Un statement BRUT de Oana Arsenoi sursa: AltIași
În mijlocul celor mai capricioase zile din an, babele, a avut loc premiera spectacolului BRUT dupa piesa Shape Of Things a lui Neil LaBute, montata pentru prima oara in Anglia in anul 2001. In 2003 a servit drept scenariu filmului cu acelasi nume, regizat de insusi LaBute, cu Paul Rudd, Rachel Weisz, Gretchen Mol si Fred Weller in distributie.
View the full image
*BRUT, -A, bruti, -te, adj. 1. Care se gaseste in stare naturala, inca neprelucrat; care nu a fost inca transformat in produs finit. – Din lat. brutus, fr. brut.
Personajele sunt doi frati, Adam (Theodor Ivan) si Phillip (Ovidiu Ivan), cel din urma fiind logodit cu Jenny (Laura Bilic), colega fratelui sau. Al patrulea personaj si cel care tulbura apele este Evelyn (Ana-Maria Cazacu) care-l intalneste pe Adam la muzeul in care acesta lucreaza in ziua in care ea dorea sa vandalizeze o statuie. Cei doi sunt foarte diferiti, ea uimita de usurinta cu care baiatul ii cade in mreje iar el mirat de faptul ca ea il place.
Citeste tot pe
AltIași
Neil LaBute, nume cu mare căutare în lumea teatrului şi filmului american, a intrat în circuitul teatral românesc, dacă nu mă înşel, în 2003- 2004, atunci când Vlad Massaci a înscenat la Teatrul Act şi la Teatrul Fără Frontiere un text ce se cheamă Latterday Plays, text pe care traducătorii, actriţa Mihaela Sârbu şi regizorul Vlad Massaci, au preferat să-l joace sub titlul Bash-O trilogie contemporană.
Şi asta fiindcă scrierea e alcătuită din trei părţi, două monologuri şi un (pseudo)dialog în care un bărbat şi o femeie, doi oameni aparent cumsecade, comuni, cu frica lui Dumnezeu (sunt mormoni, aparţin aşadar Bisericii Sfinţilor Zilei Ultime), oameni cu existenţe oarecare, burgheze, cărora li s-a cerut să rabde multe şi au făcut-o, care până atunci au dovedit stăpânire de sine, ajung pe neaşteptate şi absolut inexplicabil să comită crime. Astfel, în Ifigenia în Orem un tată, bărbat tânăr, cu relativ succes profesional,
Citeste tot pe
Adevărul
Poate fi intimitatea, apropierea, convietuirea in acelasi spatiu strimt o sursa a violentei? Si despre ce fel de violenta vorbim? Despre cea a gesturilor largi, a pumnilor, suturilor si palmelor, despre cea a cuvintelor tari si vocabularului de cartier, ori despre o agresivitate insinuanta, care-si face loc subtil, printre aluziile unei conversatii banale?
Terorismul fratilor Presniakov (pus in scena de Gianina Carbunariu la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti) vorbeste despre o lume in care violenta pindeste la coltul strazii, ia chipul unor bu-nici senile, pe cel al amantului sau al calatorilor dintr-un aeroport, o viata in care violenta gratuita face parte din cotidian.
Dincolo de titlul catchy (intr-o societate globala in care terorismul e centrul discursului public), piesa pune dramatic in lumina agresivitatea fara ratiune din care se hraneste umanitatea secolului XXI, o violenta de camera, avind forta evocatoare, coplesitoare si invadatoare, desi intru nimic afisata,
Citeste tot pe
Observator Cultural
Radu Apostol, cunoscut, deja, pentru montările lui incendiare, semnează primul său spectacol la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara: Autobahn de Neil LaBute. Premieră pe ţară şi, tematic vorbind, premieră absolută pentru publicul timişorean, pus faţă în faţă cu o formulă inedită, un teatru al cuvîntului, un teatru mai degrabă conceptual.
Şapte piese într-un act, în original, cinci în montarea timişoreană, poveştile nu au, aparent, nici o legătură una cu alta. Practic, avem de-a face cu o incursiune (uneori de-a dreptul brutală) în tot atîtea maşini ce rulează pe autostradă, de nicăieri, parcă, şi către nicăieri, o incursiune care pare mai degrabă un spot, luminînd la întîmplare şoferi şi pasageri.
În spaţiul restrîns – claustrant?, confesiv? – al habitaclului, se recompun (cel mai adesea din monoloage) cazuri, situaţii, relaţii, sentimente: într-un cuvînt, poveşti.
