-
Merita sa astepti...pe Godot! de Mircea Dragomir sursa:
Sâmbăta trecută, la Teatrul Studenţesc "Podul" din Bucureşti a avut loc premiera piesei "Aşteptându-l pe Godot", de Samuel Beckett, în regia Cristei Bilciu.
"Podul" găzduieşte, în general, spectacole ale liceenilor care se pregătesc aici pentru a da "admitere la Teatru", dar, de data aceasta, tinerii actori sunt deja studenţi ai Universitaţii Hyperion, in anul III (la clasa Tomi Cristin) şi anul II (clasa Maia Morgenstern şi Amalia Ciolan).
Abordând cu îndrăzneală actul I al celui mai dificil text modern, actorii au strălucit în egală măsură, spunând cu farmec, umor şi sensibilitate, povestea celor doi vagabonzi, a lui Gogo şi a prietenului său Didi, care aşteaptă în pustiu, lângă un (fel de) copac, venirea unui Godot care nu vine niciodată.
În primul rând se remarcă felul în care actorii, mai ales Anda Saltelechi şi Cristian Neacşu, se joacă cu textul şi personajele, dovedind o dezinvoltură surprinzătoare la nişte studenţi, fie şi în an terminal.
Anda Saltelechi ("podăriţă" veche, aţi putut-o admira şi în "Cu uşile închise", de acelaşi regizor) face un Estragon instinctual, jucăuş şi sensibil, formând un cuplu foarte reuşit cu Cristian Neacşu (Vladimir), vagabondul mai puternic, reţinut şi protector.
Cei doi reuşesc să susţină foarte bine partitura dificilă a începutului spectacolului, în care spectatorii trebuie să se obişnuiască cu ideea că "nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni..." Totuşi, vine cineva şi anume Pozzo, interpretat de Daniel Mecu, care dă o pată de culoare universului apatic al celor doi vagabonzi. Diferit faţă de abordările anterioare ale acestui personaj este apropierea de o anume etnie, ceea ce nu dă rău (apropiere inspirată, probabil, de personajul interpretat de Mecu în "Clanul Sprânceană").
Răzvan Canache este un Lucky supus, martirizat, care dovedeşte însă surprinzătoare abilităţi logoreice şi contorsioniste. Savoarea cuplului Pozzo-Lucky o dau cele două extreme în care se situează personajele.
Nu în ultimul rând o menţionăm pe Cristina Pleşa, care joacă rolul Băiatului, cu o ingenuitate care nu poate izvorî decât dintr-un mare talent. La plecarea ei, un văl de emoţie se lasă peste sală, odată cu noaptea.
Impresionant este faptul că regizorul nu a umblat deloc la text, tinerii artişti având ambiţia de a descifra şi a rezolva toate problemele ridicate de scriitura deloc facilă a lui Beckett, despre care s-a spus că este "o piesă în care nu se întâmplă nimic, de două ori".
Iată că s-a întamplat ceva, totuşi: am asistat la un exerciţiu actoricesc de excepţie, în cadrul unui spectacol curat şi frumos. Aşteptăm cu nerăbdare partea a doua a spectacolului şi salutăm cu entuziasm pe tinerii artişti, generaţia de mâine.
-
Asteptandu-l pe Godot de Ana Maria Iwada sursa:
Agitatie,emotii,decoruri improvizate in putinele ore de dinaintea spectacolului....iata o parte din multele lucruri prin care a trecut tanara si talentata echipa ce a reusit sa puna in scena un spectacol sincer,fara pretentii.
Decoruri putine,dar de mare efect,cu un placut joc de lumini ce contribuie la conturarea atmosferei de mister din aceasta drama dulce-amaruie,presarata cu momente savuroase,ce te fac sa parasesti sala cu zambetul pe buze. O captivanta alternanta dintre haz si necaz,ce transforma acest spectacol intr-unul reusit,ce merita vazut. Cadrul final mi-a adus usor aminte de ultima secventa plina de sparanta din filmul ''Pe aripile vantului'' (,,Cause tomorrow is another day...'').
-
Cand il astepti pe Godot si vine Maia de Eva Stefan sursa:
"Asteptandu-l pe Godot", piesa absurda a lui Samuel Beckett se intoarce pe scena in 2008, de data aceasta in viziune studenteasca, la Teatrul PODUL, in regia tinerei Crista Bilciu. Actorii (desi nu sunt absolventi, nu pun acest cuvant in paranteza, pentru ca nu este necesar) sunt Anda Saltelechi, Cristian Neacsu, Daniel Mecu, Razvan Canache, Cristina Plesa, toti studenti ai Universitatii "Hyperion", la clasele Maiei Morgenstern (asist. Amalia Ciolan) si a lui Tomi Cristin.
In general facultatile particulare de arte nu-mi inspira prea mare incredere, dar echipa aceasta m-a cucerit in totalitate. Profesionalismul lor, arderea interna, umorul, sensibilitatea, m-au tintuit de scaun pret de o ora si jumatate. Sala a fost arhiplina si foarte calda, participand cu entuziasm la toate propunerile tinerilor actori (ceea ce este mare lucru, deoarece spatiul neconventional, apropierea actori-public inhiba, in genere, ambele parti).
Evident, au fost si unele stangacii, datorate febrei debutului, dar spectacolul a fost unul curat, puternic, plin de prospetime si energie.
De remarcat ca, desi este un text cu 5 barbati (de fapt, 4 barbati si 1 baiat), regizoarea a optat si pentru doua femei, propunere riscanta la prima vedere, mai ales in cazul lui Gogo. Desi acum e la moda ca femeile sa abordeze orice rol, cot la cot cu barbatii (a se vedea Oana Pellea in "Buzunarul cu paine" sau intreaga distributie din "Lear", de Andrei Serban), mie, in general nu imi plac travestiurile, nici macar barbatii care joaca rol de femeie, daramite invers, dar tanara Anda Saltelechi m-a impresionat foarte tare in Estragon.
Nu m-am gandit nici o clipa ca e o fata care joaca rol de barbat. Adica, ba da, m-am gandit la sfarsit si am zis: Uau, iata o actrita de care voi mai auzi.
Cuplul format de ea si de Cristian Neacsu a dus in spinare tot greul spctacolului, cu o naturalete suprinzatoare la niste actori aflati la inceput de drum.
Punctul culminant al spectacolului este monologul lui Lucky, cu un inepuizabil Razvan Canache - moment in care intreaga distributie isi uneste energiile, creand o scena extrem de dinamica, rasplatita cu aplauze furtunoase.
Consider ca este cea mai buna rezolvare a acestui moment (desi am vazut acest text pus in scena de nume mult mai mari). La sfarsit, in ropotul de aplauze, s-a distins vocea puternica a profesoarei lor, Maia Morgenstern, care, in stilul ei neconventional, a fluierat si a strigat cu entuziasm: "Bravo!" Iata ca rolurile se inversau! Ce si-ar putea dori mai mult niste tineri actori debutanti?!
-
Asteptandu-l pe Godot - Teatru studentesc in Pod la Preoteasa de Ioana Cristina sursa: www.petocuri.ro
Gogo si Didi sunt doi vagabonzi. Se odihnesc pe marginea drumului, solidari intr-o asteptare atemporala. Pentru ca, ceea ce stiu sa faca cel mai bine, e sa astepte. Pe cine? Cum pe cine? Pe Godot!
Asa incepe piesa lui Samuel Beckett, pusa in scena in fiecare saptamana la Teatrul Pod din Casa de Cultura a Studentilor “Preoteasa”. Daca reusesti sa te numeri printre norocosii care prind locuri, te vei bucura, pret de o ora si jumatate, de un spectacol formidabil. O versiune adaptata, desigur, pentru ca varianta originala e mai putin garnisita cu umor si mai abundenta in detalii.
Sunt tineri si talentati: Anda Saltelechi, Cristian Neacsu, Daniel Mecu, Razvan Canache si Cristina Plesa, cu alte cuvinte studentii actori responsabili de aceasta interpretare spumoasa.
In “Asteptandu-l pe Godot", toata lumea asteapta. Despre Godot nu se stie mai nimic, este un personaj emblematic care incinge spiritele pe tot parcursul jocului, chiar fara a fi prezent. Nu este o piesa cu teza;
Citeste tot pe
www.petocuri.ro
-
Teatru: "Cu usile inchise" si "Asteptandu-l pe Godot" de Diana sursa: Metropotam
Aseara a fost seara de teatru cu trupa de actori-studenti "Podul" care au pus in scena la Casa Preoteasa doua piese una dupa alta: Cu usile inchise de Jean-Paul Sartre si Asteptandu-l pe Godot de Samuel Beckett. Desi nu sunt cel mai mare fan al teatrului absurd, tinerii au fost foarte simpatici, destul de credibili si dupa trei ore de teatru tineresc, am iesit in frigul de noiembrie cu un zambet pe fata.
Sala de la etajul 3 al Casei de Cultura a Studentilor, unde se tin de obicei prezentatiile trupei Podul, era plina ochi de tineri aseara la ora 19. Jumatate pe scaune, jumatate ingramaditi pe podeaua prafuita. Nu mi-am gasit cea mai comoda pozitie posibila dar trebuie sa suferi pentru arta, deci nu m-am plans.
Cu usile inchise a fost prima piesa, care spunea povestea a trei personaje prinse in Infern, doua femei si un barbat. Teoria lor privind motivele pentru care au fost adusi impreuna dupa moarte este ca trebuie sa-si provoace suferinta unuia altuia, pentru eternitate,
Citeste tot pe
Metropotam
-
Godot: sa-i mai asteptam venirea? de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
Inseamna pesimism sa amintesti oamenilor ceea ce este lumea cu adevarat? Nu cred ca este pesimism sa spui ca peste o suta de ani noi toti cei de aici vom fi morti. Este adevarul fundamental al unei existente. Daca nu traiesti cu gindul la vesnicia vietii, vei anima toate lucrurile frumoase si te vei bucura din plin de fiecare zi. Acesta este inceputul fericirii, nu al pesimismului.
Textul de mai sus – citat in caietul-program al spectacolului lui Silviu Purcarete de la Sibiu – ii apartine lui Martin Esslin. Pe care nu l-ai putea banui de atare consideratii, tocmai el, autorul celui mai reprezentativ studiu dedicat teatrului absurd si unul din putinii oameni care-au avut, la vremea inceputurilor, intuitia locului pe care si-l va rezerva acesta in istoria dramaturgiei.
