regizor caut piesa

Piese de Maxim Gorki

adauga piesa

Afacerea Artamonovilor (Дело Артамоновых)

La doi ani după eliberarea iobagilor în Rusia, Ilya Artamonov sosește ămpreună cu cei doi fii (Pyotr și Nikita) și cu nepotul Alexei pe care l-a adoptat, în orășelul Dromov. A servit ca vechil al unui prinț și a primit de la acesta recomandări foarte bune pentru autoritățile locale. El îl anunță pe primar că dorește să construiască o fabrică de țțesături și că Natalia, fiica primarului trebuie să se căsătorească cu fiul său cel mare.

Amintiri despre Tolstoi, Cehov şi Andreev

Textul surprinde amintiri despre cei trei mari scriitori.

Azilul de noapte

Într-un azil de noapte se adună oameni ratați, cu povești și personalități diferite, dorindu-și doar să supraviețuiască Un nou chiriaș, un bătrân pe nume Luca, vede ieșirea din mizerie a oamenilor prin visele și idealurile pe care le au. El intră în conflict cu Satin, care susține teoria lucidității ca unică formă de supraviețuire. Atmosfera din azil e pestriță, amestec de fapte bune și gesturi fatale cum ar fi sinuciderea.

Bătrânul

Haritonov ne poartă prin temele vinei, trădării, prieteniei, religiei ca mod de salvare a fiinţei. În fond, Bătrânul este judecătorul de care nu putem scăpa oricât de mult am dori să ascundem trecutul, aşa cum Mastacov Ivan Vasilievici a crezut că poate.

Copii soarelui (Дети солнца), 1905

Piesa are acţiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, tratând de fapt evenimentele contemporane.

Douăzecişişase de bărbaţi şi o fată

O piesă de pionierat pentru realismul socialist despre idealurile pierdute. 26 de bărbați lucrează într-un beci, închiși, izolați de cei din jur, facând chifle. Singura lor alinare este Tania, o fată de 16 ani care îi vizitează în fiecare dimineață. Sosește un nou brutar, un soldat care, spre deosebire de ceilalți, este prietenos cu ei și care se laudă cu virilitatea lui față de femei. În cele din urmă o seduce pe Tania.

Foma Gordeev (Фома Гордеев)

Piesa prezintă critic tipuri ale burgheziei printr-o călătorie în străfunzimile vieții unde se află mistere și crime. Acțiunea are în centru pe Tyrtaeus , unul din camarazii din Nizhni Novgorod.

Micii burghezi

Piesa e o oglindă a unor frământări istorice pe toate planurile, proprii începutului de secol al XX-lea când nihilistii şi anarhistii alimentau spiritul revoluţionar.

Oraşelul Okurov (Городок Окуров)

Viața unui mic orășel de provincie cu toate aspectele ei povestită de unul din locuitorii lui.

Scenes from Russian Life (На дне)

It depicted a group of impoverished Russians living in a shelter near the Volga.

Summerfolk (Дачники)

Based in part on the life of the writer Anton Chekhov, it takes place in 1904—the same year that Chekhov died. The play dramatises the Russian bourgeois social class and the changes occurring around them.

Vassa Jeleznova

Vassa Jeleznova este o femeie chinuită care a îndurat multe. A fost măritată de mică cu un bețiv care o umilea și o bătea, iar ea nu a putut să scape de el decât la bătrânețe otrăvindu-l. Deși unica ei motivație sunt copiii, ea se poartă ciudat cu ei, este rece și distantă cu fiicele sale, băiatul ei este pe moarte dar ea nu caută să îl vadă, nepoțelul trăiește undeva ascuns departe de ea. Singurul ei mod de a-și manifesta iubirea este să adune bani pentru copii, să conducă cu mână forte o întreprindere, să ucidă și să falsifice acte.

