Spre Europa, prin Balcani (I) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Multe spectacole pe texte dramatice din zona Balcanilor, teatre din tot spațiul sud-est european, experiențe comune ori de schimbat cu ceilalți, un public generos și dornic de teatru au configurat a treia ediție a festivalului brãilean, unul din cele mai coerent „asamblate” evenimente de gen din România, aș îndrãzni sã spun. S-au jucat la Brãila, în 2008, spectacole din șase țãri balcanice și din Israel – țarã levantinã, așadar „asociatã” ariei noastre –, de diverse anverguri sau putirințe, semnificative, însã, mai toate, pentru evoluția – sincron-europeanã, trebuie sã precizez – a teatrului de aici cu tendința spectacologicã și dramaturgicã extremcontemporanã. Coerența festivalului brãilean, de care voi da seamã în continuare, e meritul selecționerului și directorului de festival Doina Papp, a Teatrului „Maria Filotti” din Brãila – principalul organizator –, reprezentat de o echipã
„logisticã” admirabilã și, în bunã mãsurã – și-mi face realã plãcere sã scriu asta – autoritãților
locale, care și-au asumat festivalul ca pe o marcã localã, sper cã pe termen lung. Oferta a fost pe
mãsura investiției, așa-zicând, cu inerente excepții, evident, pe care le voi semnala ca atare.
Omul-pernã de Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim și producția teatrului-gazdã a deschis seria de spectacole. Dramaturgul irlandez este cunoscut în România, având chiar o anume vogã, prin textele sale în care se dezvãluie un univers liminar, promiscuu, cu sistemul de valori etice țãndãri, o lume perifericã, tenebroasã. Omul-pernã face oarecum figurã aparte în creația sa, prin finețea intrigii, emoția direct-conținutã și edificarea semanticã laborioasã. Temele liminare nu lipsesc din acest text, nici violența, însã ce atrage atenția mai mult este o anume traumã indus-ontologicã. Sintagma „Viața copiazã literatura” este mottoul acestei piese. Katurian este un scriitor de povestiri, cu un frate retardat. Dupã o serie de crime care au loc exact ca în bizarele sale proze scurte, el e anchetat de doi polițiști brutali, într-un univers cu inflexiuni kafkiene. Ce-i leagã pe toți acești oameni este faptul cã au fost abuzați în copilãrie de propriii lor pãrinți. Defularea este diferitã, în schimb. Katurian și-a ucis pãrinții și scrie povestiri cu copii torturați și uciși, fratele lui comite teribilele crime asupra unor copii, exact cum erau descrise în proze, iar unul din polițai, patologicbrutal, practicã tortura ca metodã de purificare interioarã. În universul traumatic al anchetei stranii se insinueazã filonul literaturii, al poveștii, mai ales cea cu omul-pernã, care-i învațã pe copii sã se sinucidã, pentru a nu suferi în viațã. Și, deși povestirile sale sunt teribile, Katurian ar prefera sã-și vadã fratele executat, apoi sã fie ucis la rându-i, doar ca sã salveze povestea. De fapt, însã, el își va ucide, precum omul-pernã, poate, fratele, pentru a-l feri de trauma unei povești cu final de nesuportat, finalul unei narațiuni fãrã final.
