Un spectacol-şoc, ce se deschide cu o secvenţă în care violenţa surclasează sexul, continuă cu o altă secvenţă, în care sexul este dominant, dar şi dominat de violenţă, şi se încheie cu o a treia, în care sexul violent sau violenţa sexuală se confundă şi remodelează tot ceea ce fusese prezentat pînă atunci. Apoi spaţiul rămîne gol, pentru că prezenţa post-factum a performerilor devine cumva sinonimă cu un act de narcisism care, în aceste condiţii, e de bun-simţ să fie evitat. Spaţiu gol e un fel de a spune, fiindcă, în fapt, el este mult mai plin decît era cu o oră în urmă.
Trei secvenţe distincte alcătuiesc tripticul dătător de fiori şi transpiraţii reci, trei secvenţe care operează visceral, cu instrumentele la vedere şi fără false pudori, asupra relaţiei masei de spectatori - ca eşantion reprezentativ pentru mase, în general - cu diverse manifestări pe care le cunoaşte, le consumă, le imită sau la care închide pur şi
Citeste tot pe
Observator Cultural