Prietena mea, instalatorul de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Despre Pauline Daumale, cea căreia i se datorează piesa La mulți ani și ție! care, adaptată de Catrinel Dumitrescu, se joacă la Teatrul „George Ciprian” din Buzău sub titlul La dracu’ cu dragostea mea!, nu am aflat prea multe de pe internet, semn că respectivei doamne, actriță de profesie, nu îi este din cale afară de plăcut să i se confeseze răbdătorului domn Google. Am aflat doar că La mulți ani și ție! este a doua scriere destinată scenei purtând semnătura actriței cu pricina. În România, piesa a mai fost jucată de Teatrul Național Radiofonic, în urmă cu mai bine de un an, traducerea fiind semnată de Olga Mărculescu. E cât se poate de limpede că La dracu’ cu dragostea mea! vrea să urmeze marea tradiție a piesei bulevardiere franțuzești. Hortense, o tânără nu chiar foarte tânără, ba chiar binișor coaptă, din lumea bună dar nu tocmai cu bani și fără prea mult succes în dragoste, speră să fie cerută de nevastă în chiar noaptea de Revelion, de cel pe care se pare că îl iubește – un ambasador al Franței nu prea se știe bine unde –, drept pentru care pune la cale o petrecere în doi. Numai că, în ultimul moment, neprevăzutul își face simțită prezența și el ia forma unei țevi bucluca șe care crapă. Hortense face apel la o firmă specializată ce asigură servicii non- stop. Instalatorul e, de fapt, o instalatoare- nici ea tocmai tinerică, în schimb vorbăreață și slobodă la gură – care își sacrifică planurile pentru ceea ce se cheamă „noaptea dintre ani” pentru a face niște bani de care are urgentă nevoie fiindcă soțul îi e șomer de ceva vreme. Cum, desigur, vă așteptați, totul se termină prost din punct de vedere sentimental pentru cele două femei, ambele sunt părăsite de bărbați, dar fiecare învață câte ceva de la viață și, desigur, devin prietene.
Aflu că povestioara asta atât de previzibilă, cu un umor de replică nu tocmai de lepădat, dar nicidecum de excepție, pe care eu am rezumat-o în vreo trei fraze, e spusă de Pauline Daumale în vreo optzeci de pagini de text, din care, în adaptarea semnată de Catrinel Dumitrescu, au rămas doar vreo 25. În continuare foarte multe, fiindcă spectacolul durează mai bine de două ore fără pauză, are vreo șapt finaluri, mustește de dezvoltări extra - text în exces. Semn că actrița- scriitoare mai are de învățat despre cum se scrie un vodevil, despre concizie ca regulă de fier a genului, iar regizorul Radu Nichifor mai are și el de învățat despre cum se pune în scenă o asemenea piesă. Adică alert, fără goluri de aer, fără ca textul să se metamorfozeze într-un spectacol lăbărțat, cu burtă, de-a dreptul obez, cu simț al măsurii și poante abil dozate. Mai pe românește, cu multă meserie.
Actoricește, spectacolul Teatrului „George Ciprian” se susține pe jocul lui Catrinel Dumitrescu și șchioapătă- și șchiopătă vizibil- din pricina „timidității” lui Carmen Trocan. Catrinel Dumitrescu se găsește, indiscutabil, întrun moment de apogeu al carierei sale. Moment anticipat de rolul remarcabil făcut în spectacolul cu Nu se știe cum, de acum câțiva ani de la Teatrul „Nottara” și admirabil confirmat chiar în această stagiune în Aniversarea, tot de la „Nottara”, și în Niște fete de la Teatrul buzoian. Iar dacă în cele trei spectacole menționate, am putut să vedem nu doar ce bine joacă teatru Catrinel Dumitrescu, ci și ce femeie fermecătoare e, după ce a depășit stadiul rolurilor de fetițe plângăcioase dornice să obțină un „buletin de București”, în premiera de acum actrița nu a avut nici cel mai mic blocaj în a se angaja într-un contre-emploi. Deoarece, jucând o femeie-instalator, foarte aproape de felul de a fi al Sudoriței din Interviu de Ecaterina Oproiu, Catrinel Dumitrescu nu a avut parte de toalete luxoase, ci de o salopetă care se vede treaba că nu i-a creat nici un fel de complexe. Ceva mai puțin bine stau lucrurile în cazul lui Carmen Trocan. Ea revine pe scenă după o absență de vreo 15 ani și asta se vede și se vede, ba se și aude, cu asupra de măsură. Se aude în sensul că prea multe replici rostite sotto-voce nu se aud, se vede prin felul nițeluș deranjant în care actrița caută să își prelungească prezența, replicile. Se vede prin emoțiile în exces, prin trăirismele aidoma, printr-o evidentă absență a siguranței jocului.
Din felurite motive, ceea ce am văzut eu la mijloc de mai, nu a fost tocmai o premieră. A fost mai degrabă o avanpremieră. Iar dacă e să fim cinstiți, să spunem că nici chiar avanpremieră nu a prea fost ci, mai curând, primul șnur. Mai e nevoie, așadar, de vreo câteva repetiții, de un plus de exigență din partea regizorului, de ceva mai multă măsură din partea actrițelor, măsură concretizată și într-un minus de răsfăț. Ambele au o poftă nebună dea se afla pe scenă. Ceea ce e bine. Numai că e o măsură în toate.