Si totusi, sint cuvintele care-ar putea insoti cel mai bine o montare ca aceea de la Teatrul „Radu Stanca“, una in care „absurdismul“ inceteaza a mai fi un referent, o tema sau un pretext,
Citeste tot pe
Observator Cultural
-
Frunza ascensională din copacul uitării - Aşteptându-l pe Godot de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul
Uită mult. Tot timpul. Uită timpul cu faptele lui istorice, religioase. Uită chiar şi marile mituri fondatoare de la temeiul condiţiei umane. Cei doi vagabonzi din Aşteptându-l pe Godot, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, uită, în fiecare zi, ce a fost ieri. Sau ce s-a întâmplat cu un moment în urmă. Şi, datorită acestui fapt, amestecă lucrurile îngrozitor. Straturile memoriei se îmbibă reciproc până ce ajung să se anestezieze. Iar Omul îşi pierde identitatea. Membranele memoriei, toate palierele devenirii culturale şi religioase a omului, se încrucişează pentru a duce acum doar la un imens BLANC. Elemente din diferite epoci coexistă în mentalul celor doi ca într-o alcătuire postmodernă în care muzica divină, făcută spre slava lui Dumnezeu, e cântată de muzicieni costumaţi în iepuraşi Playboy. Cum maladia uitării cuprinde totul, straturile culturii sunt bandajate: inclusiv pianul din scena în care
Citeste tot pe
Adevărul
-
Pelicanul sau babiţa - Aşteptându-l pe Godot de Adriana Mocca sursa: Cultura
O sută de ani de la naştere, exilul francez din motive religioase şi o moştenire culturală preţioasă fac din Samuel Beckett un autor en-vogue pentru Festivalul de Teatru Francofon. «Coup de théâtre» organizat de Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti, aflat la a treia ediţie s-a deschis pe 2 aprilie cu o... lovitură de teatru, în cel mai pur sens al cuvântului. Aşteptându-l pe Godot, de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, respinge şi re-semnifică toate tabuurile şi constrângerile acestui text printr-o perspectivă cu totul diferită. Dacă acceptăm postulatele conform cărora viaţa e vis, iar condiţiei umane îi lipseşte sensul, singurul teritoriu unde cele două noţiuni transcend incomprehensibilul, absurdul, rămâne actul artistic. Toate trimiterile la diferite forme de spectacol, invenţia verbală a jocurilor, frânturile de biografie ale personajelor, Estragon - fost probabil poet, Vladimir - fost probabil
Citeste tot pe
Cultura
-
Beckett pe limba lui Purcărete - Aşteptându-l pe Godot de Cristina Modreanu sursa: Gândul
Nu ştiu cum face Purcărete, dar după ce vezi montarea sa cu Aşteptându-l pe Godot, "specia" boschetarilor români, atât de înfloritoare în ultima vreme pare să fi fost sursa de inspiraţie a lui S. Beckett pentru acest text, chiar dacă celebrul dramaturg a murit chiar pe 22 decembrie, când Revoluţia Română era în toi.
Un spaţiu de împrumut, care ascunde şi dezvăluie deopotrivă, construieşte Silviu Purcărete pentru Aşteptându-l pe Godot, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Un spaţiu suprarealist în care Vladimir şi Estragon sunt aşezaţi literalmente "sub pom", fiindcă acesta este suspendat în aer cu tot cu rădăcini. Delimitarea unei mici scene pe scenă, cu masa sufleurului într-o margine, la vedere, cu tot cu nelipsitul "slujbaş" de care unii susţin că nu mai au nevoie în teatrul modern, este o altă idee a regizorului. Acesta a imaginat o încropeală de ţevi de care stau prinse folii groase de plastic, ca într-un adăpost pentru
Citeste tot pe
Gândul
-
Repetiţie pentru domnul Godot - Aşteptîndu-l pe Godot de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
Diseară, de la ora 19.00, se repetă. Aşteptîndu-l pe Godot, un spectacol de Silviu Purcărete, pentru un domn care nu se ştie dacă apare. Oricum, e civilizat domnul Godot. Dacă nu vine, trimite pe cineva care anunţă că va veni la repetiţia de mîine. Şi din mîine-în-mîine-pe-mîine, tot aşa, la nesfîrşit. Un copilaş dintr-o poveste cu iepuraşi-muzicieni, care cîntă în fundal la pian, vioară şi violoncel, prelungeşte aşteptarea. A fost odată... o cortină stacojie.
Silviu Purcărete se joacă inteligent şi cu mult umor de-a teatrul şi îi pune şi pe actori să uite că joacă şi să se joace relaxat, dezinvolt şi firesc. Cu alte cuvinte, remember playing, forget demonstration, într-un spectacol, cel mai rotund din România la ora actuală, care decojeşte portocala mecanică a aşteptării date aprioric. Nu metafizica aşteptării îl interesează pe Purcărete, nu ceea ce se ştie, în general, despre gazonul ei, tuns la prima mînă.
Citeste tot pe
Suplimentul de cultură
-
Luna şi Godot de Marina Constantinescu sursa: România literară
Cîndva, într-o noapte cu o lună gălbejită şi tristă, mă îndreptam spre hotelul unde îmi place să locuiesc la Sibiu, Împăratul romanilor. Zăbovisem la taifas cu Constantin Chiriac şi Virgil Flonda despre regizorul Iulian Vişa, despre spectacolele pe care le-au făcut împreună, despre prietenie, despre moarte. Mă gîndeam la aceste poveşti, la suma poveştilor ce amestecă halucinant, într-un loc de popas cum este un hotel sau un han, vieţi, iubiri, fumul pierzaniilor sau al lucidităţilor de tot felul. Poţi cîştiga, poţi pierde totul. Contează numai cum o faci. Dintr-o dată, au apărut în faţa intrării, ca din cer, doi cloşari. Deloc agresivi. Cu haine a căror degradare nu alungase complet calitatea. Am avut senzaţia că pe mine mă aşteptau dintotdeauna. Mi-au cerut ceva bănuţi, deşi, scopul nu părea neapărat acesta. I-au vîrît în buzunar fără să dea importanţă gestului şi am început să vorbim. Întrebările pe care mi le puneau,
Citeste tot pe
România literară
-
Aşteptare şi limită existenţială de Ion Cocora sursa: România literară
Purcărete e realmemnte fabulos. Aşa cum piesa lui Beckett este mai mult decât o piesă şi spectacolul său este mai mult decât un spectacol. Este o meditaţie amară despre condiţia dintotdeauna a omului şi implicit cea actuală.
Ca mai la fiecare sfârşit de stagiune, am fost şi de astă dată solicitat să răspund la unele anchete de rutină. Prilejul nu l-am irosit prin a numi pe cei mai buni, aşa cum mi se ceruse şi cum se obişnuieşte, ci am reflectat ceva mai mult asupra evenimentelor ce au constituit repere serioase pentru viaţa teatrală românească de-a lungul a opt-zece luni. Nu pot să nu spun, chiar dacă nu acesta e obiectul însemnărilor de faţă, că am fost realmente nişte privilegiaţi. Graţie ultimei ediţii a grandiosului Festival Naţional, din noiembrie trecut, dar şi a altor trei manifestări de gen, la Craiova via Bucureşti, Sibiu şi Târgovişte (când era să scriu că "Babelul", cu puţin noroc, se va impune, primesc vestea
Citeste tot pe
România literară
-
O nouă venire a lui Godot de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Fireşte, e prematur să încerc în luna martie o schiţă de bilanţ asupra unei stagiuni în plină desfăşurare, servindu-mă ca punct de plecare de un spectacol ce a avut premiera în luna decembrie. Dar socotesc că nu e deloc hazardat să aproximez că sezonul teatral curent se plasează preponderent sub semnul redescoperirii literaturii dramatice a absurdului, mai cu seamă prin cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, Ionesco şi Beckett. Sunt condeie critice care s-au avântat a califica drept „inexplicabilă” o atare tendinţă, în condiţiile în care piaţa literaturii dramatice e totuşi extrem de bogat şi insuficient explorată. Trend-ul e inexplicabil şi absolut nejustificat atunci când de astfel de texte se apropie regizori debili ce nu conştientizează că orice înscenare a unui clasic al absurdului implică mari riscuri ce ţin de dificultăţile descifrării partiturii, a pătrunderii sensurilor, a găsirii tonului şi ritmurilor. Riscuri amplificate
Citeste tot pe
Revista Familia
-
Caut luna pe cerul de la Bogota de Marina Constantinescu sursa: România literară
Există o clipă în jurul căreia se va ordona o poveste. O capsulă de mătase din care fluturele îşi desface aripile şi zboară. Centrul lumii teatrului este spaţiul în care facerea se frămîntă, îşi caută formele, sensurile, chipurile, tărîmul acela al începutului, al necunoscutului, al îndoielilor şi fricilor absolute, ancestrale, tărîmul albului virgin.
Ca şi laboratorul unui alchimist. Cauţi elixirul tinereţii în teatru. Miracolul. Intervalul repetiţiilor pentru o punere în scenă ţine şi de o natură misterioasă a felului în care cîţiva oameni hotărăsc să convieţuiască o vreme. Să locuiască spiritual împreună. Perioada repetiţiilor este, pentru fiecare artist, pentru fiecare creator, una de rupere de ce îi este obişnuit sau la îndemînă. Este o îndepărtare temporară de tine ca apoi, la sfîrşit, să te regăseşti, redescoperindu-te. Pe tine şi pe cei din jur. Este o experienţă majoră. Este un fel de suspendare temporară de
Citeste tot pe
România literară
-
Aşteptându-l pe Godot, regia Silviu Purcărete la Festivalul Naţional de Teatru, 2012 de Sabina Bălan sursa: Agenda LiterNet
Ce facem când îl aşteptăm pe Godot? Jucăm teatru. Şi nu oricum, ci în regia lui Silviu Purcărete. Sau, mai bine spus, avem privilegiul de a fi spectatorii unor oameni care joacă teatru (în cazul nostru, Marian Râlea şi Constantin Chiriac). Dar ce ne-am face unii fără alţii? Spectatorul şi actorul, aceşti Gogo şi Didi ai artei teatrale (şi, de ce nu?, ai vieţii), care nu sunt în stare să se despartă, ci îşi ţin unul altuia de urât, într-o subtil declarată relaţie de iubire (nu în sensul erosului), veşnic aşteptându-l pe Godot...
Cine nu apucase să vadă acest spectacol la Sibiu, acolo unde a avut premiera, a putut să-l vadă (asta dacă a trecut cu bine de marea de studenţi de la intrarea în Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei) sâmbătă şi duminică (3, 4 noiembrie 2012) în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti. Pentru cei care nu au păşit în sală cu aşteptări sau în cunoştinţă de cauză şi au fost luaţi prin
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Un soectacol… bătrân de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
Oricât de solid ar fi construit un spectacol, în timp, cu trecerea anilor, își pierde din substanță, cum este și cazul celui de față. În 2005, “Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett de la Naționalul din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete , înregistra un succes răsunător, continuat apoi , ani la rând, prin turnee peste hotare. După atâția ani se simte însă, oboseala interpretării, suplinită prin apelul actorilor la tehnică exterioară, nesprijinită întodeauna de trăirea credibilă a situațiilor.
