regizor caut piesa

Piese de Mihail Sebastian

adauga piesa

De doua mii de ani

Deşi problematica aparentă o constituie „chestiunea evreiască”, antisemitismul românesc interbelic, textul nu îşi propune să exprime o dramă colectivă sau să ofere o soluţie generală, ci să prezinte „doar” paradoxul amar al unei conştiinţe individuale care, dorind să rămână independentă, se constată prizoniera proprie-i libertăţi labirintice. Concret, Iosef Hechter, student român de origine evreiască, venit de la Dunărea brăileană natală în Bucureşti, este martor şi, uneori, protagonist, al manifestărilor antisemite adeseori violente ale anilor 1922-1923.

Insula

Între trei europeni rămași blocați de un război civil în America de Sud, se leagă o prietenie neașteptată care îi face să se autodescopere și să se schimbe datorită situațiilor cărora trebuie să facă față împreună.

Jocul de-a vacanta

Câțiva oameni își petrec vacanța la o cabană de munte și, deși sunt străini unii de alții, toți își petrec concediul tot cu gândul la familie, colegi și prieteni. Telefonul, radioul, scrisorile sunt fire care îi leagă de casă așa cum azi internetul, telefoanele mobile și emailul nu îi lasă pe oameni să uite măcar pentru o secundă cine sunt ei și unde se află. Un nou sosit ajunge la cabană și le propune să joace un joc, jocul de-a vacanța, în care ei devin tot ce și-au dorit vreodată să fie, în care lumea din afara cabanei pur și simplu nu există. La început sceptici, oamenii se prind în acest joc și sunt atât de fascinați de el încât nu vor să mai coboare la loc în viețile lor.

Jurnal

Din paginile de jurnal al scriitorului Mihail Sebastian și al actriței Leni Caler, este redată, în atmosfera Bucureştiul interbelic, povestea de dragoste a celor doi. El a iubit-o, ea l-a iubit puţin şi pe el… de aici trăiri și întâmplări.

Steaua fara nume

O femeie frumoasă și bogată, apare accidental în gara unui orăşel de provincie, unde toată lumea știe tot și bârfește pe toată lumea. Un singuratic și visător profesor de matematică şi astronomie, descoperitorul unei stele noi pe cer, îi va cuceri inima și cei doi oameni aparent total diferiți se îndrăgostesc.

Ultima ora

Piesa abordează o temă foarte actuală, mai ales în societatea de azi - raporturile dintre afaceriști și intelectuali, dintre pragmatism și idealism. Un mare magnat este speriat de articolul din presă al unui professor universitar.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Mihail Sebastian 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Mihail Sebastian

