Mai mult decât o parodie? de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Dacă facem abstracţie de ultimele minute ale spectacolului, impresia fundamentală pe care o lasă montarea, dar şi piesa (aşa cum o percep din montare, adică fără a fi avut ocazia de a o fi citit înainte) Nick Carter sau ultima reglare de conturi cu doctorul Quartz a dramaturgului maghiar contemporan Kárpáti Péter, intrate de curând pe afişul Trupei „Szigleti” a Teatrului de Stat din Oradea, e aceea că luăm parte la o parodie, la un fel de joc pe care trei tineri , pe numele lor Mihály, Tamás şi Éva, se gândesc să le pună la cale, într-o seară oarecare, în lipsă de altceva mai bun, pe seama unui celebru detectiv, de fapt, personaj de ficţiune cu numele Nick Carter, ce s-a bucurat de mare notorietate în SUA dintr -o anumită perioadă acum revolută.
Slujindu-se de ceea ce au la îndemână, de un frigider vechi, de un pian care, după cum bine se ştie, nu lipsea cu nici un preţ din atmosfera à l’américaine specifică tuturor filmelor de tip western, de cele câteva cratiţe ori ceşti din gospodăria improvizată, ba chiar şi de toaleta situată în cameră ori de alte astfel de nimicuri, cei trei îşi asumă individualităţi precum Nick Carter, Dr. Quarz şi Ms. Zanoni, şi se joacă de-a reglatul de conturi.
E limpede că regizorul Pinczés István, originar din Ungaria, invitat pentru a monta piesa la sala Studio a Teatrului, are încredere în dramaturg (în pofida faptului că procedează totuşi la adaptarea textului la specificul spaţiului de joc), în capacitatea de a inventa, de a se juca, de a parodia, în umorul celor trei actori din distribuţie (Dimény Levente, Kiss Csaba şi Gajai Ágnes) şi semnează o montare în consecinţă. Adică nu-şi propune altceva decât să lase textul, hazul situaţiilor, al improvizaţiilor şi al confruntărilor să se descurce singure.
Iar interpreţii se văd cam aşa cum trebuie să se vadă, ţinând cont de structura matricială fundamentală de parodie a spectacolului, conturându-şi personajele în linii bruşte şi stridente, luând publicul pe nepregătite. Dacă judecăm după râsul celor aflaţi în sală, oameni cinstiţi ce şi-ai plătit cinstit biletul de intrare şi care au venit la teatru într-o duminică seară, în loc să-şi mănânce ultimele ore din week- end în compania unui film stupid ori reprogramat a n-a oară de televiziuni vlăguite (la cest capitol, între cele din România şi cele din Ungaria e o frăţietate fără cusur, frăţietate ce nu se frânge nici măcar în ziua de 15 martie) ori să stea în faţa calculatorului, navigând pe internet sau- de ce nu?- semnând petiţii împotriva taxei de prima înmatriculare, spre a-şi dovedi civismul, aşa cum glăsuiesc Turceştii şi Tatulicii „revoltaţi” de aberaţiile Guvernului nu şi de furtişagurile feneiste al patronului lor Sorin Ovidiu Vântu, se poate spune că regizorul, interpreţii şi scenografa Florina Bellinda Birea şi-au îndeplinit misiunea.
Problema e că tocmai contrapunctul din final, cel ce aduce cu sine supratema, dar şi invitaţia la meditaţie implicate pe care le conţine montarea, astfel încât ea să fie mai mult decât o parodie veselă, mi s-a părut mie, spectator român, nu îndeajuns familiarizat cu limba maghiară, niţeluş cam rapid expediat şi numai la nivel verbal. Dacă e doar o părere greşită îmi cer scuze, dacă nu, nu.