Silviu Purcărete , într-un decor simplist, absurd ca imagine, care îi aparține, ilustrează teatral, întâlnirea cu două personaje abandonate de lume, care așteaptă cu naivitate soluții de salvare de la … Godot, nefiind capabile să le găsească fără ajutorul celui ce nu vine însă, niciodată. Estragon și Vladimir îl așteaptă pe Godot în viziunea regizorului, ca urmași ai lui Stan și Bran, care în filme, doreau să vină cineva
Citeste tot pe
Blog Ileana Lucaciu
-
Teatrul "Sica Alexandrescu" il va astepta tot anul pe... Godot de Dorinel Tronaru sursa: România Liberă
Harnic, Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov s-a grabit s-o ia inaintea altora si si-a deschis deja stagiunea. Evenimentul s-a intamplat vineri, 9 septembrie, iar debutul de an teatral a fost asigurat de spectacolul "Asteptandu-l pe Godot". Si-au unit fortele pentru el doi dintre cei mai importanti creatori din teatrul romanesc: regizorul Alexandru Dabija si scenograful Dragos Buhagiar, care au trudit cot la cot pe textul unuia dintre cei mai importanti dramaturgi din literatura universala, Samuel Beckett. Cum spunea Walter A. Strauss:
"In"Asteptandu-l pe Godot", piesa deconcertanta, care, in ciuda absentei actiunii ori a unei semnificatii clare, ramane o opera de o forta si de o frumusete indiscutabile, un soi de poem. Beckett sugereaza o stare de asteptare eterna, sinonima cu destinul omului in aceasta viata". Protagonistii spectacolului au fost si vor fi: Mircea Andreescu, Costache Babii, Mihai Bica, Marius Cordos si copilul Sebastian Curta. Cu totii il vor astepta pe Godot
Citeste tot pe
România Liberă
-
Ce să-i spun domnului Godot? de Marina Constantinescu sursa: România literară
Este una dintre întrebările pe care mi le pun de mult, de cînd am citit piesa lui Beckett. Ce i-aş spune, dacă l-aş întîlni, mereu aşteptatului Godot? Această prezenţă in absentia, obsedantă, copleşitoare, un fel de axis mundi al unui univers delabrat, de la marginea lumii şi a sinelui, de la frontiera insesizabilă a realităţii şi ficţiunii, acest domn Godot, proiecţie şi dublu, poartă numele iluziei, speranţei, morţii, al unei întîlniri majore, amînată mereu. Încă o zi, încă o noapte. Încă o zi, încă o noapte. E rău, e bine? Habar n-am. Este, oricum, prilejul de a-i cunoaşte pe Estragon şi pe Vladimir, Gogo şi Didi, doi vagabonzi bătrîni, ciudat dependenţi unul de celălalt. Este momentul de a citi o piesă specială - care continuă să rămînă aşa după multe re-lecturi - pusă în pagină de un domn atipic, taciturn şi oarecum retras, un scriitor mare, Samuel Beckett, care a refuzat, într-un fel, gloria şi mondenităţile - nu se
Citeste tot pe
România literară
-
Un spectacol de o ingenuitate provocatoare: "Aăteptându-l pe Godot" de Ion Parhon sursa: România Liberă
Penduland insistent si cu real succes intre Eugen Ionescu si Samuel Beckett, intr-o zona a dramaturgiei atribuite mai mult sau mai putin convingator "absurdului", regizorul Tompa Gabor ne-a oferit cateva dovezi peremptorii ale profesionalismului demersurilor sale inspirate din opera acestor autori exponentiali ai teatrului din cea de-a doua jumatate a secolului trecut.
Iar daca, pe scena Festivalului international de teatru de la Sibiu, din 2004, am avut privilegiul intalnirii cu un spectacol antologic dupa "Noul locatar", de Eugen Ionescu, realizat impreuna cu o exceptionala trupa din Newcastle, iata ca, de curand, acelasi regizor ne-a dat inca o imagine pregnanta a virtutilor scrisului beckettian, prin "Asteptandu-l pe Godot", piesa montata la Teatrul "Tam'si Aron" din Sfantu Gheorghe, dupa ce ea vazuse lumina rampei intr-o montare asemanatoare, la Belfast (Irlanda), datorata valorosului director de scena ce conduce destinele Teatrului Maghiar din Cluj.
Individualitatea si
Citeste tot pe
România Liberă
-
Un spectacol ca o sărbătoare de Mircea Morariu sursa: RevisUn spectacol ca o sărbătoareta Familia
O spun de la început. Spectacolul cu Aşteptându-l pe Godot, semnat regizoral de Tompa Gabor la Teatrul „ Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, este unul dintre cele mai bune, cele mai închegate, mai bine ordonate, dar deopotrivă şi cele mai răvăşitoare pe care am avut şansa de a le vedea în vremea din urmă. Tompa, unul dintre cei mai calificaţi experţi în exegeza scenică a teatrului absurdului, împreună cu scenograful Andrei Both şi cu patru importanţi actori ai unui colectiv artistic ce-şi merită cu prisosinţă numele aureolat de „trupă”, a durat o montare rotundă, de un echilibru fără cusur, minuţioasă în justificarea fiecărei acţiuni scenice, de o logică teatrală impecabilă, în care nimic nu e gratuit, nimic nu e în plus, nimic nu lipseşte. Dar marele atu al acestui spectacol de referinţă pentru stagiunea în curs, dar şi pentru cariera directorului de scenă, care prin calităţile sale se plasează diacronic undeva, în vecinătatea onorantă a unor montări precum Cântăreaţa cheală (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) ori Noul locatar ( realizat la New Castle), e că logica şi rigoarea nici nu exclud, nici nu estompează emoţia în absenţa căreia ar fi lipsit dialogul cu sensibilitatea, dar şi cu realele probleme existenţiale ale omului secolului al XXI lea, dialog ce este principalul scop al lui Tompa atunci când înfăptuieşte noi conspecte scenice ale textelor reprezentative pentru „noul teatru”. Urmărind reprezentaţia, i-am dat încă o dată dreptate lui Alain Badiou (cf. L’increvable désir, Hachette, 1995) atunci când îi plasează pe Estragon şi Vladimir, pe Pozzo şi Lucky în galeria tradiţională a personajelor comediei clasice şi mi-am reîntărit convingerea că acelaşi exeget se află în eroare atunci când apreciază, pe un ton categoric, că „Beckett trebuie jucat cât mai poznaş (s.n.), conform varietăţii constante a tipurilor teatrale moştenite ; doar astfel vom găsi adevăratul ţel al comicului- cel de a fi nu un simbol, nu o metafizică deghizată, cu atât mai puţin o deriziune, ci o dragoste puternică pentru încăpăţânarea omului, pentru neobosita lui dorinţă, pentru umanitatea redusă la perfidie şi îndărătnicie”. Tompa Gabor nu face din Aşteptându-l pe Godot o piesă „ neagră”, dar nici nu o tratează într-o cheie deliberat, ostentativ „poznaşă”. În căutarea esenţei piesei, regizorul porneşte de la premisa că tonurile tragice sau comice între care pendulează fără osteneală scriitura, umorul straniu utilizat de dramaturg întru dorinţa de a opera desacralizarea nu ocultează, ci, din contră, amplifică gravitatea problematicii, cea a precarităţii cunoaşterii şi a fiinţei.. Nu se raliază nici viziunii lui Roger Blin, primul regizor ce a pus în scenă piesa, în l953, la Paris care, probabil, în contextul stângist al Franţei acelor vremuri, socotea că „cuplul Vladimir –Estragon reprezintă atelajul exploatării, oprimarea socială : asta-i soarta lor!” (cf, Secolul XX, nr.3 din l968), şi nu vede în personajele piesei doar imaginile arhetipale ale marilor comici americani, asimilându-l pe Vladimir cu Charlie Chaplin, pe Estragon cu Buster Keaton şi pe Pozzo cu Charles Laughton. Nu exclude însă cu totul referinţele culturale. Cred însă că primul ţel pe care şi l-a formulat Tompa Gábor este acela ce, de altminteri, îi determină efortul constant de revalorizare scenică a literaturii dramatice a absurdului şi anume de a demonstra că ea nu a fost un moft, o modă de moment, cum e cazul, de pildă cu „noul roman”, că ea nu e ceva revolut, materie de examen pentru studenţii de la Filologie, ci că îi stă în putinţă să-i vorbească spectatorului de azi despre condiţia sa tragică ce constă în continua, neterminata luptă cu adversitatea. Iată de ce cred că pe scenă se află nenumărate perechi de pantofi vopsiţi în gri, semn al prafului ce s-a aşternut peste ele, dar şi semn al faptului că atâţia şi atâţia Estragoni şi Vladimiri au aşteptat de- a lungul istoriei umanităţii venirea vreunui salvator Godot. Şi tot pe scenă se găseşte un televizor (obiect-fetiş al contemporaneităţii) pe ecranul căruia îşi va face apariţia la sfârşitul fiecărei părţi a spectacolului Băiatul (cu netrucată candoare jucat chiar de un copil, Dobra Ferenc) ce le va vesti celor doi că „domnul Godot va veni mâine”. La urma urmei, Tompa Gábor valorizează premisa că o capodoperă, aşa cum e cazul lui Aşteptându-l pe Godot, nu „dublează” lumea reală la care o raportăm, ci construieşte o lume paralelă, nedestructibilă. Literatura dramatică reprezintă o construcţie specifică prin care realitatea se reaşează într-o ordine pe care realitatea se reaşează într-o ordine pe care materia cotidiană nu o îngăduie întotdeauna, „ vocaţia constructivă a literaturii însemnând, de fapt, vocaţia esenţializării realului”. (cf. Anca- Maria Rusu- Cercurile concentrice ale absurdului, Editura Timpul, Iaşi, 2000). Iată de ce regizorul nu construieşte un spectacol poznaş, ştiind că structura de suprafaţă a umorului beckettian ţine de râsul de esenţă populară, în vreme ce structura de adâncime relevă clasa reală a dramaturgului, constituind un element – cheie în organizarea complicatei arhitecturi a mesajului său global. (cf. Mircea Mihalevschi- Tragic versus deriziune?, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003). Altfel spus, văzând că nu e posibilă nici soluţia extremă propusă de unul dintre personaje- „dacă ne-am spânzura între timp?” - , neexistînd o armonie prestabilită, integratoare, noi, umanitatea, suntem obligaţi la coexistenţa de nesuportat cu lumea. Şi asta fiindcă până şi sinuciderea se sustrage, iată, voinţei noastre. De unde sfâşietorul cântec de saxofon ce asigură „coperţile” spectacolului.
Nu e pentru prima oară când am plăcerea să observ desăvârşitul profesionalism al actorilor de la Teatrul „Tamási Aron”. Pálffy Tibor construieşte extrem de complex, un melanj de reflexivitate şi poznă, ale cărui dezamăgiri sunt vizibile pe felul în care evoluează scenic personajul. Vata Lórant aduce pe scenă un Vladimir cu ochelari (aici referinţa filmică e cât se poate de clară), aflat într-o continuă stare de mirare. Pozzo e cu rafinament siluetat de Némes Levente, mai întâi puternic, stăpân pe sine, apoi decrepit, ruină a imaginii de odinioară. Cu totul senzaţional e travestiul lui Péter Hilda căreia i s-a încredinţat rolul Lucky. Actriţa se transformă într-o marionetă vie, îşi coordonează la perfecţie mişcările şi construieşte o bijuterie scenică într-un monolog exploziv ce se urmăreşte cu sufletul la gură căci e o chintesenţă a ceea ce numim arta adevăratului actor. Un actor ce are ştiinţa şi dăruirea de a nu se autocita, de a se arăta de fiecare dată altfel, de a juca cu patimă şi devoţiune.