• Steaua fără nume, în regia lui Alexa Visarion, Teatrul Naţional Cluj-Napoca de Ioana Zbranca sursa: Art Act Magazine
  Un orăşel de provincie în care fel de fel de indivizi maniacali şi “nebuni” îşi duc implacabil existenţa, punctul de maxim interes al comunităţii fiind trenul care vine de la Sinaia, “plin de ccoconet şi de domnişori spilcuiţi”, dar care nici măcar nu opreşte în oraş. Acestui decor i se suprapune o poveste (evident!) de dragoste: o fată, mai mult sau mai puţin captivă în oraşul necunoscut, ajunge în braţele salvatorului ei. La prima mână, aşa-i? Dar ceea ce este cu adevărat captivant la text sunt tocmai replicile pline de haz dintre aceste personaje delicioase care compun lumea provincială. Toţi se tem să fie catalogaţi drept nebuni, dar, fiecare în parte, are doza lui de demenţă. Ichim are în grijă păsările din gară, iar şeful gării mănâncă raţele călcate de tren, după ce îi cere lui Ichim bani pe fiecare victimă strivită; domnişoara Cucu, frustrată şi neîmplinită, face o obsesie urmărind eleve şi pedepsindu-le pentru
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Steaua de revistă de Paula Dunca sursa: Agenda LiterNet
  Într-un decor ce dorea să conserve atmosfera textului, personajele din Steaua fără nume au avut de luptat cu mult mai mult decât ceea ce prevedea scriitura. Pe lângă impulsurile, pasiunile şi frământările lor interioare, acestea au avut de înfruntat elemente căzute "ca din cer" care existau de multe ori fără justificare în lumea lor. În lumea noastră aceste elemente se numesc intervenţii regizorale. Într-o amestecătură eterogenă de practicabile, lămpi vechi de petrol, lumină venită de nicăieri, cărţi vechi şi saltele prăfuite personajele încercau să-şi stabilească identităţile negăsindu-şi însă epoca. Spectacolul, a cărui regie e semnată de Rudolf Herţeg, student în anul III la secţia de regie de teatru, se zbate între nişte elemente disparate şi contrastante care generează confuzie. Montarea îşi propune să recreeze un decor naturalist care să sugereze perioada indicată în text dar scapă elemente moderne care perturbă imaginea
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un om a găsit o stea... de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  O gară mică, o carte scumpă „de matematici şi de astronomie” şi „automotorul" după care aleargă curioase toate fetele dau naştere unei intrigi şi unor dialoguri savuroase, ai căror protagonişti sunt locuitorii unei comune de pe Valea Prahovei. „Într-un târg de provincie ca al nostru... gara este... marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea. [...] Este dorul de a pleca, de a fugi. […] În altă parte. În altă lume”, spune Profesorul Miroiu în „Steaua fără nume”.
  Spectacolul aduce pe scenă atmosfera unui târguşor provincial, în care locuieşte profesorul Miroiu, un visător, trăitor în lumea cărţilor şi a... astrelor cereşti, care ar da orice pentru un „catalog” în valoare de 22 de mii de lei, care să-l „lumineze” dacă steaua găsită de el pe cer este o descoperire într-adevăr nouă. Din „societatea” locală mai fac parte şeful gării, care-şi fixează ceasul după sosirile şi plecările trenurilor...
  Citeste tot pe Cotidianul
• Fotoliul din cărţi de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Cărţi. Munţi de cărţi. Un pat sprijinit pe cărţi. O viaţă clădită pe cărţi. Viaţa profesorului Miroiu. Omul pe care l-am considerat, în anii cei mulţi care au trecut de la prima întâlnire cu Steaua fără nume, personajul central al piesei lui Mihail Sebastian. Omul naiv, visător şi ratat în care mă regăseam adesea. Omul care, într-un târg neştiut de provincie, imagina o lume negrăit de frumoasă a cărei perfecţiune depindea de o stea calculată cu precizie matematică, dar, vai!, imposibilă.
  A fost nevoie de montarea lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (ori poate de maturizarea mea) pentru a înţelege că personajul principal e, în fapt, Mona, steaua ce se abate de la drumul ei pentru o singură noapte. Care drum?
  De-o parte, Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia i se dedică fără rest.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cu emoţie, cu admiraţie, cu gratitudine de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Sunt pe lumea aceasta texte destinate scenei despre care, poate prea pripit, poate din orgoliu, poate, uneori, cu oarecare îndreptăţire mi se pare că aş şti totul. Sau aproape totul.
  Le-am citit şi răscitit în adolescenţă şi în tinereţe, le-am văzut înscenate în nenumărate teatre din ţară, le-am admirat în spectacole de televiziune sau metamorfozate în scenarii de film. Dintr-o dată, pe neaşteptate, la fel de pe neaşteptate cum îi apărea în faţa lui Meursault celebrul pourquoi?, însă, din fericire, mult mai puţin dramatic decât în romanul lui Camus, apare câte un regizor, câte o montare care îmi demonstrează că nu ştiu mai nimic sau că mai am multe de aflat despre piese precum cele despre care vorbeam mai sus. Una dintre ele se numeşte Steaua fără nume, a fost scrisă de Mihail Sebastian şi a fost jucată întâia oară în primăvara lui 1944 cu un nume fals al autorului- Victor Mincu- la Teatrul „Alhambra”. Iar regizorul care mă
  Citeste tot pe Adevărul
• Poveste de dragoste în Ursa Mare de Monica Andronescu sursa: Yorick
  După ani mulți în care textele lui Mihail Sebastian, în mod ciudat, nu prea s-au regăsit pe afișele teatrelor din București și din țară – spun „în mod ciudat”, pentru că jurnalul lui a fost în anii de după Revoluție una dintre cele mai vândute cărți din România –, „Steaua fără nume” a fost pusă în scenă acum, la 70-71 de ani de la moartea autorlui, în trei teatre bucureștene. Una dintre variante la Teatrul Elisabeta, alta la Teatrul de Comedie și o alta la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Această montare de la Teatrul fără nume din strada 11 iunie, transformat de Victor Ioan Frunză, de Adriana Grand și de trupa lor, tot fără nume, într-un centru de cercetare, într-un teatru-laborator așa cum nu nu mai există și n-a mai existat în România, este ea însăși o excelentă cercetare pe textul lui Mihail Sebastian.
  În micuța sală de la Centrul „Nicolae Bălcescu”, Adriana Grand a creat două spații cu
  Citeste tot pe Yorick
• Visători, sub o stea norocoasă de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  "Steaua fără nume" a avut premiera la 1 martie 1944, la Alhambra, în regia lui Soare Z. Soare. Din distribuţie făceau parte: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Guști, Mircea Şeptilici şi Mircea Anghelescu. Prezentat în plin război şi campanie antievreiască, spectacolul nu a beneficiat de numele real al autorului pe afiş şi nici măcar de titlul dorit de acesta. Sebastian (alias Victor Mincu) îşi intitulase textul „Ursa Mare” care li s-a părut iniţiatorilor proiectului mult prea „literar”, preferându-se mai comercialul „Steaua fără nume”.
  Într-o lume agresivă, invazivă, teatrul lui Mihail Sebastian poate constitui un liman, un respiro, o formă de regăsire, de recuplare la o perioadă care deşi aduna multe din componentele mentalităţii autohtone de azi, dădea spaţiu de manifestare şi sensibilităţii, emoţiei, dubiul intelectual, dramatismului. Unii consideră şi azi teatrul lui Sebastian depăşit, liricoid, altfel spus,
  Citeste tot pe Port.ro
• Când o stea se opreşte o clipă din drum de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, unul dintre cele mai frumoase texte din literatura noastră dramatică, a fost pus în scenă de Victor Ioan Frunză, la Centrul Cultural Pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ din Capitală, într-o variantă în care poezia şi umorul realizează combinaţia perfectă
  Fără să caute să inoveze spaţiul sau să modernizeze textul, montarea lui Victor Ioan Frunză propune o frumoasă şi poetică viziune de secol XXI a piesei „Steaua fără nume“, pe care, nu mă îndoiesc, Mihail Sebastian însuşi ar adora-o. Pentru că închide în ea toate lumile posibile şi toate Monele posibile care se abat într-o zi din drumul lor, pentru un moment cât o eternitate, şi pentru că închide în ea acel sentiment unic şi demonstrează pe cale „ştiinţifică“, prin proba (in)contestabilă a evidenţei trăite, că uneori Dumnezeu a făcut greşeli în formula după care a creat lumea. În micuţa sală de la Centrul „Nicolae
  Citeste tot pe Adevărul
• Poezie și umor la superlativ! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Pe strada 11 Iunie între Parcul Carol și Patriarhie, o vilă cu sală de bal a fost transformată în epoca de tristă amintire în Casa de Cultură “Nicolae Bălcescu” a sectorului IV. Astăzi, un manager ingenios, Cristian Șofron, cu sprijin de la primărie, o transformă în Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” dotat cu o mică sală de teatru. Aici, un mare regizor și pedagog, Victor Ioan Frunză găsește adăpost pentru o echipă tânără de actori excepționali și pornește în urmă cu câțiva ani prin “Furtuna” lui Shakespeare să consolideze un adevărat laborator de creație. Aici, tinerii actori și-au dezvoltat personalitatea pe care alți colegi și-o deteriorează în tot felul de teatre independente în repertorii penibile. Una din ultimele realizări ale acestui laborator de creație este “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia lui Victor Ioan Frunză și tânăra sa echipă de actori, un spectacol încântător!
  Citeste tot pe Spectator
