regizor caut piesa

Piese de Mihaela Michailov

adauga piesa

Balul

Scenariu dramatic de Radu Alexandru Nica şi Mihaela Michailov, după o idee Theatre de Compagnol. România trecută şi România prezentă se întâlnesc la intersecţia gesturilor care au asfaltat istoria. Balul este spectacolul României turnate în corpul mare - istoria colectivă - şi corpul mic – individual. Istoria e cinică, o macromişcare concertată, împărţită în micromişcări ale destinului. Balul începe când gestul detonează istoria. Mult după ce cuvintele mari s-au spus. (Mihaela Michailov)

Capete înfierbîntate

Șapte monologuri care conţin şapte puncte de vedere diferite, de cele mai multe ori contradictorii, despre 13-15 iunie 1990 încearcă, prin însumare, să arate ADEVĂRUL despre aceste evenimente care au marcat societatea românească.

Complexul Romania

Suntem un popor mic cu o cultură mică şi cu un complex mic. Complexul România. România, ţara în care călăii devin vedete TV, în care victimele dispar în tăcere, de unde pionierii pleacă în Canada să lucreze la o spălătorie auto. O ţară de "basm", nici măcar horror căci nouă nu ne reuşeşte nimic la superlativ. Trăim călduţ şi visăm mediocru. - Oana Stoica

Copii răi

Pornind de la un caz de violenţă în şcoală, când o fată de 11 ani e legată şi bătută de câţiva colegi în sala de clasă, piesa analizează problematica relaţiei copil-părinte-profesor. În urma divorțului fata este crescută doar de mamă și privește școala cu superficialitate (chiulește, nu-și face temele sau le face în autobuz, vrea să fie liberă etc.) fiind la rândul ei abordată cu superficialitate de profesori care o înţeleg prea puţin şi nici n-au răbdare să afle de ce eleva este comodă şi mediocră.

Cum traversează Barbie criza mondială

Şapte paşi către împlinirea personală. Succesul în zece trepte. Cum traversează Barbie criza mondială este o piesă despre nişte oameni care vroiau să fie liberi şi care au constatat că nu mai e chiar atît de uşor. De teamă să nu să nu se transforme în fiinţe cu suflet de plastic, împreună, din visele şi din spaimele lor, au creat un spaţiu, o lume din cuvinte şi imagini. O piesă despre libertate. Şi despre lipsa ei.

Faceţi loc

Textul este o înşiruire de monologuri ale unor personaje diverse: o femeie revoltată că nu se acordă atenţia cuvenită dezvoltării spaţiilor verzi şi protecţiei animalelor, o alta ce a deţinut o proprietate care i-a fost naţionalizată, un chiriaş al unei case naţionalizate ca recompensă pentru meritele sale de “tovarăş”, un alt chiriaş, de origine rromă, aflat la necaz, un cuplu de tineri ce îşi caută o locuinţă, un politician aflat în campanie electorală.

Google ţara mea

O serie de istorioare personale, care fac referiri la evenimente politice și sociale actuale, la unele scandaluri de presă cu tentă de discriminare.

Interzis sub 18 ani

Edi are 40 de ani, o fiică de 17 ani, Lulu și o iubită tot de 17 ani, Mona. Amândouă vor să se mute azi la el. Toţi trei într-o garsonieră. Cu două puştoaice care au nevoie de atenţie exclusivă non stop. Care s-au săturat de reguli trase la xerox. Şi de părinţi absenţi. Cât sunt de conectaţi, de fapt, părinţii la vieţile copiilor lor, cât de mult îi lasă să facă propriile lor alegeri? Câte din regulile pe care le impun le respectă ei înşişi și cât de pe bune iau responsabilitatea de părinte?

Mi-e frica

Text despre spaimele şi anxietăţile nevricoasei societăţi contemporane, care-şi varsă temerile şi frustrările pe la fel de anxiosul aproape.

TV for Dummies

O mamă singură atât de preocupată de serviciu încât își neglijează fetița, o casnică, a cărei viață înseamnă urmărirea programelor TV, un tânăr racolat pentru a răpi copii care ajung apoi în rețele de trafic internațional – personaje care încearcă să ne ajute să răspundemla întrebări importante: Care este dinamica între public şi televiziune – cine afectează pe cine? Cine conduce? Cine manipulează? Ce e mai important: informaţia sau impactul?

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Mihaela Michailov 

editeaza

• 1
• 2

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Mihaela Michailov

• Am cravata mea, sunt pionier! de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul.ro
  Textul scris de criticul de teatru Mihaela Michailov a câştigat anul trecut Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului. Drumul de la pagină la spectacol s-a făcut cu ajutorul regizoarei Alexandra Badea, o tânără creatoare de teatru care face o navetă culturală pe ruta Bucureşti-Paris. Montarea readuce la viaţă fantome pe care unii dintre români le vor îngropate cât mai adânc.
  
  Aceştia fac parte, după cum spune autoarea piesei, dintre cei care suferă de „Alzheimer autoprovocat“. Ei n-au fost niciodată membri de partid sau, poate, cine ştie, au mers cu disidenţa până acolo încât au refuzat şi cravata de pionier.
  
  După ’90, România a devenit o imensă spălătorie. Reţeta e simplă: intri în revoluţie securist şi criminal şi ieşi din „maşina de spălat“ lider de opinie, arbitru al moralei, profet al noii ordini liber să „predici“ pe la toate talk show-urile.
  