E cât se poate de sigur că acest spectacol în care directorul de scenă reuşeşte să stabilească şi să urmeze nedezminţit vectorul spiritual al lucrării sale, revelează textul lui Beckett în oglinda lumii în care trăim. Iar noi, cei aflaţi în sală, avem preţ de mai bine de două ore, bucuria întâlnirii cu arta autentică, o bucurie ce induce multe, nenumărate interogaţii. Semn că scopul spectacolului a fost atins. Semn că la Teatrul „Tamási Aron” din Sfântu Gheorghe se joacă un spectacol ca o sărbătoare.
-
Cât sa-l mai așteptăm pe Godot ? de Daniela Magiaru sursa: Revista Orizont - pg.26
Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett are o poveste care ține aproape de absurd. Au făcut deliciul exegeților reacțiile publicului la reprezentațiile din anii '50: Martin Esslin relatează în Teatrul absurdului cum cei mai buni spectatori ai vremii erau deținuții din închisoarea San Quentin. În varianta Teatrului German de Stat Timișoara, miza pare mai degrabă de natură cosmetică. Spectacolul, altfel spus, ține la imagine. Scenografia și luminile încurajează jocurile cu perspectivele: personajele sunt când alungite, când aplatizate. Scena, ușor înclinată, este riguros gravată cu puncte de mărime identică. Fiecare punct poate însemna o nouă revenire, sau poate aceeași, susținând astfel repetabilitatea în care sunt închise personajele. O primă cortină se ridică și relevă o construcție: este vorba despre o nouă cortină în miniatură, care ascunde un alt spațiu. Nu am înțeles utilitatea celui din urmă. Ba mai mult, mi s-a părut că
Citeste tot pe
Revista Orizont - pg.26
-
Beckett în lectură liberă de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
În 1953, regizorul de avangardă Roger Blin îşi asumă riscul de a înfrânge inerţiile publicului parizian punând în scenă, cu preţul riscului unui fiasco financiar, pe scena Teatrului Babylone, piesa Aşteptându-l pe Godet de Samuel Beckett. Fără să fi însemnat un mare succes, spectacolul a contrazis toate aşteptările pesimiste ale lui Blin care avea să povestească mai târziu că, în opinia lui, spectatorii parizieni au simţit că „ceva� deosebit se întîmplă şi astfel dramaturgia beckettiană şi-a început impresionanta traiectorie care e departe de a se fi încheiat. Elocvente în acest sens sunt Festivalul Beckett de la Berlin, detaliul că în ianuarie 2003 Festivalul Internaţional de la Sydney a sărbătorit 50 de ani de la prima înscenare a piesei ce l-a consacrat pe marele dramaturg, dar şi consecvenţa şi succesul cu care îi montează opera
Citeste tot pe
Revista Familia
-
Un spectacol ca o sărbătoare de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
O spun de la început. Spectacolul cu Aşteptându-l pe Godot, semnat regizoral de Tompa Gabor la Teatrul „ Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, este unul dintre cele mai bune, cele mai închegate, mai bine ordonate, dar deopotrivă şi cele mai răvăşitoare pe care am avut şansa de a le vedea în vremea din urmă. Tompa, unul dintre cei mai calificaţi experţi în exegeza scenică a teatrului absurdului, împreună cu scenograful Andrei Both şi cu patru importanţi actori ai unui colectiv artistic ce-şi merită cu prisosinţă numele aureolat de „trupă”, a durat o montare rotundă, de un echilibru fără cusur, minuţioasă în justificarea fiecărei acţiuni scenice, de o logică teatrală impecabilă, în care nimic nu e gratuit, nimic nu e în plus, nimic nu lipseşte. Dar marele atu al acestui spectacol de referinţă pentru stagiunea în curs, dar şi pentru cariera directorului de scenă, care prin calităţile sale se plasează diacronic undeva,
Citeste tot pe
Revista Familia
-
Roluri asumate, roluri depăşite de Mircea Morariu sursa: Adevărul
Pe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, Susan Sontag publica „Împotriva interpretării”, o carte tipărită şi în limba română în anul 2000 la editura Univers.
Samuel Beckett nu era pe vremea aceea doar un autor ce se studia cu asiduitate în universităţi, căruia i se dedicau savante exegeze, aplicate teze de doctorat. Continua să publice, perioada de creaţie nefiindu-i încheiată. Şi totuşi, Susan Sontag socotea deja oportun a se opune ofensivei industriei critice a operei beckettiene, avertizând că aceasta ar putea cădea victimă unei veritabile coaliţii de spirite mărunte. În 2009, un încă tânăr exeget român- Octavian Saiu- publica o serie de trei cărţi dedicate lui Samuel Beckett, serie intitulată Beckett pur şi simplu (Editura Paideia). În prima dintre ele, consacrată celei mai cunoscute scrieri a dramaturgului irlandez, Aşteptându-l pe Godot, chiar în primele pagini, Octavian Saiu afirma că, cel puţin despre această piesă,
Citeste tot pe
Adevărul
-
Krapp versus Krapp de Marina Constantinescu sursa: România literară
În fiecare zi se întîmplă să am confruntări. Cu strada, cu birocraţia, cu mitocanii, cu aprozarista, cu femeia, cu şoferii teribilişti, cu tupeul inculturii. Probabil că le şi caut cu lumînarea. Cel mai tare mă tem, însă, de confruntările cu mine însămi. Chiar dacă evit, uneori, de oboseală, aşezarea în cîmp deschis, tensiunea, nemulţumirile şi reproşurile îmi alimentează desfăşurarea existenţei în cotidian şi îmi transformă nopţile în coşmar. La capătul lor, în zorii zilei, sînt fie prea trufaşă, fie mă culpabilizez pentru tot răul din lumea aceasta. Nu îndrăznesc să privesc şi dincolo. Se întîmplă să mai am şi cîte un scurt răgaz. Atunci privesc în urmă. Cu mîndrie, cu furie, cu neputinţă, cu lacrimi în suflet, cu exuberanţă, cu aripi, cu deznădejde. Cu speranţă?! Poate. Citesc însemnări mai ample sau lapidare ce s-au adunat de-a lungul timpului în zeci de carneţele. Viaţa mea stă stivuită în pagini peste
Citeste tot pe
România literară
-
Marcel Iureş în Ultima bandă a lui Krapp de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
Duminică şi luni au avut loc primele spectacole cu piesa lui Samuel Beckett Ultima bandă a lui Krapp, pusă în scenă la ACT de Alexandru Dabija. O piesă cu un singur personaj, jucată absolut extraordinar de Marcel Iureş, într-o postură nemaivăzută pînă acum. Richard a devenit din leu un ratat alcoolic, care îşi ascultă benzile de magnetofon înregistrate de-a lungul vremii, atunci cînd ar fi trebuit să trăiască. Actorul mare care este Marcel Iureş a reuşit să descompună convingător mişcările infinitezimale ale fiinţei umane surprinse de neputinţe, în urma unei continue intoxicări cu alcool.
Nu l-am mai văzut niciodată într-un astfel de rol. Urmărindu-i evoluţia în subsolul de pe Calea Victoriei, am avut senzaţia că fiecare mişcare, acel scurt traseu pe care s-a mişcat la început, înainte de a se fixa în scaunul de unde îşi ascultă singura bandă pe care spusese ceva despre sine, despre dragostea sa, abandonată, totul a fost studiat
Citeste tot pe
România Liberă
-
Ultima bandă a lui Krapp de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out București
Singur. Doar un magnetofon şi câteva benzi. Amintirea a ceea ce a fost viaţa lui. Cu mulţi ani în urmă. Şi Marcel Iureş care trăieşte totul aproape de-adevăratelea. Sau cel puţin aşa pare.
Ultima bandă a lui Krapp înseamnă pentru cunoscutul actor un recital emoţionant. Sarcina nefiind uşoară, dacă ne gândim că textul de care dispune este foarte puţin ofertant ca întindere şi, în cea mai mare parte a spectacolului, este înregistrat. Un om care îşi analizează cu dezamăgire viaţa, prelungeşte trecutul în prezent, iar prezentul interzice orice viitor. Este mai mult decât un scriitor ratat. Nu regretă că a crezut în lucruri înşelătoare, ci că s-a înşelat mai bine de treizeci de ani. Timpul este problema vieţii lui Krapp, nu ratarea, cum ar putea să pară. Prezentul nu îşi poate asuma trecutul. Memoria devine chinul lui Krapp. Dacă ar uita, ar trăi, dar el vrea să supravieţuiască doar pentru a dezgropa trecutul pe care nu-l mai poate
Citeste tot pe
Time Out București
-
Omul care are doar trecut - Ultima bandă a lui Krapp de Oana Stoica sursa: Suplimentul de cultură
Pentru Krapp, prezentul e neputinţă, viitorul nu există, iar trecutul nu se mai poate schimba. Ce îi mai rămîne este refacerea memoriei afective care se modifică în timp. Căci problema lui Krapp este timpul.
Există trei timpi în spectacol: unul al întîmplării propriu-zise, altul, variabil, al înregistrărilor, comentarii ale timpului trăit, şi un al treilea, al prezentului. Evoluţia în timp a percepţiei lui Krapp asupra unui eveniment trecut este oglinda îmbătrînirii lui. Krapp devine neputincios, el se încăpăţînează doar să existe, nu să trăiască, el prelungeşte trecutul în prezent şi îşi anulează viitorul.
Krapp are, de fapt, mai multe ipostaze, sînt mai mulţi Krapp. Unul prezent, pe care îl vedem pe scenă morfolind banane şi aruncîndu-le coaja alene cu piciorul, altul în urmă cu 13 ani, a cărui voce se aude pe bandă, şi al treilea, mult mai demult, atunci cînd "mai era o speranţă de fericire". Povestea acelei ratări a
Citeste tot pe
Suplimentul de cultură
-
De-ale absurdului de Oana Stoica sursa: Dilema veche
Deşi nu este un text absurd, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett vizează o deraiere exact ca în piesele absurde, dar nu la nivelul limbajului sau al acţiunilor, ci la cel al memoriei. În stilul lui auster şi sumbru, Beckett jonglează aici cu timpul, regretele şi amintirile, care funcţionează pe sistemul scripeţilor. Sînt mai multe momente temporale la care se raportează personajul, unul prezent şi cîteva trecute, recuperate prin înregistrări pe benzi de magnetofon, fiecare dintre acestea constituindu-se drept comentarii la precedentele. Se expune astfel evoluţia perspectivelor în timp asupra unor momente de posibilă fericire şi transformarea regretului în indiferenţă – este o relaţie directă între numele cu tentă scatologică al personajului şi dispreţul lui faţă de aceste capsule de timp. Universul lui Krapp, un bătrîn aproape dizolvat în singurătate, este format exclsuiv din aceste amintiri, emoţii şi reflecţii.