• Puţin parfum, multă lene, oarecare fantezie de Maria Ruxandra Burcescu sursa: Agenda LiterNet
  Opera lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, este o piesă de teatru plină de o sensibilitate aparte. Este o piesă mistică, a cărei traiectorie tragică s-a reflectat şi în viaţa reală, departe de scena teatrelor. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru Steaua fără nume, o dată izvorâtă din valoarea sa artistică şi a doua oară din pricina unui mister care planează asupra acestei piese de mai bine de şaptezeci de ani. Despre acest mister vom discuta mai încolo pentru că, oricât de tragic şi fascinant, el nu face subiectul principal al acestei cronici.
  Având, aşadar, o apreciere cu totul şi cu totul specială pentru capodopera lui Sebastian, m-am dus la spectacolul Steaua fără nume în regia lui Victor Ioan Frunză, cu oarecare teamă. Proiectul este unul extrem de ambiţios, atât pentru că textul lui Sebastian este plin de subtilităţi şi emoţie, cât şi pentru că, distribuţia pentru prima punere în scenă a acestei piese, în 1944,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Sebastian, visător sau huligan de Doina Papp sursa: Revista 22
  Noua variantă a piesei Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, în premieră la Teatrul de Comedie (atât de harnic în ultimul timp), e și o ocazie de a ne pune problema oportunității tematice, ideatice a acestui popular text interbelic revenit acum pe afiș.
  Mai toți iubitorii de Sebastian, printre care mă număr, au o mare problemă în a-l înțelege pe scriitor când e vorba să-l compare pe visătorul nostalgic din piesele sale de teatru și unele romane cu autorul lucid din celebrul Jurnal și, mai ales, romanul nonfiction De două mii de ani. Cum se știe, polemica în jurul acestui din urmă opus l-a determinat pe Mihail Sebastian să se autointituleze „huligan“. Obligat la o apărare agresivă pe potriva acuzelor venite din toate părțile, Sebastian ajungea la acest calificativ cinic după un proces dureros de clarificare identitară care poate părea, pentru autorul Orașului cu salcâmi, cât se poate de nefiresc. Cine ar fi putut bănui că acela care se
  Citeste tot pe Revista 22
• „Steaua” ce se întoarce din drumul său de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  În luna martie a anului 2014 s-au împlinit 70 de ani de la prima reprezentare a piesei Steaua fără nume. Pe afişul premierei de atunci numele lui Mihail Sebastian nu figura, scrierea având drept autor pe un anume Victor Mincu.
  Se cunosc motivele, se cunoaşte, în bună parte, şi dandanaua care a urmat. Adică lupta lui Sebastian pentru a-şi afirma şi dobândi paternitatea asupra textului. O realitate despre care puteau să depună mărturie câţiva apropiaţi ai scriitorului, de la criticul Nicolae Carandino la actorii Nora Piacentini şi Mircea Şeptilici, ultimii doi nu doar prieteni, ci şi vecini ai acestuia. Locuiau tustrei pe strada Antim. Nu voi reveni acum asupra întregii poveşti. Mă voi mulţumi doar să îmi reiterez opinia, exprimată cândva, acum aproape 15 ani, într-un caiet-program al unei premiere orădene, că mi se pare imposibil ca Eugen Cristescu, dacă tot era el „asul serviciilor secrete româneşti” să nu fi cunoscut dedesubturile
  Citeste tot pe Adevărul
• Steaua lui Mihail Sebastian în gara cu ușă termopan de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Sunt 71 de ani de când la Teatrul Alhambra se juca pentru prima dată unul dintre cele mai frumoase texte din literatura noastră dramatică. La acel moment, pe 1 martie 1944, când a avut loc premiera cu „Steaua fără nume”, în regia lui Soare Z. Soare, Mihail Sebastian, al cărui nume nici măcar nu apărea pe afișul spectacolului, din multe și complicate motive, nu știa că mai avea de trăit doar un an. Timpul avea să fie foarte nedrept cu el. Atunci, pe scena Teatrului Alhambra, în rolul profesorului Miroiu, juca Radu Beligan. Radu Beligan cu care timpul a fost, iată îngăduitor, și care a străbătut un secol de istorie a teatrului, pentru ca astăzi, la 71 de ani de la acel moment, să fie martorul unei (unor) noi premiere și al altor interpretări ale acestui text, una dintre ele chiar în sala care azi îi poartă numele, aflată pe locul vechii săli a Teatrului Alhambra.
  În ciuda excelentului potențial pentru scenă, în ciuda faptului că e una din acele
  Citeste tot pe Yorick
• Când iubirea se iveşte noaptea, într-o gară de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  SUCCES La 71 de ani de la premiera absolută a spectacolului „Steaua fără nume“ de Mihail Sebastian, la Teatrul de Comedie, regizorul Vlad Massaci a pus în scenă o nouă versiune a textului cu Mirela Zeţa, Dan Tudor şi Mihai Călin în rolurile principale.
  Au trecut 71 de ani de când la Teatrul Alhambra se juca pentru prima dată unul dintre cele mai frumoase texte din literatura dramatică românească. „Steaua fără nume“ a lui Mihail Sebastian s-a jucat pentru prima dată pe 1 martie 1944, cu Radu Beligan în rolul lui Miroiu. Astăzi, sala în care Vlad Massaci a pus în scenă „Steaua fără nume“, la Teatrul de Comedie (fostul Teatru Alhambra) poartă numele lui Radu Beligan. Coincidenţe de-ale istoriei... Şi tot o coincidenţă (sau nu?!) este faptul că, deşi această piesă a lui Sebastian n-a fost prea des montată în ultima perioadă, există două variante care au avut premiera la acest început de an în Bucureşti: una la Centrul Cultural pentru
  Citeste tot pe Adevărul
• „Steaua fără nume” şi fără emoţie, dar plină de haz de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Când Jupiter intră în cudratură cu Venus în casa a VII-a, cei născuţi în zodia Fecioarei vor avea parte de întâmplări neaşteptate. Nu la fel de norocoşi sunt Leii şi Săgetătorii care mai au de aşteptat până să primească sumele de bani care le vor rezolva problemele, odată cu transgresarea casei a II-a de către Uranus, în conjuncţie cu Saturn. Feriţi-vă de Luna Neagră!
  sau
  O nouă gaură neagră a fost descoperită în apropiere de Marte. La fel de periculoasă precum nebuloasa Orion, prin proximitatea ei de Terra, această descoperire vine exact când cercetătorii NASA au declarat iminent pericolul de a fi loviţi de un meteorit desprins din centura care a putut fi observată deasupra SUA.
  sau
  Cerul cu stele deasupra-ţi/ şi Luna cea toată, deplină,/ planetele şi tot Universul,/ îţi cad la picioare, iubito,/ văzând frumuseţea-ţi de zână,/ o, nimfă, o, dulce copilă.
  Nu sunt încă decisă care dintre abordările astologico-ştiinţifice-po
  Citeste tot pe Yorick
• Steaua fără nume de Daniel Oltean sursa: Observator Cultural
  De ce să scrii o poveste de dragoste în mijlocul unui război? O poveste în care nu apare nici măcar un cuvînt ce-ar putea aminti de acel război. Şi de cîtă forţă ai nevoie pentru a o scrie, atunci cînd existenţa ta ca fiinţă socială (şi umană chiar) e pusă la îndoială?
  În ianuarie 1943, lui Mihail Sebastian – un autor dramatic deja cunoscut – nu i se permitea, din cauza legilor antisemite, să apară pe afişul vreunui teatru ca autor al unei piese. În martie 1944, a avut loc premiera absolută a spectacolului Steaua fără nume, autorul fiind Victor Mincu. A fost un nume inventat, pe care – la presiunea cultural-politică a vremii – şi l-a asumat avocatul Ştefan Enescu, un coleg al lui Mihail Sebastian.
  De ce să scrii o poveste de dragoste în mijlocul unui război? Probabil ca să uiţi de el. Sau ca să-i expui absurdul.
  Şi de ce – în lumea anului 2015 – să pui din nou în scenă această piesă? Pentru că mai există oameni sensibili,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sebastian vintage-chic de Mircea Sorin Rusu sursa: Observator Cultural
  „Este în teatrul meu o înclinare spre «delicat» care îmi va interzice, în mod absolut, un mare succes. Cîtă vreme voi juca pe clapa «subtilului», nu voi ajunge să cîştig publicul mare“, spunea Mihail Sebastian în jurnalul său. Apoi adăuga: „Aş vrea să pot lua teatrul ca pe o industrie şi să pot realiza o piesă cu mecanism perfect“.
  Steaua fără nume, poate cel mai celebru dintre textele sale pentru teatru – se situează undeva, la jumătatea drumului, dacă e să pornim de la cele de mai sus. Un aspect foarte important este acela că textul a fost scris nu pentru publicare, ci pentru scenă, şi a fost dezvoltat rapid, conform celor povestite tot de către dramaturg, la solicitarea Norei Piacentini şi a lui Mircea Şeptilici, aflaţi în criză de texte la momentul respectiv (anii ’40). Deja identitatea lui Mihail Sebastian era o problemă, condiţia sa de evreu făcîndu-l în mod oficial indezirabil pe afişele teatrelor. De aceea,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian la TNB de Corina Moisei sursa: BookHub
  Steaua fără nume, spectacol în regia lui Alexandru Cozub este o piesă de o candoare și sensibilitate deosebită. Regizată după piesa omonimă a scriitorului Mihail Sebastian, figură controversată a așa numitei generații ´27 sau Criterion, formată din nume răsunătoare precum Mircea Eliade sau Constantin Noica, Steaua fără nume este istoria profesorului Miroiu, clasicul pedagog al mediului rural, și Mona, o apariție astrală, siderală, ruptă de pe beaumonde-ul românesc din perioada interbelică.
