şi te gâdilă în acelaşi timp. Cuvintele lasă vânătăi dar ştiu să te şi mângâie dulceag prin păr. Coregrafia este dinamică, atât prin lumini cât şi prin goliciunea trupurilor în mişcare. Muzica pătrunde în poveste dar şi dincolo de pori. Prima vizionare este ca un demo, te invită să-ţi doreşti să te familiarizezi cu poveştile, pentru că nu sunt chiar uşor de digerat sau de ţinut minte. Cum altfel se poate întâmpla asta dacă nu reîntîlnindu-te cu ele pentru a întregi o senzaţie?
  Puţine spectacole oferă acest gen de poftă şi dorinţa de a le savura din nou, cu o şi mai mare curiozitate ca
  Citeste tot pe Agenda liternet
• Povești cu crime de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul
  Brăila e un oraş unde nu mai e comunism, dar nici capitalismul n-a început. Clădirea teatrului domină străzile prăfoase şi deşi aparent se încadrează în peisaj, teatrul este unul dintre factorii cei mai vii din viaţa oraşului.
  Câţiva oameni întreţin dinamica teatrală. Astăzi va fi vorba despre regizorul Radu Afrim, factor de turbulenţă şi de creativitate pe care doamna Veronica Dobrin, directoarea teatrului „Maria Filotti", a ştiut să-l alinte şi să-l certe.
  Poveştile incluse în drama scriitorului irlandez Martin McDonagh sunt saturate de violenţă, dar nu de imitarea violenţei văzute în filme, ci de invenţiile elaborate de „minţile nevinovate" de copii. Un bărbat este arestat de poliţia unui stat totalitar gata să-l pedepsească pentru că naraţiunile imaginate de el sunt transformate în realitate. Crimele din manuscris se petrec în
  Citeste tot pe Adevărul
• Un Afrim hardcore de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Festivalul "Zile şi nopţi de teatru european la Brăila" a debutat în forţă cu avanpremiera piesei "Omul pernă" de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim, montare a Teatrului "Maria Filotti" din Brăila
  Dacă până la această montare violenţa, traumele şi oroarea vieţii de zi cu zi erau doar sugerate în spectacolele lui, Afrim a decis de această dată să nu mai fie subtil. "Pentru că nici societatea nu e subtilă cu oamenii", regizorul dă un soi de croşeu de dreapta bine ţintit în stomacul lumii. Piesa este de o violenţă extremă, dusă până dincolo de orice imaginaţie, iar sentimentul spectatorului este asemenea celui unui boxer care primeşte pumni cu nemiluita în freză, fiind absolut incapabil să se mai ridice de la pământ la numărătoarea arbitrului.
  "Omul pernă" este un soi de "1001 de nopţi" în variantă horror, fiind spuse zeci de poveşti macabre despre violenţă în general şi despre violenţa asupra copiilor în special.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cel mai crud basm pentru adulţi de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  În „Omul pernă“, ororile sunt îndulcite de tonul pe care sunt spuse. Maltratarea din poezia suprarealistă poate fi fermecătoare, atât timp cât versurile sunt scrise bine. Doar aşa, puterea ei de fascinaţie face uitat aproape orice păcat.
  Într-o lume în care mass-media dictează oroarea, ficţiunea se amestecă de multe ori cu realitatea. Textul lui Martin McDonagh merge în siajul raţionamentului lui Emil Cioran: dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, atunci sinuciderea ar fi obligatorie. În piesa irlandezului, sinuciderea nu este obligatorie, dar este o realitate. Iar suferinţa funcţionează ca o moarte continuă, în corp viu.
  Un scriitor este anchetat pentru operele lui macabre, în care descrie schingiuirea unor copii şi abuzul părinţilor. Martin McDonagh vorbeşte despre claustrare, vină şi despre armata eliberatoare a literaturii. Călăii cu epoleţi -„a good cop and a bad cop" - bunul, răul şi (amândoi) urâtul cred că
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Înapoi, la literatură! de Marina Constantinescu sursa: România literară
  In ciuda senzaţiei de vîlvă culturală, ctitoriile serioase în acest domeniu nu sînt atît de numeroase pe cît ar putea să pară printr-o supralicitare emfatică a unora şi altora. La o cercetare atentă, lucrurile de calitate, durabile sînt destul de puţine. Se fac încă greu şi nu sînt luate în considerare pentru că nu-şi doresc să stîrnească apele, ci să le aşeze în matca valorii. Deh, cultură mică. De aceea, am considerat, aproape ca pe o obligaţie, să fiu aproape şi să susţin actele culturale veritabile, care iau în calcul şi durata. Deşi chestiunea cu solidaritatea este, mai departe, o vorbă în vînt în ţărişoara noastră, prea des subminată de vanităţi dezlănţuite, de sufocări provocate de invidie, de calcule mici, de neputinţe, de devieri grave de la moralitate, socot că este o chestiune de onoare. Şi continui să o practic cum pot şi atît cît pot. Mi se pare important, de pildă, că am fost în preajma începuturilor unor
  Citeste tot pe România literară
• „Omul-pernă” sau răsucirea cuţitului în rană de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Brăila, septembrie 2008. În teatrul din Brăila domnea o atmosferă de sărbătoare, fiindcă premiera a fost prezentată în deschiderea Festivalului „Nopţi de teatru european la Brăila”, iar publicul alcătuit în majoritate din oameni foarte tineri venise, se vedea, la un eveniment multaşteptat. După câteva spectacole montate în acest loc (ieşit din anonimat de câţiva ani sub directoratul benefic al Veronicăi Dobrin, care a ştiut să împrospăteze repertoriul şi să cheme nume noi şi interesante din teatrul românesc), regizorul Radu Afrim a devenit o vedetă locală şi este, pentru generaţia tânără, un adevărat superstar
  Călătoria. Aventuroasă. Dacă de obicei ajung la teatru cu trenul, maşina sau avionul, de data asta geografia m-a obligat să încerc ceva cu totul nou: feribotul. Cum veneam cu maşina proprie de la Mangalia, unde tocmai se încheiase Gala tânărului actor, am traversat Dunărea cu feribotul şi am scurtat drumul spre
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Emotie energie si aplomb de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Oarecum atipica pentru felul de a scrie pentru scena al dramaturgului irlandez Martin Mc Donagh,
  piesa Omul perna, excelent tradusa in romaneste de Miruna Suru, a fost prezentata in premiera pe tara intr-un spectacol modern si extrem de consistent din punct de vedere ideatic regizat de Radu Afrim la Teatrul Maria Filotti, in deschiderea editiei a treia a Festivalului Zile si nopti de teatru european la Braila. Spun ca e vorba despre o piesa atipica fiindca un scriitor de literatura dramatica ce ne era cunoscut mai cu seama ca fiind preocupat de exploatarea deloc precauta a lumii marginalilor, a dezmostenitilor sortii, a protagonistilor ori a provocatorilor de violenta, se dovedeste capabil si de a scrie altfel. Adica sa astearna pe hartie o poveste care, dincolo de cadrele ei exterioare, de rama in care e turnata, rama ce permite pastrarea caracterului socant al celor povestite, se sustine, inainte de orice, prin sensibilitate si fior poetic, prin tandrete si lirism,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Spre Europa, prin Balcani (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Multe spectacole pe texte dramatice din zona Balcanilor, teatre din tot spațiul sud-est european, experiențe comune ori de schimbat cu ceilalți, un public generos și dornic de teatru au configurat a treia ediție a festivalului brãilean, unul din cele mai coerent „asamblate” evenimente de gen din România, aș îndrãzni sã spun. S-au jucat la Brãila, în 2008, spectacole din șase țãri balcanice și din Israel – țarã levantinã, așadar „asociatã” ariei noastre –, de diverse anverguri sau putirințe, semnificative, însã, mai toate, pentru evoluția – sincron-europeanã, trebuie sã precizez – a teatrului de aici cu tendința spectacologicã și dramaturgicã extremcontemporanã. Coerența festivalului brãilean, de care voi da seamã în continuare, e meritul selecționerului și directorului de festival Doina Papp, a Teatrului „Maria Filotti” din Brãila – principalul organizator –, reprezentat de o echipã
  „logisticã” admirabilã și, în bunã mãsurã – și-mi face realã plãcere sã scriu asta – autoritãților
  locale, care și-au asumat festivalul ca pe o marcã localã, sper cã pe termen lung. Oferta a fost pe
  mãsura investiției, așa-zicând, cu inerente excepții, evident, pe care le voi semnala ca atare.