Oricât de poetic sunã rezumatul de mai sus, el reproduce exact, cât poate fi reprodus, splendidul text al lui McDonagh, splendid înscenat de Radu Afrim. Splendid înscenat întrucât simplu, ingenios, emoționant, fidel atmosferei piesei, proaspãt și autentic. Deși textul are o anume expozitivitate și e îndeajuns de static pentru a fi greu de manevrat scenic, Afrim a gãsit formula idealã a dinamicii spectaculare. Evoluția celor patru protagoniști se face în centrul scenei, pe o masã-tarabã, destul de înaltã pentru a permite diverse „acrobații” în tonul dispoziției psicho a polițiștilor, deasupra sau dedesubtul sãu. Fundalul este alcãtuit dintr-o structurã alveolar-pãtratã, simplã, în „separeurile” cãreia executã diverse mișcãri, o întreagã coregrafie a senzaþiilor, a „recepției” intrigii, mai mulți adolescenți, agili, grațioși, sculpturalexpresivi. „Nervul” spectacolului e dat și de cele câteva momente de dans, cel de început pe minunatul song al Adei Milea, Degețele, ori de momentul parodic de show TV susținut de Mihaela Trofimov („Bunã seara, Brãila! Bunã seara, Maria Filotti!”). Astfel, deloc strident, întregul capãtã dinamica vizualã necesarã pentru ca spectatorul sã priveascã, concentrat, și sã rezoneze, empatic, la întâmplãrile de pe scenã. Radu Afrim a construit spectacolul cu o echipã de tineri remarcabili prin disponibilitãți. Textul lui McDonagh a fost tradus cu un simț literar și teatral notabil de Miruna Suru, teatrolog de formație clujeanã, care a realizat o transpunere de mare frumusețe stilisticã, surprinzând toate contextele și subtextele lexicale într-un ansamblu fluent și purtãtor de mesaj. Ar merita ca aceastã piesã sã fie publicatã și într-un volum. Cosmin Florea, autorul decorului, Anamaria Pavel, creatoarea costumelor, ca și „figuranții” Septimiu Stoica, Claudiu Urse, Valentin Burlacu, George Crinta, Eliza Turtoi, Georgiana Nedelcu și Cosmin Cosma sunt liceeni, ceea ce nu i-a împiedicat sã lucreze/sã joace absolut profesionist, spre entuziasmul viu al colegilor lor din salã. Cei patru protagoniști din rolurile principale sunt și ei tineri actori sau studenți, deja însã formați, perfect distribuiți în roluri ce pretind finețe, nuanțe, lumini și umbre, pentru cã McDonagh nu are personaje inocente. Eugen Jebeleanu a pus excelent în valoare ambiguitatea vicios-traumatic-culpabilã a personalitãții lui Katurian, scriitorul-criminal, secondat molaticfermecat de Michal (Emilian Oprea), fratele adept al Omului-pernã. De cealaltã parte, Tupolski (Liviu Pintileasa) și Ariel (Alin Florea), au fost cuplul de polițiști la fel de ciudați ca și anchetații, primul exponent al unei implacabile ordini, ce trebuie sã fereascã lumea de primejdia literaturii, al doilea sadic-volatil, capabil de cele mai neașteptate copilãreli, un fel de polițist în joacã, la fel de periculos, însã. Patru roluri bune, patru actori în stare de ele.
Omul-pernã este, trebuie sã recunosc, unul din spectacolele care m-a marcat în primul rând intim, ca spectator, ca om. Un spectacol atât de dens, prin oferta sa textualã, vizualã dar, mai ales,
semanticã, încât îmi doresc deja sã-l revãd, descãrcat de obligații profesionale. Un spectacol din care se rețin replici, situații, scene, interacțiuni, stãri interioare. Ale tale, ca privitor empatic, ca ascultãtor al crudei și totuși irezistibilei povești. E Omul-pernã o poveste emo?, m-am întrebat dupã spectacol. Cred cã, în sensul superior al denaturatului termen, în sensul de experiențã vitalã unicã, catharticã, hipersenzitivã, de avertisment inițiatic, este… Dar e o pãrere de spectator.