  Pusă în scenă de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău, piesa este o veritabilă tragicomedie, unind în scenele sale un umor special cu niște niște trăiri profunde, care chiar pot provoca lacrimi sincere. Expuși unei existențe mai mult sau mai puțin inhibate, locuitorii unui oraș de provincie se alină cu sosirea și plecarea trenurilor, încărcate de domnișori spilcuiți și domnițe extravagante. Doar profesorul Miroiu este vizibil proliferat pe
  Citeste tot pe BookHub
• Halta fericirii de Mădălina Dumitrache sursa: https://artemariemadeleine.wordpress.com
  Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel, că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40 profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului
  Citeste tot pe https://artemariemadeleine.wordpress.com
• Steaua fara nume – Opinie de Emil Călinescu sursa: LaTeatru.EU
  Aveti printre prieteni oameni care si-ar da ultimii bani pe carti? Oameni care strang bani luna de luna pentru una sau mai multe carti? Oameni pentru care nicio suma nu este prea mare pentru o carte?
  Cum sunt ei vazuti de catre ceilalti? Toti prietenii impartasesc pasiunea infinita pentru carti? Sau exista prieteni, intelectuali ori oameni simpli, care ii considera exagerati?
  Asa-i ca oamenii prea indragostiti de carti sunt, de fapt, oameni singuri? Ori asa ii vad ceilalti. Caci chiar am auzit de curand o chestie: am o relatie, am job, nu am timp si de carti. Alea sunt pentru cei singuri. Oare asa sa fie?
  Povestea piesei Steaua fara nume probabil o stiti cu totii. Cele 2 elemente perturbatoare, care dau complet peste cap aparentul echilibru, sunt cartea de 22 de mii de lei comandata de profesorul Miroiu si aparitia misterioasei doamne Mona. Ce este si mai interesant este modul in care ceilalti profesori il priveau pe profesorul Miroiu. Te-ai astepta ca niste intelectuali,
  Citeste tot pe LaTeatru.EU
• Turneul Teatrului Național din Chișinău la București de Doina Papp sursa: Revista 22
  Între ziua lui Eminescu și aceea a lui Ca­ragiale se întâmplă de vreo câțiva ani buni încoace un desant plin de însemnătate al Teatrului Național din capitala Republicii Moldova la București, într-un schimb cultural așteptat pe ambele maluri ale Pru­tu­lui. În preajma Zilei Na­țio­nale a Culturii, celebrată la 15 ianuarie, teatrul care poar­­tă numele lui Mihai Emi­nescu vine în vizită la acela cu numele lui Ca­ra­gia­le, după un popas la Iași, unde-i face o reverență lui Alecsandri la teatrul care-i poartă numele. Aproape un pelerinaj la obâr­șiile culturii române!
  Anul acesta, turneul a inclus două spec­tacole de anvergură - Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, și o piesă contem­po­rană inedită aparținând scriitorului, jur­nalistului și omului politic Sergiu Burcă, sub pseudonimul S.T. Burke, intitulată Ba­lamucul vesel. Suficient afișul pentru a pu­ne-n valoare trupa teatrului și preo­cupările repertoriale întinse
  Citeste tot pe Revista 22
• Strălucirea unui eveniment de Dinu Grigorescu sursa: Revista Teatrală Radio
  Una dintre perlele coroanei dramaturgiei româneşti, comedia lui Mihail Sebastian, ratificată la Alhambra printr-un veritabil triumf, la data premierei absolute, cu ştiutele peripeţii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a cunoscut în perioada postbelică multiple montări, unele ortodoxe, altele moderniste, cu regii şi scenografii diferite, mereu atrase de farmecul replicilor, situaţiilor şi al locurilor de desfăşurare a întâmplărilor din parfumul epocii.
  Necunoscuta în rochie de seară, coborâtă din tren, fără bilet, într-o haltă obscură, pe linia ferată Sinaia–Câmpina–Ploieşti–Bucureşti Nord, şi profesorul de astronomie care o preia o noapte în custodie oferă interpreţilor dintotdeauna premizele unei montări romantice, cu accente satirice.
  Spectacolul de la Chişinău merge pe aceeaşi linie a romantismului satiric, de mare fineţe şi profunzime sufletească, încărcată de mister cotidian şi surprize dramatice la tot pasul,
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Cu respect faţă de piesa lui Sebastian, dar şi cu originalităţi inteligent plasate de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  La câteva luni după un reuşit turneu bucureştean, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Chişinău revine în România, de astă dată la a XXV a ediţie a Festivalului Internaţional de la Sibiu cu, ceea ce pare a fi, una dintre piesele de rezistenţă din repertorul său. Spectacolul cu piesa Steaua fără nume, montat de Alexandru Cozub.
  Absolvent al celebrului Institut de teatru Sciukin, o vreme actor şi regizor la nu mai puţin celebrul Teatru „Eugen Ionescu” din Capitala Republicii Moldova, colaborator al „Teatro di Castalia” din Italia, în fine revenit acasă, Alexandru Cozub este, din anul 2007, director artistic al Naţionalului din Chişinău.
  Aparent, el a optat pentru calea înţeleaptă, fără probleme, a punerii în scenă în cheie tradiţională, respectuoasă faţă de partitură, a capodoperei lui Sebastian. A dovedit încredere deplină în text, i-a conservat integralitatea, nu a operat nici tăieturi, nici dislocări de scene,
  Citeste tot pe Adevărul
• „Umor şi lirism în teatrul lui Sebastian”. La Piatra Neamţ de Maria Zarnescu sursa: Yorick
  Din anul 2015, când s-au comemorat şapte decenii de la dispariţia tragică, prematură a lui Mihail Sebastian, opera scriitorului a intrat în patrimoniul public. Urmarea: o mulţime de spectacole bazate pe piesele sale – mai ales “Jocul de-a vacanţa” şi “Steaua fără nume” – şi câteva dramatizări – după corespodenţa cu actriţa Leni Caler sau celebrul Jurnal. Motiv pentru regizori, mai ales tineri, să-i recitească şi să-i rescrie scenic textele. Uneori cu reverenţă, consideraţie şi înţelegere a subtilei sale combinaţii între umor şi lirism, a atmosferei specifice pieselor lui Sebastian, alteori neglijând una din aceste componente sau rescriindu-i la propriu textul. Din prima categorie îmi vine în minte o emoţionantă producţie a lui Victor Ioan Frunză – “Steaua fără nume” – montată pe scena defunctului Centru Cultural European pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” (pentru prieteni: CCEUNB) în 2014. De partea cealaltă îmi
  Citeste tot pe Yorick
• Lecție nemțeană de weekend de Doru Mareș sursa: Yorick
  În weekendul care a trecut, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a oferit un model de normalitate care în destule alte locuri ar ține de performanța rară sau de accidentul fericit: patru spectacole, toate cu testul excelenței trecut cu brio (două de anul acesta – „Steaua fără nume” și „Mult zgomot pentru nimic” –, unul de anul trecut – „Jurassic” – și deja cunoscutul „Wolfgang” din 2017), purtând semnăturile unor regizori din promoții diferite – Alexandru Mâzgăreanu, Ana Crăciun-Lambru, Radu-Alexandru Nica și Radu Afrim, ordinea fiind și cea a vârstei, de la 32 la 51 de ani. Din fericire, factorul statistic-biologic, ca să spun așa, s-a dovedit a nu fi un indice care să greveze asupra perspectivei axiologice nici din punctul de vedere al structurilor regizorale, nici din cel al disponibilității echipei de actori dintre care trei au fost prezenți fără pierderi de energie (patru spectacole în trei zile sunt totuși și o probă de
  Citeste tot pe Yorick
• Joaca de-a Sebastian de sursa: România Liberă
  Festivalul de Comedie a programat ieri premiera bucuresteana a piesei lui Mihail Sebastian "Jocul de-a vacanta", in versiunea inovativa a teatrului din Baia Mare, sub bagheta lui Radu Afrim.
  Montarea regizorului modifica puternic textul original – dezinhiba sexual personajele, inlocuieste cadrul bucolic al pensiunii de munte cu acela al unui birou de multinationala si transforma in travestit una dintre femeile din piesa lui Sebastian.
  Premiera bucuresteana a "jocului de-a vacanta", regizata de Afrim, a fost probabil cea mai
  asteptata piesa a Festivalului, o multime de critici intrebandu-se in ce directie va merge ireverenta creatoare a regizorului in cazul textului scris de Sebastian. Sa recunoastem insa ca punctul tare al autorului interbelic nu e dramaturgia sau fictiunea romaneasca, ci jurnalul si autofictiunea, aceasta din urma practicata in "Cum am devenit huligan". Pe cat de taios, ironic si acut e in scrierile de grad zero, pe atat de sentimental si patetic e in cele
  Citeste tot pe România Liberă
• Mihail Sebastian, în variantă corporatistă de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  În „Jocul de-a vacanţa“, montat la Teatrul Municipal din Baia Mare, spectacol jucat la Bucureşti în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, Radu Afrim l-a scos pe Sebastian din raftul bibliotecii, l-a şters de praf, l-a resuscitat şi, odată reînviat, l-a angajat într-o multinaţională.
  Afrim s-a jucat fara limite cu piesa lui Mihail Sebastian
  Dacă vă Întrebaţi ce caută neamţu-n Bulgaria şi textul unui dramaturg interbelic printre faxuri, xeroxuri, telefoane mobile şi şedinţe plicticoase, vă poate răspunde Radu Afrim. Aşa „expirat“ cum e, Sebastian îi poate învăţa pe roboţeii corporatişti o metodă nouă şi eficientă de a înfrânge stresul: „Jocul de-a vacanţa“.
  Într-un spectacol numit nu degeaba „Jocul de-a vacanţa“, regizorul a reinventat un text care probabil nu mai înseamnă pentru tânăra generaţie decât încă un subiect de toceală pentru Bac. Personajele lui Sebastian devin în viziunea lui Afrim nişte workaholici
  Citeste tot pe Cotidianul
