Există un soi de elice/şurub (consultaţi un dicţionar tehnic pentru detalii), numit şurub fără sfârşit pe care, zic unii, l-ar fi inventat chiar Arhimede cel ucis de un imbecil de Moş Teacă roman, care nu pricepea la ce bun nişte cercuri desenate pe nisip. Sonor, în franceză şurubul fără sfârşit („vis”) poate fi, la fel de bine, viciu fără sfârşit („vice”). Aşadar, un ax spiralat care, deşi merge, stă (sau viceversa), o răsucire la infinit, vicioasă prin însuşi inevitabilul acestei situaţii (situări). Ca un carusel care şi-a pierdut hazul, căci a ajuns obligaţie (de serviciu, de familie, de existenţă etc). Şi din care, prin urmare, merită măcar să încerci să sari, cum îşi doreşte şi personajul central (Fiul) din noua premieră de la Teatrul de Artă, „Omul care mânca lumea”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.
Textul germanului Nis-Momme Stockmann (de-o vârstă cu propriul personaj, căci născut în 1981 la Wyk auf Föhr,
Citeste tot pe
Yorick