Marele teatru de la Baia… (III) de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
O comedie acidã, cu inflexiuni „negre”, un limbaj „tare” și tușe groase, a fost Vestul singuratic de Martin McDonagh (Teatrul 74, Târgu Mureș, regia Cristian Juncu). Piesa lui McDonagh face parte dintr-o serie ce definește dramaturgia extrem-contemporanã din întreaga lume. Aici avem de-a face cu un colț
încremenit parcã în timp dintr-o Irlandã aflatã parcã la capãtul lumii, așa cum liminar este cronotopul și în Portugalia lui Zoltan Egressy, în Nebunia noastrã… a lui Petr Zelenka – ambele jucate și în festivalul „Atelier” – ori într-un one man show canadian, Un village dans la bouche de Fred Pellerin. Contextele pot fi diferite, situațiile dramatice la fel, însã toate aceste texte, alãturi de multe altele nemenționate aici, constituie o terra paralelã, parcã neînregistratã pe hãrțile obișnuite. Deși, fie vorba între noi, între
lumea „realã”, „normalã” și aceastã lume de nedescris și evitat distanța poate fi uneori de o singurã ușã…
Vestul singuratic este povestea dezumanizãrii și reumanizãrii unor oameni demult desprinși de orice cod etic, declasați social și promiscuizați de existența lor fãrã orizont. Doi frați alcoolici, cinici, dezabuzați, din care unul și-a ucis tatãl, ca într-o derizorie parodie oedipianã, un popã și el alcoolic, ce-și deplânge cehovian comunitatea declasatã, o adolescentã agresivã, contrabandistã de alcool, evident, sunt eroii acestei întâmplãri ce frisoneazã tocmai prin umorul sãu. Tot ce e condamnabil uman – de la ura fațã de cel apropiat, șicanele mãrunte care pot duce la deznodãminte cumplite, iubirea transformatã în sordidã acuplare, cinismul gros, limba buruienoasã, viețuirea excesivã, apocalipticã – se vede aici, dincolo de un translucid zid ridicat de privitorul distant fațã de așa ceva se întâmplã
departe.
Piesa lui McDonagh nu e militantã social, ci reportericeascã, mai degrabã. E o narațiune dramaticã al cãrei mesaj subtil și emoționant este dragostea. Acea dragoste pe care toți cei trei bãrbați o poartã contrabandistei Girleen, durã, defeminizatã aparent, dar capabilã de sensibilitate și afecțiune în acest univers al minciunii și ipocriziei. Pragul de jos al mizeriei morale pare sã fi fost atins aici, unde un frate își ucide tatãl, iar celãlalt îl obligã sã-i cedeze legal toatã moștenirea rizibilã, pentru a nu-l turna. Vegheați de preotul cerșetor de alcool, hrãniți de rachiul tinerei contrabandiste, cei doi bãrbați se vor regãsi – aparent doar?, rãmâne ca fiecare privitor sã decidã – ca ființe umane. Moartea preotului și
declarația de dragoste postumã pe care Girleen i-o face acestuia – declarație nu neapãrat pentru un
bãrbat, ci pentru un om cu afect, este declicul acestei „schimbãri la fațã”. Este aceasta însã doar o întâmplare, sau un moment hotãrâtor? Asta nu reiese din trama textului dramatic. Cristian Juncu a mizat perfect pe orizontul „negru” al textului, exhibând foarte bine particularitãțile fiecãrui personaj, de la Coleman (Claudiu Istodor), fratele criminal, colecționar de figurine din plastic, la Valene (Nicu Mihoc), fratele „înlesnit”, ce-și lustruiește posesiv aragazul moștenit, la oscilantul pãrinte Welsh (Theo Marton), în care pâlpâie încã scânteia eticã, ori la dura Girleen (Serenela Mureșan), capabilã de neașteptate pusee de sensibilitate și feminitate.
Vestul singuratic este un spectacol crâncen, cu toate conotațiile proprii, figurate și argotice ale cuvântului. Este lumea descrisã aici de McDonagh atât de departe, pe o coastã îndepãrtatã a Irlandei? Iar dacã nu, câți avem puterea de a privi în ochii injectați de mizerie ai altora? Umanitatea și abjecția nu sunt stãri liminare, care sã se excludã reciproc. În mod straniu, piesa deloc militantã a lui McDonagh provoacã militantismul spectatorului. Mãcar pentru un moment.