Viaţa lui of Matvei Kojemiakin (Жизнь Матвея Кожемякина)

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Maxim Gorki 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Maxim Gorki

• Elogiul maternitatii eroice de Doina Papp sursa: Observator Cultural
  Compromis printr-o prea lunga intrebuintare propagandistica, teatrul lui Maxim Gorki ramine totusi, pentru cei care nu se lasa influentati de argumente conjuncturale, un mare reper clasic. Piesele sale, constructii realiste solide in care nu doar viziunea proletara biruie, se dovedesc, la o atenta lectura, fine si adinci analize ale unor traiectorii umane, pe care vremurile framintate in care autorul a trait le incarca si mai mult cu sens. Din aceste motive, ele apartin zonei exemplare a capodoperelor, adica marelui repertoriu, innobilind afisul oricarui teatru.
  Vassa Jeleznova are, prin istoria ei particulara, o valoare in plus. A cunoscut doua variante de text, una in 1910, inaintea revolutiei, si alta in 1935, in vremea lui Stalin, cind Gorki isi schimbase politica, trecind la condamnarea fatisa a mosierimii, a carei reprezentanta devine Vassa.
  Alice Barb, artista inteligenta si cultivata, scoate acest adevar istoriografic la lumina pentru a produce o exemplara rasturnare de
  Citeste tot pe Observator Cultural
• INFO teatral de Cristina Rusiecki sursa: Observator Cultural
  Anul a inceput, pentru Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti, cu spectacolul Vassa Jeleznova dupa Maxim Gorki, in versiunea scenica a lui Alice Barb. Regizoarea a ales prima varianta a piesei, cea din 1910, pentru ca i s-a parut „mai umana“. Alice Barb opteaza pentru un spectacol construit intr-o maniera traditionala, dar de buna calitate. Miza sta in dramatism si in tensiunea aproape exploziva din relatiile dintre personaje, in aceasta drama de familie. Alice Barb, prin decantari succesive, curata spectacolul de orice „balast“ care sa atenueze dramatismul, pina ce in spatele fiecarui moment se citeste, in primul rind, incrincenarea. Centrul de interes in derularea spectacolului este, cum spune chiar Alice Barb, „razboiul perpetuu dintre femei si barbati, dintre parinti si copii, in care nu exista cale de mijloc. Vassa trebuie sa supravietuiasca intr-o lume in care oamenii sint mai rai decit fiarele si cei slabi trebuie sacrificati in favoarea celor puternici“.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Clasicii actuali de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  In ziua de azi, pentru aproape orice director de teatru din Romania, textul clasic a devenit, in egala masura, un ideal cumva utopic si o sperietoare foarte concreta: ai vrea sa-l joci (pentru ca publicul il cere, pentru ca - hm - criticii il lauda "din pornire", pentru ca actorii il respecta) si stii, in acelasi timp, ca regizorii iau mai mult la o piesa clasica decat la una moderna, ca nu ai "acasa" actori pentru toate rolurile, ca - hm - criticii sunt mai exigenti la un clasic decat la un contemporan, ca, in fine, nu-i deloc sigur ca tinerilor o sa le placa.
  ...Si, cum tinerii constituie majoritatea zdrobitoare - inclusiv la propriu, uneori - a celor ce viziteaza salile de spectacol, nu e bine sa-i dezamagesti. Iar despre critici (de orice varsta), ce sa mai vorbim? Asa incat, spre a impaca toate caprele cu toate verzele, atunci cand se incumeta, totusi, sa monteze un clasic, primul lucru la care se gandeste directorul de teatru este cum sa-l modernizeze cat mai temeinic pe
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Azilul cu spectatori de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  De la începutul stagiunii curente, în septembrie 2008, Teatrul Metropolis a găzduit mai multe premiere: Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Ajutorul (Imnul) de György Schwajda, Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig, Hamlet de William Shakespeare, Cum m-am lăsat, după romanul Cum m-am lăsat de gândit de Hannes Stein, Pijamale de Mawby Green şi Ed Feilbert. Acestor 6 noi producţii li se alătură un număr de alte 12, unele dintre ele cu premierele în stagiunile trecute, altele revival-uri ale altor spectacole jucate cu ani în urmă în alte teatre, cum este cazul spectacolului Zaruri şi cărţi de Sam Henry Kass, jucat ani la rând la Teatrul LUNI de la Green Hours sau Podu’ (după Podul sinucigaşilor de Paul Ioachim) şi care multă vreme a figurat în programul Sălii Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Acestui portofoliu de 17 spectacole i s-a mai adăugat unul: Azilul de noapte de Maxim Gorki, care a avut premiera la sfârşitul lunii