Conflictul dintre fiica toxicomană şi mama
Citeste tot pe
Agenda Liternet
După numeroasele şi, de la un punct încolo, inutilele discuţii legate de spectacolul său cu Woyzeck de Georg Buchner (al cărui text a apărut la Editura LiterNet), de la Brăila, disputele pe care le-ar putea arma, doi ani mai târziu, montarea lui Radu Apostol cu Autobahn de Neil LaBute ar trebui, probabil, să fie ca şi inexistente.
Una din primele producţii ale Teatrul Naţional din Timişoara de după venirea la conducere a regizoarei Ada Lupu, Autobahn e un spectacol "cuminte", de o amploare compoziţională mult redusă în comparaţie cu anterioarele creaţii ale lui Apostol (Woyzeck şi Drept ca o linie de la Brăila, Acasă şi Before Breakfast de la Bucureşti), mai puţin expozitiv în ce priveşte mesajul regizoral, dar nu mai puţin îndrăzneţ sau riscant ca oricare dintre titlurile de mai sus.
Din fericire, peste şocul numit Neil LaBute teatrul românesc a trecut, cu ceva hopuri, odată cu Bash. O trilogie contemporană, pus în scenă de Vlad Massaci la
Citeste tot pe
Ziua
Neil LaBute (născut în 1963), socotit de unii comentatori drept unul dintre cei mai proeminenți exponenți ai generației sale, de alții un scriitor de literatură dramatică mai mult decât discutabil, deopotrivă scenarist și regizor, nu e tocmai un nume necunoscut publicului de teatru din România. Forma lucrurilor și Bash. O trilogie contemporană s-au jucat (Forma lucrurilor încă se mai joacă) la Teatrul ACT ori la Teatrul fără frontiere din București, Niște fete a făcut recent o frumoasă figură în repertoriul Teatrului George Ciprian din Buzău. Autostrada (Autobahn), piesă cu structură inelară, scrisă în anul 2005, de fapt o succesiune de șapte secvențe (unele dialoguri, altele monologuri sau monoloage, cum doriți) a mai figurat în repertoriul unui Teatru din România (e vorba despre Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara) și i-a prilejuit regizorului Radu Apostol un bun spectacol, el alegând atunci pentru reprezentare cinci dintre situațiile dramatice imaginate de LaBute.
Neil LaBute a pornit în scrierea lui de la o constatare cât se poate de simplă. Omul modern a ajuns să își petreacă în mașină un număr consistent de ore din viață. La volan ori alături de cel care conduce ajungem să ne spunem ceea ce ar fi firesc să ne spunem în intimitate, să ne îndrăgostim ori să ne despărțim, să ne recunoaștem sau să ne facem că ne recunoaștem derapajele morale, unele dintre ele foarte grave, să credem că obținem iertări, să ne împăcăm ori să ne mințim pe noi înșine, să ne torturăm ori să ne înșelăm semenii. Mașina e locul în care se consumă o falsă comunicare, spațiul în care ne jucăm de-a comunicarea. Patru dintre secvențele din Autostrada reprezintă substanța dramaturgică a spectacolului regizat la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov de Adrian Iclenzan, absolvent de puțină vreme a Secției de specialitate a Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș. Ideea montării spectacolului i-a venit, de fapt, directorului Teatrului brașovean, regizorul Claudiu Goga, care a văzut la Gala Hop, secțiunea Grup, una dintre secvențe, cea de început, regizată de Adrian Iclenzan și avându-l printre interpreți pe Ciprian Mistreanu. Claudiu Goga ia invitat pe cei doi la Teatrul pe care îl conduce, Adrian Iclenzan a întocmit o distribuție foarte bună, i-a convins pe unii dintre actorii brașoveni că poți face un rol bun chiar și atunci când nu ai nici o replică (așa stau lucrurile cu Carmen Moruz și cu Gabriel Costea, acesta din urmă semnând, cu ajutorul mimicii și gesturilor o creație remarcabilă). Autostrada e, la Teatrul Sică Alexandrescu, un spectacol alcătuit, în realitate, din două dialoguri și două monologuri, o mostră de teatru minimalist de foarte bună calitate, în care tânărul director de scenă mizează cu succes pe actori. Adrian Iclenzan nu face apel la secvențe filmate, așa cum a făcut Radu Apostol, pentru a îmbogăți imaginea scenică. Patru scaune sugerând automobilul, o sumedenie de cutii goale de bere ori de Cola și altele asemenea, așa cum vezi pe orice autostradă, scurte cortine muzicale și mai ales opt actori buni, bine dirijați de un regizor de care probabil că vom mai auzi, iată că ajung pentru un spectacol bun. Un soț insensibil își terorizează soția, supunând-o unui adevărat interogatoriu spre a afla cât mai multe despre o întâmplare mai mult decât neplăcută căreia aceasta i-a fost victimă (Ciprian Mistreanu și Oana Hodade). Un bărbat frust, cumulând toate viciile posibile, prelungește o relație ce pare a nu mai avea nici unviitor (excepțional Mircea Andreescu, alături de Carmen Moruz). O tânără mai mult decât abilă dejoacă, cu o abilitate desăvârșită, planurile prietenului ei care se cam gândește să o părăsească (savuroși Iulia Popescu și Demis Muraru). O soție inteligentă și vorbăreață se joacă de-a șoarecele și pisica cu bărbatul ce ar vrea să uite că a comis o faptă abominabilă (Mirela Borș și Gabriel Costea). Și astfel Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov își mai înscrie în palmares o izbândă, contrazicând așa cum se cuvine, prin spectacole, mofturile unor cronicărese superficiale care edictează fără nici un temei, dar cu ifose de atotcunoscătoare că Goga nu are trupă. Ei, uite că are și are și fler în conducerea Teatrului.
