Teste de umanitate de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
...Intervalul dintre Ființa supremă și Umanitate e foarte aglomerat. Cerurile sunt locuite de o indefinitate de creaturi complicate, diferențiate și foarte active - scrie Andrei Pleșu în cartea Despre îngeri (Editura Humanitas, București, 2003). E fals, continuă filosoful român, a se crede că ar exista un pustiu albastru, în schimb există acolo, Sus, o organizare febrilă, o diviziune a muncii. Între zeitatea supremă și Pământ se insinuează, așadar, un interval, loc în care se găsesc suflete neîntrupate numite îngeri. Cine sunt îngerii? Superiorii omului. Iar fiecare existent își are îngerul lui pentru că orice particular are, necesarmente, un universal proxim și acel universal proxim este o entitate de tipul îngerului.
Nu Andrei Pleșu este cel ce a inventat problematica îngerilor, nu doar el a scris despre ei, lucru pe care angeologul român îl recunoaște, de altminteri cât se poate de onest, încă din primele pagini ale cărții mai sus amintite. E sigur că o minimă bibliografie a parcurs și tânărul dramaturg rus Oleg Bogaev, unul dintre primii scriitori de literatură dramatică ce a absolvit cursul de dramaturgie al lui Nikolai Kolyada, curs predat la Institutul de Teatru din Ekaterinburg. Oleg Bogaev a primit multiple premii dintre care, probabil, cel cu impactul cel mai considerabil i-a fost acordat de Festivalul Golden Mask, pentru piesa Serviciul Național de Poștă. Lui i se datorează deopotrivă piesa Dawn Way (Oameni slabi de îngeri. Ghid de folosire), tradusă în limba română de actrița orădeană Elvira Rîmbu, adaptată de regizorul Radu Afrim și transpusă scenic tot de el într-un spectacol montat și jucat la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. În spațiul de interval poposește, la un moment dat, Dumnezeu. E un bărbat demult trecut de vârsta tinereții, poartă un trenci oarecare, e obosit, tare puțin limbut, se exprimă mai degrabă prin gesturi (Petru Ciubotaru). Ia loc la o masă lungă, albă dintr-un bar al cărui personal e format din îngeri tineri, interpretați de patru adolescenți (Loredana Coșovanu, Dumitru Georgescu, Alexandru Dobinciuc, Vlad Volf). Cu toții îmbrăcați doar în jeans, la bustul gol, cărora le sunt tatuate pe spate aripile (Andreea Păduraru), atunci când ele nu dobândesc forme fizice mai ample, colorate nu doar în alb (costume: Rodica Arghir), ci și altfel, în nuanțe atent valorate nu doar de ecleraj, ci și de ansamblul decorului (9 Opțiune). Între Dumnezeu și Diavol (Alina Mândru) pare să se fi pus un pariu. Sunt oare oamenii, indiferent de vârstă ori de condiția lor socială, înclinați spre fapte bune, sunt preocupați de grija față de semenii lor, le sar ei în ajutor atunci când aceștia se găsesc într-o situație extremă, la limita dintre viață și moarte, sau, dimpotrivă, trec indiferenți, își pun pe mai departe, mai presus de orice, propriul interes, vor să evite ori să se salveze de complicații, de explicații, își eludează, în chip iezuit, vinovățiile? Dumnezeu le cere îngerilor să îi supună pe pământeni unor teste de umanitate. Așa încât aceștia simulează o seamă de accidente de circulație, se plasează în rolul victimei și mai apoi consemnează rezultate. Sunt supuși unor astfel de teste de umanitate elementară doi amanți, un deputat de profesie și bodyguardul său, un soț și o soție, doi deținuți, două persoane cu ocupații prea puțin legale, alte două care lucrează la pompele funebre, un mire și o mireasă, un regizor de teatru și un compozitor de muzică de scenă, o femeie cu bani, incapabilă să aibă urmași, drept pentru care a tocmit o mamă purtătoare ce urmează să îi livreze copilul imediat după naștere, doi orbi, o doctoriță și o asistentă medicală, un șofer și un expeditor, un bătrân și o bătrână.
Rezultatele testului sunt complet descurajatoare. Vinovații, cei aflați la volanul unor mașini de lux sau vechi de când lumea, al unor camioane sau microbuse, al unei ambulanțe ori la ghidonul unei motociclete se ocupă tare puțin de cei răniți care, cine știe?, ar putea fi salvați. Nu le acordă primul ajutor, nu fac minimul efort de a da un telefon la 112, recurg la scuza bateriei descărcate ori la cea a lipsei de semnal, se ocupă puțin, superficial sau deloc de victime, își caută alibiuri, își văd pe mai departe de propriile probleme, principala lor dorință fiind aceea de a eluda plictiselile. Cu toții sunt îngeri căzuți. Doar cei doi bătrâni par a însemna excepția de la regulă. Doar par căci și ei ratează testul. Cu toate acestea, în pofida eșecurilor repetate, Dumnezeu nu se dă învins și nu își întoarce fața de la oameni. Formula dramaturgică la care face apel Oleg Bogaev nu e tocmai nouă. Cel mai la îndemână mi se pare comparația cu piesa Autobahn (Autostrada) de Neil LaBute. Meritul dramaturgului rus constă în capacitatea de a rezuma în pilule ce se concretizează scenic în secvențe a căror durată nu depășește zece minute autentice clipe de viață, de a desena situații și caractere, de a surprinde comportamente, de a concentra psihologii. Cel al regizorului Radu Afrim constă în identificarea echivalențelor percutante, chiar răscolitoare. În unele cazuri, echivalențele găsite de directorul de scenă ajung să te doară fizic, să te lovească în față. Spectacolul e numai aparent unul cuminte, așezat, fără surprize. Regizorul a evaluat corect riscurile pe care le incumbă montarea celor 13 plus una secvențe din care e alcătuit textul de spectacol, a evitat pe cât i-a fost posibil riscul căderii în monotonie. A mizat pe jocul pe o claviatură stilistică, s-a arătat la fel de stăpân pe formula realistă, absurdă, pe cea ironică ori absurdă, pe cea parodică sau suprarealistă, pe cea onirică sau naturalistă. Și-a mai luat un al
doilea rând de măsuri de siguranță, acestea constând în inserarea unor numere muzicale, de cabaret, nicidecum gratuite în cazul de față. Nici recursurile la inserturile video (Alexandru Condurache Visuals Setuna) nu sunt un moft. Moft sau de un gust îndoielnic sunt localizările, referiririle la identitatea reală a actorilor, etc, care numai că s-ar reclama din riguroasa estetică brechtiană nu pot fi bănuite. Sunt estradistice, sunt ocheade, sunt lucruri ieftine, care ar fi bine să fie urgent evacuate din economia reprezentației. Retorica imaginii teatrale mi se pare echilibrată, elegant și eficient desenată, sound design-ul bun. Palpitul reprezentației unul riguros dozat.
Evoluțiile actoricești sunt toate corecte, profesioniste, mențiuni suplimentare meritând, după părerea mea, Dumitru Năstrușnicu, Doru Aftanasiu, Silvia Brădeanu Popa, Pușa Darie, Anne Marie Chertic, parțial Radu Ghilaș, și, desigur, Petru Ciubotaru .