  Comunismul e văzut în „Complexul România“
  Citeste tot pe Cotidianul.ro
• Priveşte înapoi cu detaşare - Complexul România de Oana Stoica sursa: Liternet.ro
  Au trecut 18 ani de la Revoluţie sau ce-o fi fost atunci. Încă nu ştim adevărul despre decembrie '89, dosarele Securităţii ies prea greu la lumină, multe au fost distruse. Comunismul ne-a schimbat. Pe fiecare dintre noi care am avut ghinionul să trăim în acel regim un timp suficient cât să îl conştientizăm şi am avut şi norocul de a-i supravieţui. Ne dăm seama sau nu, avem automatisme în gândire, gesturi - reflex, teamă, conformism. Unii refuză să îşi aducă aminte, alţii refuză să uite. Comunismul ni s-a lipit de piele chiar dacă ne dăm acum mari democraţi. Nu opţiunea politică ne defineşte, ci instinctul fricii care ne-a fost inoculat pe vremea răposatului. "E în mine, e în tine, e în blocuri şi uzine, azi îl poartă fiecare, Ceauşescu-n veci nu moare", cânta Ada Milea. Comunismul ne bântuie fără să ne dăm seama, ne complexează în acelaşi mod pervers în care o face sărăcia. E o boală. Nu cred că ne vom putea extirpa comunismul
  Citeste tot pe Liternet.ro
• Jurnal istoric ilustrat de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Spectacolul lanseaza provocarea de a privi atent si judeca astazi timpul epocii de trista amintire, al "epocii de aur Ceausescu", si chiar pe cel prezent. Propunerea poate interesa atat pe cei care au trait acele vremuri, dar mai ales pe tineri carora li se ofera "o lectie" de istorie mai atractiva decat cea din manualele scolare anoste.
  Teatrul National "I.L. Caragiale" dezvolta de doi ani un proiect necesar, "Procesul comunismului" fara judecatori; incearca cu ajutorul dramaturgiei noastre o introspectie in trecutul nu
  foarte indepartat care, din pacate, mai are si astazi ramasite active. A prezentat, mai intai, "Comedie rosie" de Constantin Turturica, in regia inspirata a lui Alexandru Tocilescu. Spectacolul a avut si are succes, onorand repertoriul Nationalului bucurestean. A urmat "Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali" de Matei Visniec, in regia lui Florin Fatulescu, un spectacol controversat cu un text sofisticat in stilul absurd, dificil de acceptat de
  Citeste tot pe România Liberă
• Memoria altora de Magdalena Boiangiu sursa: Adevărul
  Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de cercetare şi creaţie teatrală "Ion Sava" atacă tema comunismului românesc, acum, în 2008, şi mai greu de biruit decât atunci, în 1989.
  Complexul România de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea, un spectacol jucat în mijlocul publicului şi care ar vrea să rămână în inima lui.
  Cel mai bun moment al spectacolului este cel realizat de actriţa Raluca Zamfirescu, când în rolul bunicii se desparte de nepotul ei: dezamăgit de consecinţele Revoluţiei din `89, el e decis să plece la Toronto. Prăpăstii adânci se cască între ceea ce simte, ceea ce gândeşte şi ceea ce poate spune bunica: persistă încă frica, clişeele vin de la sine, iubirea şi grija îşi caută cuvintele, ar vrea să-l convingă să nu plece, dar dacă acolo unde se duce e fericirea?
  Toate acestea se bulucesc în discursul când repezit, când imperativ, când liric-împăcat al bătrânei care a suferit prea mult pentru ca să mai
  Citeste tot pe Adevărul
• Uciderea lui Gonzago de Magdalena Boiangiu sursa: Ziarul de duminică
  Deslusirea relatiilor dintre prezentul postcomunist si trecutul comunist a devenit o tema salcie, nu in ultimul rand pentru ca ceea ce putea fi un nou inceput - declaratia din parlament a presedintelui cu privire la caracterul criminal al regimului - s-a aliniat in coada plutonului. In numele suferintei, interesate de aceasta tema sunt victimele care au supravietuit si carora le raspund cu aroganta si nesimtire cei ce au fost atunci si sunt si acum in prim-planul vietii publice.
  Pentru generatiile noi, comunismul este un capitol de istorie despre care nu inveti prea multe la scoala, iar ceea ce afli din afara scolii este atat de incalcit incat nici nu merita sa-ti bati capul.
  Adevarul despre acea perioada este mereu ocultat in special din cauza celor care nu pot desparti ideile de persoane, iar in absenta adevarului e foarte dificil de adoptat o atitudine, de orice fel ar fi ea.
  Nici cercetarea istorica, nici literatura, nici teatrul nu vor putea limpezi ceea ce nu se straduiesc
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Tu ce prejudecăţi ai despre comunism? de Silvia Năstasie sursa: Ziarul de duminică
  Revoluţia din '89 mi-a spulberat unul dintre cele mai dragi visuri, acela de a deveni şoim al Patriei. Fără nici un fel de avertisment, m-a îndepărtat de prietenii alături de care îmi treceam timpul, atunci când adulţii, în grupuri disciplinate, îşi aşteptau rândul la carne, lapte sau ouă, m-a făcut să fiu nostalgică după lanterna de acasă, ce nu avea aproape niciodată baterii, astfel încât, atunci când se lua lumina, rămâneam într-o beznă fără de somn, fiind nevoiţi să umplem întunericul cu multe cuvinte pline de căldură, pentru că nici de aceasta din urmă nu prea aveam parte. Când m-am maturizat, am înţeles şi adevărurile brutale de care, până atunci, fusesem protejată.
  Prin spectacole precum Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Comedie roşie şi, recent, Complexul România, Teatrul Naţional din Bucureşti pare a alcătui, la Sala Atelier, rechizitoriul unui proces (artistic) al "trecutului glorios",
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Reflexe şi complexe - Complexul România de Matei Martin sursa: Esquire
  Piesa Mihaelei Michailov, Complexul România, e un fel de terapie de grup. Publicul retrăieşte, împreună cu protagoniştii, trecutul recent. Nu e un exerciţiu uşor.
  România de azi seamănă izbitor de mult cu România din epoca de aur: amnezia a făcut ca trecutul să se insinueze, maladiv, în prezent. Multe dintre reflexele noastre de acum sunt generate de o istorie traumatizantă, pe care încă nu am depăşit-o.
  Georgică e pionier de nădejde, mândru purtător de şnur roşu. Prietenul lui, Mircică, e la polul opus: face glume deşucheate şi nu are rezultate bune la şcoală. Mama lui Georgică e profesoară şi face zilnic naveta în alt oraş; tatăl său e inginer destoinic, dar intră pe mâna securităţii pentru că nu vrea să se înscrie în partid, nu vrea să-şi toarne colegii şi, în plus, şi-a permis să facă glume despre iubitul conducător şi ilustra lui soţie. Tanti mama lui Mircică e casnică, iar tatăl nu apare decât în amintiri: el a
  Citeste tot pe Esquire
• Comunismul: lapte, miere şi complex de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Şnur roşu: comandant de grupă. Şnur galben: comandant de detaşament (adică pe clasă). Şnur albastru: comandant de unitate (adică pe şcoală). Pentru pionierii epocii de împliniri măreţe, drumul reuşitei în viaţă se traduce prin traseul de la roşu la albastru, iar reţeta succesului e vocea mică şi capul plecat. În acest magnific proces al comunismului care nu mai încetează a (nu) avea loc, teatrul a avut până acum de vorbit despre dictatori, bolnavi mintali, Big Brother şi cadre vechi ale Partidului. Şi gata.