Comediile uluitoare, comediile tulburătoare de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Comedii spumoase cu priză la public sau piese minimaliste, ingenios înscenate regizoral, au „consumat” timp de o săptămână spectatorii braşoveni în sălile Teatrului „Sică Alexandrescu”, la cea de-a 22-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană. Conform „pattern”-ului din ultimii ani, organizatorii au adus la Braşov montări cu texte contemporane sau extrem-contemporane, străine ori româneşti, de la comedii pure la parodii inspirate de „moda” de pe Broadway sau la texte mai sofisticate, puse însă în scenă cu un „schepsis” anume. Calibrul actorilor ori renumele regizorilor a fost un accent în plus care a atras la teatru mii de spectatori, nu doar din Braşov.
.....................................................................................................................................................
Seria de spectacole „minimaliste” a fost deschisă de o producţie a Teatrului „Sică Alexandrescu”:
Autostrada de Neil LaBute, în regia lui Adrian Iclenzan, un spectacol static, care şi-a clădit excelenta
dinamică pe text, într-o interpretare nuanţată, vie şi convingătoare a actorilor braşoveni. Cele patru secvenţe ale piesei aduc laolaltă câte doi eroi, în dialoguri sau monoloage dialogale pe teme diverse de viaţă, de la soţia care îi mărturiseşte soţului care o aduce acasă cu maşina dintr-o delegaţie că e posibil să fi avut o aventură sexuală de grup, din cauza băuturii, la soţul bătrân şi pilit ce-şi apostrofează nevasta pentru eşecul căsniciei, la o scenă de cuplu adolescentin, din care reiese că fata e capabilă de orice pentru a menţine relaţia, ori la tirada cinic-onorabilă a unei doamne care şi-a lăsat copilul adoptiv la casa de corecţie, oripilată de acuzaţia că şoferul-consort cu care călătoreşte ar fi pedofil. Oana Hodade şi Ciprian Mistreanu inaugu rează acest ciclu al „comediei umane” printr-un dialog plin de forţă, ea confuzvicleană, el scrâşnit-calm, inducând tensiunea scenei şi spectatorilor. În momentul următor, Mircea Andreescu susţine un monolog pigmentat de cuvinte
tari, defularea unei stări, secondat în tăcere, cu rictusuri şi gesturi indiferent-condescendente de Carmen Moruz. Tot un monolog, feminin de astădată, are şi Mirela Borş în secvenţa finală, cu aparenţa unei persoane respectabil-principiale, căzută victimă sistemului dar încrezătoare în „happy-end”, sub privirile furiş-vinovate şi decent-sobre ale soţului (Gabriel Costea). În fine, în al treilea punct al spectacolului, Iulia Popescu întruchipează expresiv şi veridic adolescenta cam nebună, dependentă de o relaţie amoroasă, capabilă drept răzbunare să-şi terorizeze iubitul, spre cumintea disperare a partenerului ce realizează treptat grozăvia situaţiei în care se află (Ciprian Mistreanu).
Autostrada e un spectacol care ar merita să fie văzut de un public cât mai numeros, făcând parte din acel tip de discurs teatral extrem de percutant pentru sensibilitatea publicului de astăzi.
