Cand frumusetea devine obsesie de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Intr-un moment destul de indepartat de data premierei, am avut ocazia sa vad spectacolul cu Portretul lui Dorian Gray, realizat de Dragos Galgotiu la Teatrul Odeon din Bucuresti. De la prima ridicare de cprtina si pana in seara in care am urmarit eu montarea, in distributie au intervenit unele modificari. Astfel, rolul Basil Hallward, interpretat la inceput de Sorin Leoveanu, a fost preluat de Dimeny Aron, un excelent actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, dar care aici e timorat, vadit preocupat de modul in care va putea depasi obstacolul lingvistic. La randu-i, Ion Tugearu i-a cedat locul lui Tiberiu Almosnino, balerin important al Operei Romane, lui revenindu-i sarcina sa-i interpreteze dansand (si sa sugereze astfel suprateme) pe Thibald, pe Mephisto si pe Dorian Gray. Nu cred ca respectiva inlocuire a daunat in vreun fel efectului de metafizic, de forta ciudata, de infricosare progresiva pe care a mizat regizorul si care apare cu pregnanta mai cu seama in scena duetului cu Oana Cojocaru (Sibiyl Vane, o tanara balerină, inca eleva, a carei evolutie impresioneaza prin dramatismul indus, deloc contrafacut, scena aflata intr-o admirabila relatie cu o alta, aceea in care artista iubita de Dorian esueaza din cauza emotiei, fiind apoi parasita de protagonist, aici interpretul rolului titular, Razvan Mazilu, asupra evolutiei caruia voi reveni, inregistrand un moment de excelenta. Ma indoiesc ca schimbarile pe care le-am mentionat au afectat organic, in datele sale esentiale, un spectacol de un plurisemantism remarcabil, in care patimile devoratoare ce-i confera carnatie, impinse catre zona paroxisticului, ies la iveala gratie unor formule diverse de extractie poetica, alegorica, eseistica si ”de ce nu ?” onirica cu aer cosmardec, topite intr-o compozitie dramatica in care fundamentala ramane sublinierea religiei frumusetii.
Scriu despre Portretul lui Dorian Gray la o distanta destul de mare de seara in care am vazut spectacolul. S-a intamplat sa fiu destul de mult plecat prin a£ara ori sa acord prioritate altor obligatii. Dar motivul principal pentru care am amanat scrierea cronicii care stiu ca nu va fi nicidecum o lucrare critica riguroasa, asumandu-si desigur pe nedrept, riscul de a omite comentarea jocului unor actori ce construiesc lumea care-l inconjoara, priveste, contempla, admira, pizmuieste, acuza ori detesta pe Dorian Gray, e cu totul altul. Fisa postului unui critic de teatru contine la modul neconditionat prevederea in conformitate cu care acesta e obligat sa puna pe hartie si sa trimita la tipar exact ceea ce gandeste, fara a se lasa influentat de parerea altora, fie ei chiar colegi, cu riscul de a intra in contradictie cu acestia. Totusi. S-a intamplat sa citesc o cronica publicata in chiar revista de specialitate, la care eu insumi sunt colaborator (deci relatia de concurenta neloiala e exclusa) cronica scrisa de Adrian Mihalache si care se intitula interogtaiv ”provocator Portretul lui Dorian-gay? in care se afirma ca adaptarea dramatica a Portretului lui Dorian Gray, propusa de Dragos Galgotiu la Teatrul Odeon este un fapt cultural apt sa redeschida dezbaterea in jurul identitatii gazetaresti ca pe scena Dorian Gray apare explicit ca Dorian Gay. Sigur ca orientarea sexuala a lui Oscar Wilde e binecunoscuta, iar ideologia gay a anexat intr-o oarecare masura romanul. Nu incape indoiala ca revolutia sexala intarziata din Romania presupune si o componenta ce vizeaza afirmarea acestei comunitati. Dar am mari indoieli ca spectacolul s-ar afla intr-o relatie sincronica cu atari preocupari si o astfel de interpretare si deturneaza si violenteaza sensurile. Chiar elaborarea in oglinda a scenei ”tema ce reflecta portretul nud al lui Dorian Gray, barbatul matur/ Dorian Gray, adolescentul, cred ca exclude astfel de speculatii. Ea socotesc ca montarea a fost gandita din perspectiva ideologiei frumusetii, a seductiei acesteia, a pericului estetizarii excesive a existentei. Iar aici, in aceasta scena ”pilot, Razvan Mazilu secondat de foarte tanărul Vlad Ilcenko atinge din nou cotele perfectiunii. Am recapitulat de cateva ori in gand spectacolul, mi-am acordat un prelungit ragaz pentru meditatie la capatul caruia afirm ca titlul si unele pasaje din cronica mai sus citata sunt abuzive. Atat de abuzive incat rareori mi-a fost dat ca o cronica sa mi se para atat de greu de scris ca aceasta. De aceea, dar si pentru a asigura un minim de claritate demonstratiei pe care ma pregatesc sa o fac, voi fi obligat sa nu formulez aprecieri detaliate asupra jocului unor actori precum Marius Stanescu, Irina Mazanitis, Ionut Kivu etc., constient că ii nedreptatesc si cerandu-le cuvenitele scuze.