  În montarea Alexandrei Badea cu piesa Mihaelei Michailov, Complexul România (premiată în 2007 de Uniter ca cea mai bună piesă a anului 2006), la Teatrul Naţional din Bucureşti (mai exact şi precis, la Centrul Experimental "Ion Sava" de la TNB), istoria emblematică a pionierului Georgică (şnur roşu), a familiei şi celui mai bun prieten al lui se suprapune cu revolta unei generaţii, cea care, zic tovarăşii de ieri şi de azi,
  Citeste tot pe Ziua
• Complexul România sau Scene din viaţa lui Georgică de Mircea Ghițulescu sursa: Luceafărul
  Mihaela Mihailov vrea să scrie o frescă a României contemporane bazată pe un punctaj preconceput şi pe un apetit politic variabil ce dispare exact în clipa când autoarea începe să scrie bine, sau invers. Din fericire nu este o frescă, pentru că autoarea foloseşte culori de discotecă, ci o suită de scene din viaţa lui Georgică, personaj pe care îl urmăreşte de pe vremea când era pionier ceauşist şi râdea cu Mircică de Secretarul General, pentru că „marele bărbat“ ar fi avut „puţa mică“ (de unde o fi ştiind asta Mihaela Mihailov? Noi nu ştiam… Ce ne-am mai fi distrat!) – până în zilele noastre, când Gergică s-a întors cu bani din Canada, a deschis o spălătorie de maşini lângă Palatul Parlamentului şi vrea să se extindă. Copil fiind, tatăl său este rupt în bătaie de un securist pentru că a spus un banc cu Elena Ceauşescu, dar bancul descoperit de Mihaela Mihailov este de o inocenţă incompatibilă cu consecinţele şi cu
  Citeste tot pe Luceafărul
• De ce nu v-aţi revoltat? de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Piesa Complexul România a fost distinsă la Gala UNITER din luna aprilie a anului 2007 cu premiul ce
  recompensează ceea ce se numeşte „piesa anului”. Mai exact, într-un concurs numit astfel se înscriu un număr de piese, mai bune ori mai puţin bune, iar un juriu de specialitate o alege pe cea considerată a fi cea mai bună. E vorba deci despre un relativism dictat de calitatea ofertei, relativism de care e necesar să ţinem seama. Au fost, cred, şi o seamă de argumente extra- teatrale ce au cumpănit în favoarea piesei. Textul se referă la ceea ce se cheamă „trecutul recent al României”, funcţionează în bună parte ca o condamnare a comunismului şi a apărut pe piaţă la puţin timp după ce o Comisie prezidenţială a făcut exact acest lucru. El acuză crimele, abuzurile, îndoctrinarea ideologică care au făcut astfel încât tentativele de distanţare de rigorile sistemului să fie extrem de rare, mult mai frecvente fiind, din păcate,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Teatru: Complexul Romania de Gruia sursa: Metropotam
  Stiu ca sunt destui cei care spun ca s-au saturat sa vorbim peste tot despre comunism - la televizor, in ziare, in carti si intre noi. Si, mai ales, sa justificam diverse defecte nationale actuale prin istoria celor 50 de ani de comunism de care am scapat cu 19 putini ani in urma. Nu contrazic vehement aceasta opinie, dar nu sunt nici unul dintre cei care vad in comunism raul absolut al ultimului secol. Au mai fost si altele. Si nici prezentul nu e stralucit, chiar daca shortcoming-urile sunt altele acum. In fine, citesc cu placere cartile lui, sa zicem, Dan Lungu si ma intereseaza dezbaterile televizate (sau cu prietenii), atunci cand lucrurile nu o iau pe aratura.
  Am citit piesa Complexul Romania anul trecut, cand a aparut intr-un volumas la Editura Unitext si a primit Premiul UNITER pentru cea mai buna piesa a anului 2006. Mihaela Michailov, autoarea piesei, este un comentator dramatic cu multa verva, ale carei gusturi si argumente le pot aprecia chiar si cei care nu sunt mari
  Citeste tot pe Metropotam
• "Rana" actualitatii... tinerii de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  In "Interzis sub 18 ani", Mihaela Michailov pune degetul pe una din "rAnile" actualitatii noastre, situatia tinerilor, a celor ce devin victime ale comportamentului unor parinti iresponsabili, absenti din viata lor. Spectacolul este un impresionant semnal de alarma.
  Mihaela Michailov vine, dupa "Complexul Romania", la Nationalul bucurestean, cu o noua piesa - "Interzis sub 18 ani", care anima peisajul dramaturgiei noastre destul de sarac, la Teatrul Foarte Mic, unde sunt generos gazduite proiectele teatrului independent. Cu un ochi atent, de fotograf, Mihaela Michailov surprinde aspecte ale realitatii pe care le ansambleaza cu pricepere, socheaza prin adevarul expus, provoaca emotie si ganduri interioare oricarui spectator. Alege aparent un conflict simplu, "clasic" am putea spune, cel dintre parinti si copii. De asta data parintii sunt oameni cu situatie, preocupati de cariera, care nu mai au vreme sa comunice, sa se implice in viata odraslelor lor, iar cand o fac sunt doar
  Citeste tot pe România Liberă
• Adolescent. Instrucţiuni de utilizare de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Interzis sub 18 ani este un titlu incitant. Spectacolul de la Teatrul Foarte Mic este incitant, dar nu aşa cum am putea crede la prima vedere. Piesa Mihaelei Michailov se înscrie unui curent social cu o temă aproape virgină în dramaturgia contemporană românească: responsabilitatea părinţilor pentru problemele adolescenţilor. Dincolo de formularea juridico-psihologică, piesa descrie necomunicarea dintre părinţi şi copii, faptul că cele două părţi se judecă prin intermediul clişeelor, modul în care vieţile adulţilor afectează existenţa adolescenţilor, dar mai ales relevă ceea ce aceştia doresc cel mai mult: să fie ascultaţi.
  Cele două personaje adolescente în jurul cărora se coagulează o dramă familială reprezintă matrice pentru situaţii-tip, cea a copilului de bani gata, neglijat de părinţii extrem de ocupaţi, prin urmare văduvit de afecţiune şi cea a copilului cu părinţi divorţaţi, aruncat de la o mamă rigidă, incapabilă să
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• 18 ani? Interzis… de sursa: Hai la teatru
  Intrasem pe blogul ştiristei Antenei 3, Maria Coman, şi mă amuzasem citind postul referitor la interdicţiile Nataşei: “Nataşa, lasă ţigările; Nataşa, ieşi din frigider; Nataşa, NU rufele abia spălate; Nataşa, ieşi imediat de acolo”.
  Douăzeci şi patru de ore mai târziu, am mers la Teatrul Foarte Mic pentru a vedea piesa “Interzis sub 18 ani”. Ascultând interdicţiile citate de Lulu (Monica Săndulescu), m-am îngrozit. Practic, nu există nicio diferenţă între ceea ce n-are voie să facă un câine şi ceea ce nu trebuie să facă un adolescent. Vi se pare forţată comparaţia? Întrebaţi-i pe puşti, ei or să confirme.
  Locuiesc în apartamentul meu de mai bine de zece ani. Un etaj mai jos, de tot atâta timp, se desfăşoară în toată cruzimea sa tragedia unei familii. Părinţii, acum divorţaţi, au avut împreună trei copii, doi băieţi şi o fată. Băiatul cel mare şi fata au plecat demult în zările lor, dar mezinul, care acum un deceniu
  Citeste tot pe Hai la teatru
• Teatru: Interzis sub 18 ani de sursa: Metropotam
  Cred ca deja ne e clar tuturor ca Mihaela Michailov practica un teatru puternic ancorat in cotidian, angaja(n)t, la care nu te duci chiar ca la spectacol, pentru ca urmeaza sa te confrunti cu cativa demoni care, mai ales daca esti tanar, te bantuie si pe tine. Dupa ce la Complexul Romania ti-ai exorcizat sentimentele amestecate legate de revolutia din '89 si de comunism, cea mai noua piesa a Mihaelei Michailov, Interzis sub 18 ani, te face sa te confrunti cu iesirea din adolescenta in contextul unei lumi imediate aflate in deriva, in care nu numai ca ti-e greu sa-ti gasesti vreun reper, dar cu care ti-e chiar greu sa tii pasul. Gratie regiei minimaliste dar eficiente a Ioanei Paun, mesajul piesei se transmite foarte bine.