  Citeste tot pe Revista 22
• Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (I) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avand nevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplu machiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hrani personajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi si mucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorba despre o forma de alergie. O alergie grava, provocata probabil de praful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii inca mai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil stari lacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un nou drum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consuma energiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairist de interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca se sprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.
  Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi exista unul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in doua spectacole recente ce pot fi incluse
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Cronică: Azilul de noapte de Cristiana Gavrilă sursa: TimeOut
  Unul dintre cele mai montate texte ale dramaturgiei ruse, “Azilul de noapte” oferă roluri bune actorilor şi de aceea reuşita spectacolului ţine în mare măsura de distribuţie aleasă.
  Iar Mircea Marin, regizorul spectacolului de la Metropolis, a intuit doar o parte dintre actori (Ştefan Radof impresionant în Luca, Gavril Pătru introvertit şi tensionat în Vaska, Mircea Rusu în rolul beţivului metafizic Satin, Claudia Negroiu în muribunda Ana, Ioana Anastasia Anton în Nataşa, Alexandru Bindea în Bubnov, cojocarul). Însă o altă parte nu a reuşit să-şi construiască decât schema unor viitoare personaje. Distribuţia nu îşi sincronizează modul de joc, iar diferenţele de stil dăunează ritmului spectacolului.
  Probabil că după mai multe reprezentaţii, aceste diferenţe vor fi estompate. Altfel, regizorul a adaptat textul, fiind atent la detalii şi nuanţe, evidenţiind în reprezentaţie importanţa replicii. Şi în final calitatea reprezentaţiei
  Citeste tot pe TimeOut
• Absența viziunii de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Spectacologia româneascã se poate mândri cu câteva bune și foarte bune spectacole cu piesa Azilul de noapte, una dintre cele mai importante scrieri ale lui Maxim Gorki. O montare din anii’ 50 de la Teatrul Național din București, o alta, exemplarã, o veritabilã piatrã de hotar în arta spectacolului teatral românesc, înfãptuitã în 1975 de marele Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cea datoratã lui Dan Alecsandrescu realizatã la Teatrul Național din Craiova au adus fiecare cuantumul
  lor de noutate și orice istorie a artei teatrale românești din perioada 1945-1989 e obligatã sã le menționeze la loc de frunte. Piesa aceasta, scrisã de Maxim Gorki în 1902 (deci înainte ca Rusia sã cadã pradã puterii sovietelor și înainte ca dramaturgul sã aibã cu aceasta raporturi dintre cele mai complicate, uneori de-a dreptul greu de deslușit), a fost montatã pe meleaguri românești cu o oarecare frecvențã și din 1990 încoace,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Evenimente la Metropolis de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Deşi se aude încă din vară de spectacolul cu Azilul de noapte de Maxim Gorki la Teatrul Metropolis, abia la începutul lui noiembrie s-a produs „premiera oficială”. Spectacolul semnat de Mircea Marin este emoţionant şi vom încerca să explicăm de ce. În primul rând, pentru că