Exegeza literara a subliniat ca romanul lui Oscar Wilde tinde catre sinteza intre simbolism si parnasianismul de esenta pagana. S-a observat ca dorinta lui Dorian Gray a fost de a-si salva pentru totdeauna tineretea, sacrificand in numele sn numele acestui ideal orice raportare la norme, operatie succesiva, accentuata, atent surprinsa de volutele scrisului lui Wilde. Eroul isi construieste progresiv o lume artificiala, alveolara, cea a portretului care are samsa de a nu imbatrani niciodata. O paraseste uneori, intr-o actiune de socializare provocatoare la capatul careia isi reintareste obsesia si-si reconsolideaza izolarea. Iar atunci cand intr-un fatal acces de furie Dorian vrea sa-si distruga portretul, martorul mut al unei vieti pline de pacat, marcata de deliciul pacatului, dar si de chinul acestuia, cel ce va suferi prabusirea concretizata printr-o brusca imbatranire va fi nimeni altul decat Dorian care astfel va plati cutezanta, sfidarea de a fi crezut ca lumea artei, a experientei fortarii limitelor este teritoriul in care se poate supravietui in pofida exceselor, desfraului, nazdravaniilor. Or, tocmai acesta socotesc ca este tema principala pe care o pune in evidenta spectacolul de la Odeon care este unul ce valoreaza opera si nu bibliografia acesteia. Dragos Galgotiu a izbutit, facand abstractie de unele lungimi ce sar in ochi si care se reflecta in ritmul montarii, sa regizeze in spectacol povestirea, faptul insusi al povestirii, convocand in acest scop felurite mijloace de expresie. Caci se cuvine recunoscut ca nu e tocmai usor de ansamblat scenic, intr-o suita unitara de imagini, romanul lui Oscar Wilde, dificultatea crescand si din pricina frecventelor schimbari ale locurilor in care se consuma actiunea. Aici regizorul si-a gasit un aliat de nadejde as zice, sens dafaut ”in actorul Dan BadÄarau, interpretul aparent putin spectaculosul rol al Naratorului, asupra caruia se transfera in fapt intrebarea cum poate deveni un roman piesa de teatru?. Iar daca Dan Badarau ofera solutia la nivel textual, Andrei Both, autorul unor magnifice decoruri, si Doina Levintza, semnatare unor spectaculoase costume, si asigura montarii o fascinanta frumusete plastica, pe scena insirandu-se imagini cu adevarat picturale. La splendoarea lor, contribuie compozitia cadrului care-i apartine cu siguranta lui DragoÅs Galgotiu, dar si eclerajul despre care elegantul si consistentul caiet de sala gandit de Tamara Susoi omite sa ne spuna cui i se datoreaza. Probabil aceluiasi Dragos Galgotiu. Cert e ca se obtine o mostra de rafinament imagistic, de o cromatica perfecta, intru desavarsirea careia ar fi nedrept sa trecem cu vederea contributia lui Alexandru Abagiu, cel ce a conceput machiajul. Nu incape dubiu ca Andrei Both si Doina Levintza izbutesc sa puna la punct o scenografie ca un mare sentiment, asa dupa cum si-o dorea candva Louis Jouvet. Scena in care aseara la opt si jumatate, imbracat cu distinctia desavarsita si purtand la butoniera un buchet bogat de violete de Parma, Dorian Gray fu introdus cu plecaciuni nesfarsite in salonul unde trona lady Narborough e una de o frumusete stranie, iar protagonistul ei, actorul-dansator Razvan Mazilu, emana un farmec si o atractie diavolesti. Viciul si virtutea nota Oscar Wilde sunt pentru artist materie prima menita unei anumite arte. Iar arta lui Razvan Mazilu e aici desavarsita.