  Ai la dispozitie o ora de spectacol in care iti vei aminti mai bine decat ai vrea povestea ta proprie de iesire din adolescenta, chiar daca ea nu s-a petrecut chiar ieri si chiar daca a avut alte auspicii. Lulu (Monica Sandulescu), tanara cu care urmeaza sa te
  Citeste tot pe Metropotam
• Raporturi complicate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Despre complicatele raporturi dintre părinţi şi copii, devenite încă şi mai complicate atunci când cei
  dintâi au trecut prin experienţa divorţului, vor să aibă o viaţă socială activă, atentă la ce zice lumea şi cred că pot să înlocuiască afecţiunea cu alimentarea sistematică şi generoasă a cardurilor bancare ale unor copii deveniţi adolescenţi debusolaţi vorbeşte piesa Interzis sub 18 ani scrisă de Mihaela Michailov
  şi prezentată în premieră absolută la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti.
  În urma unei sentinţe juridice, adolescenta Lulu a fost încredinţat unuia dintre părinţi, mama. Care îşi rezumă prezenţa în viaţa lui Lulu prin formularea unui set de reguli şi interdicţii completate cu mulţi bani. Fără să observe însă că Lulu nu mai e doar un copil care trebuie să înveţe bine şi care e recompensată pentru asta. Iar atunci când între mamă şi fiică intervin disputele şi starea de criză,
  adolescenta crede că îşi
  Citeste tot pe Revista Familia
• Barbie şi criza mondială sau manual de utilizare a recesiunii de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La Teatrul Naţional din Timişoara a avut loc la sfârşitul acestei săptămâni o premieră de sezon, “Cum traversează Barbie criza mondială”, pe un text de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea.
  Fabricată în 1959, împlinind adică jumătate de secol de viaţă, aflată în plină criză a vârstei de mijloc, celebra păpuşă se vede nevoită din pricina crizei mondiale să reducă drastic din cheltuieli. Luminile trebuie stinse în căsuţele Barbie, iar ea însăşi să treacă la nişte ţinute mai eco, să-şi reducă numărul operaţiilor estetice şi să nu acceseze în caz de forţă majoră decât Barbie Credit Bank. Făcut ca un soi de manifest anticonsumerism, spectacolul atacă toate bolile moderne: patima maladivă pentru banii din plastic, pentru sânii din plastic, pentru hrana din plastic, pentru viaţa din plastic. Fetiţele sunt crescute în mitul păpuşii Barbie şi al trupului perfect anorexic.
  Ele “ştiu, ele vor, ele pot” să le ceară
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cronică de (nici) cinci rînduri - FNT 2009: Cum traversează Barbie criza mondial de Iulia Popovici sursa: Agrnda LiterNet
  Zen - tare zen tre' să fii să traversezi cu Barbie fie ce-o fi. Zen. Foarte zen. Zen-zen. (Textul spectacolului e clădit, în lipsă de altceva, pe repetiţii.) E despre disoluţia consumeristă a familiei (cred) şi e enciclopedia roz-roz, "revizuită şi adăugită", a tuturor temelor trendy ale momentului, preluate stilistic pe filiera GianinaCărbunariuSavianaStănescuNicoletaEsinencuSarahKaneAlexandraBadeaînsăşi, toate de-odată. Adică, fiind despre tot, e despre nimic - un nimic în mişcare browniană, cu victime colaterale cîţiva actori tare buni (Alina Reus, Cătălin Ursu...).
  N-am înţeles, sincer, ce-a căutat în FNT. Da' poate nu-s io destul de zen.
  Citeste tot pe Agrnda LiterNet
• Arsenic, dantelă veche şi meniu à la roumaine de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Faimoasele piese cehoviene poartă o indicaţie/comentariu auctorial: ele sînt tragicomedii, termen din care unii mizează pe prima parte, alţii – mai degrabă pe a doua. Andrei Şerban crede în filonul cehovian comic – Tompa Gábor, în cel tragic. Un tragic al banalului, al lipsei de şanse şi al incapacităţii de a (re)acţiona. Creat în 2008, Trei surori al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a obţinut la ultima ediţie a Premiilor Uniter cele mai importante două distincţii – pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie (Tompa Gábor). Un filigran de dantelă veche, trimiţînd la tradiţia românească a spectacolului ca şi la cea maghiară (numele lui Tamás Ascher le-a venit multora pe buze), cu cel mai bun Tuzenbach (Balázs Bodolai) ce se poate imagina, cu o distribuţie, în general, extraordinară. Trei surori desfăşoară, într-un decor cam delabrat, istoria celor patru fraţi (există o scenă în care Andrei e inclus de Maşa în grupul
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Barbie de rahat de Grid Modorcea sursa: Tricolorul
  Nu credeam să mai văd pe o scenă românească jucate texte în care se strigă că România e o "ţară de căcat", că autorul se "pişă" şi "vomită" pe ea etc. Credeam că faza Fuck You a trecut, dar iată că Festivalul Naţional de Teatru aduce astfel de texte din nou în prim-plan. Şi unde? Chiar pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti! Cred că nu există pecete mai edificatoare pentru cuplul Caramitru-Modreanu, artizanii acestui festival! Evident, publicul i-a sancţionat. Se vede treaba că nici tinerii nu mai cer aşa ceva. S-au săturat. Le-a fost de ajuns o asemenea ofertă. Care ţine de 20 de ani! Apoi e şi un pleonasm jignitor. Dacă ţara e de rahat, nimeni nu mai vrea să vadă pe scenă tot rahat. Măcar scena să fie curată. Piesa românească a lipsit, ca de obicei, aproape cu desăvîrşire din Festivalul Naţional de Teatru. Avem nenumăraţi dramaturgi şi piese bune, o dovedeşte Clubul Dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor, dar teatrele sfidează
  Citeste tot pe Tricolorul
• Crize de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Alexandra Badea e o tânără regizoare în care, la vremea debutului ei, mi-am pus mari speranţe, dar care, odată plecată şi din când în când revenită din cele străinătăţi, nu face decât să mă dezamăgească cu fiecare nouă montare. Mihaela Michailov e o tânărâ consoră în ale criticii de teatru care scrie cronici într-un limbaj atât de metaforic încât jur pe orice că nu am înţeles niciodată de ce i-a plăcut ori ba un spectacol. Ori dacă i-a plăcut. La un moment dat, s-a apucat de scris literatură dramatică, a beneficiat de tot felul de burse pe la Royal Court, a deprins formulele practicate acolo, le aplică reproductiv şi scrie compuneri fragile cu pretenţii de piese, din acelea fără acţiune, fără poveste, fără conflict, fără personaje, adică fără nimic, în afară de vorbe, vorbe, vorbe. Ca nu cumva să fie acuzaţi că nu sprijină dramaturgia românească ori că nu sunt open minded vreo câţiva directori de teatru au aprobat
  Citeste tot pe Revista Familia
• Jurnalul vizionărilor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  A fost cea mai penibilă intenţie de experiment vizionată în cele cinci zile de festival. Nu era decât un exerciţiu produs de infatuarea unor persoane – autor şi regizor -, în ambiţia de a demonstra că pot face…oul cub. Se rostea pe scenă : “Acest spectacol este dedicat celor care vor, care pot, întregii umanităţi” (!) şi se intenţiona a ne sfătui… “Cum să ne futem cât mai eficient timpul”!! În niciun caz nu cu astfel de spectcole pentru că vorba altei replici, “Mestec, înghit, vomit”, îţi venea a o pune în practică. Înşiruirea de cuvinte din “Cum traversează Barbie criza mondială”, că despre un scenariu nu poate fi vorba, aparţine Mihaelei Michailov, un tânăr dramaturg lansat cu piese promiţătoare că putem aştepta de la dânsa o percutantă fotografiere şi comentare acidă a realităţii. Amintim “Complexul România” sau “Interzis sub 18 ani !”. De astă dată a vrut să răstoarne orice convenţie teatrală