  Omul-pernã de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim și producția teatrului-gazdã a deschis seria de spectacole. Dramaturgul irlandez este cunoscut în România, având chiar o anume vogã, prin textele sale în care se dezvãluie un univers liminar, promiscuu, cu sistemul de valori etice țãndãri, o lume perifericã, tenebroasã. Omul-pernã face oarecum figurã aparte în creația sa, prin finețea intrigii, emoția direct-conținutã și edificarea semanticã laborioasã. Temele liminare nu lipsesc din acest text, nici violența, însã ce atrage atenția mai mult este o anume traumã indus-ontologicã. Sintagma „Viața copiazã literatura” este mottoul acestei piese. Katurian este un scriitor de povestiri, cu un frate retardat. Dupã o serie de crime care au loc exact ca în bizarele sale proze scurte, el e anchetat de doi polițiști brutali, într-un univers cu inflexiuni kafkiene. Ce-i leagã pe toți acești oameni este faptul cã au fost abuzați în copilãrie de propriii lor pãrinți. Defularea este diferitã, în schimb. Katurian și-a ucis pãrinții și scrie povestiri cu copii torturați și uciși, fratele lui comite teribilele crime asupra unor copii, exact cum erau descrise în proze, iar unul din polițai, patologicbrutal, practicã tortura ca metodã de purificare interioarã. În universul traumatic al anchetei stranii se insinueazã filonul literaturii, al poveștii, mai ales cea cu omul-pernã, care-i învațã pe copii sã se sinucidã, pentru a nu suferi în viațã. Și, deși povestirile sale sunt teribile, Katurian ar prefera sã-și vadã fratele executat, apoi sã fie ucis la rându-i, doar ca sã salveze povestea. De fapt, însã, el își va ucide, precum omul-pernã, poate, fratele, pentru a-l feri de trauma unei povești cu final de nesuportat, finalul unei narațiuni fãrã final.
  Oricât de poetic sunã rezumatul de mai sus, el reproduce exact, cât poate fi reprodus, splendidul text al lui McDonagh, splendid înscenat de Radu Afrim. Splendid înscenat întrucât simplu, ingenios, emoționant, fidel atmosferei piesei, proaspãt și autentic. Deși textul are o anume expozitivitate și e îndeajuns de static pentru a fi greu de manevrat scenic, Afrim a gãsit formula idealã a dinamicii spectaculare. Evoluția celor patru protagoniști se face în centrul scenei, pe o masã-tarabã, destul de înaltã pentru a permite diverse „acrobații” în tonul dispoziției psicho a polițiștilor, deasupra sau dedesubtul sãu. Fundalul este alcãtuit dintr-o structurã alveolar-pãtratã, simplã, în „separeurile” cãreia executã diverse mișcãri, o întreagã coregrafie a senzaþiilor, a „recepției” intrigii, mai mulți adolescenți, agili, grațioși, sculpturalexpresivi. „Nervul” spectacolului e dat și de cele câteva momente de dans, cel de început pe minunatul song al Adei Milea, Degețele, ori de momentul parodic de show TV susținut de Mihaela Trofimov („Bunã seara, Brãila! Bunã seara, Maria Filotti!”). Astfel, deloc strident, întregul capãtã dinamica vizualã necesarã pentru ca spectatorul sã priveascã, concentrat, și sã rezoneze, empatic, la întâmplãrile de pe scenã. Radu Afrim a construit spectacolul cu o echipã de tineri remarcabili prin disponibilitãți. Textul lui McDonagh a fost tradus cu un simț literar și teatral notabil de Miruna Suru, teatrolog de formație clujeanã, care a realizat o transpunere de mare frumusețe stilisticã, surprinzând toate contextele și subtextele lexicale într-un ansamblu fluent și purtãtor de mesaj. Ar merita ca aceastã piesã sã fie publicatã și într-un volum. Cosmin Florea, autorul decorului, Anamaria Pavel, creatoarea costumelor, ca și „figuranții” Septimiu Stoica, Claudiu Urse, Valentin Burlacu, George Crinta, Eliza Turtoi, Georgiana Nedelcu și Cosmin Cosma sunt liceeni, ceea ce nu i-a împiedicat sã lucreze/sã joace absolut profesionist, spre entuziasmul viu al colegilor lor din salã. Cei patru protagoniști din rolurile principale sunt și ei tineri actori sau studenți, deja însã formați, perfect distribuiți în roluri ce pretind finețe, nuanțe, lumini și umbre, pentru cã McDonagh nu are personaje inocente. Eugen Jebeleanu a pus excelent în valoare ambiguitatea vicios-traumatic-culpabilã a personalitãții lui Katurian, scriitorul-criminal, secondat molaticfermecat de Michal (Emilian Oprea), fratele adept al Omului-pernã. De cealaltã parte, Tupolski (Liviu Pintileasa) și Ariel (Alin Florea), au fost cuplul de polițiști la fel de ciudați ca și anchetații, primul exponent al unei implacabile ordini, ce trebuie sã fereascã lumea de primejdia literaturii, al doilea sadic-volatil, capabil de cele mai neașteptate copilãreli, un fel de polițist în joacã, la fel de periculos, însã. Patru roluri bune, patru actori în stare de ele.
  Omul-pernã este, trebuie sã recunosc, unul din spectacolele care m-a marcat în primul rând intim, ca spectator, ca om. Un spectacol atât de dens, prin oferta sa textualã, vizualã dar, mai ales,
  semanticã, încât îmi doresc deja sã-l revãd, descãrcat de obligații profesionale. Un spectacol din care se rețin replici, situații, scene, interacțiuni, stãri interioare. Ale tale, ca privitor empatic, ca ascultãtor al crudei și totuși irezistibilei povești. E Omul-pernã o poveste emo?, m-am întrebat dupã spectacol. Cred cã, în sensul superior al denaturatului termen, în sensul de experiențã vitalã unicã, catharticã, hipersenzitivã, de avertisment inițiatic, este… Dar e o pãrere de spectator.
• Copilării petrecute în întuneric de Karin Budrugeac sursa: Agenda LiterNet
  Îmi plac oamenii frumoşi. Când mă aflu în prezenţa lor, intru în modul "contemplare" ca într-o bulă de săpun şi pot să tac pe o perioadă nedefinită de timp, în extaz, uitându-mă cum fac rotocoale culorile. La premiera bucureşteană a piesei Omul Pernă, se strânseseră, spre şi întru îmbătarea mea, mai toţi oamenii frumoşi ai capitalei.
  Cu biletele în portofel încă din prima zi de vânzare, la insistenţa şi iniţiativa (foarte apreciate de altfel) unei prietene dragi, rezistasem chiar şi tentaţiei de a vedea înainte piesa, la mama ei acasă, în romanescul teatru brăilean Maria Filotti; pentru a nu risipi vraja unei aşteptări prelungite.
  "Bună seara Bucureşti! Trezeşte-te, Bucureşti!!!" a răsunat în tot Odeonul, de pe scena pe care unii copii s-au bătut mai apoi tragic, cu perne, preţ de două ore. Noapte, ca atunci când mă trezeam, copil, şi mi se făcea frică de moarte.
  Am stat sus, la balcon, cu studenţii, dintr-un loc de unde
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Porcuşorul verde, fratele poneiului roz - Omul pernă ameninţat cu cenzura de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Politicienii români sunt surprinzători. Pe principiul ţara arde şi baba se piaptănă, lumea întreagă este preocupată de criza economică mondială, iar autorităţile locale din Brăila dezbat posibila interzicere a unui spectacol de teatru. Cu alte cuvinte, în timp ce pe Wall Street se prăbuşeşte bursa şi odată cu ea şi finanţele la nivel mondial (doar suntem în epoca globalizării), la malul Dunării se reinventează nostalgic cenzura în artă.