Am văzut mai multe
Citeste tot pe
Dilema veche
-
Krapp Detective de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
69. Vârsta. Aniversare. O banană. O sticlă de vin. O oglindă. O masă. Cutii cu benzi de magnetofon. Fum. Mult fum.
Un bătrân ascultându-se pe sine, versiunea cu 30 de ani mai tânără, povestind întâmplări de pe vremea când prima cifră a vârstei era 2. Prezent ascultând trecut povestind un trecut îndepărtat.
Constantin Cojocaru în Ultima bandă a lui Krapp la unteatru. sala mică.
E seara Oscarurilor, gala 2019, şi preziua difuzării ultimului episod din True Detective, seria 3. Triumfător la Hollywood, Mahershala Ali străluceşte încă mai abitir în serialul HBO, în rolul unui poliţist tânăr, în rolul unui poliţist ajuns la vârsta maturităţii, în rolul unui poliţist pensionar. Montajul (Leo Trombetta, vezi şi Narcos) baleiază rapid între cele trei planuri temporale. Rapid până la, uneori, confuzie.
Ce e fumul la Krapp e montajul la True Detective. Sursă de dezorientare. De confuzie. Pentru spectator. Pentru ca ea / el să poată empatiza,
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Rol sec pentru o actrita talentata de Lucia Popa sursa: Cotidianul
Piesa "Ce zile frumoase" din cadrul Modulului International al Festivalului National de Teatru (FNT), o productie a unui teatru german, este o dramatizare fara priza la public.
Spectacolul "Ce zile frumoase", de Samuel Beckett, a fost interpretat la Teatrul National din Bucuresti duminica si luni de o trupa a Kleines Theater Kummerspiele Landshut. Piesa, care dureaza aproape doua ore, cu pauza, este un adevarat tur de forta pentru actrita Magda Stief (Winnie) si, intr-o anumita masura, si pentru public: calitatile spectacolului, reale si insemnate, nu vin din acele zone care sa tina spectatorul "in priza".
Montarea, ce ii apartine lui Sven Grunert, se vrea o parabola a conditiei umane, fragila, condamnata la singuratate si adesea la neputinta in fata experientelor-limita. Actrita Magda Stief monologheaza pe parcursul intregii piese fara sa dea semne de oboseala, cu o dictie fara cusur si dovedind ca stapineste o versatilitate a mimicii pe masura.Actrita Magda Stief nu-si poate
Citeste tot pe
Cotidianul
-
„Ce zile frumoase!”, între eşec şi reuşită de Monica Andronescu sursa: Yorick
Atunci când Peter Brook vorbeşte despre faptul că teatrul n-ar trebui împărţit în categorii şi că ceea ce numim „teatru pentru elită” poate fi uneori mai lipsit de viaţă decât „teatrul pentru public”, unde poate ţâşni la un moment dat o scânteie vie, deschide o discuţie în care argumentele pro şi contra vor fi întotdeauna sensibil egale.
Spectacolul „Ce zile frumoase!”, care a avut premiera zilele trecute la UNTEATRU, este un exemplu concret în acest sens. Textul lui Samuel Beckett, aşa cum e pus în scenă de Sânziana Stoican şi avându-i în distribuţie pe Sabrina Iaşchevici şi Ionuţ Vişan, face parte, cu siguranţă, din categoria „teatru pentru elită”. Şi e evident, prin însăşi alegerea făcută, că se adresează unei categorii de public clare. O categorie de public dispusă să vină în mijlocul verii în casa din spatele CEC-ului mare de pe Calea Victoriei, care nu oferă confortul din sălile de teatru, pentru a vedea o
Citeste tot pe
Yorick
-
Absurdul ca normalitate: Ce zile frumoase! de Gabriela Hurezean sursa: Cronica Română
Deşi funcţionează de doi ani, despre Unteatru am aflat abia de curând. Invitaţia electronică la premiera “Ce zile frumoase!” descria destul de exact locul unde se află teatrul: pe strada Ilfov, numărul 1, în spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei. Entuziasmată la gândul unei noi descoperiri şi sfidând patetic zăpuşeala, miercuri, spre seară, am pornit la drum.
Strada Twin Peaks, fără număr…
În marea metropolă europeană intitulată Bucureşti, strada din spatele CEC-ului nu are nume. Am dat două ture de la un cap la altul şi n-am găsit nicio tăbliţă cu numele străzii şi niciun număr pe vreo casă! Până la urmă, am întrebat un agent de pază, aflat la colţ: “Nu vă supăraţi, ce stradă e asta?”. Mi-a răspuns că e strada Ilfov, iar numărul 1 e la capătul celălalt. Cum capătul celălalt se află într-un loc neelucidat (drumul fiind întrerupt în două locuri), am continuat să bântui, până când un cetăţean cu propensiuni
Citeste tot pe
Cronica Română
-
Viaţa, o închisoare între pământ şi cer de Monica Andronescu sursa: Adevărul literar și artistic
Premiera spectacolului „Ce zile frumoase!“ după Samuel Beckett a avut loc la UNTEATRU, unul dintre cele mai importante teatre independente din Bucureşti.
În peisajul teatrului independent din Bucureşti, fenomen mult mai sărac decât ar trebui să fie la acest moment al societăţii şi decât este în alte capitale ale Europei, există câteva locuri care au devenit deja cunoscute. Sunt familiare unui public nou, care caută alt tip de spaţiu decât cel pe care-l oferă teatrele de stat şi alt tip de apropiere faţă de lumea de pe scenă.
În clădirea veche, cu iz de altă epocă, din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, un grup de tineri entuziaşti au reuşit în ultimii doi ani să impună UNTEATRU. Într-o încăpere cu pereţi de cărămidă şi scaune mai mult sau mai puţin comode se întâmplă momente de teatru mult mai puternice decât în teatrele mari, iar actorii vin aici să joace din plăcere. La intrare nu se vând bilete, dar există posibilitatea
Citeste tot pe
Adevărul literar și artistic
-
În lumea cuvintelor neadevărate de Andrei Vornicu sursa: Yorick
Un cadru static, imuabil, delimitat de bucăți de carton decupate (unite într-o ramificație care delimitează un perimetru existențial îngust), spice de grâu dispuse din loc în loc, sugerând un câmp, dedesubt pământ, iar deasupra un cer care nu se vede. Înfiptă-n sol până la brâu, Winnie, alături de traista ei „mare și mov“ monologhează cât sunt zilele de lungi (și de frumoase – sic!) cu umanitatea, cu Dumnezeu și cu soțul ei, Willie, care mai mult tace și nu se prea vede.
Deși spectacolul teatrului independent Unteatru e în două personaje, performanța actoricească îi aparține în totalitate Sabrinei Iașchevici, laureată pentru acest rol a Premiului „Ștefan Iordache“ la cea de a XV-a ediție a Galei Tânărului Actor – HOP 2012. Actrița reușește o performanță remarcabilă într-un rol privat de mobilitate corporală, bazat doar pe replici, mimică și mișcări ale trunchiului. Deși textul este ofertant și semnificativ,
Citeste tot pe
Yorick
-
Despre nefericirea fericirii de Monica Andronescu sursa: Yorick
După câteva spectacole reușite, printre care „Ce zile frumoase!” de Samuel Beckett la UNTEATRU București, regizoarea Sânziana Stoican montează la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila un text al lui Evgheni Grișkoveț, unul dintre cei mai în vogă dramaturgi contemporani din Rusia, un dramaturg cu un stil pe gustul publicului din România, propunând un amestec de emoție cehoviană și probleme contemporane, frecventat în ultimii ani de diverse teatre din București și din țară.
„Casa”, textul pus în scenă de Sânziana Stoican la Sala Studio a Teatrului din Brăila şi semnat de Evgheni Grişkoveţ şi Anna Matison, este o falsă aventură familială/ personală întru cumpărarea unei… case. Povestea e simplă şi funcţionează pe sistemul bulgărelui care se rostogoleşte şi acumulează stări, sentimente, descoperiri. Iar de la prima scenă – un moment de casnică intimitate în cuplu, când el îi vorbeşte despre visul „măreţ” de a cumpăra o
Citeste tot pe
Yorick
-
Două spectacole de Stoican-Vârlan de Liviu Ornea sursa: Agenda LiterNet
Scriu mai jos despre un cuplu regizor-scenograf – Sânziana Stoican şi Valentin Vârlan –, artişti tineri despre care cred că se va mai auzi.
Prin bunăvoinţa Teatrului Nottara, care i-a găzduit, am putut vedea spectacolul lor de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, Casa de Evgheni Grişkoveţ. Este, după mine, un text destul de prost, lipsit de imaginaţie, repetitiv şi lungit inutil, pedalînd pe un sentimentalism în cheie minoră, aşezîndu-se doar aparent în marea tradiţie rusă – a-l alătura lui Cehov, aşa cum pripit o face autorul caietului-program, este cel puţin hazardat. Conflictul e unul banal (ceea ce nu e deloc o scădere) şi tratat literar banal (ceea ce e foarte rău). Un cuplu din clasa mijlocie a Rusiei de azi – el e medic –, puţin peste 40 de ani, cu doi copii adolescenţi, visează să-şi schimbe apartamentul de bloc pentru o casă pe pămînt, cu grădiniţa aferentă. Banii neajungîndu-le, cer împrumut de la prieteni – nu le
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Două spectacole de Stoican-Vârlan de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
Scriu mai jos despre un cuplu regizor-scenograf – Sânziana Stoican şi Valentin Vârlan –, artişti tineri despre care cred că se va mai auzi.
Prin bunăvoinţa Teatrului Nottara, care i-a găzduit, am putut vedea spectacolul lor de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, Casa de Evgheni Grişkoveţ. Este, după mine, un text destul de prost, lipsit de imaginaţie, repetitiv şi lungit inutil, pedalînd pe un sentimentalism în cheie minoră, aşezîndu-se doar aparent în marea tradiţie rusă – a-l alătura lui Cehov, aşa cum pripit o face autorul caietului-program, este cel puţin hazardat. Conflictul e unul banal (ceea ce nu e deloc o scădere) şi tratat literar banal (ceea ce e foarte rău). Un cuplu din clasa mijlocie a Rusiei de azi – el e medic –, puţin peste 40 de ani, cu doi copii adolescenţi, visează să-şi schimbe apartamentul de bloc pentru o casă pe pămînt, cu grădiniţa aferentă. Banii neajungîndu-le, cer împrumut de la prieteni – nu le
Citeste tot pe
Observator Cultural
-
O performanţă actoricească în O, ce zile frumoase! de Adrian Ţion sursa: Agenda LiterNet
"Odinioară" am admirat-o pe Irina Petrescu în plină splendoare a tinereţii, evoluând în filmul lui Ciulei Valurile Dunării, ca prin anii optzeci s-o văd în rolul îmbătrânitei Winnie din Oh les beaux jours, minunatul text al lui Samuel Beckett. Marea noastră actriţă, încă frumoasă, domina scena mare în chip de învingătoare, după numele personajului (winning = biruitor, câştigător), în ciuda faptului că era cuprinsă până la talie în moviliţa verzuie a decorului. Am rămas siderat de implacabila evidenţă a trecerii timpului. Adolescenta din Străinul ajunsese să interpreteze pe scenă o... bătrânică.