regizorul reuşeşte să se întâlnească în punctul optim cu autorul, ceea ce alţii refuză din capul locului. Dacă Azilul… era pus în scenă de Alexander Hausvater, Andrei Zoldak sau, mai nou, Mihai Măniuţiu (vezi Moartea lui Danton ,de Georg Büchner) şi Radu Afrim - personajul Luca era Dalai Lama în luptă cu China comunistă, iar Vaska Pepel - Al Capone sau Che Guevara, la Mircea Marin nu merg lucrurile chiar aşa de simplu. El este un analist al textului de o rigoare şi o mobilitate care nu au alt scop decât intensificarea situaţiei literare. A unui text şi aşa intens, scris în stilul pasional slav, cu atât mai greu de intensificat. Pivniţa mizerabilă a lui Gorki
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Luna noiembrie, luna premierelor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  “AZILUL DE NOAPTE” de Maxim Gorki este o alegere repertorială meritorie, ce readuce la rampă una din piesele de valoare ale patrimoniului cultural. Destinele dramatice ale unor oameni decăzuţi din diverse motive sunt prezentate în conflicte extreme, ofertante pentru cei cinsprezece actori cărora le revin personaje solid construite. “Adaptarea scenică” a regizorului Mircea Marin reduce însă, piesa la lungi monologuri ce ar motiva faptele personajelor, iar conflictele sunt astfel marginalizate. Prin această “adaptare” este afectată şi structura, psihologia personajelor. Ilustrarea teatrală a piesei e simplistă, prăfuită ca mijloace. Scenografia concepută de Ştefania Cenean, creator apreciat în domeniu, de astădată dă o imagine banală spectacolului. Decorul nepersonalizat prin nimic, cu câteva paturi suprapuse, costumele lipsite de accente în raport cu tipologia personajelor, nu susţin atmosfera solocitată de scriere. Viziunea regizorală
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (I) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avand nevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplu machiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hrani personajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi si mucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorba despre o forma de alergie.
  O alergie grava, provocata probabil de praful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii inca mai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil stari lacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un nou drum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consuma energiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairist de interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca se sprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.
  Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi exista unul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in doua spectacole recente ce pot fi
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Spectacolul de teatru „Squat” de Nicoleta Munteanu sursa: Iașul Universitar
  SQUAT aduce în contemporaneitate “Azilul de noapte” al lui Maxim Gorki, text ce a cunoscut de-a lungul timpului montări răsunătoare în toată lumea. Acţiunea se desfăşoară într-un squat în care personajele, tineri răzvrătiţi şi distruși prea devreme de mediul familial, social, de sistem, fără speranţa de a fi vreodată fericiţi, construiesc o comunitate underground, în care destinele individuale par a se contopi, după nişte reguli foarte bine stabilite, într-un destin colectiv, pentru a putea rezista în timp. Acești tineri marginali, ce pot fi consideraţi foarte uşor drojdia societăţii, despre care nimeni nu vrea să afle nimic, de parcă s-ar contamina de boli incurabile, sunt oameni cu poveştile lor, cu personalitate şi demnitate, care respectă propria ierarhie morală, care se consolează unii pe alţii şi care sunt capabili de fapte bune, dar anonime, dovadă că decadenţa nu poate distruge tot ce e uman în ei.
  SQUAT este un comentariu în
  Citeste tot pe Iașul Universitar
• Cronica de teatru: Azilul din squat de Calin Ciobotari sursa: Flacara Iasului
  Cronica de teatru: Azilul din squat
  Autor: Calin Ciobotari
  Data publicarii: 04/04/2011
  