  Spectacolul lui Radu Afrim, Omul pernă de Martin McDonagh, montat la Brăila şi prezentat în deschiderea Festivalului Zile şi Nopţi de Teatru Mediteranean a avut succes de public (ca mai toate show-urile afrimiene), dar a întrunit şi unanimitatea aprecierilor critice. Că critica românească de teatru nu face doi bani a dovedit-o la o lună de la premieră un politician local care a avut năstruşnica idee de a cere interzicerea spectacolului pe motiv de limbaj licenţios şi ţinută indecentă, unde primul este
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Frumuseţea alienantă a fanteziei - Omul pernă la Brăila de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Spectacolul lui Radu Afrim crapă de frumuseţe. O frumuseţe care izbucneşte din viscere, dureros, trist, inocent, o frumuseţe absolută, desăvârşită, clară, compactă, desenată din lumină şi culoare, din trupuri aproape goale, din carnaţia picturală a actorilor, o frumuseţe interioară exhibată prin reflexiile pielii. Doare de frumuseţe spectacolul lui Afrim, iar poveştile curg una după alta, crude, terorizante, fanteziste, ca şi cum cineva ar vrea, nu să viseze, ci să trăiască prin ele. O supapă pentru viaţă, o interfaţă pentru realitate.
  Poveştile ar trebui să mângâie, să aline, să bucure, să dea speranţă. Dar Martin McDonagh a găsit un alt element de poezie a poveştii, cruzimea. Piesa sa Omul pernă mizează pe poezia ororii, a vulnerabilităţii rănite, pe emoţia viscerală a terorizării inocenţei. Un text liric constituit din multiple naraţiuni, Omul pernă se aseamănă cu proza lui Ian McEwan şi a lui Chuck Palahniuk,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Graniţa subtilă dintre fantezia creatore şi realitate de Raluca Popescu sursa: Agenda LiterNet
  Cu dramaturgia lui Martin McDonagh, autorul piesei Omul pernă, ce a constituit text pentru noua premieră a lui Radu Afrim de la Brăila, m-am întâlnit o dată cu spectacolul Infirmul din Inishmaan montat în oraşul de la Dunăre de un alt regizor adept al stilului colorato-maliţios, problematic, viu, fluid din punct de vedere narativ şi încărcat cu umor negru tipic autorului, Szabó Istvan.
  Bazându-se pe un joc actoricesc impecabil şi pe o textură muzicalo-coregrafică încărcată de emoţie, spectacolul de la Brăila reuşeşte să atragă publicul prin tematica umoristico-macabră aleasă dar şi să anime spaţiul scenic. Piesa emană energie prin flash-uri vizuale, dansuri, secvenţe în slow-motion şi o porţie sănătoasă de gaguri. Pe lângă acestea, Special guest-starul (Mihaela Trofimov) ştie cum să introducă publicul în atmosfera scenică şi să-i ţină pulsul ridicat până la finalul showului.
  Omul pernă aduce pe scenă realităţi sumbre,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Mamico, da-mi povestea cu fetita Iisus! de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
  A fost odata:/ un tatic care si-a transat baietelul./ o bunicuta care a fost violata de un tinar./ o fetita care a fost gasita moarta pe cimp./ un copil nou-nascut care a fost injunghiat si aruncat in tomberon./ un scriitor care scria despre porci verzi, copii abuzati, fetite Iisus si oameni-perna care-i sufoca la timp pe micutii nefericiti./ Horror-ul musca din realitatea cotidiana./ Halim non-stop calupuri de moarte in direct.
  Spectacolul zilei e un desfasurator de evenimente in singe. In cea mai recenta premiera a Teatrului Maria Filotti din Braila, Omul perna, in regia lui Radu Afrim, fictiunea se naste din tortura abominabila si naste, la rindul ei, o dependenta obsesiva.
  Intr-un regim totalitar, un tinar este anchetat si, in final, omorit, pentru ca scrie povestiri macabre al caror continut este asociat disparitiei unor copii din orasul in care traieste. Fantasticul crud al fictiunilor este trecut prin masinaria unei retorici de ancheta care se bazeaza pe manipulare si
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Ştirile de la ora cinci cu distribuţie Walt Disney de Livia Stoica sursa: Agenda LiterNet
  - Cum ai omorât-o pe a treia fetiţă, Michal? A fost tot ca-ntro poveste?
  - Îhîm.
  - Care poveste?
  - Ai să te enervezi.
  - N-am să mă enervez.
  - Ai să te enervezi puţin.
  - Ca în ce poveste a fost, Michal?
  - Ca în... hmm... a fost ca-n...hm.. Micul Isus.
  - De ce tocmai aceea?
  - E o povestire bună. Eşti un scriitor bun, Katurian. Să nu laşi pe nimeni să îţi spună contrariul.
  
  Eroii lui Seneca în paşi de vals, Medeea recitând poezie şi Hannibal Lecter cântând la violoncel. Pe scurt, grotescul sublim. Atunci când râzi uitându-te la ştirile de la ora cinci, ai zice că e ceva în neregulă cu tine, nu? Cum să te amuzi atunci când auzi cum un retardat a măcelărit trei copii?
  Textul lui McDonagh începe cu interogarea unui tip care scrie poveşti despre copii schingiuiţi. Tip pe care îl cheamă Katurian şi care are un frate retardat pe nume Michal. Michal este torturat de părinţii săi până la vârsta de şapte ani cu electrozi şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Scriitorul ajunge întotdeauna în iad de Beatrice Lăpădat sursa: Agenda LiterNet
  În încăperea anostă dominată de statura celor doi poliţişti, scriitorul incriminat Katurian K. Katurian este dezlegat la ochi şi expus brusc luminii pentru a înota singur în balta propriilor orori construite prin poveşti. Odată cu banda care îi eliberează "privirea periferică", bărbatul pierde însă definitiv şi posibilitatea intimităţii şi a spaţiului privat de care s-a bucurat în timpul în care şi-a scris cele 400 de poveşti sadice. De aici încolo, scriitorul este un bun public sau, mai precis, un nebun public obligat să intre în logica monstruos de perfectă a interogatorilor săi.
  Prin Omul pernă, dramaturgul irlandez Martin McDonagh zugrăveşte oroarea în dimensiuni halucinante şi uriaşe numai pentru a se distra ironic şi cu dezgust în doze şi mai consistente. Când crezi că textul îţi semnalizează importanţa gestului narativ, autorul îţi dărâmă imediat chiar ideea de poveste; când crezi că Omul pernă are de-a face cu asfixierea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Săptămâna de teatru de la Buzău e tânără – și „Omul-pernă” la fel! de Loredana Goagă sursa: Revista Teatrală Radio
  Omul pernă este cel de-al doilea spectacol prezentat în cadrul „Săptămânii de Teatru Tânăr” Buzău. Omul-pernă este o producție UNATC (2010–2013), clasa prof. univ. dr. Adrian Titieni (rectorul universității), regia: asist. univ. Ion Florin Grigoraș. În distribuție, patru tineri absolvenți ai Facultații de Teatru, secția actorie: Rareș Andrici, Cosmin Dominte, George Lepădatu, Tudor Andronic.
  Piesa propune o temă modernă într-o abordare curajoasă și originală a cunoscutului autor american Martin McDonagh. Curaj au avut cu siguranță și tineriii protagoniști în alegerea unui astfel de text. Suspans, tensiune, incitare sunt elementele principale care construiesc firul acțiunii. O anchetă, doi polițiști (Tupolski și Ariel) și două victime (Katurian și fratele său Michal). E nevoie de mult nerv să faci un asemenea spectacol. Personajele piesei oferă roluri cu o construcție psihologică suficient de controversată. Este adevărat că,
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Arta poate ucide. Dar nu moare niciodată. de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  Literatura, ca şi teatru, ca şi orice artă până la urmă, lucrează cu mesaje, comunică stări, emoţii dar în primul rând o poveste viabilă. La limită, orice mesaj artistic poate fi încărcat, diseminat într-o asemenea măsură şi de o anumită manieră încât să mişte ceva în însăşi structura corpului social. Spectatorii neimplicaţi de ieri se simt motivaţi să acţioneze. Şi arta capătă valoare de manifest.
  Materialul artistic se adresează publicului larg. Acest pasaj între mintea autorului şi interpretarea receptorului este adesea periculos. Autorul nu are cum să controleze traiectoria ideilor sale şi a mesajelor pe care le poartă. Uneori, metaforele ucid.
