Cum vrea națiunea... de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Festivalurile de teatru, chiar dacă nu sunt de profil, nu neglijează spectacolele de comedie. Puține dintre ele sunt însă dispuse să rețină în selecție comedii de bulevard. Publicul (națiunea) le vrea, criticii, mai puțin. Deși, dacă facem un exercițiu de memorie și ne amintim Crima din strada Lourcine, exemplar montată, acum vreo 15 de ani, de marele Vlad Mugur la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, dar și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, vedem că între ce vrea națiunea și ce dorește critica poate exista consens și în cazul genului acetuia așa-zis ușor, dar pe care nu e deloc simplu să aduci în scenă la autentice cote de profesionalitate. Tot cu mulți ani în urmă Horațiu Mălăele și al său Purice în ureche au pătruns în selecția Festivalului Național de Teatru și uite că acum același Horațiu Mălăele și remarcabila lui evoluție din recenta premieră de la TNB cu Dineu cu proști au avut asigurat accesul la Festivalul de dramaturgie contemporană de la Brașov. Critica nu s-a plasat în contra vrerii națiunii, semn că nu e atât de conservatoare cum vor să o prezinte unii ori cum au caracterizat-o ori caricaturizat-o adesea chiar texte de aceste factură, a căror acțiune este plasată în lumea teatrului. După ce am luat parte la două festivaluri grele (FNT și Eurothalia), am mers cu toată deschiderea și cu multă poftă de râs la spectacolul cu piesa Dublă rezervare (Amor cu repetiție), prima premieră în Sala Mare și pentru publicul adult din această stagiune a Trupei Iosif Vulcan a Teatrului de Stat din Oradea. Acum, sală mare e un fel de a spune căci și în acest sezon teatral Sala Mare înseamnă la Oradea tot Sala Casei de Cultură a Sindicatelor unde e obligată să joace Secția română până la încheierea lucrărilor de renovare a clădirii proprii, lucrări care musai se vor termina spre vară. Așa că, din acest punct de vedere, intratul în normal se amână. Noul director al Secției, actorul Daniel Vulcu, a decis să amâne pentru la primăvară, dacă am înțeles bine, și spectacoluleveniment cu care plănuia să își înceapă mandatul. Până atunci, a optat pentru o montare cum vrea națiunea, pentru un spectacol râzăreț, carevasăzică pe ceea ce se zice că ar fi gustul publicului și pentru o piesă de bulevard, scrisă în duet de Ray Cooney și John Chapman. Piesa, deși prezentată pe post de trufanda, nu e chiar foarte nouă, are vreo 40 de anișori. Decorul semnat de Vioara Bara pare încă și mai învechit, deși nu e. Costumele Amaliei Judea sunt de două feluri. Unele caraghioase cu rost, pentru că sunt purtate de personaje evident dorite astfel din scriitură de cei doi dramaturgi, altele caraghioase fără rost, încărcate în exces și care mai au în plus defectul de a dezvălui prematur tocmai caraghioslâcurile cărora acele personaje ce ajung să fie astfel din pricina încurcăturilor de tot felul inventate de tandemul scriitoricesc. Încurcăturile cu pricina sunt relativ bine relevate de regia lui Cristian Ioan pe care națiunea l-a vrut din nou invitat la Oradea, deși anterioara sa trecere pe la Teatrul din localitate, concretizată în spectacolul Comedie pe întuneric, nu chiar îndreptățea o atât de grabnică revenire. Dar Cristian Ioan are renumele de a fi dacă nu neapărat un specialist al genului, oricum un cultivator îndârjit al lui. Se pare chiar că a mai montat piesa, iar de astă dată o face ca un bun meseriaș. Rezultatul de acum e net superior antecedentului de tristă amintire. În prima parte a spectacolului, ceva mai lentă, mai prăfuită, inventivitatea regizorală se exercită mai cu economie, în cea de-a doua e ceva mai generoasă. Uneori chiar cum trebuie să fie și o reclamă genul. Și națiunea râde. Poantele sunt bune, nu excepționale, decolteurile numeroase dar nu exagerate, dessourile expuse cu generozitate însă nu indecent. Distribuția e întocmită corect, după vrerea națiunii. Îl vrea națiunea pe Daniel Vulcu în travesti, îl are. Îl dorește națiunea pe Petre Ghimbășan în rolul soțului care se prinde mai greu asupra manevrelor de tot soiul ale soției sale, dorința îi este îndeplinită. Se așteaptă națiunea ca Șerban Borda să joace un contabil sau ceva asemănător, combinație de arghirofil, de amorez pândit de belele, dar și de Lolek și Bolek într-un singur personaj, așteptările îi sunt răsplătite. Vrea poporul suveran ca Alexandru Rusu să fie un Rică Venturiano cu repetiție ( că doar piesa se mai cheamă și Amor cu repetiție), voința îi este satisfăcută. Ne-am obișnuit să o vedem pe Corina Cernea evoluând foarte bine în roluri de englezoaică ridicol de scrobită, o mai vedem o dată. Pe Ioana Dragoș Gajdo, pe Adela Lazăr, pe Lucia Rogoz le regăsim în emplois-uri binecunoscute, făcându-și conștiincios datoria. Iar dacă națiunea vrea și ceva nou, noul cu pricina se cheamă Răzvan Vicoveanu, care ni se dezvăluie drept un foarte bun actor de comedie. Mijloacele de expresie utilizate de actori nu sunt prea moderne, însă le aduc aplauze, unele goluri sunt înscrise din ofsaid dar națiunea e generoasă și se face că nu bagă de seamă. Națiunea râde, spectacolul e un succes de casă, iar binecuvântarea criticii nu îi este chiar absolut necesară.
Mărturisesc că m-am amuzat la spectacol. Am râs, ba chiar am râs cu hohote. Am fost la a doua reprezentație și m-am bucurat să găsesc sala plină, iar în sală nu doar elevi aduși mai de voie, mai de nevoie, pe abonamente, cu școala, ci și public adult, plătitor, lucru care nu prea era, până mai ieri, în cutumele națiunii. Ceea ce trebuie făcut- și sper ca Daniel Vulcu va face, evitând să se îmbete cu succesele reprezentate de creșterea numărului de premiere, de spectacole pe săptămână, de numărul spectatorilor, indicatori ce au și ei semnificația lor, dar nu înseamnă chiar tot- e ca foarte curând națiunii să i se ofere și altceva, și teatru cu adevărat modern, și teatru pe specificul esteticii, al formei și al expresiei anului 2010, ale anului 2011. Să vedem pe scena Teatrului orădean și spectacole la care națiunea să fie stimulată să gândească, să se emoționeze. Gustul națiunii poate fi educat. Și trebuie educat cu montări care să readucă Trupa Iosif Vulcan în rândul acelor colective artistice care trăiesc în prezent, prin succese de prestigiu înregistrate azi, și nu doar cu amintirea celor din... 1986.