• Afrimisme: despre clasici şi Almodóvar de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Afrim e un adjectiv. A nu se lua în nume de rău, în general sînt puţini, foarte puţini acei artişti al căror nume ajunge să fie folosit atributiv şi descriptiv, şi nici prezentul, nici istoria nu sînt neapărat drepte: Fellini a devenit adjectiv, Godard, nu.
  În teatrul românesc, cred că, recent, doar Mihai Măniuţiu a mai dat naştere la adjective (şi substantive, deopotrivă). A fi un astfel de adjectiv se traduce prin capacitatea artistului de a crea universuri recognoscibile, prin identificarea lui cu anume practici scenice, preferinţa pentru anume teme şi recurenţa unor motive (arhipomenitele mirese măniuţiene, personajul-raisonneur „prostul satului“ afrimian). Vorbesc deci despre artişti care impun un stil personal, marcat şi recurent, pe care-l recunoşti în orice spectacol şi care serveşte drept comparaţie (nedreaptă, se prea poate) în „încasarea“ multor sau oricăror altor abordări ale subiectelor pe care şi le-au „adjudecat“.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Jocul de-a umorul de Dan Boicea sursa: Adevărul
  Noul joc de-a vacanţa aglutinează abil râsul, drama şi manifestul social. Radu Afrim pătrunde în mediul corporatist şi îi subminează scorţoşenia, trimite vacanţa peste umanoizii robotizaţi, îi reumanizează, le revalorifică potenţialul afectiv.
  Regizorul îi îndrăgosteşte pe birocraţi de tot ceea ce nu sunt, le injectează în creier libertatea şi îi infectează cu personalitate.
  Afrim ironizează prin discurs regizoral patetismul scrierii dramatice, travestind un personaj-cheie şi vulgarizând copios unele pasaje greţos-romantice.
  Spectacolul „Jocul de-a vacanţa“ (opţiune 9), regizat de Radu Afrim la Teatrul Municipal din Baia Mare, instituie o nouă ordine semantică în textul lui Mihail Sebastian, ierarhizând altfel priorităţile naraţiunii.
  În piesa originală, personajele îşi consumă interacţiunile în 1936, la pensiunea Weber, o vilă construită undeva în munţii Ardealului. Radu Afrim lecturează povestea, în versiunea ei nouă,
  Citeste tot pe Adevărul
• Corporaţia Afrim-Sebastian de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  Nimeni nu s-ar fi gândit că Jocul de-a vacanţa se joacă cel mai bine, în 2009, într-un birou, un spaţiu larg şi neutru, la fel oriunde în lume, cu lambriuri, scaune ergonomice, cu laptopuri, xerox, mochetă, neoane şi tavan fals. Nimeni în afară de Radu Afrim, un regizor cu un nonconformism clarificat.
  „Dar nu voi accepta cu niciun preţ (chiar cu riscul de a nu fi deloc jucat) să-i dau rolul lui Toni (n.r., Toni Bulandra). Ar strica totul“, nota în jurnalul său, sub data de 5 iunie 1936, Mihail Sebastian. Ce-ar fi scris acelaşi Sebastian dacă ar fi aflat că, peste timp, un regizor (ne)firesc de liber urma să-i ia textul fetiş – Jocul de-a vacanţa, să aleagă o trupă de cinci actori ai Teatrului Municipal din Baia Mare şi să realizeze un nou spectacol, de data asta nu despre o vilă Weber, o adorabilă pensiune undeva în mijlocul naturii, ci despre o corporaţie, poate o Weber Corporation, unde personajele sale devin profesionişti în costum?
  Citeste tot pe Revista 22
• Acţionism ludico-manelisto-piesagist de Mihaela Michailov sursa: Art Act Magazine
  Afrim amfetaminizează ludicoman Jocul de-a vacanţa.
  Stoarce textul lui Sebastian de balastul literar-anost şi dinamizează dialogurile prin accente actanţial-stilistice, care stabilesc un raport de confruntare semnatică critică cu textul permeabil. Dramatrugia textului menţine atracţiile erotice de bază, pe care le spaţializează pentru a face din joc trambulina cotidianului corporatist. Într-o office atmosphere, nişte office mieluşei de corporaţie îşi iau un break printre plante, pizza deliverată şi nelipsitul butoiaş de plastic plin cu apă. Totul o ia uşor, uşor razna într-o joculare care porneşte de la caraghioslîcuri yoghine, trece prin seducţii puşteşti (candoarea lui Vlad Bîrzanu e nuanţa comică fină), prin travestiuri manelisto-peisagisto-nostalgice şi dă cu capul de ordinea din subordinea corporaţiei.
  Radu Afrim recurge la o deplasare de conţinut dramaturgic şi la o replasare în context contemporan.
  Afrim e cel mai inventiv regizor
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Indicatoare către locul perfect de vacanță de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Tot Teatrul Municipal din Baia-Mare, despre care vă vorbeam și săptămâna trecută. Dat fiind că e un teatru "în creștere", merită să faci popasuri mai lungi aici. Și să descoperi și orașul și împrejurimile lui odată cu teatrul. Dacă te descurci fără indicatoare.
  Călătoria. Când e vorba despre distanțe foarte lungi prin România, cel mai bizar lucru e că nu găsești indicatoare. Ești ca și pierdut într-un tărâm tainic, fără să știi încotro mergi, dacă drumul e bun sau nu, dacă nu cumva înaintezi numai ca să ai de unde să te întorci. Începi să-ți dorești indicatoarele, să le cauți și să le aștepți ca pe o persoană iubită! Poate dacă ai fi în vacanță, "amănuntul" n-ar conta atât de mult, însă când te grăbești să ajungi înainte de începerea spectacolului, lucrurile stau puțin diferit.
  Producția. Spectacolul pe care trebuia să-l văd în seara despre care vă vorbesc aici era "Jocul de-a vacanța" după Mihail
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Sebastian – deconstruit de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Numai şi numai din voia altora şi nicidecum din propria-mi voinţă, mi se întâmplă, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, să văd spectacolele Teatrului Municipal din Baia Mare oriunde altundeva decât la ele acasă, mutate, transferate, modificate, adaptate la condiţiile unui festival ori ale unui turneu. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Jocul de-a vacanţa (Opţiune 9) în regia lui Radu Afrim.
  Comit o mică indiscreţie. Pe Facebook, reţeaua de socializare pe care, în vremea din urmă îmi pierd nepermis de mult timp, regizorul m-a rugat să nu-i văd spectacolul în zilele Festivalului de la Piatra Neamţ. Nu i-am promis nimic lui Radu Afrim pentru simplul motiv că eram conştient că nu îmi voi respecta făgăduiala. Eram convins că nu voi putea să trec peste curiozitatea de a vedea un Sebastian cu totul altfel, mai cu seamă că acest altfel vine dinspre un director de scenă care, e adevărat, uneori „scandalizează”, care e câteodată violent
  Citeste tot pe Revista Familia
• Jocul de-a vacanţa. Press play. de Andreea Duda sursa: Man.In.Fest
  Atunci când masca omului-corporaţie este mult prea fixă şi rigidă, atunci când unsprezece luni pe an acesta este împovărat şi chinuit de o muncă istovitoareh este clar că trebuie să apară o schimbare. Masca înfăţişată celorlalţi trebuie smulsă. Ea înlesnea supravieţuirea şi adaptarea la lumea înconjurătoare, dar a sosit momentul să fie aruncată la gunoi, iar ceea ce este în spatele ei să iasă la iveală.
  Piesa lui Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa este adusă în actualitate printr-o estetică regizorală contemporană şi surpinzătoare, Afrim găsind numeroase cărări colaterale pentru această transpunere. Cu o evidentă slăbiciune pentru nuanţe, regizorul reuşeşte să creeze un amestec de ironie şi autoironie, de joc şi jovialitate, de seriozitate şi dramă. Elementele desuete din piesa originală sunt traduse în contemporaneitate. Astfel, pensiunea de munte devine un birou de corporaţie, iar tipologiile personajelor sunt modernizate
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• Jocul anticorporatist de Alexandru Ştefan sursa: Agenda LiterNet
  Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian este în sinea ei o piesă lipsită de un conflict real: personajele se întrunesc pentru o binemeritată pauză într-un context confuz. Ce vrea Ştefan Valeriu? Ce îşi doreşte Bogoiu? La cine sau la ce visează Corina? Sunt întrebări cheie la al căror răspuns autorul nu oferă nici un indiciu concret. Putem presupune că stresul cotidian determină răsturnarea de situaţie majoră, dar în montările de până acum ne-am obişnuit cu un stres mărunt, o migrenă banală sau o câteva cifre repetate obsesiv.
  Genial în spectacolul lui Radu Afrim, montat la Teatrul Municipal din Baia Mare, este faptul că motorul acţiunii, acest "stres cotidian" din care se impune o evadare, are o forţă copleşitoare. Nu ne aflăm într-o casă de vacanţă, ci într-un birou corporatist cu taste cloncănind spasmodic şi fluierături de telefon sacadate. E o fabrică de măcinat creierii, în care pînă şi băiatul cu pizza suferă de tulburări
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• La Cage aux folles cu Afrim de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Într-un film maghiar de prin anii '60 (sper să nu greşesc), prima scenă se desfăşoară într-o hală în care vreo sută de femei bat la maşină. Din perspectiva uneia dintre ele, mişcarea ritmică, repetată la infinit, a mâinilor care apasă sacadat pe tastatură, generând un zgomot infernal devine in crescendo insuportabilă. În huruitul ţăcănitor al maşinilor de scris se aude tot mai clar şi mai tare pulsaţia inimii ei, zvâcnitura tâmplelor şi respiraţia sufocată. Femeia urlă brusc, îşi rupe hainele şi se aruncă goală pe fereastră. Restul filmului nu mai contează (oricum, nici până acum nu ştiu ce film a fost). Omul-maşină îşi găsea una dintre cele mai expresive portretizări, cu toată pleiada de efecte psihologice şi sociale aferente.