  Aceasta este tema de bază a textului dramatic semnat de Martin McDonagh. "Omul pernă” este analiza cu accente thriller a rolului literaturii, a ficţiunii în lumea contemporană, ca şi relaţia creatorului, a autorului cu cenzura impusă de cei din jur (public obişnuit, autorităţi) şi,
  Citeste tot pe Port.ro
• Lamele de ras ascunse în „Omul pernă” de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ne plac poveştile. Le savurăm când sunt spuse de prieteni cu haz, le citeam în cărţi (astăzi pe bloguri), le auzim fără să vrem în tramvai de la vecinul de scaun care vorbeşte la telefon, le sorbim prin ochelari de plastic în faţa ecranului 3D la cinematograf, le croim la rândul nostru şi le îmbunătăţim pe parcurs. Povestea este ceva foarte personal; dincolo de fapte, de acţiune şi personaje, ea conţine câte ceva din personalitatea creatorului său. O întâmplare banală poate deveni un thriller captivant dacă face cunoştinţă cu imaginaţia unui autor de poveşti talentat. La fel, şi cea mai pasionantă păţanie se poate transforma într-un bun somnifer, dacă este spusă cu vorbele unui povestitor neatins de inspiraţie. În primul rând, povestea povesteşte ceva despre povestitor – dacă eşti atent, poţi cunoaşte cel mai bine un om în funcţie de povestea pe care o spune şi de felul în care o face. Şi ar mai fi ceva: nicio poveste nu poate
  Citeste tot pe Yorick
• Urmele unei copilării nefericite în “Omul pernă” de Ileana Andrei sursa: ileanaandrei.ro
  Un copil vine pe lume ca o coală albă de hârtie, pe care părinţii şi ceilalţi adulţi din jurul său încep să „scrie”, prin faptele lor, prin vorbele pe care i le adresează, datele viitorului adult. Din neatenţie, ignoranţă sau răutate pot transforma un suflet inocent într-unul chinuit.
  Acesta este unul dintre aspectele dureroase pe care „Omul Pernă”, ultimul spectacol montat de Eugen Gyemant anul acesta în Bucureşti, îl tratează într-o manieră creativă şi foarte originală. Şi spun asta pentru că toate nuanţele textului sunt explorate şi exploatate în detaliu de tânărul regizor, direcţia scenică este fermă, iar interpretarea actorilor, ei bine!, interpretarea actorilor este impresionată.
  Spectacolul “Omul Pernă” care se joacă la Teatrul Act este o comedie neagră, o poveste despre o minte rătăcită, despre un om care scoate tot răul din el, plantat acolo de părinţii săi în anii inocenţei sale, printr-o serie de povestiri pe
  Citeste tot pe ileanaandrei.ro
• Omul Pernă şi umanitatea sa - Maratonul de Teatru Independent, 2016 de Maria Ruxandra Burcescu sursa: Agenda LiterNet
  Omul Pernă, piesa lui Martin McDonagh pusă în scenă de către regizorul Eugen Gyemant şi prezentată în cadrul Maratonului de Teatru Independent, 2016, are o calitate foarte rar întâlnită în comedie, dar esenţială pentru demersul artistic. Este o meditaţie profundă, o dramă de o sensibilitate aparte, deghizată într-o comedie neagră, ceea ce face ca efectul său dramatic să fie amplificat până în punctul în care devine greu de privit. De fapt, Omul Pernă este mai puţin o piesă de teatru şi mai mult un spectacol care ia naştere spontan şi natural.
  Este foarte interesant cum tocmai poziţia de spectator devine greu de suportat, pentru că presupune o complicitate cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Scenografia absolut genială a spectacolului, creată de Maria Nicola, transformă sala de teatru într-o sală de interogatoriu, iar pe cei din public în spectatorii din spatele geamurilor de sticlă, aceia care nu au voie să intervină, indiferent cât de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Provocari teatrale contemporane de Doina Papp sursa: Observator Cultural
  Un program european mai vechi de traduceri – Caleidoscop – ne-a pus, intre altele, in contact si cu dramaturgia irlandeza care se cam rezuma dupa cunostintele publicului, la Sean O’Casey si Brian Friel. In cadrul programului, in 1998 a aparut la Editura Unitext un volum de tradu-ceri, iar intre timp citeva titluri au facut o buna cariera pe scenele romanesti. Daca ar fi sa ne amintim doar de Fratii de Sebastian Barry (piesa montata seducator de Alexandru Dabija la Odeon si la teatrul din Brasov) si Usa inchisa de J. Graham Reid (inscenata cu succes la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt), si tot ar fi de ajuns pentru a conchide ca aceasta dramaturgie si-a facut bine loc pe afisele din Romania. Recenta premiera cu Infirmul din Inishmaan de Martin McDonagh imbogateste peisajul si ne permite chiar unele consideratii privind motive ale interesului pentru acest teritoriu literar. In prefata volumului sau de traduceri de acum sapte ani, Marian Popescu opina in cunostinta de cauza:
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Absenţa nuanţelor de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În contextul în care literatura dramatică irlandeză contemporană se dovedeşte a fi la tot mai mare căutare pe scenele româneşti, iată că văd o a doua înscenare ( care e, de fapt, prima în ordine cronologică) a piesei lui Martin McDonagh, Infirmul din Inishmaan. Spectacolul e realizat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în regia lui Szabó K. István. Jucată la premieră sub titlul de Schilodul din Inishmaan iar mai apoi sub cel de Billy schiopul, aceeaşi piesă figurează de asemenea în repertoriul Teatrului „Nottara”. Despre spectacolul bucureştean, m-am pronunţat în revista Teatrul azi. Nu intenţionez acum o comparaţie între cele două versiuni scenice, după cum nu doresc să fac ierarhizări. Totuşi, îmi îngădui să observ că reprezentaţia de la „Nottara” regizată de Vlad Massaci, ce se slujea de o excelentă traducere făcută de directorul de scenă în colaborare cu Cristian Juncu, se situează , în chip ciudat,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Savoarea cruzimii de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  E vorba de un schilod. Aproape in fiecare scena a spectacolului, cineva il bruscheaza, il trateaza cu dispret si il numeste cu staruinta "schilodule", in ciuda rugamintii lui de a fi numit Billy, asa cum il cheama.
  E vorba de un schilod. Aproape in fiecare scena a spectacolului, cineva il bruscheaza, il trateaza cu dispret si il numeste cu staruinta "schilodule", in ciuda rugamintii lui de a fi numit Billy, asa cum il cheama. Cu toate acestea, savoarea textului dramaturgului irlandez Martin McDonagh, Schilodul din Inishmaan, se trage tocmai din cruzimea pura a personajelor aduse in scena, din totala lipsa de menajamente cu care se trateaza unii pe altii toti cei traitori pe una din cele trei insule irlandeze Aran, prea putin atinse de civilizatie. Cele mai simpatice personaje sunt tocmai acelea care ignora nu numai conventiile sociale obisnuite, insusite de obicei in mod formal, ci si pe cele ale asa-zisei politeti, care ascunde uneori un urias dispret. Atat Johnnypateenmike
  Citeste tot pe Gândul
• A Kripli / Schilodul din Inishmaan se mişcă excelent de Andrei Vornicu sursa: Zi de zi, Tg. Mureş
  Actorul şi regizorul Rareş Budileanu al Companiei "Liviu Rebreanu" a Teatrului Naţional Târgu-Mureş a pus în scenă la Compania "Tompa Miklós" piesa A Kripli / Schilodul din Inishmaan a irlandezului Martin McDonagh, un veritabil dramaturg-vedetă care s-a bucurat de succes şi în cinematografie cu lungmetrajele scrise şi regizate de el: filmul-cult In Bruges, Seven Psychopaths şi, în 2017, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, pentru scenariul căruia a primit o nominalizare la Oscarurile 2018 şi a fost premiat cu un Glob de Aur.