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Unde sa te mai locuiesti? de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Locuri de parcare si locuri pentru animale, locuinte pierdute si promisiuni electorale, frica de a ramane "in strada" si nedreptati judiciare. Sunt doar cateva din temele din spectacolul "Faceti loc!" de la Teatrul Luni.
  Atunci cand fostii chiriasi sunt dati afara fara a li se asigura vreo alternativa, cand fostilor proprietari li se pun tot fel de piedici in demersul lor de a-si recupera imobilele nationalizate, cand sansele ca tinerii sa isi cumpere o locuinta sunt infime, "unde sa te mai locuiesti?" se intreaba tiganca Adriana din spectacolul de la Green Hours. (Scuzati incorectitudinea politica, dar Adriana insasi ne spune ca romul e cel care "se cumpara de la alimentara".) Si daca nu mai sunt nici locuri de parcare, nici boscheti unde sa faca pipi pisicile, daca la Primarie nu te asculta nimeni, daca zecile de incercari nereusite de a obtine un credit pentru casa pot duce, in cele din urma, la divort, ce mai ramane? Sa speri ca viitorul primar isi va tine promisiunile facute in
  Citeste tot pe România Liberă
• Monologuri despre problemele actualității de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Teatrul Luni, condus de Voicu Rădescu, şi-a câştigat prestigiul prin selecţia proiectelor, care trebuie să ţină cont de targetul publicului său special, alcătuit din tineri spectatori. Acordă atenţie pieselor străine sau româneşti axate pe probleme actuale. Lansează şi susţine şi tinerii dramaturgi. Să nu uităm că acest teatru independent a lansat-o şi pe Gianina Cărbunariu, nu numai ca regizor,ci şi ca dramaturg.
  Se prezintă acum şi Mihaela Michailov, care a obţinut premiul pentru dramaturgie în cadrul Galei UNITER cu piesa “Complexul România” pusă în scenă de Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”, iar “Interzis sub 18 ani” se joacă la Teatru Foarte Mic. În “Faceţi loc!” continuă buna sa intenţie din piesa de la Naţionalul bucureştean de a atenţiona asupra situaţiilor dramatice specifice epocii comuniste de tristă amintire şi efectelor lor asupra realităţii. Textul nu are un conflict propriu zis, ci este doar o înşiruire de
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Omul - obiect de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Obiectele din viaţa noastră ne definesc personalitatea. Intră în cartea de identitate. Sînt stanţate în codul numeric personal. Sîntem suma obiectelor fără de care nu ne putem imagina. A pierde obiectul-cult este ca şi cum ţi s-ar amputa un picior sau ţi s-ar schimba identitatea. Ca şi cum ai deveni brusc altcineva.
  Obiectul esenţial, în special în viaţa est-europenilor, este casa. Mai dinamici şi deschişi la migraţie, occidentalii nu sînt foarte legaţi de locuinţă ca proprietate. Preferă să poată renunţa uşor la ea dacă li se ivesc oportunităţi de lucru în altă zonă. La noi, casa intră în structura umană. Este unul dintre scopurile vieţii „să fii la casa ta”, expresie care poate fi interpretată şi ca încheiere a etapei de formare a personalităţii. Cînd ai casă ai atins deplinătatea existenţei. Practic, viaţa începe după prima casă.
  Consecvenţi principiilor teatrului comunitar, dramaturgul Mihaela Michailov şi regizorul
  Citeste tot pe Dilema veche
• Google, patria mea albă imaculat de Cristina Mihalascu sursa: Cotidianul
  România, ţară liberă în care cuvântul discriminare nu există. Nu există nu pentru că nu ar fi folosit, ci pentru că este atât de omniprezent încât a devenit parte integrantă a culturii noastre. Acesta este primul lucru pe care îl vei conştientiza în momentul în care vei păşi la Teatrul Foarte Mic pentru a vedea piesa de teatru “Google, ţara mea!”.
  Şi vei începe să-ţi pui întrebări, îţi vei rememora întreaga existenţă, din copilărie până la maturitate, când te-ai ciocnit de blocajul celor “mari” şi ai început să-i imiţi şi să crezi că individualitatea, fie ea legată de comportament, rasă, culoare sau limbă, este un rău ce trebuie ocolit şi eventual eliminat.
  Piesa de teatru te ajută să realizezi că în România există o adevărată cultură a discriminării, o ură inexplicabilă faţă de romi şi de oamenii de culoare în general, un comportament care frizează patologicul şi o problemă de înţelegere cu adevărat
  Citeste tot pe Cotidianul
• La noi nu există aşa ceva de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Ce aţi zice dacă iubita fiului dumneavoastră ar fi mulatră? Sau dacă fiica ar avea un iubit ţigan? E un lucru la care, probabil, vă veţi gândi după vizionarea noului spectacol de la Teatrul Foarte Mic.
  Discriminare? Rasism? „La noi nu există aşa ceva. Poate la americani, că acolo sunt mulţi negri", vă va spune aproape orice român. „Sigur, n-ar strica dacă ţiganii nu ar fi hoţi şi dacă ungurii ar pleca în ţara lor, dacă arabii n-ar fi murdari şi dacă evreii n-ar vrea să conducă lumea". Vă sună cunoscut? Eu am auzit/citit dis- cursuri de genul acesta în cercuri intelectuale sau deloc elevate, în mass-media sau în mediul online de nenumărate ori. În acelaşi timp am văzut zeci de spectacole, am asistat la zeci de „proiecte" pe tema discriminării. Majoritatea în mediul ONG-istic. Rezultatele sunt greu de cuantificat, dar în ultimii ani discriminarea şi multiculturalismul au înghiţit mulţi bani. În „Google ţara mea!" e pentru prima
  Citeste tot pe România Liberă
• "Google ţara mea” - Nevoia de a ieşi din rând de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  De când am văzut spectacolul ”Google țara mea” (text Mihaela Michailov, regie Alexandra Badea) de la Teatrul foarte mic din București încerc să-mi amintesc numele unui fost coleg din școala generală, un băiat de etnie rromă cu care erau puși în bancă, pe rând, copiii pedepsiți din clasa noastră. Rămăsese repetent și, fiind cu un an mai mare, era mai înalt decât noi toți, stătea în ultima bancă și se simțea mereu stingher. Nu avea prieteni în clasa noastră, ci numai în altele, alți copii rromi. În clasa a patra, când crescusem și eu suficient cât să stau în ultima bancă, am cerut să stau cu el ca să-l ajut la lecții și diriginta a rămas cu gura căscată. Mă tem că a fost doar un act de bravură, nu vreo pornire generoasă, dar oricum m-a făcut să descopăr că era un băiat foarte de treabă, de o bunătate funciară și cu o mândrie pe care n-o aveau mulți colegi de-ai mei. Îmi dau seama că nu-mi amintesc numele lui fiindcă
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Teatru cu mesaj – discriminare şi dramaturgia contemporană de Monica Andronescu sursa: Yorick
  E un spectacol care s-a născut în urma unui atelier în cadrul căruia regizoarea Alexandra Badea şi dramaturgul Mihaela Michailov le-au propus actorilor ca temă de discuţie discriminarea în România. „Google ţara mea!” este, aşadar, un spectacol despre discriminare sau despre ce înseamnă a fi diferit.