  Recunosc, cand am auzit ca Octavian Jighirgiu isi da examenul de regie cu "Azilul de noapte" avand in distributie studenti, am tresarit parca apasat de o indoiala. Piesa extrem de dificila, cu roluri ce pretind actori de forta si, mai ales, cu un labirint relational care, daca nu e stapanit impecabil din punct de vedere regizoral, poate parafa esecul respectivei montari.
  
  Peste toate s-a adaugat si faptul ca spectacolul se juca in Baia Turceasca, o cladire aflata in degradare, amenajata de Compania Fapt in vederea derularii unor evenimente teatrale. Asadar un „squat", a carui dispunere arhitecturala ofera deopotriva multiple posibilitati de organizare a spatiului, dar si disconfortul publicului si actorilor, scosi din conventiile presupuse de teatrul clasic. Pe de alta parte, indoielile imi erau diluate de increderea in simtul teatral al lui Octavian Jighirgiu, cunoscut in special ca actor,
  Citeste tot pe Flacara Iasului
• Realităţi şi premoniţii de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Atât prima cât şi cea de-a doua parte a spectacolul cu piesa Din adâncuri (La fund sau, cum sună titlul împământenit în spectacologia românească Azilul de noapte) încep cu câte un prolog-monolog rostit cu cortina pe jumătate trasă.
  Ridicată doar atât cât să ne permită să vedem numai picioarele celor ce îşi duc zilele şi cărora viaţa a ajuns să li se pară prea lungă în spaţiul “afacerii hoteliere” a lui Mihail Kostîlov, afacere administrată dur, cu mână forte de el, dar mai cu seamă de soţia lui, Vasilisa. Ambele monologuri sunt rostite de un personaj cu ochelari, costumat în iepuraş. Ni se vorbeşte mai întâi despre existenţa unei posibile ţări a dreptăţii, mai încolo despre naşterea unei credinţe noi. O credinţă care, în 1902, atunci când Maxim Gorki a scris piesa (deci înainte ca Rusia să devină ţara sovietelor, dar şi înainte ca dramaturgul să întreţină raporturi extrem de complicate, uneori de-a dreptul greu de
  Citeste tot pe Adevărul
• „Trebuie să fie pe lume o ţară a dreptăţii…” de Maria Zărnescu sursa: Yorick
  Iepurele alb “din adâncuri” n-are ceas, ci doar inima rănită. Nu vine din Ţara Minunilor, ci pribegeşte în căutarea unei credinţe noi şi a unei utopice Ţări a Dreptăţii. Timid, ochelarist, fără vârstă, Iepurele alb e misterios, incognoscibil şi innacesibil. Ciudat, însă, căci pare prietenos şi familiar omului de pe acest pământ. Să fie oare un intermediar între lumea noastră şi cea de dincolo, bătrân luntraş însoţitor al sufletelor celor morţi? Sau doar un consolator de profesie, precum Luka, cel mai nou chiriaş al “azilului de noapte”?
  Monologul parabolă al pribeagului Luka (figurat ca Iepure alb), rostit în faţa cortinei pe jumătate ridicate, deschide spectacolul “Din adâncuri” al Companiei “Tompa Miklós” – Teatrul Naţional Târgu Mureş, în regia lui Attila Keresztes. După una din cele mai cunoscute piese ale lui Maxim Gorki, “La fund” (titlu tradus în româneşte prin “Azilul de noapte”), evocând “scene din
  Citeste tot pe Yorick
• Rîsu’ și plînsu’ – Molière și Gorki de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Omul e, aproape prin definiție, supus prejudecăților în viață – iar prejudecățile teatrale (deși au tendința naturală de a se lăsa confirmate) sînt cele mai păcătoase. Și pentru că am o astfel de prejudecată despre relația (neglorioasă) dintre comediile clasice și scena românească, nu cred că m-aș fi repezit să văd o montare cu Școala nevestelor, fie ea în regia lui Cristi Juncu – și aș fi ratat o mega-super-minunată experiență de spectator. Ba chiar și cu substrat profund instructiv și critic social, căci castigat ridendo mores...
  Din adîncuri
  Aproape în același timp, Compania „Tompa Miklos“ a avut, la rîndu-i, o premieră – cu Din adîncuri (de obicei, jucată în România sub titlul Azilul de noapte) de Maxim Gorki, în regia lui Attila Keresztes, noul director artistic al trupei maghiare de la Mureș. O versiune care transformă metaforic adăpostul lui Mihail Kostîlov (Attila Gáspárik) și al viforoasei lui soții Vasilisa
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Azilul Din adâncuri de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
  "În teatru, orice formă odată născută e pieritoare, fiecare formă trebuie să fie concepută din nou, şi noua concepere va purta semnele influenţelor din jur. În acest sens, teatrul e relativitate." (Peter Brook, Spaţiul gol, traducere de Marian Popescu)