  Asociată în anii '60 - '90 cu munca în industrie şi administraţie, depresia robotizării s-a mutat în ultimii 20 de ani în marile companii. Omul-corporaţie, macerat de rutină în muncă (nu e vorba
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Jocul de-a vacanţa, în filigran de Marina Roman sursa: Yorick
  Toamnă luminoasă în Oraşul cu salcâmi. Atmosferă blândă, pregătind nostalgii. Excelentă alegere să deschizi stagiunea şi să redeschizi Sala Mare, abia renovată, a Teatrului „Maria Filotti” cu o piesă de Mihail Sebastian! Îi aparţine, fireşte, directorului Lucian Sabados, cel care a mizat pe Jocul de-a vacanţa, spectacol pus în scenă de Erwin Şimşensohn. Am intrat cu teama ca nu cumva spiritul vremii de azi să fi intervenit brutal asupra impresionantei istorii a clădirii, teamă ce mi-a fost risipită din prima clipă de bunul gust şi chiar de rafinamentul cu care i-a fost redată nobila identitate.
  Despre Erwin Şimşensohn am scris prima dată cu doi ani şi jumătate în urmă, la premiera spectacolului Yentl pe care l-a montat la Teatrul Evreiesc de Stat şi pentru care a fost nominalizat anul trecut la Secţiunea Debut a Premiilor UNITER. Dincolo de rigoarea şi de fineţea decupajului regizoral, m-au impresionat atunci tensiunea şi emoţia care
  Citeste tot pe Yorick
• Jocul care-ți reamintește cum e să trăiești de Elena Coman sursa: Yorick
  Ai avea curajul să uiți pentru câteva zile ce înseamnă „timpul”?
  Teatrul „Maria Filotti” din Brăila deschide stagiunea 2015 – 2016 cu premiera spectacolului „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian. Poate nu întâmplător, piesa dramaturgului brăilean este readusă în lumina reflectoarelor unui teatru de poveste, într-un cotidian de secol XXI în care rareori ne facem timp pentru noi și stările noastre de spirit.
  Atmosfera boemă din operele lui Sebastian prinde contur prin viziunea regizorală a lui Erwin Șimșensohn. În colaborare cu scenografa Alina Herescu, artistul îi creează spectatorului iluzia unei lumi aproape perfecte, în ciuda faptului că e palbabilă și pun accentul pe lumină, culori calde și vii. Decorul, ilustrând o cabană de munte ferită de agitația mundană, denotă nevoia de cât mai mult spațiu a personajelor, iar costumele în culori pastelate caracterizează relaxarea la care reușesc să ajungă cu greu.
  Citeste tot pe Yorick
• Vacanţa mea in-vitro de Sabina Balan sursa: Agenda LiterNet
  Vizual, piesa lui Mihail Sebastian e translatată cu succes în contemporan. Pensiunea Weber e redusă la conceptul abstract al unui motor de căutare, pe care personajele încearcă neputincioase să-şi verifice mail-urile, ştirile, vremea, odată ce încăpăţânatul Ştefan Valeriu pur şi simplu închide conexiunea la Internet a tuturor. Internetul în sine, această piscină fără apă în care turiştii de la pensiune ar sări oricând, fără remuşcări, devine invariabil metafora Bucureştiului din piesă, inaccesibil, şi râvnit până la un punct. Gândurile şi sentimentele personajelor sunt proiectate pe ecranul subţire, conectat în permanenţă la gadget-urile lor, iar când acesta e în stand-by, afişează doar o imagine plastică, dezolantă, un peisaj artificializat, care rezonează de minune cu un remix al melodiei My Favorite Things din filmul Sunetul muzicii, rulând ca fond muzical.
  De partea cealaltă, concretă, a scenografiei, spaţiul scenic se
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Vacanţă cu trambulină şi fără de Wi-Fi de Alina Epingeac sursa: Yorick
  În joacă totul este permis. Odată ce regulile sunt bine explicate, înţelese şi acceptate, imaginaţia se poate răsfăţa în voie. Copiii sunt mai buni la jocuri tocmai pentru că ştiu să fie creativi în realitatea creată în convenţia jocului. Iar teatrul este un joc pentru copii mari. Scena e un adevărat Disneyland pentru cei care ştiu să transforme banalul în incredibil şi să se lase visaţi.
  Dragoş Alexandru Muşoiu este un regizor curajos. Nu îi e frică să testeze maleabilitatea imaginaţiei sale şi să o întindă până la punctul critic. Are inventivitate şi o foloseşte din plin. Adaptând piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanţa”, pentru Sala Studio a Teatrului de Comedie nu s-a lăsat intimidat nici de titlul piesei, nici de numele autorului şi a montat un spectacol foarte proaspăt, ingenios şi personal. A înlocuit atmosfera leneşă a unui text scris acum mai bine de 75 de ani, cu un aer fresh şi straniu; ritmul este cel al anului
  Citeste tot pe Yorick
• Jocul de-a vacanţa, varianta Bârlad de Călin Ciobotari sursa: Jurnalvirtual.ro
  Într-un cadru festiv (sărbătorirea a 60 de ani de existenţă teatrală), am vizionat, la Teatrul „Victor Ion Pop” Bârlad, spectacolul Jocul de-a vacanţa, în regia lui Geo Balint. Opţiune potrivită, cred, pentru un astfel de eveniment, cu un text pe care Sebastian îl amprenta cu inconfundabilul său „sigiliu” de melancolie zâmbită, „comedie lirică” în care iluzia, uitarea, dragostea, despărţirea sunt tratate în tonuri minore, cu delicateţe şi căldură umană…
  E adevărat, textul suportă şi intervenţii, redimensionări, ajustări de sens, precum cele pe care, în 2009, la Baia Mare, le orchestra Radu Afrim în al său Joaca de-a vacanţa. Opţiunea 9, când pensiunea Weber devenea un birou în care funcţionari plictisiţi iniţiază acest neobişnuit joc. Geo Balint preferă, însă, de data aceasta, o lectură clasică, exact în cheia „comediei lirice”, cu foarte rare trădări ale textului, şi preocupat de o cât mai clară configurare a
  Citeste tot pe Jurnalvirtual.ro
• Jocul de-a… ce? de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Fericirea poate fi inexplicabil de complicată sau uimitor de simplă. Poţi căuta o viaţă stările superioare față de ceea ce crezi că e fericirea citită în cărţi sau te poţi ferici zi de zi de bucuriile cele mai banale, care, adunate în mănunchi, se fac o bucurie mare-mare cât o fericire întreagă. Diferenţa dintre cei care caută fericirea absolută, sublimă, deplină şi de neînţeles pentru cei mulţi şi cei care strâng bucurii este tocmai nefericirea; pentru că acea fericire supremă presupune multă nefericire în căutarea ei. Iar de cele mai multe ori nefericirea rămâne definitivă.
  La fel se întâmplă şi în teatru. Când te complici în încercarea de a fi special cu orice preţ şi de a face mai multă artă decât teatru, în locul fericirii unui spectacol reuşit rămâne o mirare colectivă soră cu nefericirea. Aşa s-a întâmplat la Teatrul Odeon cu „Jocul de-a vacanţa” montat şi adaptat de Andrei şi Andreea Grosu după Mihail
  Citeste tot pe Yorick
• Un joc … copilăresc de tabără de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Într-o oră cât durează acest spectacol zis “neconvențional”, se prezintă un rezumat greu de înțeles, încropit după “Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian. Prima piesă a prețuitului dramaturg apărută în 1938, o comedie romantică, regizorii Andrei și Andreea Grosu o aleg drept pretext pentru un experiment.
  Textul lui Sebastian este “adaptat” de regizori pentru a servi o temă inventată de dânșii, un joc "de-a adevăr sau provocare” petrecut într-un loc care găzduiește șase “persoane” din generații diferite. Se pomenește că locul ar fi pensiunea Weber și “persoanele” poartă nume din piesa lui Sebastian, numai că personajele dramaturgului … dispar. Cele șase “persoane” rămase din textul inițial par a fi izolate într-un loc de tratament pentru boli psihice sau fie niște copii într-o tabără care scăpați de supraveghere, se joacă imitând pe oamenii mari. “Adaptarea” începe cu o scenă prelucrată din finalul
  Citeste tot pe Spectator
• Jocuri de vacanţă de Răzvana Niţă sursa: razvananita.wordpress.com
  Sâmbătă 29 august 1936, ora 4. Am terminat. Cui să telegrafiez, ca în anul I „Trecut examenul. Sunt fericit”? Dar oare am trecut examenul? Voi vedea mai târziu, nota Mihail Sebastian la finalizarea piesei „Jocul de-a vacanţa” la care lucrase aproape un an. Abia în decembrie 1938, textul său vedea pentru prima dată luminile rampei. Au trecut de atunci 80 de ani.
  Un pod lung cât toată Sala Studio, o punte înaltă, din lemn care desparte publicul în două „tribune”. Spectatorii sunt obligaţi să privească în sus şi să mişte continuu capetele stânga-dreapta şi retur. Fiindcă uneori în teatru e ca în tenis. Spaţiul de joc, deşi lung, e îngust. Actorii îl traversează de mai multe ori, în fugă, cu avânt, isteric. Deplasarea se face întotdeauna dinspre fundul terenului către fileu. Nu, nu e niciun fir de iarbă. Cu fiecare replică rostită cu amoc, se ridică praful şi se aşterne un pâclos strat de confuzie.
  Mulţi dintre noi ştim cam
  Citeste tot pe razvananita.wordpress.com
• O piesă memorabilă de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Joi, 12 martie, ora 19.00, Teatrul National "I.L. Caragiale" reia in repertoriul curent, un spectacol memorabil: "Ultima ora" de Mihail Sebastian. Dupa o pauza de doi ani si dupa ce s-a jucat cu casa inchisa vreme de cinci ani, se reia acest spectacol regizat de Anca Ovanez Dorosenco. Piesa lui Mihail
  Sebastian ne demonstreaza ca ramane foarte actuala si astazi. Este o comedie cu accente satirice. Povestea romantica de iubire a unui profesor si a unei tinere, preocupati de istoria lui Alexandru Macedon, declanseaza conflictul cu... un om de afaceri. Din cauza unui cuvant cu multe trimiteri din articolul profesorului, acesta intra in vizorul magnatului si in jungla presei. Fara a forta contemporaneizarea scrierii, viziunea regizorala descifreaza subtil sensurile sale actuale cu ajutorul unei distributii de zile mari. "Ultima ora" le prilejuieste spectatorilor reintalnirea cu Marin Moraru, Mircea Albulescu, Constantin Dinulescu, Claudiu Bleont, Ilinca Goia etc.