  Povestea Mihaelei Michailov montată la Teatrul Foarte Mic de Alexandra Badea se înscrie perfect în noua linie a dramaturgiei româneşti. O linie absolut surprinzătoare… căci, astăzi, mai mult decât oricând, de bună voie şi nesilit de nimeni, teatrul construit pornind de la un text contemporan a devenit tezist. O nouă formă de teatru militant. Care pare să renunţe cu bună ştiinţă la aproape orice alt criteriu ce ar trebui să-l definească, în favoarea mesajului… Şi, mai mult decât orice, a fi „contemporan” înseamnă a fi preocupat aproape exclusiv de ceea ce s-ar putea numi categorii marginale sau de diverse tipuri de minorităţi.
  Citeste tot pe Yorick
• Jalnic spectacol! de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Printr-o înşiruire de monologuri stupid plasate, autoarele spectacolului – Mihaela Michailov (texte) şi Alexandra Badea (regie) – au pretenţia de a ne atenţiona cât de gravă este la noi, tendinţa discriminării rasiale. Documentarea asupra producţiei acestui spectacol subcultural precizează că nu ar fi vorba de ilustrarea teatrală a unui text. Cele două realizatoare au invitat nouă actori la discuţii pe dificila temă a segregaţiei rasiale. Din discuţiile purtate cu actorii, printre care se afla şi Desiree Malonga din sitcomul “Trăsniţi în NATO” de la Prima Tv, au rezultat fragile povestiri pe care Mihaela Michailov le-a amestecat precum legumele necurăţate într-un ghiveci făcut de cineva care vrea să experimenteze prepararea bucatelor, dar habar nu are că nici o reţetă nu recomandă a fi sănătoasă consumarea, de pildă, a cartofului crud, cu coaja nespălată. Un astfel de “experiment” l-a mai încercat Mihaela Michailov alături de
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Tags: discriminare, prejudecată, toleranţă, România de Oana Stoica sursa: Ageda LiterNet
  Ştiu oameni care au renunţat la televizor şi asta tocmai când a apărut varianta 3D pentru acasă ("tâmpeşte", mi-a zis un prieten în timp ce rezilia contractul cu firma de cablu, "îmi mănâncă timpul", se plânge o prietenă şi trimite hotărâtă monstrul la mama). Aceiaşi oameni nici în ruptul capului nu ar putea renunţa la internet ("am avut un week-end de coşmar, n-a mers netul", "m-am mutat si trebuie urgent să pun net"). Aşa că atunci când am primit invitaţia la spectacolul Teatrului Foarte Mic, Google, ţara mea am fost convinsă că dramaturgul Mihaela Michailov şi regizoarea Alexandra Badea au găsit "acasă" al întregii lumi: internetul. În fond, asta înseamnă să fii cetăţean universal, nu-i aşa? Dar cele două autoare au oferit o surpriză. Spectacolul atinge tangenţial titlul şi doar în ultimă instanţă, când personajele-emblemă, repudiate de societate, ajung să se refugieze pe internet.
  Carevasăzică, Mihaela Michailov şi Alexandra
  Citeste tot pe Ageda LiterNet
• Discriminare? Noi nu avem aşa ceva de Daniela Istrate sursa: România Liberă
  Teatrul Foarte Mic a marcat ieri Ziua Internaţională de luptă împotriva discriminării rasiale prin punerea în scenă a piesei „Google, ţara mea", un spectacol în regia Alexandrei Badea cu un text semnat de Mihaela Michailov.
  Textul nu este o pură ficţiune. A fost creat în 2009 de Mihaela Michailov şi Alexandra Badea împreună cu actorii în cadrul unui atelier pe tema discriminării rasiale.
  Pe parcursul a o oră şi douăzeci de minute, actorii Adriana Butoi, Alexandru Gâtstrâmb, Andreea Grămoşteanu, Radu Iacoban, Ştefan Lupu, Désirée Malonga, Răzvan Oprea, Liliana Pană şi Cuzin Toma trec în revistă poveşti care ne lasă pe alocuri un zâmbet amar pe buze.
  Pe scenă, acţiunea se petrece într-un fel de camere construite pe schelet metalic. La începutul piesei, actorii stau nemişcaţi şi aşteaptă spectatorii să-şi găsească loc în sală. Monologul este foarte prezent în spectacol, artiştii dialoghează rar între ei, poate şi pentru a sugera
  Citeste tot pe România Liberă
• Google tara mea! de Gruia sursa: Metropotam
  Tu esti roman?
  Este intrebarea care se va lipi de tine ca guma de mestecat de talpa pantofului, dupa ce vei iesi de la Google tara mea! Chiar daca stii raspunsul, il vei suspenda pentru o perioada de timp - ca si cu guma de mestecat de pe talpa pantofului, stii ca e acolo, o simti cum se lipeste de asfalt la fiecare pas, dar n-o s-o dai imediat jos. Nu?
  Google tara mea! este un spectacol despre discriminarea in Romania, despre clisee ale discriminarii, discriminare pozitiva, ipocrizie si prejudecati - o piesa nu foarte comoda pentru spectatori, chiar daca plina de umor; nu prea ai cum sa privesti piesa fara sa te simti un pic vinovat/complice, chiar daca te amuzi de unele situatii sau poate tocmai pentru ca te amuzi.
  Romania este o tara in care culoarea mai inchisa a pielii trezeste in multi, aproape involuntar, sentimente de ura/frica. Pentru aceasta nu trebuie decat sa ne amintim de cateva declaratii recente (citate si in piesa) ale politicienilor nostri, care mimeaza
  Citeste tot pe Metropotam
• Un pas înainte, doi pași înapoi: Google, țara mea de Mihai Buzea sursa: Academia Cațavencu
  Un cârnat labagiu îi pune mâna pe cur prietenei tale. Ce faci? Dacă tipul nu-i mai greu ca tine, îl articulezi (jap, jap!). Dar dacă ăla e-nsoțit de-un amic de-al lui? Îi articulezi pe-amândoi, (jap, jap!), dacă ai sânge-n tine și credință în ce te-a-nvățat sensei. Dar dacă prietena ta e mulatră? În cazul ăsta, pui în scenă o piesă*, ca să rupi gura târgului cu lupta-ți antidiscriminare.
  Am s-o zic de-a dreptul: ideea este bună, execuția-i minciună. Categoric, era nevoie și în România de un discurs (text dramatic, în cazul ăsta) despre discriminare, unul sincer și fără pudibonderii cretine, dar din păcate autoarea îl ratează complet, dintr-un exces de zel, aiurea cu drumul. Concret, draga de autoare ia o poveste principală – patron român, iubită mulatră, bodyguard țigan, tată retrograd (al lui), mamă unguroaică (a ei) – și vreo două secundare – moderator de forum despre discriminare, unu, și „poveste școlară despre colega
  Citeste tot pe Academia Cațavencu
• Twilight: Bucureşti de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  „Dacă-mi daţi o oră din timpul dvs, vă invit să vă vedeţi pus în scenă.“ La începutul anilor ’80, cu această frază îşi aborda Anna Deavere Smith viitorii intervievaţi, pe care, ulterior, îi juca apelînd la propriile lor cuvinte, manieră de la vorbi şi gesturi. În anii ’90, actriţa americancă (de teatru şi film) a devenit extrem de cunoscută pentru două dintre „episoadele“ seriei ei de teatru documentar, On the Road. A Search for American Character. Fires in the Mirror (1993), despre conflictul dintre evreii tradiţionalişti şi afro-americanii din cartierul newyorkez Crowne Heights, în urma morţii unui copil de culoare, şi Twilight: Los Angeles (1994), despre revoltele din Los Angeles, în urma achitării poliţiştilor albi care-l agresaseră pe Rodney King, un tînăr negru; acestea au marcat apariţia unui tip foarte special de teatru documentar investigînd evenimente sociale traumatizante – pe de o parte, e verbatim (textul reproduce cu
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Şapte personaje, şapte „adevăruri" de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Vlase (solistul formaţiei ZOB), Cristi Paţurcă, Doru Mărieş, Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu şi poetul Mircea Dobrovicescu sunt cele şapte personaje care apar în spectacolul documentar „Capete înfierbântate".