  Inishmaan este o insuliţă de pe coasta de vest a Irlandei care în prezent numără 160 de locuitori. În 1938, când se petrece acţiunea piesei, Inishmaan avea aproximativ 380 de locuitori, pe care condiţiile precare de trai şi plictiseala îi scoteau din minţi. Billy este orfan de ambii părinţi, şchiop de un picior şi crescut de mătuşile Kate (care obişnuieşte să vorbească cu pietrele) şi Eileen (care şterpeleşte
  Citeste tot pe Zi de zi, Tg. Mureş
• Costul iluziilor de Mircea Morariu sursa: REvista Familia
  Atunci când vine vorba despre Martin McDonagh, ne situăm din nou în zona superlativelor. Dramaturg tânăr- născut în anul 1979 în Anglia, într-o familie modestă de origine irlandeză- Mc Donagh e considerat cvasi-unanim a fi cel mai lăudat scriitor pentru teatru al momentului, dar şi exemplul ideal al omului căruia succesul i-a venit peste noapte, tocmai atunci când totul îi părea fi potrivnic. Când a împlinit 27 de ani patru piese i se jucau simultan în teatre londoneze, asta după ce piesa de debut, Regina frumuseţii din Leeanane- i-a adus premiul Evening Standard pentru cel mai promiţător debut.
  Şi în România Martin McDonagh e relativ frecvent jucat, asupra creaţiilor zăbovind, adesea cu folos,
  preponderent regizori tineri. Schilodul din Inishmore a intrat în repertoriile a două trupe (la „Nottara”, în regia lui Vlad Massaci şi la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila), cea mai puţin irlandeză dintre piesele sale (dacă nu cumva complet ne-
  Citeste tot pe REvista Familia
• Irlanda crudă a lui Martin McDonagh - Regina frumuseţii din Leenane de Liviu Ornea sursa: Agenda LiterNet
  Irlanda din piesele lui Martin McDonagh e mai primitivă ca satele pierdute prin cine ştie ce coclauri ale noastre. E o lume frustă, crudă. E şocant să vezi cum un autor face carieră cu astfel de texte, în timp ce despre ţară se aude numai că prosperă, iar despre irlandezi că s-au emancipat şi nu prea mai ştiu cum să-şi cheltuiască banii. Dar, până la urmă, nu document de epocă nici mărturie istorică trebuie să fie un text dramatic şi puţin ne interesează dacă Irlanda este sau nu aşa cum o descrie McDonagh. Ne interesează în schimb foarte mult construcţia impecabilă a piesei, personajele solide, credibile pe care le înfăţişează, faptul că, aşa cum bine observa Natalia Stancu, reuşeşte să salveze un banal conflict identitar şi o banală luptă între fiică şi mamă, teme răsştiute, şi să le arunce într-o altă zonă în care se poate face teatru adevărat.
  Conflictul, spuneam, e aparent banal. O mamă bătrână locuieşte împreună
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Regina frumusetii din Leenane de Doina Papp sursa: Revista 22
  In 1998, cand a tiparit culegerea de Teatru irlandez contemporan, Marian Popescu se intreba pe cine ar interesa? In­­tre timp, lista autorilor irlandezi pusi in circulatie in Romania s-a imbogatit cu piese de succes. S-a spus la un moment dat ca explicatia ar sta in identificarea unor similitudini de destin intre cele doua popoare, mai ales pe linia afirmarii identitatii nationale. Desi nu sub acest steag au cucerit lumea irlandezi celebri ca Shaw, Joyce sau Beckett, argumentul poate fi valabil din perspectiva efortului de a se impune al culturilor mici in epoca globalizarii.
  Ar mai putea intra in discutie si o alta componenta a spiritului irlandez, dedusa din frustrari ancestrale, determinate nu doar de istorie, dar si de geografia locurilor care, a indus izolationismul. Fiindca nu e usor, cred, sa supravietuiesti in peisajele sterpe pe care le descriu scriitorii de pe aceste taramuri, cu rigorile unei religii care devitalizeaza, anihiland porniri umane firesti,
  Citeste tot pe Revista 22
• Regina frumuseţii la Ploieşti de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Cât de modern poate fi teatrul psihologic ne demonstrează anglo-irlandezul Martin Mc Donagh în drama Regina frumuseţii din Leenane, pusă în scenă de Andreea Vulpe la Teatrul Municipal „Toma Caragiu” din Ploieşti. Autorul se crede „cel mai mare dramaturg al Angliei şi Irlandei din ultimii douăzeci de ani”. Nici nu greşeşte prea mult dacă judecăm după frecvenţa cu care este jucat în România, aceasta fiind a treia premieră după Schilodul din Inishman de la Nottara şi Omul pernă de la Odeon. McDonagh este interesat de tragicul de fiecare zi, de micile nevroze care fac marea dramă. Felii de viaţă, cazuri sociale transformate în drame pentru toţi. Este şi irlandez, cu prudenţă, şi nu evită problemele conflictuale anglo-irlandeze. Sigur, în Irlanda trebuie să vorbim limba irlandeză, dar în America, e mai bună engleza, spune Mc Donagh. În Schilodul din Inishman a prezentat cazul unui handicapat ce are nevoie de iubire. În aceeaşi zonă se află
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• America, America... de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Scrierile irlandezului Martin McDonagh şi succesul de care s-au bucurat ele nu doar în ţara natală a dramaturgului, ci mai peste tot în lume unde au ajuns să fie reprezentate- şi au fost montate în mult locuri- demonstrează mai întâi de toate că teatrul de factură psihologică nu reprezintă doar o filă de istorie a literaturii dramatice universale, nu e de domeniul amintirii. Ba din contră.
  Că nu e trendy numai teatrul post şi post-post dramatic ce, neîndoielonic, îşi are propriul lui rost, că actualitatea şi modernitatea nu sunt numai apanajul acestuia şi că atitudinile exclusiviste, intolerante, în totală contradicţie cu însăşi invitaţia la dialog specifică artei dramatice sunt infirmate şi sancţionate de realitate, adică de public
  Martin McDonagh sau, mai corect spus, piesele sale au ajuns pe tărâm românesc cândva, prin 2005, graţie tandemului Cristi Juncu, în ipostază de traducător, şi Vlad Massaci , în aceea de regizor al
  Citeste tot pe Adevărul
• Regina frumuseții din Leenane sau nimic nu e ceea ce pare de Monica Andronescu sursa: yorick.ro
  În rolul lui Maureen, Vlad Cristache o distribuie pe Irina Naum, o actriță extrem de interesantă, una dintre cele mai speciale pe care le-am întâlnit pe scenele din România, un amestec rar de forță și fragilitate, atât de bine folosite și în această montare. Pendulând între furie, tristețe și vise, Irina Naum o construiește pe fata din casa-cavou ca pe o bombă cu efect întârziat. Întâi, în primele scene, e furia mocnită, amestecată cu dispreț și neputință și un fel de blazare. Totul e așa parcă de la începutul lumii și așa va rămâne. Și nu-i greu ca personajul ei să focalizeze toată simpatia publicului. Apoi, din momentul în care are loc întâlnirea ei cu Pato Dooley, bărbatul la care ea visează de mulți ani și care ar putea s-o scoată din iadul în care trăiește, Maureen, așa cum o creează Irina Naum, se transformă, devine mai frumoasă, mai puternică, începe să spere și speranța o face să se trezească. E femeia care
  Citeste tot pe yorick.ro
• Regina frumuseții din Leenane sau nimic nu e ceea ce pare de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Într-un oraș din Dobrogea, zonă unde în ultimele decenii teatrul n-a fost tocmai o prioritate, începe să existe un teatru. Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, un teatru tânăr, cu oameni tineri, în care de ceva vreme se întâmplă lucruri interesante. După ce, anul trecut, Vlad Cristache a pus în scenă acolo „Oleanna” lui David Mamet, spectacol care le-a adus participări la festivaluri și premii, în această toamnă tânărul regizor destul de prolific în ultimii ani, s-a întors și a montat un nou text, de data asta „Regina frumuseții din Leenane” de Martin McDonagh. Irinei Naum și lui Cristi Naum, cu care Vlad Cristache colaborase și la „Oleanna”, li se adaugă acum în distribuție Liliana Ghiță și Ștefan Mihai.
