Deşi e un clasic al literaturii pentru copii, Roald Dahl e unul dintre puţinii autori moderni montaţi la un teatru pentru cei mici.
Dacă e un domeniu artistic care n-a evoluat deloc în ultimii (zeci de) ani în România acela e teatrul pentru copii.
Mă întreb ce o fi în capul copiilor ălora care vin la teatru, unde asistă la o poveste montată „în dulcele stil clasic“ fără nici o sclipire, eventual folosind şi cuvinte arhaice, şi care în pauză îşi cumpără tot felul de reviste cu jucării Harry Potter sau abţibilduri cu Barbie şi figurine cu super-eroi şi pokemoni. Oare eroul de pe scenă, „care vorbeşte ca bunicul“, le mai spune ceva? Sau doar aşteaptă să ajungă cât mai repede acasă să deschidă jocul cu maşini şi să vizioneze un nou episod dintr-un desen animat japonez? Cum oare percep cei mici diferenţa dintre cele două tipuri de ficţiune? Unul e cel care foloseşte toate mijloacele (de la răsturnări spectaculoase de situaţie
Citeste tot pe
România Liberă