  Din adîncuri, în versiunea regizorului Keresztes Attila, este o reabordare a Azilului de noapte al lui Gorki, aplicînd asupra textului o grilă de lectură diferită (asumat transgresivă, de la spaţiul de joc şi pînă la unele opţiuni la nivel vizual), capabilă să răstoarne orizontul de aşteptare al unui public format într-o anume direcţie, în general lipsită de riscuri. Azilul unde se strîng perdanţii (oameni cu vieţile răsturnate care au avut cîndva o cu totul altă condiţie sau poziţie socială) este, cel puţin în primă fază, o remodelare a lumii răsturnate în care călăuza este un iepure alb, similar cu cel din Alice în Ţara Minunilor. Încă de la intrarea în teatru, iepurele e acolo
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Adâncuri de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Piesa scrisă în 1902 de Maksim Gorki s-a jucat cel mai frecvent în România sub titlul Azilul de noapte. A prilejuit câteva spectacole antologice. Două dintre ele montate, în momente diferite, în epoca de glorie a Bulandrei de marele Liviu Ciulei.
  Acestora alăturându-li-se cel de la Naţionalul din Craiova pus în scenă de Dan Alexandrescu, cel cu marile vedete ale ţării (Beligan, Dinică, Marin Moraru, Draga Olteanu) montat la TNB de Ion Cojar. Plus încă foarte multe altele, mai funcţionăreşti, poate chiar mai teziste (în spiritul şi imitaţia compromisurilor cu comunismul ale lui Gorki), ori mai împlinite. Pentru excelentul, copleşitorul spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, regizorul Yuryi Kordosnskyi a preferat titlul La fund. De menţionat că piesa mai este cunoscută şi sub titlul În adâncuri. Alegerea titlului are aici, fără doar şi poate, semnificaţia ei. Şi nu e vorba doar despre o semnificaţie imediată, caracterizantă,
  Citeste tot pe Adevărul
• Întunericul de afară şi lumina dinăuntru de Anca Mureșan sursa: Agenda LiterNet
  În Cluj, odată cu venirea toamnei vremea devine destul de neprietenoasă. Ai senzaţia că locuieşti într-un soi de căldare situată între dealuri, unde lumina pătrunde tot mai timid pe măsură ce zilele devin tot mai scurte. Cel mai greu de tolerat este ceaţa, care dă bătăi de cap nu doar celor meteosensibili. E bine-cunoscut faptul că nu e idee bună să îţi planifici vreo călătorie de pe aeroportul din Cluj în luna noiembrie. Acum câţiva ani mi s-a întâmplat să ajung cu 24 de ore întârziere la destinaţie pentru că, din cauza ceţii, niciun avion nu îndrăznea să se ridice de la sol. Aşa că am trecut Carpaţii într-o maşină şi am zburat de la Bucureşti. Din Cluj nu era chip. Ceaţa nu se dă dusă cu una, cu două, se instalează cu obstinaţie cam până prin martie. În zilele în care soarele reuşeşte să câştige totuşi bătălia, te simţi în al nouălea cer.
  Iarna lui 2017 nu face excepţie: gri, ceaţă, frig, tot arsenalul unui decor
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Fericire în Iad de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Dintre toate scrierile lui Gorki, În adâncuri este opera cea mai inspirată, cea mai contradictorie, cea mai frumoasă, relevantă pentru zilele noastre. O piesă cu implicaţii sociale, politice sau culturale actuale, ele există din belşug: singurătatea individului, a unei comunităţi, singurătatea unei naţiuni şi a unei ţări, precum şi confruntarea constantă dintre individualitate şi necesitatea de a face parte din societate”. Sunt cuvintele cu care regizorul Yuri Kordonsky își justifică alegerea de a pune în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj spectacolul „În adâncuri”, după piesa mai cunoscută cu titlul „Azilul de noapte”. Stranie combinația de Kordonsky și trupa, celebra trupă, a Teatrului Maghiar din Cluj… Iar rezultatul – aș risca să spun cehovian… la care contribuie din plin decorul lui Dragoș Buhagiar. Care alege formula de studio, în care spectatorii sunt pe scenă, aproape, extrem de aproape de lumea absurd de vie și
  Citeste tot pe Yorick
• „În adâncuri” se ascunde marele spectacol de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Trăim tot mai repede, mai smart, mai eficient. Suntem inventivi, creativi, gândim out-of-the-box şi găsim cu uşurinţă 5 noi întrebuinţări care ne pot salva viaţa pentru banala scobitoare. Iar dacă nu avem suficientă fantezie, ne ajută Internetul şi cu asta. Şi tot aşa, printre degete mari ridicate în sus şi degete mijlocii arătate în traficul devenit monolit compact, uităm puţin câte puţin, zi de zi, să mai simţim. Suntem imuni. Vaccinul anti-sentimente îşi face efectul tăcut, fără campanii de promovare şi fără doamne lamentate care să ne prezinte cool-ish efectele lui nocive. Dar le simţim la un moment dat. Odată şi-odată simţim că nu mai prea simţim nimic. Nu mai suntem empatici, ci ne căznim să fim simpatici citind glume postate de alţii în locul nostru. Nu mai suntem romantici, ci sceptici şi trimitem, convenţional, citate gândite de alţii în locul nostru pe post de felicitare aniversară. Avem, însă, o nostalgie,