La fel, "odinioară" am fost fermecat de rolurile de tinereţe realizate de Miriam Cuibus pe scena Teatrului Naţional din Cluj şi "acum", iată, o văd în vârful aceleiaşi moviluţe rememorând amintiri din "zilele frumoase" care s-au scurs din existenţa aceleiaşi Winnie şi nu-mi vine să cred că anii au trecut atât de repede şi peste
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Repetabila, dulce povară de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
"Sumedenie de generozităţi". Este una din replicile ce se repetă de mai multe ori pe parcursul spectacolului. Beckett imaginează o lume fără colţuri, fără limite, fără prejudecăţi dar tragică prin monotonia ei incendiară. Lumea de după sau dinaintea Marii Catastrofe este una în care aşteptarea e plină. Plină de cuvinte, plină de obiecte şi de amintirile lor, o lume care se chinuie să nu-şi piardă contururile, adică povestea despre sine. Winnie şi Willie sunt un fel de ultim cuplu, pandant pentru primordialii Adam şi Eva. Îngropaţi într-un pământ care se va sfârşi, se va mistui odată cu ei, în funcţie de ei.
"Ce zile frumoase!" e un spectacol solicitant pentru că spune povestea optimismului incurabil, a generozităţii dezinteresate, a lipsei de griji, a convieţuirii cu GRIJA. Winnie nu intră nici o clipă în panică şi totuşi se păstrează într-o rodnică tensiune. Ca într-o imensă sală de aşteptare fără pereţi şi fără miză.
Citeste tot pe
Port.ro
-
Beckett la Teatrul de Comedie de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
Piesa lui Beckett "Ce zile frumoase!" şi-a găsit la Teatrul de Comedie interpreţi ideali: regia - Tompa Gabor, scenografia - Helmut Sturmer, Winnie - Aurora Leonte şi Willie - Eugen Racoţi. În anii '50, atunci când a fost scrisă, piesa a fost interpretată ca un avertisment asupra pericolului atomic. Iată ce se întâmplă cu singurii supravieţuitori ai catastrofei atomice, le-ar fi spus spectatorilor construcţia beckettiană. Azi, când ne-am cam obişnuit cu acest pericol, pentru că e prea mare pentru posibilităţile noastre, limitate, de percepţie, ea poate părea - mai general - o piesă despre catastrofele (atomice?) ale vârstei, despre moarte şi/în singurătate. Cele două personaje trăiesc în nişte gropi, la limita umanului, sunt blocate acolo şi nu se mai pot deplasa, nu se pot nici vedea. Au rămas cu amintirea unei vieţi până atunci comune. Abia în final, când Winnie, persoana principală, a murit sau e pe punctul de a muri, regizorul îl scoate pe
Citeste tot pe
România Liberă
-
Cu Moartea la masa de joc de Adriana Vasiliu sursa: Ziua
Oameni de cultura, critici de teatru, jurnalisti, dar si simpli spectatori s-au reunit duminica seara la
Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu pentru a urmari premiera spectacolului "Sfarsit de partida". Patru actori ai teatrului sibian - Cristian Stanca, Pali Vecsei, Mariana Presecan, Dan Glasu - si patru luxemburghezi - Charles Muller (regizor), Anouck Schiltz (scenograf), Guy Wagner (dramaturg) si Zeljko Sestak (light design) - au pus in scena un text de Samuel Beckett.
Proiectul este o noua materializare a parteneriatului pe termen lung existent intre Theatre díEsch-sur-Alzette si Nationalul sibian, dupa spectacolul "Metamorfoze"al lui Ovidiu, in regia lui Silviu Purcarete, realizat, in 2007, la Luxemburg. Charles Muller este directorul teatrului din Esch, iar intreaga scenografie a spectacolului a fost realizata la Luxemburg.
"Sfarsit de partida"este considerata una dintre piesele de referinta atat pentru viziunea beckettiana, in particular,
Citeste tot pe
Ziua
-
Sfârșit de partidă cu gust de remiză de Simona Donici sursa: agenda
Cand un teatru precum Nationalul sibian, in al carei repertoriu se afla spectacole semnate de Silviu Purcarete, Andrei serban, Mihai Maniutiu, Tompa Gabor, Andryi Zholdak sau Radu Alexandru Nica, te invita la o microstagiune, este in ordinea fireasca a lucrurilor ca pe afis sa troneze numele lui Shakespeare, Becket, Tennessee Williams. In mijlocul unui Sibiu ploios, mohorat, invadat de kitschurile unui targ stradal derizoriu, Teatrul National Radu Stanca trepida, zumzaia optimist, ca un magnet spre care lumea curge suvoi...
„Sfarsit de partida”, de Samuel Beckett, intaia premiera a microstagiunii sibiene, aduce pe scena una dintre cele mai necrutatoare meditatii despre moarte si despre spaima in fata neantului care da celei mai nenorocite vieti un pret divin, intr-un univers post-apocaliptic, rezidual, atins de morbul unei lente putrefactii. Decorul creat de scenografa Anouk Schiltz (despre care aflam ca teatrul si-a dat osteneala sa-l aduca de la Luxemburg) recreeaza
Citeste tot pe
agenda
-
Sfârșit de partidă sa paradoxul lui Zenon de Daniela Boboiciov Magiaru sursa: Revista Orizont -pg.
Sfârșit de partidă este o coproducție Thetre d'Esch-sur-Alzette - Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu. Montarea regizorului luxemburghez Charles Muller are două atuuri. Primul: textul minunat, care te joacă inteligent, te prinde și te provoacă; simpla înșiruire a referințelor intertextuale ar necesita o analiză în sine. Fiecare cuvânt reinventează contextul, fiecare sunet reface întreg limbajul. Cel deal doilea atu sunt actorii care potențează: râsul cinicului Hamm (Cristian Stanca) e grotesc, mișcările lui Clov sunt în registrul farsei lugubre. Pali Vecsei își citește personajul în cheie comică și poate trece brusc de la replici patetice și ironice la co-dependența nesănătoasă de Hamm, căruia i se supune și pe care îl completează. Dan Glasu e sigur și convingător în rolul lui Nagg, iar Mariana Presecan îi imprimă personajului său (Nell) neputință și nostalgie. Personajele vorbesc, își reamintesc, iar rememorarea ține loc de trăire,
Citeste tot pe
Revista Orizont -pg.
-
De la "Azil..." la "Sfârşit de partidă" de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
La "Metropolis" a avut loc în week-end premiera spectacolului "Sfârşit de partidă" de Samuel Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu. Asta după ce, cu doar câteva zile înainte, fusese lansată aici o altă producţie - "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, în regia lui Mircea Marin.
Unii se întreabă de ce mulţi regizori vor să pună în scenă piesa lui Beckett "Sfârşit de partidă", un text filosofic în care cuvântul partidă echivalează cu "viaţa", iar sfârşitul acesteia apare o dată cu... începutul. Doar cei mai abili creatori pot pune în scenă "absurdul" beckettian, iar dacă distribuie şi actori care pricep meseria şi percep ceea ce vrea să spună regizorul, putem avea parte de o montare desăvârşită, aşa cum i-a ieşit echipei care a lucrat "Sfârşit de partidă" la Teatrul Metropolis. O montare atât de clară şi curată din punct de vedere artistic, cum rar ai ocazia să vezi. Pleci de la teatru pătruns de o tulburare generală,
Citeste tot pe
Jurnalul Național
-
Nefericirea de a exista de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
Patru personaje care îşi duc viaţa – nici ele nu ştiu de ce. Personaje fără un trecut limpede, sigur lipsite de viitor, suspendate într-un timp incert, localizate undeva, între pămînt şi mare, prizoniere ale unei încăperi în care căminul e plin de cenuşă, pardoseala acoperită de praf, pereţii coşcoviţi abia fac loc la două ferestre minuscule şi nefiresc de înălţate, iar unicul tablou e întors cu faţa la perete. Pare că sînt printre ultimii oameni rămaşi prin zonă. Patru rămăşiţe de oameni a căror viaţă nu (mai) e decît un şir de zile trăite ritualic, asemenea în nefericirea lor. Nagg şi Nell, părinţii lipsiţi de picioare, continuă să trăiască, acoperiţi de scîrnă, în două pubele alăturate, aşteptînd sfîrşitul – care pentru Nell chiar vine, dar fără să trezească emoţia cuiva, de parcă şi moartea s-ar repeta zilnic. Între timp, îşi rememorează tinereţea, se hîrjonesc cu umor decrepit, în limita
Citeste tot pe
Observator Cultural
-
Neapărat Beckett! de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
Pentru un pragmatic, Beckett nu este un autor. Teatrul său este un antiteatru, iar personajele sunt nişte coji de banană uitate pe jos. Talentul său e motiv de derută pentru unii şi admiraţie pentru alţii: în artă - tot ce a fost nou la momentul creării rămâne nou pentru totdeauna.
Piesele lui Beckett reprezintă un fel de catalizator ale cărui posibilităţi nu au fost încă pe deplin explorate, înţelese şi folosite în spaţiul românesc. Scena nu l-a primit suficient de des, fiind un autor discriminat: interzis în anii ’70 şi considerat, ulterior, foarte complicat, atât pentru actori, cât şi pentru regizori. Odată cu apropierea anului 2006 – an centenar Beckett –, montările s-au înmulţit, aducând în atenţie combinaţii valoroase între diferiţi creatori de teatru - actori, regizori, scenografi -, a căror întâlnire s-a materializat în spectacole ce au reuşit, în parte, să compenseze lipsa îndelungată din portofoliul teatrelor
Citeste tot pe
Revista 22
-
Când nu mai e nimic de aşteptat de Robert Bălan sursa: România Liberă
În cele aproape două ore cât durează „Sfârşit de partidă" e foarte greu să îţi muţi privirea de pe Mihai Constantin, un actor extraordinar şi destul de rar prezent în distribuţii.
Chiar dacă, pentru unii, Beckett poate părea de neînţeles sau neinteresant, spectacolul de la Metropolis trebuie văzut măcar pentru rolul pe care îl face acest actor.
Chiar îmi pare rău pentru acei câţiva spectatori pe care i-am auzit vorbind la final că şi-ar fi „ratat seara" venind la „Sfârşit de partidă". Nu erau supăraţi că spectacolul ar fi fost prost. Doar că nu a fost suficient de „distractiv". În plus, venind la Metropolis, au ratat şi show-ul de „stand-up comedy" la care voiau să ajungă. „La ăsta nu se râde!", se plângeau ei.
Nu că aş avea ceva împotriva show-urilor de „stand-up", dar cu siguranţă cu alte aşteptări vii la o piesă de Beckett şi cu altele la un astfel de spectacol. E vorba doar de o alegere care să corespundă cu
Citeste tot pe
România Liberă
-
Sfarsit de partida de Cristiana Gavrila sursa: time out bucuresti
Ce se întâmplă în “Sfârşit de partidă” este “şi mai grav, şi mai inuman decât în Godot”, spune Beckett despre piesă.