  Citeste tot pe România Liberă
• Actorii, prețuiți de regizor de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Spectacolul care a cucerit cele mai multe premii (trei!) la Festivalul Comediei Romanesti a fost "Ultima ora". Regizorul Gelu Colceag, care a pus in scena piesa lui Mihail Sebastian, a evidentiat personalitatea actorilor distribuiti.
  Sunt destul de rari acei regizori care isi stapanesc orgoliul de a iesi din umbra culiselor prin viziuni teatrale incarcate inutil de efecte socante, si prefera o lectura atenta a textului cu evidentierea actorilor distribuiti, slujitori ai cuvantului. Regizorul Gelu Colceag face parte din aceasta categorie. Fiind si un apreciat pedagog isi pune in practica priceperea de dascal atunci cand monteaza un spectacol intr-un teatru institutionalizat. "Ultima ora" in viziunea sa este un spectacol de "teatru adevarat", simplu, dar nu simplist, ce reflecta credibil textul. Cu finete, Gelu Colceag transfera in actualitate piesa lui Mihail Sebastian, ce are in centru un subiect actual, presa si manevrele ei. Omul de afaceri Bucsan, iritat de un articol despre
  Citeste tot pe România Liberă
• O trupa exceptionala si un repertoriu de calitate la Teatrul din Brasov de Doina Papp sursa: Revista 22
  Reluarea stagiunii la Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov a aliniat la rampa ultimele trei premiere ale acestui ambitios teatru, unde un tanar director, regizorul Claudiu Goga, a reusit cu calm si metoda sa impuna un proiect managerial coerent, exigent.
  Pentru aceasta stagiune a programat mai intai cu curaj o piesa de Mihail Sebastian si a reusit, in anul celebrarii centenarului autorului, mai mult decat un spectacol omagial. In regia lui Gelu Colceag, experimentat in realizarea unor succese de public, noua versiune a piesei Ultima ora e o reusita. Desi apeleaza la unele actualizari fortate (calculatoarele din redactia "Desteptarii", telefoanele mobile), spectacolul subliniaza eficient oportunitatea textului in care e vorba de vechi metehne dambovitene. Nu intamplator sporeste in interes in momentul declansarii caruselului santajelor la care asista neputincios profesorul Andronic, cel care provoaca involuntar, cu articolul sau, scandalul. Situatiile create seamana, bineinteles,
  Citeste tot pe Revista 22
• Aplauze pentru Sebastian de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Toate spasmele care cutremură Universitatea de artă teatrală si cinematografică din Bucuresti nu au reusit să împiedice, totusi, deschiderea stagiunii la studioul Casandra, scena de pe care studentii păsesc spre profesionalism. Protagonistă a fost clasa profesorului Olga Tudorache ăn spectacolul Ultima oră de Mihail Sebastian. Regia ăi apartine Adrianei Popovici, decorurile sănt semnate de Virgil Luscov, iar costumele de Adriana Raicu-Petre. Foarte multi dintre cei aflati ăn seara premierei mărturiseau un sentiment ciudat. Destul de repede ne-am lămurit despre ce era vorba: Valeriu Grama, directorul studioului Casandra timp de 35 de ani lipsea. Stiam că s-a pensionat, dar asta părea ceva abstract, greu de imaginat ăn realitate. Greu de imaginat să nu-l auzi la telefon făcănd invitatii insistente la premierele Casandrei, greu de imaginat să nu-l vezi la intrare, cu zămbetul său cald si modest, agitat să rezolve orice problemă pănă ăn cele mai mici detalii.
  Citeste tot pe România literară
• STRĂLUCITĂ OFERTĂ DE COMEDIE … DIN ACTUALITATE DESPRINSĂ de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Anunțurile cu “BREAKING NEWS” ne invadează zilnic ecranul televizorului în numele informării cetățenilor, și sunt numeroase. Ridicol este că acest “breaking news” diferă de la o televiziune la alta, sensurile așa zisei informări fiind manevrate de interesele patronilor fiecărui canal tv. În presa scrisă, în urmă cu 25 de ani, “breaking news” se lansa cu o știre din “bulina roșie” – “Evenimentul zilei” … despre găina care naște pui vi!
  Admirabilul spectacol al Teatrului de Comedie aduce în actualitate sub titlul “Breaking News”, piesa lui Mihail Sebastian “Ultima oră” scrisă în urmă cu opt deceni. În 1946 a avut loc premiera piesei după un an de la moartea tragică a scriitorului Mihail Sebastian, Iosif Hechter pe numele adevărat, unul dintre puținii dramaturgi de valoare pe care îi deține istoria teatrului nostru. Piesa unea tematic două schițe – una fiind o satiră despre situația presei dictată și pe acele
  Citeste tot pe Spectator
• Monstrul sacru George Mihăiță rescrie piesa Ultima oră a lui Mihail Sebastian de Ion Cristoiu sursa: Evenimentul Zilei
  Cu ceva timp în urmă, Mircea Cornișteanu m-a sunat pentru a mă invita la spectacolul montat de el la Teatrul de Comedie cu piesa lui Mihail Sebastian, Ultima oră. I-a schimbat titlul – m-a prevenit el – cu Breaking News, deoarece nici dracu nu știe azi ce înseamnă ultima oră, formulă de mare răsunet pe vremea cînd România avea presă.
  Ultima oră? Ce știu eu despre piesa asta? Știu c-am citit-o înainte de 1989. Știu că am extras din ea chiar un eseu, publicat în Echinox, sub titlul Gazeta care nu moare, titlu polemic, asemenea conținutului, cu replica cinică a secretarului de redacție al ziarului Deșteptarea din piesă: «O gazetă trăiește numai o zi. Mai puțin decît atît. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită». La vremea respectivă, eram tînăr. Și ca orice tînăr, sufeream de neghiobia fatală care e hrănirea cu iluzii. Eram convins – așa cum scriam în eseul respectiv – că „o adevărată gazetă
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• Etajul şi şantajul. Breaking news la Teatrul de Comedie de Doina Papp sursa: Adevărul
  Pe vremea comuniştilor, piesa „Ultima oră“ de Mihail Sebastian devenită la Teatrul de Comedie „Breaking news“ s-a putut juca fiindcă era considerată o critică la adresa presei din vremea zisului regim burghezo -moşieresc.
  În context a fost exploatată şi faimoasa deviză de presă a lui Pamfil Şeicaru, celebrul pamfletar interbelic: etajul şi şantajul. Mihail Sebastian, care nu e în nici un caz un scriitor pentru coafeze, cum îl consideră jignitor un gazetar ilustru din zilele noastre, a fost în acest caz mai degrabă vizionar, scriind despre ceea ce numim azi grup mafiot organizat, la fel de oneros pe vremea magnatului Bucşan. Aşa se face că subiectul tratat de intelectualul delicat şi sentimental care a fost Sebastian nu are accentele de pamflet meritate, eşuând într-o comedie lirică cum sunt şi celelalte lăsate nouă moştenire de preţiosul dramaturg. Mihail Sebastian nu e Caragiale, care i-a creat pe Rică Venturiano şi Caţavencu.
  Citeste tot pe Adevărul
• Ultima oră sau Breaking News. Cum doriți și cum vă place de Mircea Morariu sursa: Yorick
  Scrisă prin 1942, însă având premiera absolută doar în 1946, adică la doar un an după dispariția enigmatică a autorului (spun asta, deși mie îmi e din ce în ce mai clar că, din felurite motive, printre care și acela de a fi băgați în seamă, unii istorici literari complică și caută conotații politice în ceva ce este mai mult ca sigur un tragic accident de circulație), piesa Ultima oră continuă să figureze în repertorii, să placă, să fie pe gustul celor care își cumpără cinstit biletul la casieria acelui teatru ce se hotărăște să o pună în scenă.
  Sigur, o analiză cât de cât atentă dovedește fără putință de tăgadă că e o mare distanță valorică între șăgalnica, învăluitoarea Jocul de-a vacanță și etern fermecătoarea Steaua fără nume, pe de o parte, și Ultima oră. Mai întâi fiindcă intriga acestei din urmă piese (ultima din enumerare) este una relativ elementară. Chiar neverosimilă. Căci, orice s-ar spune,
  Citeste tot pe Yorick
• Mihail Sebastian revine la origini de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  La Teatrul „Maria Filotti“ din Braila a avut loc simbata o noua premiera, „eMeS“, o dramatizare-eseu a unor proze de Mihail Sebastian, in special a celebrei sale lucrari, „De doua mii de ani“.
  Realizat in orasul natal al ziaristului, prozatorului si dramaturgului interbelic, spectacolul montat de tinara regizoare Ilinca Stihi surprinde personalitatea intelectualului evreu prizonier intre doua lumi, intre cea a „ulitei evreiesti“, tarim mitic din care Iosef Hechter, adevaratul nume al scriitorului, isi tragea seva, si cea a intelighentiei bucurestene, al carei drum conducea la acea vreme din ce in ce mai mult spre dreapta.
  Personajul principal, acest eMeS simbolic, foarte bine interpretat in spectacol de Marius Capota, traieste o criza de identitate. De altfel, intr-un interviu, Mihail Sebastian i-a explicat lui Camil Baltazar resorturile „dramei“ sale: „Aveam de spus anumite lucruri, care ma sufocasera in cele mai vechi amintiri ale mele de copilarie si
  Citeste tot pe Cotidianul
• Sebastian, iubiri pierdute de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Teatrul “Maria Filotti” din Brăila prezintă la 13 mai, la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, spectacolul “eMeS”, montat de Ilinca Stihi, după proza lui Mihail Sebastian. Cu reprezentaţia de la Bucureşti este marcată sărbătorirea a 60 de ani de la înfiinţarea statului Israel.
