Comedie de modă veche de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Soare pentru doi e ceea ce se cheamă o comedie de modă veche. Seamănă cu piesa omonimă a lui Arbuzov, tot la fel cum seamănă cu alte piese în două personaje, de la Dragă, mincinosule! la Într-un parc, pe o bancă, de la Doi pe un balansoar și Gin Rummy la Străini în noapte. Și lista titlurilor poate continua mult de aici încolo. Soare pentru doi face parte din acea categorie de scrieri destinate scenei care sunt tare pe gustul actorilor fiindcă au calitatea de a-i lăsa să joace sentimente. Deoarece se bazează mai curând pe sentimente decât pe cine știe ce mari invenții. E vorba despre piese ce vorbesc despre doi oameni, de aceeași vârstă ori de vârste diferite, care, prin cine știe ce joc al sorții ori printr-un tertip al unuia dintre ei, ajung să se cunoască, să se descopere, să se placă, să își dea seama că da, or fi ele importante problemele globale ale omenirii, dar nu sunt deloc de neglijat nici viața sentimentală, nici ziua de azi, nici cea de mâine, nici cei din apropiere. Povestit, subiectul din Soare pentru doi e extrem de banal. De o banalitate exasperantă chiar. Benjamin Bertholin e un medic de succes. Bun în profesie, proprietar de clinică. Ironic, nepăsător, fustangiu, mizantrop, dar mizantrop cu măsură, adică mai exigent față de alții decât față de sine. Un bărbat căruia îi place să ducă o viață fără complicații, fără capricii, fără copii. Un burlac înrăit, cu aventuri pasagere cărora știe să le pună capăt în clipa în care simte că partenera se gândește încheie provizoratul printr-o căsătorie în care se amestecă sentimentele cu interesul. Liniștea doctorului e tulburată pe nepusă masă, atunci când într-o seară îi sună la ușă o tânără necunoscută. Care mai întâi îl acuză că i-ar fi pus un diagnostic greșit (o leucemie) și îi cere să o găzduiască în compensație. Mai apoi îi dezvăluie că a recurs la o substituție de persoană și că ar fi în, realitate, chiar fiica lui, fruct al unei legături pasagere din tinerețe. Rosalinda, de fapt Isabelle, de fapt (cel puțin în textul lui Pierre Sauvil) Josiane Desrumaux, îi dă medicului peste cap toate tabieturile, îl îmblânzește, îi stârnește afectivitatea adormită, îl face să fie și altceva decât un meloman fermecat de Mozart și un pasionat de jocul de șah. Schimbul dintre cei doi e, totuși, reciproc avantajos. Bertholin e, după cum singur recunoa ște, omul născut la soare, Isabelle e născută la umbră, doctorul face astfel încât soarele e împărțit și frățește, și părintește, între el și fiica lui. Povestea nu se încheie însă aici fiindcă, desigur, Rosalinda, alias Isabelle, alias Josiane, se îndrăgoste ște de un anume Sébastien, iar, după doar două luni de când se cunosc, vrea să locuiască împreună cu acesta. Promițându-i tatălui ei că nu îl va abandona cu totul. Sigur că Benjamin va fi mai întâi supărat, șocat, revoltat, dar până la urmă va înțelege că așa e viața și că viața merge înainte. Ca într-un cântec de și cu Joe Dassin. Soare pentru doi e, după cum spuneam, mai curând o piesă sentimentală decât una deșteaptă. Nu e însă lipsită nici de umor, nici nespirituală nu e. Daniel Vulcu, în calitate de regizor, a intuit bine și calitățile, și specificitățile, și limitele textului. Și a încercat nu să îl reformuleze scenic din temelii, ci să plaseze astfel accentele încât sentimentele să fie în prim-plan ( găselnița scenică cu reflectorul ce simbolizează soarele nu e chiar o găselniță, și cu sau fără reflector poezia scenei cu pricina tot ar fi fost prezentă fiindcă e intrinsecă partiturii).
Ar mai fi fost de lucrat la nuanțe, ar mai fi fost de cenzurat niște autocitări, ar mai fi fost de pus surdină unor patetisme. Adică, ar mai fi fost loc de suficiente ajustări ș Dar cum Isabelle se autodefine ște drept o excesivă contează mai puțin unele vehemențe de ton și oarecare excese atitudinale din jocul Luciei Rogoz ca și faptul că Daniel Vulcu, în calitate de interpret, recurge la o seamă de poze pe care i le știm din spectacole anterioare și care i-au asigurat prin ani actorului succesul și constanta simpatie a publicului. Numai că lui i-a fost mai greu să se autocenzureze. Și ajungem astfel la o mai veche problemă. Cea a actorului-regizor cu complicațiile pe care le aduce cu sine auto-regia. Costumele și decorul sunt oarecare, din existent, cum se zice. Nu sunt chiar foarte inspirate. Nu pentru ele vor veni spectatorii să vadă Soare pentru doi. Vor veni pentru poveste, pentru cei doi actori care plac și, poate, pentru a vedea de câte sentimente mai sunt în stare.