În "Godot", aşteptarea este plină de speranţă, în "Sfârşit de partidă" este o stare venită de dincolo de aşteptare, când nimic nou nu se mai poate întâmpla, totul se repetă la infinit, amânând cu o secundă sfârşitul. Conversaţiile dintre stăpân şi slujitor îi îndepărtează, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afumaţi, cu ferestre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un bărbat orb, într-un cărucior cu rotile. Dintotdeauna şi pentru totdeauna în centrul acestei lumi de mult sfârşită, deasupra căreia vibrează doar atmosfera apocalipsei.
Este Hamm, întruparea egoismului, tiranul-filozof,
Citeste tot pe
time out bucuresti
-
Sfârşit de partidă de Cristiana Gavrila sursa: Time Out
Ce se întâmplă în “Sfârşit de partidă” este “şi mai grav, şi mai inuman decât în Godot”, spune Beckett despre piesă.
În "Godot", aşteptarea este plină de speranţă, în "Sfârşit de partidă" este o stare venită de dincolo de aşteptare, când nimic nou nu se mai poate întâmpla, totul se repetă la infinit, amânând cu o secundă sfârşitul. Conversaţiile dintre stăpân şi slujitor îi îndepărtează, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afumaţi, cu ferestre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un bărbat orb, într-un cărucior cu rotile. Dintotdeauna şi pentru totdeauna în centrul acestei lumi de mult sfârşită, deasupra căreia vibrează doar atmosfera apocalipsei.
Este Hamm, întruparea egoismului, tiranul-filozof, căruia Răzvan
Citeste tot pe
Time Out
-
”Sfârşit de partidă” á la Tocilescu - reziduurile colorate ale umanităţii de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
S-a spus că opera lui Beckett e cel mai greu de interpretat. Paradoxal, pe cât de puțin a vorbit dramaturgul despre ea, pe atât de multe versiuni de ”lectură în profunzime” au fost date de-a lungul timpului*. Poate că tocmai de aceea, cea mai bună ”interpretare” a unei piese de Beckett, cel mai sigur drum către semnificațiile ei este o nouă montare.
Iar calitatea cea mai evidentă a scrierilor lui pentru teatru este tocmai aceea că au o admirabilă flexibilitate, ce permite textului să se supună stilului regizoral, exprimându-l, fără a pierde din conținutul de idei depozitat în el. Așa se face că poți vedea un ”Sfârșit de partidă” calm și vag cinic, desfășurat într-o pace de sfârșit de lume, sub semnătura lui Tompa Gábor, sau unul cu atmosferă science fiction, ceva umor, dar și resemnare paralizantă, în cheia oferită de regizorul luxemburghez Charles Müller la Teatrul Național din Sibiu, dar și o interpretare nervoasă,
Citeste tot pe
Art Act Magazine
-
Oameni, nu marionete de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
În celebra sa carte Teatrul absurdului, în fine tradusã integral și în limba românã (Editura UNITEXT, Bucure ști, 2009), Martin Esslin socotea Sfârșit de partidã ca fiind piesa ce aratã „epuizarea unui mecanism care ajunge sã se opreascã”. Cele patru personaje din scrierea dramaturgului irlandez (Negg, Nell, Hamm, Clov) sunt ori se cred unicii supraviețuitori ai unei catastrofe ce a ucis tot ceea ce exista pe pãmânt. Nagg și Nell, pãrinții lui Hamm, sunt fãrã picioare, iar în textul lui Beckett cei doi sunt deja așezaþi în douã urne, parcã pregãtiți pentru ieșirea definitivã din scenã. Hamm e paralizat, țintuit într-un fotoliu vechi, care de abia se mai ține el însuși pe picioare, în vreme ce Clov, servitorul lui, condamnat deopotrivã sã își urascã, dar și sã execute ordinele stãpânului, e incapabil sã stea jos, în pofida oboselii, a sfârșelii sale vizibile ºș a faptului cã se aflã și el foarte aproape de punctul terminus.
Citeste tot pe
Revista Familia
-
Iluzia sfârşitului de Marina Constantinescu sursa: România literară
Piesele lui Samuel Beckett tulbură şi încorsetează. Lupa este pusă pe om, pe sufletul, pe mintea şi pe trupul lui. Ca la o disecţie.
Te simţi dezgolit, fără apărare în faţa unei analize atente şi amănunţite. Nu poţi să ascunzi nimic. Omul vulnerabil, omul fără măşti, omul de zi cu zi este tema investigaţiilor acestui scriitor. Formele de dialog pot fi, la fel de bine uneori, structuri monologate. Ecouri, prelungiri ale gîndului, ale unei replici pe care nu aştepţi, de fapt, să ţi-o dea cineva. Ecoul se aude pe scenă, se fixează pe ultima consoană a numelor şi le ţine mai mult în trena aurei lor: Ham-m, Nag-g, Nel-l. Personajele sînt prizoniere ale unei iluzii, ale unui spaţiu, ale unor obsesii, ale neputinţelor fel de fel, ale ego-ului, ale prezentului sau ale trecutului, ale unor angoase.
Mai mult decît în „O,ce zile frumoase", în „Sfîrşit de partidă" personajele vorbesc despre proiecţii mentale, despre fapte care, poate,
Citeste tot pe
România literară
-
„Sfârşit de partidă” sau lecţia de (ne)viaţă din tomberonul cu gunoi de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
L-am descoperit pe Samuel Beckett în urmă cu ceva timp, pe un DVD rătăcit la Institutul britanic ce conţinea o înregistrare la „Footfalls” în regia lui Walter Asmus, având-o pe Susan Fitzgerald în rolul May. „There is no sleep so deep I would not hear you there” urma să devină o replică ce m-a frământat mult timp. L-am (re)descoperit apoi pe Beckett citindu-i opera, căutându-i sensurile în măsura în care ele sunt de găsit, însă l-am trăit cu adevărat la Teatrul Metropolis, în „Sfârşit de partidă”, în regia lui Alexandru Tocilescu.
N-am să scriu despre acest spectacol în termeni de nominalizări la UNITER, aşa cum s-a scris în ultima vreme, întrucât „Sfârşit de partidă” depăşeşte cu mult UNITER-ul şi este mai puternic, poate, decât orice fel de nominalizare şi premiu. Este acel tip de spectacol-bijuterie care reuşeşte să spargă bariera impusă de textul dramatic al unuia dintre cei mai dificili autori ai
Citeste tot pe
Yorick
-
Neapărat Beckett! de Ioana Moldovan sursa: Yorick
Pentru un pragmatic, Beckett nu este un autor. Teatrul său este un anti-teatru, iar personajele sunt nişte coji de banană uitate pe jos. Talentul său e motiv de derută pentru unii şi admiraţie pentru alţii: în artă – tot ce a fost nou la momentul creării rămâne nou pentru totdeauna.
Piesele lui Beckett reprezintă un fel de catalizator ale cărui posibilităţi nu au fost încă pe deplin explorate, înţelese şi folosite în spaţiul românesc. Scena nu l-a primit suficient de des, fiind un autor discriminat: interzis în anii ‘70 şi considerat, ulterior, foarte complicat, atât pentru actori, cât şi pentru regizori. Odată cu apropierea anului 2006 – an centenar Beckett – montările s-au înmulţit, aducând în atenţie combinaţii valoroase între diferiţi creatori de teatru – actori, regizori, scenografi – a căror întâlnire s-a materializat în spectacole ce au reuşit, în parte, să compenseze lipsa îndelungată din portofoliul teatrelor
Citeste tot pe
Yorick
-
„În peisajul dispariţiei, precizia e aproape de evlavie” de Dana Ionescu sursa: Yorick
Aşa credea Beckett, ascet fără voie în pustiul lumii, pe la jumătatea unui secol absurd, mutilat, plin de vorbe care nu spun nimic, fiind doar nişte „pete inutile de tăcere şi nimic”. Aşa a scris proză şi teatru irlandezul taciturn care şi-a plimbat tăcerea împreună cu Joyce, omul şi mai ales scriitorul. Aşa şi-a împins personajele, care nu se nasc, ci numai dispar, care nu trăiesc, ci doar se disipează, netrăind niciodată, căutând sfârşitul sfârşitului. Tragic, redundant, fără scăpare. Absurd, cum s-ar spune. Sau, la fel de bine, firesc.
Precizia „absurdului” beckettian e, într-adevăr atât de aproape de evlavie… în toate piesele şi în toate personajele, devenite iconuri ale modernităţii istovite: Godot, Krapp, Hamm şi Clov.
O sfidare a raţiunii
„Sfârşit de partidă” este un „peisaj al dispariţiei” care i-a descompus pe Hamm şi Clov, transformându-i în precizia care e aproape de evlavie. Pe scena cea mică a
Citeste tot pe
Yorick
-
Partida s-a sfârşit… să înceapă partida de Monica Andronescu sursa: Yorick
Prin ferestrele de deasupra intră o rază de lumină. Pereţi cenuşii, nesfârşiţi şi neterminaţi, un interior ca o biserică veche uitată netencuită, în care se adăpostesc printre munţi de cenuşă două pubele de gunoi uriaşe. O uşă veche şi o nişă ca un şemineu, şi el uitat la jumătatea drumului, ca un altar ce n-a apucat niciodată să fie folosit. În mijlocul scenei, un fotoliu-cărucior cu rotile şi în el, pierdută, o fiinţă cu faţa acoperită. E Hamm.
„Partida” începe. În scenă intră Clov şi cercetează terenul. Capacul de la pubele, praful-cenuşă de pe jos, pereţii, scaunul, caută cu privirea toate ungherele, merge greu şi fiecare pas pare măsurat în ani, se întoarce, mereu nesigur, mereu perfect sigur de tot ce este în jur.
Este „cronica prescurtată” a unui început de „Sfârşit de partidă”, pus în scenă de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis din Bucureşti.
Doi oameni stau pierduţi…
Nu se întâmplă prea
Citeste tot pe
Yorick
-
Teatrul Metropolis, teatrul de proiecte de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
“Ultimul joc” sau “Sfârşit de partidă”, cel din urmă este titlul sub care se prezintă piesa scrisă în 1957 de Samuel Beckett, considerată a fi, alături de “Aşteptându-l pe Godot”, creaţie de referinţă pentru dramaturgul clasificat ca unul din întemeitorii, alături de Ionesco, al teatrului absurdului. Prozatorul, poetul şi dramaturgul Samuel Beckett a practicat însă, un altfel de teatru al absurdului, distanţat de concretul cinic atacat de Ionesco, apropiat mai mult de un eseu filosofic şi dramatic existenţial. Piesa nu ştiu să fi fost prezentă de-a lungul vremii pe scenele noastre. Beckett a trecut în nefiinţă în 1989, iar cei abilitaţi să se ocupe de drepturile sale de autor au solicitat teatrului un CV complet al regizorului Alexandru Tocilescu care vroia să monteze piesa. Conform legii trecerii timpului, scrierilor lui Shakespeare şi altor personalităţi trecute în patrimonial clasic nu le mai apără nimeni drepturile de autori şi
Citeste tot pe
Blog Ileana Lucaciu
-
Krystian Lupa, creatorul teatrului extrem de Mihaela Michailov sursa: România Liberă
A crea, în 2010, un festival de teatru înseamnă a produce un discurs de prospecţie şi proiecţie. Cum arată teatrul contemporan în afara spaţiului în care suntem şi cum îi anticipăm transformările?