Derapaje pe Autobahn de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
Faruri care te orbesc, două personaje călătorind cu maşina pe vestitele autostrăzi americane. Conversaţii lipsite de importanţă, devenind din ce în ce mai stânjenitoare. Un el şi o ea, un cuplu mai nou, sau unul căsătorit de mai multă vreme între ai cărei membri nu există secrete, pentru a putea merge mai departe cu relaţia (nu?), dialoguri, un monolog...
Aceasta ar fi, descrisă pe scurt, piesa "Autobahn" a dramaturgului, scenaristului şi regizorului american Neil LaBute, scrisă în 2003, pusă în scenă la Teatrul de Comedie de tânărul regizor Mihai Brătilă, avându-i ca protagonişti pe Laura Creţ, Simona Pop, Octavian Strunilă şi Alexandru Papadopol, fiecare în mai multe roluri.
Un spectacol a cărui reuşită stă în text şi în jocul actorilor, fie că este vorba de o tânără abia părăsită de iubit şi convinsă că va păţi acelaşi lucru din partea noului partener sufocat de angoasele ei paranoide, ca în "Bench Seat, sau de o răpire
Citeste tot pe
Cotidianul
Toţi aţi trăit acel moment din cursul unei călătorii cu maşina când radioul se opreşte şi hârâitul lui este înlocuit de acea linişte atât de apăsătoare care scoate afară vorbele din noi. Acum, imaginaţi-vă că împrejurările în care vă aflaţi sunt cel puţin la fel de incomode ca acea linişte, acel vid al sunetului ce te trage de limbă.
De acest moment profită Neil LaBute, autorul textului, iar tinerii actori clujeni nu ezită să construiască situaţii ce şochează, întristează şi amuză în acelaşi timp, tocmai prin tragicul lor.
În regia Letei Popescu, în decorul simplu al unei maşini, este conturată drama unui cuplu, în care o poveste prost spusă scoate la iveală o minciună, dărâmă trauma descrisă iniţial, trasează o linie între o intrare prin efracţie urmată de un viol şi invitaţia în cameră, ce i-a precedat.
Ştafeta este predată, dar de această dată nu stabilitatea unei relaţii este pusă în primejdie,
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
Mașina, vorba lui Jerry Seinfeld, e un loc fascinant – stai așezat, dar mergi, ești înăuntru, dar totuși afară. În lumea în care oamenii își petrec tot mai mult timp în mașină, scaunele din față se transformă în scaune de psihanaliză. În mașină se discută planurile, problemele, trecutul, se creează, se rezolvă sau se amplifică conflicte, se trăiește, se moare.
Automobilul e casa modernă a cuplurilor. Alături, la doar un cot distanță, dar fără să se privească, cu intimitatea făcută ferfeniță, cuplurile înoată prin viață în speranța supraviețuirii. Zi după zi, kilometri de probleme rămân în spate, altele așteaptă în față.
Fie că se întorc dintr-o vizită de la școala de corecție, își recunosc păcate petrecute departe de casă, pleacă de la o petrecere corporatistă de Crăciun ori admiră orașul de pe o colină în miez de noapte, cuplul din Autobahn (de Neil LaBute, regia Laura Moldovan, Teatrul de Nord Satu Mare)
Citeste tot pe
cremeneanu.com
Există un nivel al calităţii sub care spectacolele de la Teatrul Act nu coboară niciodată. Reţeta e un text bine sau excelent ales, actori la fel de bine aleşi, regie care mizează pe interpretare, minimalism şi o energie anume care trăieşte numai acolo, pe scena din subsolul din Calea Victoriei…
Cea mai recentă dintre premierele Teatrului Act, „XXL (Fat Pig)” după textul lui Neil LaBute, realizată în coproducţie cu Asociaţia Culturală Catharsis şi Teatrul „George Ciprian” este, ca să spun aşa, o poveste necesară despre lumea noastră. Sau, mai bine zis, despre ce a făcut şi face lumea din noi. Despre interiorul depersonalizat, despre valorile exterioare care mobilează până la anulare toate valorile interioare, despre laşitate, despre (ne)încredere şi, poate, despre dragoste.
Spectacolul lui Cristi Juncu este tulburător şi, dincolo de regie, interpretare, scenografie şi tot ce înseamnă o producţie teatrală, e o experienţă în sine şi
Citeste tot pe
Yorick
EXCLUSIV WEB Într-o atmosferă de club, personaje cu moartea în suflete îşi exhibă (ne)fericirea. Dansează, beau, râd, se urcă pe mese. Sunt îmbrăcaţi modern, trendy, ţipător - apariţii cu totul nonconformiste, până la ultimul act. Astfel, şi-a imaginat regizorul Radu Alexandru Nica piesele lui Neil LaBute "Furiile & Marele război", în spectacolul "CUPLUtoniu".