  Povestea e pe cât de stranie, pe atât de potrivită cu orășelul de pe malul Dunării, aproape de Deltă, un loc în care te simți departe de lumea dezlănțuită…Și e atât de important că oamenii care încep să vadă teatru
  Citeste tot pe Yorick
• Suflete înnegurate de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În urmă cu foarte puţin timp, atunci când am văzut şi, mai apoi, am scris despre spectacolul cu piesa The Night Alive, montat de Cristi Juncu la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, preluam cu oarecare reticenţă informaţia că autorul textului, Conor McPherson, ar fi cel mai important dramaturg irlandez contemporan. Iată că acum, când sunt în situaţia de a scrie despre spectacolul cu piesa Regina frumuseţii din Leenane, producţie a Teatrului „Jean Bart” din Tulcea, revăzut cu ocazia Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio şi de Forme Noi de la Piteşti, mi-am recitit cronicile dedicate montărilor anterioare ale piesei. Cea din 2008 de la acelaşi Teatru din Ploieşti, altminteri un foarte frumos spectacol semnat de Andreea Vulpe, şi cea din 2013, de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara.
  Graţie site-ului Regizor caut piesă am recitit şi ceea ce am scris despre spectacolele cu piesele Omul-pernă, pus în scenă în
  Citeste tot pe Adevărul
• De la căţelul fără urechi la Fecioarele de plastic - Vestul singuratic de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
  Martin McDonagh nu este necunoscut publicului târgumureşean, după cum nici trilogia din care face parte piesa la care ne referim în continuare nu este necunoscută. Este vorba de Trilogia Leenane (The Leenane Trilogy), din care piesa Regina frumuseţii din Leenane, în traducerea lui Cristian Juncu şi regia lui Cătălin Chirilă, a avut un spectacol lectură la Teatrul Ariel acum doi ani în cadrul unui program de promovare a dramaturgiei contemporane irlandeze (în prezent ea jucându-se la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în aceeaşi traducere şi regia Andreei Vulpe), iar textul Vestul singuratic a avut în 9 mai 2008 premiera la Teatru 74, în excelenta traducere a lui Bogdan Budeş şi regia lui Cristian Juncu. Mai rămâne A Skull in Connemara, al treilea text al trilogiei, şi ar fi păcat să nu răsară şi el de pe undeva. Cine ştie?
  Varianta de la Teatru 74 a Vestului singuratic apare după Eden, de Eugene O'Brien, tot un text contemporan irlandez,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Şi acum despre satrapi de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Nici vorbă de inocența și serenitatea din „Hoții”, de irlandezul Conor McPherson, într-o altă producție, cuprinsă și ea în microstagiunea de la București a Teatrului 74 din Tg. Mureș: „Vestul singuratic”. Scrisă tot de un irlandez - deja celebru -, Martin McDonagh, piesa a fost montată de același Cristi Juncu. Regizorului pare să-i lipsească gena agresivității scenice prezente în exces la mulți alți regizori români. Lui îi ies mult mai bine textele cu ticăloși simpatici decît cele cu satrapi complet dezumanizați. În „Vestul singuratic”, registrul e cu totul diferit față de „Hoții”: violență, hîrîială interumană, încordare și machism. Piesa e aspră și corozivă în limbaj, gesturi, atitudini și relații. În lumea descrisă de McDonagh fiecare se păstrează în conflict cu toți ceilalți, de la vecini pînă la frați. Compasiunea, iubirea față de aproape sunt concepte extraterestre. Și în „Vestul singuratic”,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Râsul sălbatic de Oana Streza sursa: Doza de teatru
  La un an după ce Teatrul 74 a onorat Festivalul Atelier cu prezența unui spectacol dinamic și comic, și anume „Geniul Crimei�, ștafeta merge mai departe cu „Vestul Singuratic�, un spectacol în regia lui Cristi Juncu.
  Frumusețea textului „The Lonesome West�, scris in anul 1997 de Martin McDonagh, constă în faptul că asemeni unei piese clasice americane, nu permite stilizări regizorale extreme. Piesa face parte din așa-numita trilogie „Leenane�, numele orășelului în care se desfășoară acțiunea, care prin intensitatea dramelor pe care le prezintă devine el însuși un personaj cu sentimente proprii. Procedeul de construcție nu trebuie să ni se pară original, fiind suficient să ne amintim de Port-ul lui Simon Stephens pentru a înțelege cât de vânate au început să fie orașele Regatului Unit.
  Revenim însă în Leenane,
  Citeste tot pe Doza de teatru
• Marele teatru de la Baia… (III) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  O comedie acidã, cu inflexiuni „negre”, un limbaj „tare” și tușe groase, a fost Vestul singuratic de Martin McDonagh (Teatrul 74, Târgu Mureș, regia Cristian Juncu). Piesa lui McDonagh face parte dintr-o serie ce definește dramaturgia extrem-contemporanã din întreaga lume. Aici avem de-a face cu un colț
  încremenit parcã în timp dintr-o Irlandã aflatã parcã la capãtul lumii, așa cum liminar este cronotopul și în Portugalia lui Zoltan Egressy, în Nebunia noastrã… a lui Petr Zelenka – ambele jucate și în festivalul „Atelier” – ori într-un one man show canadian, Un village dans la bouche de Fred Pellerin. Contextele pot fi diferite, situațiile dramatice la fel, însã toate aceste texte, alãturi de multe altele nemenționate aici, constituie o terra paralelã, parcã neînregistratã pe hãrțile obișnuite. Deși, fie vorba între noi, între
  lumea „realã”, „normalã” și aceastã lume de nedescris și evitat distanța poate fi uneori de o singurã ușã…
  Vestul singuratic este povestea dezumanizãrii și reumanizãrii unor oameni demult desprinși de orice cod etic, declasați social și promiscuizați de existența lor fãrã orizont. Doi frați alcoolici, cinici, dezabuzați, din care unul și-a ucis tatãl, ca într-o derizorie parodie oedipianã, un popã și el alcoolic, ce-și deplânge cehovian comunitatea declasatã, o adolescentã agresivã, contrabandistã de alcool, evident, sunt eroii acestei întâmplãri ce frisoneazã tocmai prin umorul sãu. Tot ce e condamnabil uman – de la ura fațã de cel apropiat, șicanele mãrunte care pot duce la deznodãminte cumplite, iubirea transformatã în sordidã acuplare, cinismul gros, limba buruienoasã, viețuirea excesivã, apocalipticã – se vede aici, dincolo de un translucid zid ridicat de privitorul distant fațã de așa ceva se întâmplã
  departe.
  Piesa lui McDonagh nu e militantã social, ci reportericeascã, mai degrabã. E o narațiune dramaticã al cãrei mesaj subtil și emoționant este dragostea. Acea dragoste pe care toți cei trei bãrbați o poartã contrabandistei Girleen, durã, defeminizatã aparent, dar capabilã de sensibilitate și afecțiune în acest univers al minciunii și ipocriziei. Pragul de jos al mizeriei morale pare sã fi fost atins aici, unde un frate își ucide tatãl, iar celãlalt îl obligã sã-i cedeze legal toatã moștenirea rizibilã, pentru a nu-l turna. Vegheați de preotul cerșetor de alcool, hrãniți de rachiul tinerei contrabandiste, cei doi bãrbați se vor regãsi – aparent doar?, rãmâne ca fiecare privitor sã decidã – ca ființe umane. Moartea preotului și
  declarația de dragoste postumã pe care Girleen i-o face acestuia – declarație nu neapãrat pentru un
  bãrbat, ci pentru un om cu afect, este declicul acestei „schimbãri la fațã”. Este aceasta însã doar o întâmplare, sau un moment hotãrâtor? Asta nu reiese din trama textului dramatic. Cristian Juncu a mizat perfect pe orizontul „negru” al textului, exhibând foarte bine particularitãțile fiecãrui personaj, de la Coleman (Claudiu Istodor), fratele criminal, colecționar de figurine din plastic, la Valene (Nicu Mihoc), fratele „înlesnit”, ce-și lustruiește posesiv aragazul moștenit, la oscilantul pãrinte Welsh (Theo Marton), în care pâlpâie încã scânteia eticã, ori la dura Girleen (Serenela Mureșan), capabilã de neașteptate pusee de sensibilitate și feminitate.