  În spectacolul montat de David Schwartz sunt şapte monologuri care conţin şapte puncte de vedere diferite despre 13-15 iunie 1990. Nu e o încercare de a face lumină în ceea ce priveşte acţiunile din acele zile, mai ales că punctele de vedere sunt contradictorii. Şi, la final, nici nu ies, aşa cum poate ar fi fost de aşteptat, Iliescu şi minerii într-o lumină proastă, iar cei din piaţă un fel de eroi. Din punctul acesta de vedere, e probabil textul cel mai nuanţat scris de Mihaela Michailov. Dincolo de punctul de vedere asupra evenimentelor, autoarea oferă şi noi perspective asupra personajelor. De pildă, rockerul Miron Cozma poate fi chiar simpatic, Paţurcă, ajuns din omul cu staţia de amplificare în unul din cei mai cunoscuţi
  Citeste tot pe România Liberă
• Capetele seci și capetele sparte de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Ieri a murit generalul Chițac, de fapt soldatul Chițac, pentru că ofițerul fusese între timp degradat. El a fost judecat doar pentru crimele de la Timișoara din decembrie 1989, deși, în calitate de ministru de Interne, paticipase din plin și la mineriada din iunie 1990. Din ordinul său, milițienii au dat foc propriilor autobuze, dând vina pe manifestanții pașnici din Piața Universității care au fost apoi supuși unei reprimări polițienești sângeroase. Făcând apel la oamenii muncii să instaureze „ordinea“, Ion Iliescu a „beneficiat“ de susținerea minerilor din Valea Jiului care au venit la București să căsăpească studenți, intelectuali, bărboși, ochelariști, pletoși și pe conducătorii și membrii partidelor istorice. Prin secretarul de stat pe probleme de comunicare din Guvern, Adrian Sârbu (da, da, chiar „jupânul“ trustului Pro), mai fuseseră convocați cu acea ocazie în capitală și muncitorii de pe alte platforme industriale,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Măcar după douăzeci de ani de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Dacă teatrul documentar se naște în Europa prin anii 1920, odată cu Erwin Piscator, în 2010, la aproape un secol, avem ocazia să ne bucurăm de apariția sa și în România. Nu întîmplător, la douăzeci de ani de la Revoluție - sau puci sau cum s-o mai fi numind -, de la oribilul conflict interetnic din Tg. Mureș și de la Piața Universității + mineriadă. Două decenii în care generația tînără s-a limpezit și poate oferi acum o perspectivă onestă asupra celor întîmplate. Mai mult decît remarcabil că printre diferitele modalități estetice aduse în fața publicului, FNT a selectat și două producții de teatru documentar: 20/20 și Capete înfierbîntate. 13-15 iulie 1990. Tinerele autoare (în jur de 32 de ani) ale spectacolelor, Gianina Cărbunariu și Mihaela Michailov, sînt creatoare ale unor platforme estetice deja concretizate, care s-au dezvoltat sub pălăria dramAcum. Dacă specia e aceeași, cea a teatrului documentar, modalitățile lor
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Cronica de (2)5 rânduri - Capete înfierbântate - FNT, 2010 de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Există o tânără generaţie incomodă. Sunt obraznici şi pun întrebări incomode. Ce a fost cu Revoluţia? Dar cu procesul Ceauşeştilor? Dar cu evenimentele interetnice din martie 1990 de la Tg. Mureş? Dar cu mineriadele? Şi mai ales, cine răspunde pentru toate astea, pentru morţi, răniţi, pagube, pentru imaginea României făcută zob, regresul politic, speranţele noastre prăvălite în ţărână? Nu ştiu care este adevărul despre evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ştiu că fiecare are versiunea sa asupra a ceea ce s-a întâmplat şi cred că nu vom afla niciodată un adevăr absolut sau obiectiv, ci vom avea parte doar de un summum de adevăruri individuale. Mai cred că a fost o imensă manipulare şi că rostul ei, care o fi fost, nu s-a atins. Nu s-a întâmplat decât să fie o pată mare de ruşine şi durere pe obrazul cu lifting proaspăt al României. Şi foarte repede, ruşinea şi durerea au (pro)creat furia, una sufocantă. Atunci ne-am pierdut
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Capete infierbantate de Gruia sursa: Metropotam
  Tu ce stii despre Mineriadele din 13-15 iunie 1990?
  Eu unul imi recunosc ignoranta sau lipsa de interes pentru acea perioada (nu cu mandrie, dimpotriva), iar cand spectacolul a inceput cu proiectarea catorva mini-interviuri cu tineri de 20 de ani, nascuti chiar in acea perioada si care nu stiau mare lucru despre evenimentele din 13-15 iunie 1990, mi-am dat seama cam pe unde era locul meu in sala.
  Capte infierbantate nu este o simpla piesa de teatru, ci "un proiect de cercetare si performare a istoriei recente, propunand spectatorilor un act de retrocedare a memoriei colective si subiective". Un tratament la care ar trebui sa se supuna mai des ignorantii asemeni mie.
  Proiectul este, pe de-o parte, o arhiva de materiale (foto, video, audio) mixate si proiectate pe unul dintre peretii salii, pe de alta parte, este un spectacol de teatru documentar, in care actorul Alexandru Potocean imbraca si dezbraca (la propriu) pielea a sapte personaje implicate direct in evenimentele din Piata
  Citeste tot pe Metropotam
• În ceaţă, pe malul Someşului de Mirella Patureau sursa: Dilema veche
  Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică. Am apreciat dorinţa fermă a organizatorilor (directoarea artistică, Miki Branişte, cu colectivA, producător, şi Iulia Popovici, curator) de a nu căuta performanţa sau finişul îngheţat al unui produs artistic, ci dimpotrivă, de a privilegia drumul către el, adică procesul de creaţie, văzut din diferite unghiuri. Şi de aici diferenţele de nivel, dar care pot fi incluse în acest elan general de a crea şi de a dori să fie auziţi, mai ales din afară. Se vorbea mult engleza, şi pe scenă, şi în discuţiile publice, care, dincolo de politeţea pentru invitaţii străini, trăda o anume naivitate febrilă de a fi european cu orice preţ.
  Citeste tot pe Dilema veche
• Şi tu poţi fi un super copil! de Robert Bălan sursa: România Liberă
  „Şcoala te disciplinează. /Şcoala te-nvaţă să reuşeşti./ Şcoala ta e productivă./În fiecare an dă elevi reuşiţi./Dă cetăţeni reuşiţi care vor produce reuşite./Ai 11 ani şi nu eşti un copil dresat./Ai 11 ani şi nu vrei să te faci ce vor alţii./ Tot ce-ţi place nu e în manual./ Pentru tot ce ştii nu primeşti notă." Câte ceva despre toate astea în cel mai nou spectacol de la Green Hours:„Copii răi".
  Mai sunt unii care cred că şcoala românească ar fi foarte valoroasă. Iar exemplele provin exlusiv din zona olimpicilor sau a copiilor supradotaţi, uitând că astea sunt, de fapt, excepţiile de la regulă şi că majoritatea reuşitelor sunt datorate banilor pompaţi de părinţi în meditaţii. Încă sunt oameni care fac legi şi regulamente în domeniul educaţiei, care susţin că avem un învăţământ performant, dar pe propiii copii îi trimit la studii în străinătate.
  Dintre multele probleme cu care se confruntă şcoala românească,
  Citeste tot pe România Liberă
• Copii rai, la Green Hours de Gruia sursa: Metropotam
  Nu esti un copil dresat.