Montat la Teatrul German de Stat din Timişoara, "CUPLUtoniu" a avut ieri două reprezentaţii la Clubul La Scena, din Capitală. Pe muzica lui Vlaicu Golcea şi coregrafia lui Florin Fieroiu, actorii Horia Săvescu, Silvia Torok, Daniela Torok, Alex Halka, Olga Torok, Eniko Blenessy, Georg Peetz joacă în trei poveşti total diferite, în trei spaţii ale clubului. Se întâlnesc doar pe hol, într-un dans comun şi-o atmosferă de petrecere.
Un amestec "alchimic" de realitate şi ficţiune, în care personajele rup brechtian firul dramatic şi conversează în timp real cu spectatorii,
Citeste tot pe
Adevărul
Dramaturgul Neil LaBute are talent de medic legist. Disecţia lui pe natura umană e precisă şi nemiloasă. Poţi să ascunzi minciunile în gaură de şarpe, LaBute le dă de urmă şi îţi face un portret ca al lui Dorian Gray, de ţi se vede urîtul în cearcăne. Scenarist, dramaturg, regizor, LaBute este un scriitor american în mare vogă, pe care românii l-au descoperit acum cîţiva ani, odată cu montarea de la Teatrul Act a lui Vlad Massaci, Bash. O trilogie contemporană, în care juca, printre alţii, Vlad Zamfirescu. După Massaci (care a mai montat şi The Shape Of Things, tot la Act şi tot cu Zamfirescu), pe LaBute l-a luat în braţe regizorul Cristi Juncu, bineînţeles, cu tot cu Zamfirescu. Acesta a fost începutul unei frumoase prietenii în trei, LaBute, Juncu, Zamfirescu.
Cea mai recentă producţie a acestui trio indestructibil, Helter Skelter, a avut loc la Teatrul "Tony Bulandra" din Tîrgovişte. Spectacolul cuprinde trei piese scurte, Furiile,
Citeste tot pe
Dilema veche
Un barbat strabate America de la un capat la celalalt pentru a purta discutii de lamurire cu fostele iubite. "Niste fete", de Neil LaBute, la Teatrul "George Ciprian" din Buzau: cinic, emotionant, amuzant.
Sa fie din cauza scolii, din cauza singurelor tipuri de spectacol la care pot sa asiste ca spectatori? Cert e ca, de cele mai multe ori, cand actorii romani incearca sa fie cat mai firesti, rezultatul e dezastruos. Le iese uneori mai bine sa il imite pe Vraca, decat sa interpreteze personaje contemporane si relatii lipsite de dramatismul scriiturii clasice.
In aceasta situatie nu se afla si Vlad Zamfirescu, un maestru al firescului, al relatiilor complicate exprimate simplu: fara acea doza de "teatralitate" exacerbata, fara tipete si gesturi exagerate care se potrivesc in texte shakesperiene, dar total false in piese contemporane.
Acum ca latino-loverul si barbatul puternic in orice context nu mai sunt la moda, preferandu-se in schimb genul sensibil , Vlad Zamfirescu are mari
Citeste tot pe
România Liberă
Privita cu ochi de mestesugar, piesa lui Neil LaBute e si dialog, dar in esenta sa cred ca ramane mai ales un monolog. Monologul personajului principal (Alin Popovici) despre sine, despre faptele sale, despre puterea sa, despre neputintele sale, despre dreptatea sa, despre relatia sa cu fostele iubite, despre relatia sa cu trecutul, si , mai ales, despre relatia cu faima pe care a dobandit-o de curand.
O cearta continua a unei constiinte cu sine insasi, un monolog compact, masiv, pe care pentru a-l face mai lesne, mai comod de receptionat pentru spectatori dramaturgul a stiut sa-i dea aparente de dialog prin cvadruplarea constiintei chinuite a debutantului scriitor cu patru personaje-pretext, cu patru personaje-self service: prima iubita de la colegiu, acum casatorita si cu copiii; sora cea mica a celui mai bun prieten; o artista ratata, rebela, si sora ei geamana, ajunsa intre timp un medic bine platit.
Alin Popovici da, prin jocul sau, concretete zbaterii unui spirit constient ca a
Citeste tot pe
AltIasi