E in afara oricarui semn de intrebare ca spectacolul de la Odeon isi afla principalul pilon de sustinere in coregrafia, dar ai in tulburatoarea evolutie a interpretului lui Dorian Gray Razvan Mazilu coregraf si balerin care acum, fara a rosti un singur cuvant, ni se reveleaza cas un actor de mana intai, din stirpea celor ce nu compun roluri, ci se aduc pe sine pe scena, electrizand prin simbioza dintre zonele limpezi de la incputul spectacolului si emotiile tot mai stranii, mai acaparatoare, mai nimicitoare dinspre partea finala a montarii. Dansand, acest artist de exceptie pare ca il confirma pe Oscar Wilde care spunea ca poate ca omul nu se simte niciodata mai in largul sau decat atunci cand joaca teatru. Jocul sau se infatiseaza intr-o orchestrare simfonica frematand de nuante, cristalizand acorduri grave, trairi de un palpit cu o incadescenta ce se transmit ce se transmite spectatorului. Adevarul e ca arta oglindeste spectatorul, nu viata observa acelasi Oscar Wilde, iar afirmatia isi afla prin evolutia lui Razvan Mazilu o justificare perfecta. Dansul acaparator al artistului se distinge prin insusirea de a fi descarcat de teatralismul cu poza, in locul a catia aparand in chip fericit tensiunea launtrica a prihanirii ascunsa de o frumusete exterioara care cucereste si inspaimanta deopotriva, dovedind finalmente ca nu e chip sa se evite naufragiul. Dar, cum bine remarca acelasi Wilde, artistul nu poate fi niciodata morbid el are putinta sa exprime orice. Or, in aceasta putinta se afla miezul extraordinarei arte a lui Razvan Mazilu. Vazandu-l jucand pe acest balerin de exceptie, caci ceea ce aduce el pe scena e dansul care joaca teatru intru pregatirea caruia sunt convocate, dupa cum excelent observa Luminita Vartolomei in mini eseul din nr. 1-2-3/2005 al revistei Teatrul azi, dansul care pozeaza (cel pe care-l evocam atunci cand vorbeam despre duetul Dorian matur-Dorian adolescent). dansul care filmeaza, dansul care picteaza, dansul care nareaza, gandul te duce la Rimbaud si la Verlaine, la Tristan Corbi si la Lautreamont, la Huyssmans ori la Mateiu Caragiale.
Sunt convins ca i se pot aduce multe obiectii spectacolului de la Odeon. Ciudat, putin importa! Nu e tentat, cel putin pentru mine, acum si aici, sa-i vad si sa-i consemneze defectele. Si aceasta fiindca Portretul lui Dorian Gray se numara printre acele putine spectacole despre care tu, profesionist al obiectiei, stii, sau mai curand, simti, ca e mai bine sa nu vorbesti, tocmai fiindca ansambul te obsedeaza prin frumusetea lui. O frumusete ce risca sa devina maladie daca nu o impartasesti cu altii, iar aceste insemaƒri ce nu aspira-repet-la statutul de cronica inseamna mai cu seama valorificarea sansei de a pastra o bucurie, dar si de a te elibera de ceea ce neimpartasit ar putea lesne sa se transforme intr-o trauma din acelea ce l-au facut odinioara pe Poet sa spuna je suis hant.