  Citeste tot pe Yorick
• Bătrânul de Marina Roman sursa: Time Out
  Chiar mi-era dor să văd un spectacol cinstit. Pus pentru actori, pus pentru spectatori. Eliberat de narcisisme de toate felurile. Cu text, decor şi replici neurlate, inteligibile. Fără pretenţii de capodoperă. Şi l-am văzut.
  Actriţa Catrinel Dumitrescu mărturiseşte că “din prietenie şi din încredere”, directorul Mircea Diaconu a fost de acord ca ea să monteze “Bătrânul”, piesa scrisă de Gorki în 1919. “O distribuţie care cuprinde actori consacraţi, dar şi studenţi de la Hyperion, aproape câte unul din fiecare generaţie. Între cei mici şi talentaţi se profilează silueta unei actriţe de forţă, în acelaşi timp sensibilă şi lucidă. Mihaela Subţirică face din Marina un câine ager, şi devotat, şi viclean, şi blând, şi rău. Pentru ca în spatele măştii să se nască Femeia. Profesorii ei, Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu, i-au intuit potenţialul şi acum girează pentru succesul ei.
  “Bătrânul” nu face parte din artileria
  Citeste tot pe Time Out
• Sinuciderea unei intenţii bune de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  În comunicatul teatrului ni se "servea" un citat din regizoarea Catrinel Dumitrescu, de fapt un eseu cu accente halucinante pe teme insuportabil de grave: universul, lumea, vina, Dumnezeu, despre tot şi nimic. E clar că regizoarea şi-a propus multe. Poate asta a fost şi una din erorile majore ale spectacolului.
  Un om a fost acuzat pe nedrept de crimă şi trimis la ocnă. A fugit de acolo şi a trăit răscumpărându-şi greşelile, spălându-şi păcatele, ajutându-i pe ceilalţi, devenind un prosper negustor. Până într-o zi când destinul îl ajunge din urmă şi ia chipul unui bătrân, fost coleg de ocnă, ce vrea să se răzbune pe lume. Negustorul nostru, copleşit de implacabil, se sinucide.
  Tot acest "fel principal" primeşte o "garnitură". Un grup de tineri - destul de neclar, de altfel - cerşetori, orfani, nefericiţi, creştini pravoslavnici se agită, cântă, se sărută între ei, filosofează pe tema iubirii, a morţii, a rostului vieţii.
  Citeste tot pe Port.ro
• Intentii generoase cu rezultat discutabil de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  In cautarea unor solutii pentru imbogatirea ofertei repertoriale, Teatrul "Nottara" a optat pentru un spectacol in care personalitati ale teatrului, ce sunt si profesori la Universitatea "Hyperion",
  au intins o mana cu generozitate absolventilor Facultatii de teatru pentru alcatuirea distributiei la "Batranul" de Maxim Gorki. Rezultatul este insa, discutabil.
  Un nou argument pentru criza regiei ce afecteaza viata teatrala, ramane si initiativa multor actori de a monta spectacole ca regizori. Catrinel Dumitrescu este insa, un caz special. Fiind profesoara la "Hyperion" alaturi de Emil Hossu, propune Teatrului "Nottara" unde este actrita, un proiect cu "Batranul" de Maxim Gorki, a carui regie se fereste sa o semneze fatis. Scopul principal al proiectului este unul pedagogic, demn de toata admiratia, acela de a oferi absolventilor sai prilejul confruntarii cu publicul intr-un teatru stimat fiind distribuiti in piesa lui Gorki. Distributia reuneste cinci actori ai Teatrului "Nottara" si
  Citeste tot pe România Liberă
• Lecţie de teatru TV de Doina Papp sursa: Adevărul
  După un obicei recent binevenit, în ziua de luni, relaşul de altădată al teatrelor, are loc şi reprogramarea unor montări din arhiva Teatrului de Televiziune, unele dintre ele cu adevărat de aur.
  E şi cazul spectacolului cu piesa Micii burghezi de Maxim Gorki realizat în 1973 de regizoarea Sorana Coromă cu o distribuţie memorabilă ca de altfel întregul afiş al producţiei pe care-l citez din memorie, fiindcă acel comunicat de presă util, dar incomplet, îi omite pe mulţi dintre realizatori, mai ales oameni de televiziune. Deci scenografie: Mircea Rî binski- Doina Levintza, imagine – montaj: Edwiga Adelman, Marga Niţă, redactor:Ioana Prodan….. Multe se pot spune despre această pagină de teatru tv absolut antologică, realizată într-un timp când televiziunea îşi perfecţiona mijloacele nu doar în genuri jurnalistice, ci şi în specii artistice create anume, cum şi acest gen de teatru, supranumit teleplay. Până a formula unele aprecieri privind
  Citeste tot pe Adevărul

Discutii:

propune tema de discutie