  Vestul singuratic este un spectacol crâncen, cu toate conotațiile proprii, figurate și argotice ale cuvântului. Este lumea descrisã aici de McDonagh atât de departe, pe o coastã îndepãrtatã a Irlandei? Iar dacã nu, câți avem puterea de a privi în ochii injectați de mizerie ai altora? Umanitatea și abjecția nu sunt stãri liminare, care sã se excludã reciproc. În mod straniu, piesa deloc militantã a lui McDonagh provoacã militantismul spectatorului. Mãcar pentru un moment.
• O scrisoare deschisă de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Cu scuzele de rigoare, textul care urmează îşi va dezvălui înţelesul mai ales celor care au aplaudat deja extraordinarul spectacol Vestul singuratic, montat de Cristi Juncu la Nottara. Pe textul copleşitor al irlandezului Martin McDonagh, tradus încântător de Bogdan Budeş, Juncu le oferă lui Florin Piersic Jr. (bucurându-se de fiecare replică şi de fiecare gest), Vlad Zamfirescu (dansând în ritm aiuritor pe ritmul comedie-dramă-comedie-dramă), Andi Vasluianu (tulburător şi ataşant, deşi apăsând o idee prea mult pe soluţia bahică, cu precădere în marele monolog) şi Ioanei Calotă (entuziasmantă în scena lacului) şansa unor roluri cum nu multe au mai existat şi vor mai exista în carierele lor. Cum de se poate râde atât de mult în ambianţă celui mai neliniştitor spectacol din Bucureştiul clipei, e probabil marele secret al acestei piese pe care chiar se poate clădi the New Nottara.
  Atunci când drumul fiecărei zile către noapte e musai să
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Frate-frate, dar… de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Cu toţii iubim copiii. Cu poznele lor, cu fantezia lor debordantă, cu naivitatea şi puritatea lor. Un zâmbet de-al lor ne face să le uităm pe loc boroboaţele. Orice trăznaie se transformă în amintire povestită cu haz peste ani. Sunt frumoşi, iuţi la minte şi la prostioare şi ne dăm în vânt după ei. Sunt cu toţii nişte îngeraşi care din când în când mai comit câte o boacănă. Dar timpul trece, iar copiii cei diafani cresc. Se presupune că odată cu maturizarea energia creatoare de şotii se mai temperează, glumele mai mult sau mai puţin sărate dispar încet-încet odată cu seriozitatea care face diferenţa între băieţi şi bărbaţi. Pentru unii puşti vârsta din buletin nu impresionează cu nimic spiritul ludic şi nevoia organică de a face prostii.
  Anii care au trecut peste fraţii Connor, eroii spectacolului „Vestul singuratic” de Martin McDonagh montat de Cristi Juncu la Teatrul Nottara, nu au avut prea multe cuvinte de spus în faţa
  Citeste tot pe Yorick
• O comedie … superficială “neagră” pe scenă de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Este necesar să rezumăm pe scurt subiectul piesei pentru a o raporta la viziunea teatrală. Într-o comunitate irlandeză uitată de lume și Dumnezeu, acțiunea propune traiul a doi frați care locuiesc împreună și sunt într-o permanentă neînțelegere. Povestea începe după înmormântarea tatălui, împușcat de fratele cel mare Coleman, faptă tăinuită de fiul cel mic Valene care a reușit să devină propietarul bunurilor rămase de la cel ucis. Li se alătură preotul Welsh și cei trei comentează ce se petrece în comunitatea lor singuratică și consumă multe pahare de băutură. Personajele se refugiază mereu în băutura, whisky în special. Mai intervine în lungile discuții dintre aceste personaje și tânăra, Girleen. Se povestesc crimele și o sinucidere, petrecute în satul lor sărman. Preotul va încerca să îi împace pe cei doi frați, înainte se pare de a se sinucide și el. Acesta este subiectul desprins din prezentarea scenică a piese pe care
  Citeste tot pe Spectator
• Frații de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În cele două-trei luni ce s-au scurs de la premiera spectacolului cu piesa Vestul singuratic a lui Martin McDongah şi până în momentul în care mi s-a ivit şi mie ocazia de a-l vedea au apărut deja câteva cronici.
  Nu foarte multe, lucru explicabil şi prin subţierea tot mai accentuată a rândurilor criticilor de teatru care nu mai scriu cronică, în schimb se pierd în discuţii ceţoase despre viitorul tot mai nesigur al acestei profesii, pare-se pe cale de dispariţie. Citind comentariile în cauză, am dedus că ar fi vorba despre un spectacol bun, dar căruia i-ar mai fi trebuit ceva spre a fi unul foarte bun. Unul de „cinci stele”, nu de trei, aşa cum l-au considerat a fi cei ce scriu pentru publicaţiile care mai practică acest sistem ce provoca, pe vremuri, mai multe pasiuni, mai multe controverse, mai multe bucurii ori, dimpotrivă, furii decât însuşi textul cronicii. Aproape nici unul dintre semnatari nu a avut mai nimic de reproşat actorilor.
  Citeste tot pe Adevărul
• Fabulosul destin al fraţilor Connor de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Martin McDonagh are o personalitate ambivalentă. În dramaturgie este preocupat atît de identitatea irlandeză (Trilogia Leenane: The Beauty Queen of Leenane, A Skull in Connemara, The Lonesome West şi Trilogia Insulelor Aran: The Cripple of Inishmaan, The Lieutenant of Inishmore şi The Banshees of Inisheer, ultima nepublicată), cît şi de poveşti kafkiene în care problematizează teme generale precum relaţia dintre dictatură şi imaginaţie (Omul-pernă). Scrie teatru, dar face şi film. A cîştigat un Oscar pentru scurtmetrajul Six Shooter (2004) a cărui poveste cu criminali psihopaţi va fi preambulul a două lungmetraje pe aceeaşi temă, magnificul In Bruges (2008) şi Seven Psychopaths (2012). Printre trăsăturile esenţiale ale scriiturii lui Martin McDonagh se află acuitatea identificării temelor, profunzimea abordării acestora, imaginaţia debordantă, replica ascuţită şi umorul suculent, cu tuşe negre, inteligent şi de-a dreptul indecent.
  Citeste tot pe Dilema veche
• Vestul singuratic de Florian-Rareş Tileagă sursa: PasiLiberi.ro
  Apoi am văzut Vestul singuratic, al lui Cristi Juncu. Acest al doilea și ultim spectacol pe care l-am prins la București, în „FESTin pe Bulevard”, era de fapt unica mea șansă să mă răzgândesc și să văd cu alți ochi festivalul ăsta despre care ar fi trebuit să știm mai multe. Nu pot folosi cuvinte mari și să spun că mi-a schimbat viața, că e fantastic etc. Dar e un spectacol care, în ciuda titlului parcă descurajant și comercial (Vestul singuratic), a fost suficient de bine lucrat, de savuros ca actorie, de profund ca mesaj, de dur ca limbaj să mă convingă, pe mine cel puțin, că uneori se lucrează bine în teatrul românesc. Bine spre excelent.
  Vestul singuratic, deci. Imaginați-vă cea mai murdară casă, cele mai strâmbe uși, cea mai îngălbenită faianță și cel mai urât living, în care fotoliile sunt la un metru de pisoar. E casa fraților Valene și Coleman (Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr.), doi vlăjgani trecuți de 30 de ani,
  Citeste tot pe PasiLiberi.ro
• Însemnări din „Vestul singuratic”… de Mădălina Mihai sursa: cultural21.ro
  Am tot încercat eu să ajung la Vestul singuratic și iată că în sfârșit am reușit… Spectacolul se joacă destul de rar, mie mi-e destul de frică de sala mică de la Nottara, dar până la urmă am văzut și eu spectacolul…
  Am mers pentru băieții din distribuție și pentru că am eu ceva pentru dramaturgia irlandeză. Da, îmi place onestitatea asta obraznică a irlandezilor în spatele căreia se ascunde aproape mereu o foarte bună capacitate de analiză a naturii umane… Iar Vestul singuratic nu face excepție… Spectacolul ăsta e direct. Foarte direct. Și nu-i neapărat ușor de digerat… Nu-i pentru cei hipersensibili la realitate, după cum bine spunea un domn în spatele meu când am plecat de la teatru… Dar e, fie că ne place sau nu, o frântură din realitate… Și e o radiografie indiscutabil necesară a sufletului uman, în forma lui mai puțin plăcută simțurilor. Da, Vestul singuratic e o comedie. Sort of… Dar dincolo de umorul ăsta,
  Citeste tot pe cultural21.ro
• „Billy din Aran” şi justa măsură de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Regizorul Cristi Juncu este, fără îndoială, într-o perioadă foarte bună – şi creatoare, şi productivă. În ultimele luni, a lansat la apă un număr impresionant de spectacole bune şi foarte bune. Din categoria celor din urmă fac parte „Artă”, de la Teatrul Bulandra, şi „XXL”, de la Teatrul Act. Au urmat „Omul hazardului”, la Nottara, „Billy din Aran”, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, şi „Helter Skelter”, de Neil LaBute, la Teatrul Municipal din Târgovişte.
