Cehov Reloaded de Andreea Chindriş sursa: Man.In.Fest
Un text bun sau care nu e complet dezvăluit va isca mereu controverse şi întrebări. În teatru, aceasta se vede prin numărul de montări, de modificări pe care le aduce fiecare în parte, satisfăcând nevoia regizorului de a transmite ceva prin spectacol, de a da un răspuns sau, dimpotrivă, de a pune întrebări publicului.
Livada de vişini. O continuare este textul scris şi regizat de Nic Ularu. Dacă descrierea scenografiei nu e dificilă, deoarece e vorba despre două fotolii şi o masă, iar pentru spaţiul înconjurător de fâşii de material gri, care să arate goliciunea casei, când se trece la explicarea poveştii ne trebuie mai mult timp.
Nic Ularu îşi imaginează cum ar fi dacă ar continua viaţa personajelor sub regimul comunist. Lopahin, stăpânul casei, îi declară dragoste Ranevskaiei, care se întoarce în Rusia, Gaev a luat-o razna, Duniaşa e cea care are grijă de întreaga casă, iar Trofimov încearcă să-l convingă pe Epihodov ce bun scriitor comunist ar fi.
Autorul pleacă de la premisa punerii personajelor cehoviene în contextul comunismului emergent, în care Lopahin (Petre Băcioiu), stăpânul moşiei, va fi viitoare victimă a comunismului. De ce viitoare? Pentru că în cea mai mare parte se vorbeşte despre noul regim, fără să-l simţim acolo. Doar prin repetate intrări (disperate) în scenă ale lui Trofimov, care încearcă să-l convingă pe Epihodov (Ovidiu Crişan) că e un bun scriitor dacă modifică "puţin" ce a scris el până în acel moment, pentru a corespunde cu cerinţele doctrinei comuniste. Povestea acestuia e SF şi e haioasă proporţional crescător cu stângăciile autorului său, care încurcă şi distruge cam tot ce atinge, spre disperarea Duniaşei, care conduce casa.
Personajele continuă să bea şi să vorbească despre dragoste, iar dacă îi vezi doar pe Ranevskaia (Elena Ivanca) şi Lopahin (Petre Băcioiu) pe scenă, ai putea avea impresia, datorită jocului lor greoi, că se joacă încă-o-livadă-de-Cehov. Totuşi, oamenii nu mai au discuţii filosofice şi întrebarea "De ce?" nu mai e la fel de importantă. În fond spectacolul nu pare la fel de încărcat de trecutul atât de apăsător din Livada lui Cehov. Ranevskaia nu mai e prea tulburată de moartea fiului ei, ci, întoarsă acasă, vrea doar să se odihnească, la fel cum declaraţiile de dragoste ale lui Lopahin nu au nici un rost. Personajele nu sunt supte de trecut şi de greşelile lor, ci privesc în faţă, chiar dacă asta ar însemna moartea. Firs şi Grişa au rămas în casă, chiar dacă planul lor este cel al fantomenlor care bântuie locul. Băiatul, în haine mereu ude şi prea mici pentru că a crescut, se ţine de glume, agasându-l pe Epihodov, singurul care îl vede. Acesta din urmă e cel mai bine conturat personaj, e puntea de legătură între comunism (aici, Trofimov şi Boris) şi casă. Dar, ca pe orice clown, nimeni nu-l crede atunci când evocă fantoma copilului.
Povestea stă în picioare, însă spectacolul încearcă prea mult să atragă publicul, să-l gâdile şi să-l forţeze să se împrietenească cu un text care are rădăcini vechi. Cea mai uşoară metodă este să se apelezi la comicul buf; de cele mai multe ori, Trofimov, Epihodov şi Duniaşa sunt cei care duc "greul", care sunt stângaci sau isterici, şi care fac gesturi largi sau se apropie de public, ca pentru a-i cerşi apropierea şi complicitatea. Ideea personajelor cehoviene care să fie eliberate de tot praful, şi care să fie puse într-un alt mecanism pentru a-ţi imagina apoi cum ar reacţiona şi a-i supune altor încercări e foarte ofertantă. Comunismul "se întâmplă" la final, se lasă cu ceva morţi şi plânsete, dar se termină bine.
Epihodov e cel care poartă, ce întâmplare!, în buzunar un pistol. Şi cum regulile cehoviene spun că dacă există un pistol pe scenă în actul I, atunci trebuie să se tragă cu el¸ iată avem şi finalul previzibil.
Numai că spectacolul nu se termină cu cei doi soţi care au scăpat de comunistul Boris, ci regizorul-autor simte nevoia ca totul să se încheie cu o lumină roşie şi cu cei doi încrucişând un ciocan şi o seceră (care a apărut- nu vezi de unde- în mâna Duniaşei). Statuia simbol al MOSFILM e prea clară, jignitor de didactică pentru publicul care ar fi înţeles finalul şi fără acest recurs simbolic ostentativ.
Spectacolul are de toate: puţină dramă, puţină istorie, mult umor şi un happy-end. Pare reţeta perfectă.