  Teatrul “Maria Filotti” din Brăila prezintă la 13 mai, la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, spectacolul “eMeS”, montat de Ilinca Stihi, după proza lui Mihail Sebastian. Cu reprezentaţia de la Bucureşti este marcată sărbătorirea a 60 de ani de la înfiinţarea statului Israel.
  Premiera a avut loc de curînd la Brăila, oraşul în care s-a născut Mihail Sebastian, spectacolul fiind invitat la Bucureşti de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Asociaţia de prietenie România – Israel.
  DUPĂ CENTENAR. Ilinca Stihi şi-a pregătit proiectulul în 2007, cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea scriitorului Mihail Sebastian.
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Mihail Sebastian şi Iosif Hechter de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Am sosit la giganticul festival Zile şi nopţi de teatru european la Brăila (Uniunea Scriitorilor cu ale sale Zile şi nopţi de literatură la Neptun, care datează din anul 2000 nu s-a supărat, deocamdată, pentru această nevinovată imitaţie) pe ultima sută de metri şi am fost catapultat pe finalul fierbinte al unui colcviu dedicat lui Mihail Sebastian, fiul Brăilei. Vorbea Natalia Stancu, foarte răspicat, dar nu înţelegeam unde era Sebastian în tot ce spunea, pentru că nu vorbea despre opera principală – Steaua fără nume –, ci despre intimităţile pe care, conştiincios, le-a consemnat într-un Jurnal publicat după 1990. Între altele, îl iubea la nebunie pe Nae Ionescu şi îl detesta pe Camil Petrescu, în loc să fie invers. Năismele admirate de Sebastian sau, poate, de dublul său, Iosif Hechter („eu miros a pământ, mă“) sunt astăzi atât de penibile pe lângă replica lui Danton creată de Camil (nu vreau să mor, vreau să mai gândesc),
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Destinul de a fi evreu de Alina Boboc sursa: Revista Luceafărul
  La Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila a avut loc de curând (5 aprilie 2008) premiera unui spectacol neobişnuit prin subiect şi prin viziune regizorală: eMeS, pe un scenariu realizat de Ilinca Stihi după proza lui Mihail Sebastian. Titlul înseamnă „adevăr“ în idiş şi devine o metaforă în piesa care îşi propune să prezinte fragmente din viaţa scriitorului.
  Este un spectacol grav despre un destin frânt, într-o interpetare emoţionant meditativă realizată de către o distribuţie atent aleasă. Scenariul valorifică idei din Accidentul, De două mii de ani..., Cum am devenit huligan, Oraşul cu salcâmi şi Jurnal şi are capacitatea de a transpune veridic subiectivismul narativ în trăire scenică de o pregnantă impresie.
  Marius Capotă, în rolul protagonistului, are abilitatea de a reda, cu mijloacele expresivităţii profunde, timiditatea eroului în faţa vieţii, frângerea sufletească a acestuia, imposibilitatea reală a adaptării sociale,
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Mihail Sebastian si Braila natala de Ioana Ieronim sursa: Cucureștiul Cultural
  Recent, la Teatrul “Maria Filotti” din Braila a avut loc premiera spectacolului eMeS, scenariul si regia Ilinca Stihi. Este un spectacol dedicat lui Mihail Sebastian si legat de oras, de atmosfera, de casele, detaliile, parfumurile, umbrele si luminile sale, de fluviul si padurile acelui loc anume: Braila. Ritmul lent, atemporal al apei vaste razbate in spatiul acestui spectacol. Este de observat ca tanara autoare Ilinca Stihi isi asuma aici - si nu este prima data cand o face - o miza inalta, ea nefiind inclinata sa auda glasul sirenelor derizoriului ce par a domina moda zilei. Scriptul elaborat dupa proze ale lui Mihail Sebastian - anume De doua mii de ani, Cum am devenit huligan, Accidentul si Orasul cu salcami - pune in scena cautarea febrila, angoasata, lucida, nuantata a identitatii, intr-unul dintre cele mai problematice momente ale secolului trecut. Cautarea identitatii prin glasul special al lui Mihail Sebastian, Iosef Hechter, nascut intre evreii braileni si apoi tanar
  Citeste tot pe Cucureștiul Cultural
• ...un om lucid este egal cu un om periculos de Crenguţa Manea sursa: Teatrul Azi
  Afirmaţia aparţine eroului din spectacolul eMeS (emes, în idiş, se traduce prin adevăr), spectacol montat de Ilinca Stihi pe un scenariu inspirat din opera romanescă a lui Mihail Sebastian. Decupajul scenaristic pe care regizoarea l-a elaborat asociază prin tehnica elipsei mai multe personaje din prozele autorului, cu precădere din De două mii de ani, dar şi din Oraşul cu salcâmi sau Accidentul, preia cele mai importante momente traversate de acestea în context social românesc interbelic. Eroul, a cărui afirmaţie emblematică a fost menţionată, deja, este construit ca o ipostază a lui Mihail Sebastian filtrată ficţional printr-o grilă auctorială dublă, cea a romancierului şi cea a scenaristului. El - personajul central, jucat de Marius Capotă -, este student evreu la arhitectură şi maturizarea îi este marcată de conflictele de conştiinţă determinate de identitatea sa etnică, impactul cu ideologiile timpului şi singurătatea metafizică generată de
  Citeste tot pe Teatrul Azi
• “Mi-e atât de dor să fiu fericit…” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Am ieşit aseară cu Leni, după repetiţia de noapte. Am mâncat numai cu ea la „Wilson” şi ne-am întors spre casă târziu, aproape de 3. Jucase aşa de frumos, fusese atât de simplă, atât de intens şi sincer emoţionată în jocul ei, încât aveam pentru ea o tandreţe redeşteptată parcă din primele timpuri ale dragostei mele pentru ea. Ne-am oprit în faţa unui afiş şi ne-am citit numele tipărite unul lângă altul. Eram singuri pe tot bulevardul pustiu.”
  Aşa ar fi putut începe, ar fi putut continua sau s-ar fi putut sfârşi spectacolul. Fragmentul este doar unul dintre cele decupate din Jurnalul lui Mihail Sebastian pentru montarea „Marea iubire a lui Sebastian”… Dar spectacolul n-a început aşa. A început cu vorbele lui Leni Caler: „Azi noapte l-am visat pe Mihai…” Leni Caler este Rodica Mandache şi Mihail Sebastian este Marius Manole.
  Am fost, aşadar, vineri seara pe terasa de la Motoare unde se află în desfăşurare,
  Citeste tot pe Yorick
• Mihail Sebastian, între documente şi poveste de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Teatrul documentar nu are o tradiţie pe scenele din România, iar seria iniţiată de Teatrul Odeon în parteneriat cu Fundaţia Orient Expres şi intitulată „Bucureşti strict secret” îşi propune să umple un spaţiu din păcate prea puţin exploatat până acum.
  O poveste despre viaţa şi moartea lui Mihail Sebastian, „testată” deja pe public de de spectacolul (lectură) „Marea iubire a lui Sebastian”, cu Marius Manole şi Rodica Mandache, s-a dovedit o alegere fericită pentru începutul acestui proiect. Cu atât mai mult cu cât „Misterul Sebastian”, primul din serie, îl aduce în faţa publicului pe Radu Beligan, povestind „live” despre întâlnirea lui cu dramaturgul mort într-un straniu accident de maşină.
  Deşi „documentar”, cuvântul n-ar trebui să-i sperie deloc pe spectatorii obişnuiţi cu teatrul-poveste, pentru că felul în care Felix Alexa construieşte spectacolul (spectacol-document, aşa cum este el prezentat de organizatori)
  Citeste tot pe Yorick
• Personaje care au făcut epocă, la Godot Cafe-Teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Rodica Mandache şi Marius Manole, într-un spectacol despre suferinţa de a iubi.
  Într-o seară din toiul acestei veri, la Godot Cafe-Teatru din Centrul Vechi al Bucureştiului, spaţiu prielnic unui eveniment cultural care să-ţi dea satisfacţia petrecerii clipelor vrednice de aducere-aminte, am văzut "Marea iubire a lui Sebastian". Pe afiş e trecut "spectacol-lectură", dar, urmărind de la început şi până la sfârşit ce­­ea ce se întâmplă pe mica scenă de aici, îţi spui că "lectura" ţine de fapt de piesa din piesă, că se lecturează fragmente dintr-o piesă care generează, parţial, subiectul spectacolului, "Jocul de-a vacanţa".
  Mai bine zis, Rodica Mandache şi Marius Manole – protagoniştii din "Marea iubire a lui Sebastian" – îşi interpretează rolurile firesc, ca doi actori înzestraţi cu mult talent precum sunt, rostind replicile fără a le citi, deşi stă fiecare la o măsuţă pe care pot fi şi nişte foi de hârtie. Ei joacă.
  Citeste tot pe Jurnalul
• Marea iubire a lui Sebastian de Raluca Dan sursa: Bulletin Da da
  Spectacolul “Marea iubire a lui Sebastian” revine cu pasiune si tumult pe scena “absurda” de la Godot Cafe Teatru.
  Spectacolul “Marea iubire a lui Sebastian” cu actorii Rodica Mandache, Marius Manole, Ana-Ioana Macaria și István Téglás va avea loc sambata, 6 iulie, ora 19:00 la Godot Cafe Teatru, potrivit comunicatului de presa al organizatorilor.
  Spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian” a avut premiera în anul 2010 pe Terasa Motoare.
  Piesa pune in scena povestea de dragostre dintre actrita Leny Caler si Mihail Sebastian. Textul piesei este constituit din fragmente din “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, mergand pe firul corespondentei reale dintre actrita si dramaturg si culminand cu dialoguri din “Jocul de-a vacanta”.
  Leni isi rememoreaza tineretea cu un aer ludic in care plutesc sarmul si cochetaria de alta data. Desi o cucereste cu scrisul sau, omul din spatele cuvintelor se dovedeste a fi un baiat timid si nu intr-atat de atragator cum si-l
  Citeste tot pe Bulletin Da da

Discutii:

propune tema de discutie