  Ce inseamna sa fii un copil rau? Sa nu te supui regulilor facute de oamenii mari, sa fii neascultator, sa nu mananci tot din farfurie, sa ai personalitate, sa nu te lasi dresat. Cati dintre voi ati fost "copii rai"? Eu cred ca toti. In noua piesa scrisa de Mihaela Michailov, Copii rai, spectatorului ii este adus aminte cum era cand era copil, cand era certat de doamna invatatoare, cum era pus la colt, tars de urechi sau lovit cu rigla peste palma. Eu unul m-am simtit din nou in banca, in clasa a patra. O pozitie destul de incomoda.
  Textul critica sistemele care "ne cresc mari", "fabricile de oameni mari", interdictiile dupa care copiii trebuie sa-si ghideze viata pana devin majori si mai ales cresterea lor dupa modelul "carrot or stick", in care predominant este the stick. Poate cei mai multi dintre noi am uitat, dar pentru multi copilaria poate sa semene foarte mult cu "militaria". Intotdeauna in competitie si cu pedepse care sa nu te lase sa iesi din
  Citeste tot pe Metropotam
• Copiii nu se simt bine de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Recenta decizie a curții supreme din New York care permite căsătoria între persoane de același sex mi-a amintit de titlul unui film al cărui succes n-a avut legătură atât cu subiectul, cât cu excelenta interpretare a actorilor distribuiți în el. The kids are all right, cu Julianne Moore, Annette Bening și Mark Ruffalo este expresia confuziei adulților care își pierd busola adesea, în timp ce copiii lor dovedesc mai mult bun-simț și rațiune decât părinții. Chiar dacă lumea lor, a copiilor, pare mai nesigură fiindcă este în plină construcție, dacă ceva e greșit acolo, atunci de vină sunt arhitecții acestei lumi – adulții din jurul lor.
  Tot adulții sunt elementul de dezechilibru și în lumea Copiilor răi aduși în scenă de monologul Mihaelei Michailov, interpretat de Katia Pascariu și regizat de Alexandru Mihăescu la Teatrul Luni de la Green Hours. Aici se pornește de la un fapt real: o fetiță considerată neascultătoare de către
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Şcoala unor copii răi de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  ”Copii răi“, spectacolul regizat de Alexandru Mihăescu la Teatrul Luni de la Green Hours, ne arată viciile relaţiei copil-părinte-profesor. Dramaturgul Mihaela Michailov a văzut la televizor un reportaj despre un caz de violenţă în şcoală şi a schiţat portretele robot ale celor vinovaţi de agresiune.
  Din cele 168 de ore ale săptămânii, un copil doarme 56. Asta înseamnă că-i rămân, în fiecare săptămână, 112 ore ca să-şi construiască un sine. În fiecare săptămână, un copil se uită 55 de ore la televizor. Asta înseamnă că-i rămân 57 de ore ca să crească. În fiecare săptămână, un copil stă la şcoală 30 de ore. Opt ore îi iau pregătirea şi drumul la şcoală şi înapoi acasă, şapte ore temele.
  Un total de 45 de ore, timp în care este constant supravegheat, n-are spaţiu intim şi este pedepsit dacă încearcă să-şi impună individualitatea. Îi rămân, în fiecare săptămână, 12 ore ca să existe. Este calculul rapid
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Şcoala unor copii răi de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  "Copii răi", spectacolul regizat de Alexandru Mihăescu la Teatrul Luni de la Green Hours, ne arată viciile relaţiei copil-părinte-profesor. Dramaturgul Mihaela Michailov a văzut la televizor un reportaj despre un caz de violenţă în şcoală şi a schiţat portretele robot ale celor vinovaţi de agresiune.
  Din cele 168 de ore ale săptămânii, un copil doarme 56. Asta înseamnă că-i rămân, în fiecare săptămână, 112 ore ca să-şi construiască un sine. În fiecare săptămână, un copil se uită 55 de ore la televizor. Asta înseamnă că-i rămân 57 de ore ca să crească. În fiecare săptămână, un copil stă la şcoală 30 de ore. Opt ore îi iau pregătirea şi drumul la şcoală şi înapoi acasă, şapte ore temele.
  Un total de 45 de ore, timp în care este constant supravegheat, n-are spaţiu intim şi este pedepsit dacă încearcă să-şi impună individualitatea. Îi rămân, în fiecare săptămână, 12 ore ca să existe. Este calculul rapid pe
  Citeste tot pe Port.ro
• Copilăria în secolul de aur al lui Pericle de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Înveţi, te joci şi eşti cuminte. E aşa de greu să fii copil? Să fii ca toţi copiii? Cei mari au concepţii clare despre nevoile / dorinţele / obligaţiile celor mici. Toate se reduc la „cuminţenie”. „Să fii cuminte” înseamnă să ai note mari la şcoală, să îţi faci temele şi să stai în banca de onoare (nu ştiu dacă mai există astăzi, dar pe vremea mea ...). „Să fii cuminte” înseamnă să nu ceri ce mama nu vrea să-ţi cumpere, să nu-l sîcîi pe tata în timpul meciului şi să nu te baţi în curtea şcolii. „Să fii cuminte” înseamnă să nu deranjezi. Copilul nu are drepturi. Nu are voie să facă ce vrea, să viseze, să greşească, să fie altfel decît ceilalţi. El trebuie doar să fie cuminte. Copilul e un prototip extras din visele părinţilor.
  La Teatrul Luni de la Green Hours, în spectacolul Copii răi, dramaturgul Mihaela Michailov identifică fractura de comunicare între copii şi părinţi/profesori. Personalitatea celor
  Citeste tot pe Dilema veche
• FNT – 2011, prilej de interogare și definire a teatrului ieșean: Tv for Dummies de Nicoleta Munteanu sursa: Art Act Magazine
  Ediția de anul acesta a FNT grupează pe patru secțiuni cele mai reprezentative creații dramatice ale stagiunii 2010-2011, având ca motto cuvintele lui A. P. Cehov: ”Omul, acest animal ciudat”. E o centrare a pieselor selecționate de Alice Georgescu pe ideea de umanitate, de adevăr interior pe care orice spectacol teatral caută a o revela, a o surprinde în raporturile tensionate ale sinelui cu celălalt, dar și cu lumea. Stranietatea, inconsecvența, deschiderea către nou, perpetua căutare a unor modalități de exprimare inovatoare, umbra eșecului ce pândește continuu sunt dominantele ființei dintotdeauna și de pretutindeni, dar și ale reprezentației teatrale autentice.
  Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași a fost reprezentat luni, 31 octombrie, la Sala Atelier a Teatrului Național București de o echipă tânără ce propune o piesă-experiment, semnal de alarmă asupra dezintegrării adevărului în universul supramediatizat în care viețuim,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• FNT | Recenzii la cald: „Tv for Dummies - Un spectacol pentru 100 de telecomenzi“ - regia: Ioana Păun de Andrei Vornicu sursa: Metropolis online
  Un spectacol pentru 100 de telecomenzi și tot cam atâți (tele)spectatori care pendulează între vizionarea unui spectacol de teatru și un spectacol televizat, aflat sub auspiciile unei întrebări recurente: „Vă place violența?“.
  Dacă la început majoritatea (tele)spectatorilor aleg răspicat răspunsul NU la întrebare, la final, printr-o abilă manipulare psihologică, opţiunea se modifică la 180 grade.
  TV for Dummies este mai degrabă un spectacol-concept. Eficienţa şi desfăşurarea sa nu se bazează pe coordonatele tradiţionale de text şi interpretare (cu aspectele conexe de rigoare: regie, scenografie, muzică, light-design), ci integrează în egală măsură participarea publicului – care devine un personaj colectiv dinamic şi indispensabil – şi tehnologia, compusă din ecrane de proiecţie, plasme, televizoare, proiectoare montate în obiecte de uz casnic (frigider, aragaz şi maşină de spălat). Miza este multiplă: detectarea mecanismelor ce
  Citeste tot pe Metropolis online

Discutii:

propune tema de discutie