Miro Gravan a scris un text prin care nu-și propune să demonstreze nimic, nici măcar cât de bine știe să scrie. El doar a vrut să deschidă universul teatral către public, într-o epocă în care pare că doar experimentul are întâietate și-n care nu prea mai contează nici cine joacă, cu atât mai mult cât de bine joacă. Recentrarea atenției pe personaj(e) cere atenție suplimentară atunci când construiești situațiile/momentele de joc și – eventual – o foarte bună decupare a acestora (nu mă refer neapărat la contextualizare, căci, culmea, dimensiunea temporal ă lipsește aproape în totalitate textului). Lui Miro Gravan i-a reușit o piesă foarte echilibrată, cu trei personaje ori cinci situații concrete de viață, deci montarea scenică poate varia de la trei până la 15 actrițe (asta dacă ai trupă!), după cum, la fel de bine, se poate opta inclusiv pentru travesti, mai ales că există și personaje cu o orientare sexuală ambiguă/incertă.
Citeste tot pe
Bookhub
