Alegerea lui Zorba de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
Situația financiară precară din teatre îndeamnă la prudență repertorială și impune sporită rigoare în direcția evaluării costurilor pentru orice proiect. În aceste condiții, s-ar părea că arta stă tot mai mult sub semnul show-biz-ului invadator. În loc de sofisticate montări costisitoare, realizatorii preferă să ancoreze benefic într-un brand la îndemâna spectatorului, ieftin, eficient, cu succes garantat. Desigur, Zorba grecul este un astfel de brand cultural internațional. Pornit din Grecia lui Nikos Kazantzakis, valorizat magistral de Kakoianis și Theodorakis, multiplicat americănește de Anthony Quinn printr-un șir impresionant de spectacole pe Broadway. Cu toate acestea, a te raporta la Zorba, devenit mit frecventat, a te încumeta a-l aduce pe scenă, e un risc mai al dracului decât a încerca să avansezi solitar pe drumuri nebătătorite.
Sorin Misirianțu știe asta, dar s-a obișnuit să riște și riscă mereu atâta timp cât se află sub obsesia unei idei. De ce? Foarte simplu. Pentru a scăpa de ea. Obsesia cu numele Zorba l-a urmărit trei ani, după mărturisirea proprie, adică până și-a definitivat scenariul după romanul lui Kazantzakis, străduindu-se să adune problematica textului într-un spectacol suplu, lejer, nu mai lung de o oră și jumătate. Proiectul s-a realizat la Teatrul Național din Târgu Mureș, avându-l ca protagonist pe Nicolae Cristache. Agrementat cu previzibile secvențe muzicale tradiționale grecești pentru ambianță, cu animație adecvată de costume pentru crearea culorii locale, cu dansuri sirtaki și ecouri de teatru antic, spectacolul târgumureșean reușește să satisfacă orizontul de așteptare al publicului, cucerit de felul în care îi este servită „filosofia” libercugetătorului Zorba, eșalonată pe scene și episoade emblematice. De la întâlnirea dintre „jupânul” Basil și Alexis Zorba în portul Pireu și până la catastrofala prăbușire a telefericului din final, spectacolul înregistrează un ritm prietenos, flexibil în derularea evenimentelor, astfel că scenele-cheie pot fi dilatate în funcție de importanța lor. Complementare cursului epic, dar fără ca regizorul să uzeze exagerat de simbolistica lor, sunt secvențele coregrafice, extrem de reușite, datorate Cristinei Iușan, cum ar fi dansul-supliciu pe nisip al femeilor satului (în negru) empatizând cu văduva. La acestea se adaugă momentul scurt ca o aluzie spre corul antic pentru marcarea tensiunii dramatice a momentului de conflict dintre legile etico-sociale și destin. Aceste inserturi înscriu subiectul în factologia oraculară a miturilor grecești. Misirianțu nu extrapolează dimensiunea mitică, se mulțumește doar s-o prefigureze ca fundal. Un comic de bună calitate, ușor îngroșat totuși, se dezvoltă în dialogul dintre Zorba și Egumen, sărindu-se zglobiu din tiparele dogmelor bisericești, dar încadrându-se rezonabil în spiritul ideologiei liberal-umaniste a romancierului, un asiduu căutător spiritual, de-a lungul întregii vieți, al divinității. Minerii coordonați de Zorba, ieșiți dintr-o trapă a scenei, aduc ironice nuanțări asupra ideii de muncă și datorie. Zorba lui Nicolae Cristache e plin de viață, de energii nebănuite, ferm în convingeri, liber în gândire, dar și profitor totodată, înzestrat cu sensibilitate față de suferințele omenești. Cu fața lui voluntară, cu părul lung grizonat, cu statura alungită de „Spaghetti” sau „Lopată de brutărie” și renume de „Epidemie” (pentru că pe unde trece face ravagii), Nicolae Cristache e tocmai la vârsta unei maturități fizice și artistice necesare pentru a fi un Zorba convingător. El „își îmbracă” personajul în haine de un pitoresc neostentativ, dar, probabil, durabil în timp, căci omul are carismă și priză la publicul său. E un Zorba capabil să ilustreze că „iluminarea poate veni și din simpla trăire a vieții”, adică așa cum și l-a dorit regizorul. „Jupânul”, „șeful” Bazil are în Mihai Crăciun un corect manipulator al nehotărârilor, inhibițiilor sexuale și al inabilităților practice întrupate într-un fel de „șoarece de bibliotecă”, om bun, dar care nu e în stare să rupă frânghia, nu e în stare de nicio nebunie, după caracterizarea lui Zorba. În tandemul constituit, Mihai Crăciun e fad cât trebuie ca pigmenții și strălucirea să cadă pe asociatul său. O Bubulină firavă și discretă conturează abil Rodica Baghiu în Madam Hortense, fostă artistă, pe care guralivul Zorba o întreabă „Ce Shakespeare te-a aruncat aici printre canibali?” Traversările scenei în mers studiat de către Văduva propusă de Ionela Nedelea stârnesc scântei de admirație. Csaba Ciugulitu își susține admirabil numărul comic în scena amintită deja a Egumenului. De remarcat e și contribuția lui Pavel Alexandru în rolul călugărului Zaharias, din aceeași scenă.
Zorba grecul de la Târgu Mureș, în regia lui Sorin Misirianțu, e un ecou nu lipsit de valoare, din seria celor îndrăznețe aș zice, în stare să atragă atenția asupra orchestrației inițiale dintr-o operă ce-și verifică mereu, peste timp și meridiane, actualitatea și farmecul inconfundabil. Fără să strălucească de originalitate, nici nu și-a propus așa ceva, nici n-ar fi posibil omenește vorbind, spectacolul verifică și motivează deopotrivă obsesia și dragostea lui Misirianțu pentru o capodoperă a literaturii universale. Demersul său are la bază căldura comunicării. Asta transmite. E simplu. Asta se simte. Beneficiarii de azi: târgumureșenii care – lucru foarte important – n-au plecat dezamăgiți de la spectacol. Dimpotrivă. Concluzia: alegerea lui Zorba revigorează spiritualicește. Pe mine m-a captivat în ansamblu.