  Ultimele două au avut premiera săptămâna trecută, când n-am reuşit să văd decât „Billy din Aran”, de Martin McDonagh, în traducerea semnată de Vlad Massaci (care a montat şi el piesa acum câţiva ani) şi de Cristi Juncu. Spectacol cu care teatrul ploieştean se poate mândri, un spectacol de actorie – căci acesta pare crezul regizorului Juncu sau cel puţin zona care-l interesează cel mai mult – care pariază pe forţa personalităţii artistice şi pe
  Citeste tot pe Yorick
• Infirmitatea oamenilor-insulă de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  În „Billy din Aran“, spectacolul Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti, un tânăr irlandez găseşte forţa să înfrângă o infirmitate reală printr-un vis la fel de real.
  Anul 1934. Coasta de Vest a Irlandei e înecată în linişte. Informaţia e monedă de schimb, iar bârfele trezesc din amorţire sufletele însetate de viaţă.
  Billy Şchiopul devine repede subiectul unei asemenea ştiri, după ce un regizor de la Hollywood vine să facă un film pe o insulă învecinată. În mintea lui Billy încolţeşte o singură idee, care îl poate face să renască sau care îi poate frânge aripile definitiv: să treacă marea şi să joace în film.
  Cu acest nou spectacol al său, Cristi Juncu nu-şi umflă muşchii de regizor (nu că ar fi făcut vreodată paradă cu asta), ci alege să spună povestea în cel mai relaxat mod cu putinţă, viu şi (auto)ironic (Juncu apare într-o fracţiune de secundă de film mut în rolul regizorului, personaj din piesă).
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Ce e mult strică de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  În urmă cu câțiva ani, regizorul Vlad Massaci a realizat la Teatrul “Nottara” un impresionant spectacol cu “Billy din Aran” sub un alt titlu , cu piesa “artistului anglo-irlandez” cum se consideră dramaturgul contemporan Martin McDonagh. La Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, Vlad Massaci participă doar în calitate de traducător al piesei alături de Cristi Juncu, ultimul înfăptuind și regia.
  Piesa este simplist construită, prin relatările mai multor personaje despre viața dintr-o insula izolată de lume, Aran, de pe coasta de vest a Irlandei, folosind pretextul lui Billy, un om cu handicap fizic. O ofertă de senzație pentru un film american, agită locatarii din Aran, mai ales când Billy “șchiopul” reușește la selecția pentru interpreți, iar în final se întoarce totuși, pe insula singuratică. Evocările fiecărui localnic îmbină tragicul cu comicul, și sunt pline de tâlcuri moralizatoare.
  Cristi Juncu, rămâne un regizor
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Billy Şchiopul revitalizează Constanţa teatrală de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Context (istoric, politic şi nu numai)
  Clădirea Teatrului de Stat din Constanţa există de peste 90 de ani. O placă amplasată în foaierul construcţiei de pe Bulevardul Ferdinand vorbeşte despre filantropul local de origine greacă Demostene Tranulis, care a construit şi dotat instituţia de cultură între 1927 şi 1930. După ce, iniţial, a fost sediul Teatrului-Cinematograf Tranulis (primul teatru de limbă română din Dobrogea), construcţia a la cărei inaugurare a participat, printre alţii, Nicolae Iorga a devenit casa Teatrului de Revistă Fantasio.
  Teatrul de Stat din Constanţa a fost înfiinţat în 1951 şi, după mai multe schimbări de nume şi de sediu, a ajuns, în 2004, urmare a contopirii cu Teatrul Fantasio, în clădirea sus-amintită. O mutare contestată de trupa şi conducerea teatrului, care au acuzat, printre altele, trecerea de la impozanta sală de festivităţi a Colegiului Mircea cel Bătrân la cea de doar 270 de locuri gândită de bătrânul
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• „Billy Șchiopul” (Constanța): Viața e infirmă când amarul nu devine sursă de umor de Cristina Enescu sursa: Ziarul Metropolis
  Vlad Massaci a pus în scenă la Constanţa o poveste dulce-amară despre un paradox: cu cât e viaţa mai aspră şi copleşitoare, cu atât oamenii găsesc modalităţi mai simple de a-i face faţă, fie şi prin sarcasm, duritate defensivă sau pasiunea pentru senzaţional.
  Scriitorul și regizorul Martin McDonagh este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi irlandezi contemporani, cu producții nominalizate la mai multe premii Oscar și câștigătoare de premii BAFTA și Golden Globe, precum și autor al aclamatei pelicule câștigătoare de Oscar „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”. Umorul său acid și frust este din aceeași rădăcină ca hazul de necaz al românului, care până și răul ăl mai rău ajunge să îl ia cumva peste picior.
  Povestea din „The Cripple of Inishmaan”, comedia neagră a lui Martin McDonagh pusă în scenă sub titlul „Billy Șchiopul” la Teatrul de Stat din Constanța, se desfășoară în mica și tradiționala comunitate a
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• „Billy Șchiopul“ sau despre gustul dulce-amărui al vieții la o margine de lume de Mirela Stîngă sursa: culturaconstanta.ro
  La început de vară, Teatrul de Stat Constanța a ieșit în fața publicului cu o premieră menită să-l facă să nu uite „gustul“ teatrului de calitate: „Billy Șchiopul“, de Martin McDonagh, un succes pentru echipa Vlad Massaci – regizor și Iuliana Vîlsan – scenograf. Premiera din 1 iunie a fost precedată, cu o zi înainte, de avanpremieră, cea de-a treia reprezentație având loc în ultima zi a săptămânii ce abia s-a încheiat.
  „Billy Șchiopul“ este un melanj de umor, candoare și tandrețe ascuns sub o crustă groasă de cuvinte grosolane și cinice care au rolul de a proteja un „miez“ sensibil, plin de umanitate. De altfel, sub masca durității pe care o poartă aproape toate personajele se ascund sensibilități nebănuite care abia la final se lasă cunoscute.
  Spectacolul are forța pe care i-o imprimă textul lui Martin McDonagh, dar și jocul actorilor, pe care regizorul Vlad Massaci i-a făcut să dea ce au mai bun.
  Insula unde nu se
  Citeste tot pe culturaconstanta.ro
• BILLY ȘCHIOPUL-cea mai recentă premieră a Teatrului Constanța de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Piesa lui Martin McDonagh vorbește despre umanitatea celor care par sălbatici, cruzi și lipsiți de orice empatie, dar care în sinea lor păstrează multă milă, înțelegere și dragoste pentru semeni. Personajul principal, insă, este limbajul. E un text despre cum oamenii simpli, neștiutori în ale corectitudinii politice, folosesc limba ca să exprime ce gândesc, nu ca să ascundă ce gîndesc, spune Vlad Massaci, regizorul spectacolului.
  Billy este schilodul din Inishmaan, cel tratat cu totală lipsă de considerație, ba chiar cu agresivitate de celelalte personaje, dar care, paradoxal, se dovedește, în final, a fi iubit de toți. De fapt, relațiile dintre toate personajele sunt fruste, cu replici dure, fără menajamente. O comunitate de oameni pentru care nu doar că nu există corectitudine politică, dar chiar elementara bună-cuviință este suspendată deseori. Și totuși aceasta este doar aparența, ceea ce ne determină să evaluăm mai atent alternativa din
  Citeste tot pe Cotidianul

Discutii:

propune tema de discutie