Ce mai este teatru în contextul multiplelor forme de spectacol la care asistăm în fiecare zi şi în ce măsură mai putem eticheta un fenomen care se legitimează prin absorbţia noilor tehnologii, a dansului contemporan, a instalaţiei?
Un festival contemporan - înţelegând prin contemporan un mod de a gândi social şi estetic lumea în care trăim - lasă urme atât timp cât reuşeşte să producă un limbaj al pre-zen-tu-lui. Un limbaj care pune în discuţie tot ceea ce am văzut şi ştim, care nu ne confirmă aştep-tările, ci ne provoacă să ne extindem percepţiile. Un festival este un eveniment de dezbatere, nu o simplă programare de spectacole.
Documentar şi performance
„Interferenţe", festival creat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj,
Citeste tot pe
România Liberă
-
Când regele moare... de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Un cercetător de dată recentă al operei lui Samuel Beckett, autor al unei cărți în trei volume consacrată literaturii dramatice a marelui scriitor irlandez, cercetător ce se cheamă Octavian Saiu, observă, în partea consacrată piesei Sfărșit de partidă (cf. Nimic mai comic decât nefericirea, Editura Paideia, București, 2009), că textul acesta ar putea părea un amalgam bine dozat de citate și de aluzii care, fiecare în parte, ar duce spre o fundătură a analizei, poate chiar spre erori de lectură. De fapt, precizează Octavian Saiu, Beckett a lăsat extrem de multe culuoare de interpretare, iar tentațiile de a le urma sunt greu de refuzat. Numai că, orice nouă străfulgerare de sens se pierde într-un joc cu o infinitate de combinații, cu o serie de noi posibilități. Un alt cercetător, ceva mai vechi, devenit un clasic al comentariului asupra teatrului absurdului, Martin Esslin (cf. Teatrul absurdului, Editura UNITEXT, București, 2009) scria că piesele lui Beckett pot fi interpretate pe mai multe planuri și că Sfârșit de partidă poate fi o monodramă, pe un anumit plan, și o piesă alegorică, despre moartea unui om bogat, pe alt plan. Regizorul de origine poloneză Krystian Lupa, invitat să monteze Sfârșit de partidă la Teatrul La Abadia din Spania (coproducători: El Canal Centre des Arts Escèniques/Girona Palacio de Festivales de Cantabria- Santander, Teatro Arriaga din Bilbao, Teatro Calderón din Valladolid, Teatro Principal din Saragoza) a vrut să îi dea de capăt construcției labirintice a lui Beckett și, din câte se pare, a ales două modalități de interpretare, le-a coroborat și le-a pus în asemenea chip în conjuncție încât nu s-a rătăcit deloc în multiplele coridoare ale piesei. Mai-mai că aș fi tentat să cred că directorul de scenă și-a amintit zicerea lui Martin Esslin și a făcut din Sfârșit de partidă un spectacol despre moartea unui om bogat. Mai exact, a citit textul prin perspectiva ionescienei Regele moare căci, în lectura lui Lupa, Hamm este regele, stăpânul, e Bérenger, cel ce își trăiește ultimele ore.
În calitate de scenograf, Krystian Lupa a propus o seamă de sugestii ce amplifică sugestia. Cum Negg și Nell sunt pur și simplu depozitați în niște cutii ce amintesc de acelea în care în sunt depuse cadavrele în camerele frigorifice, nu mi se pare nicidecum fără temei să îți imaginezi că încăperea în care se joacă ultimul act al conviețuirii dintre Hamm și Clov e morga. Lupa merge încă mai departe în asocierile sale cu textele ionesciene, relaționarea Sfârșitului de partidă cu Scaunele nefiind nici ea exclusă. Iată, se aude la un moment dat zgomotul mării așa încât poți foarte bine crede că Hamm, Clov, Negg și Nell s-ar găsi la subsolul unui turn izolat, precum Sémiramis și bătrânul ei soț. Subsol prin ferestrele căruia se aude briza mării, dar și rin care pătrund deopotrivă firave raze de soare. Sfârșit de partidă înseamnă, de asemenea, pentru regizorul și semnatarul decorului, ultima reprezentație. Montarea e, la urma urmei, o subtilă valorificare a formulei teatru în teatru. Pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, acolo unde am văzut spectacolul, cu ocazia Festivalului Interferențe, se găsește o a doua scenă scenă. Acolo se situează camera sordidă în care trăiesc laolaltă Hamm, Clov, Negg și Nell. O încăpere ai cărei pereți sunt cenușii, murdari, jupuiți, elemente contrapunctate de un candelabru luxos. Semn al opulenței de odinioară. Confirmare, cred, a impresiei că Lupa a înțeles Fin de partie drept moartea unui om bogat, după cum scria Martin Esslin. Iar ca impresia de teatru în teatru, deultimă reprezentație, să fie întărită, în rolul Clov a fost distribuită o femeie, travestiul fiind, după cum bine se știe, în specificul artei teatrului. Pe Susi Sánchez, interpreta lui Clov, o vedem mai întâi în haine bărbătești, cu o căciulă de lână pe cap. Pentru ca în ultimele secvențe ale spectacolului, atunci când nu mai are nici o replică, când Clov doar ascultă minimonologul final al lui Hamm, actrița să își facă apariția într-o rochie de seară, indiciu încă și mai limpede că am fost poftiți la o reprezentație, la una specială, poate ultima. E îndreptățită o astfel de soluție regizorală, o atare interpretare?. Fără îndoială că da. Fiindcă, dacă ascultăm cu mare atenție textul, dacă avem curiozitatea de a-l citi ori reciti, nu putem să nu sesizăm că sunt în paginile scrise și rescrise de Beckett (elaborarea piesei a fost, se știe, destul de îndelungată) nenumărate referințe la lumea teatrului. O replică de început a lui Hamm sună astfel: Curând, voi fi încheiat povestea.(Pauză). Dacă nu mai introduc alte personaje. Ajungem astfel la o problemă esențială. Aceea a faptului că da, regia modernă este, într-adevăr, arta autoexprimării. Că directorul de scenă de astăzi se manifestă asemenea unui spirit creator ce nu se mulțumește doar să ridice textul, să îl ordoneze pe verticală. Regizorul contemporan nu este un sclav al scriitorului de literatură dramatică, nu este un serv al partiturii, dar nici nu se situează într-o relație de contrarietate ori de adversitate cu aceștia. În speță, e evident că Krystian Lupa a urmărit să ofere propria lui lectură a piesei beckettiene, numai că această lectură profund originală se fundamentează pe citirea extrem de grijulie a cuvintelor lui Beckett. Lupa a ales Sfârșit de partidăfiindcă piesa i-a plăcut. E limpede că a îndrăgit-o iar dragostea lui nu ia forma trădării. Ci pe aceea a slujirii inventive a textului. Un lucru la care mulți directori de scenă de la noi, dar și de aiurea, s-ar cuveni să mediteze.
În fine, un al treilea element ce dovede ște atitudinea creatoare a lui Krystian Lupa în raport cu partitura beckettiană constă în amplificarea relației dintre Hamm (José Luis Gómez) și tatăl său, Negg (Ramón Pons). Negg nu e doar cel de care Hamm are nevoie spre a-i asculta poveștile, nu e numai omul pe care Hamm îl păcălește promițându-i bomboane pe care nu i le va da niciodată. Negg însemană pentru fiul său o ființă necesară, cam tot la fel cum fantoma bătrânului Rege îi este necesară tânărului Hamlet. În fața perspectivei despărțirii de Clov și în fața morții iminente, Hamm strigă cu putere tată. Asta în vreme ce moartea lui Nell îl lasă indiferent pe Hamm. Strigăt psihanalizabil, firește. E aici, probabil, și semnul dorinței directorului de scenă de a-și umaniza personajele. O dorință pe care am remarcat-o și în spectacolul cu același text, înscenat la Teatrul bucureștean Metropolis de Alexandru Tocilescu. În cazul de față, contribuie la împlinirea acestei intenții ilustrația muzicală, mai cu seamă recursul la scurte inserturi din Barcarolla de Jacques Offenbach. Am admirat arta regizorului de a înmulți detaliile ce sporesc interesul spectacolului. Acesta demarează oarecum calm, poate chiar indiferent, cvasi-neinteresant pentru ca mai apoi să devină tot mai acaparator. Nu doar să intereseze, ci să și emoționeze. Ceea ce nu e deloc puțin lucru cu atât mai mult cu cât Beckett continuă să fie socotit drept un autor dificil. Văd aici consfințirea reușitei lui Krystian Lupa, o reușită ce, desigur, nu ar fi fost posibilă în absența unei distribuții fără cusur, așa cum a fost cea din spectacolul Teatrului din La Abaldia.
-
Fără scăpare de Mircea Morariu sursa: Adevărul
Frecvent citatul Marin Esslin socotea în cartea Teatrul absurdului, o scriere-cult a cărei consultare e absolut obligatorie pentru oricine vrea să aibă o cunoaştere fie şi numai aproximativă a fenomenului absurdului în literatura dramatică universală, că Sfârşit de partidă e scrierea ce ne arată epuizarea unui mecanism care ajunge să se oprească.
Cele patru personaje ale piesei sunt ori se cred a fi unicii supravieţuitori ai unei catastrofe de pe urma căreia a fost ucis tot ceea ce exista odinioară pe pământ. Negg şi Nell, părinţii lui Hamm, nu mai au picioare, iar, conform didascaliilor lui Beckett, ei ar trebui să fie deja aşezaţi în nişte urme funerare, gata pregătiţi pentru ieşirea finală. Hamm e paralizat, imobilizat într-un fotoliu vechi care de abia că se mai ţine el însuşi pe picioare, în vreme ce Clov, servitorul (fiul?) lui, condamnat nu doar să îşi servească, ci să îşi urască capriciosul stăpân, e incapabil să stea jos,
Citeste tot pe
Adevărul
-
Premieră cu Beckett, la Târgu-Mureş de Franciska Keresztes sursa: Cotidianul
La Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania Tompa Miklós a avut loc aseară premiera spectacolului Sfârşit de partidă de Samuel Beckett, regizat de Gábor Tompa. Dramaturgia: András Visky. Scenografia: Judit Dobre-Kóthay, asistent regie: Nagy Botond. Din distribuţie fac parte: József Bíró, László Zsolt Bartha, Annamária Biluska şi Lajos Makra.
Spectacolul este programat şi în 15, 21 şi 30 mai. Alte spectacole în luna mai: duminică, 15, sâmbătă 21 şi luni 30.
Cu acest prilej, am solicitat un interviu regizorului Gábor Tompa.
Pe lângă faptul că de 25 de ani sunteţi directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – unul dintre teatrele cele mai renumite din ţară –, aţi şi regizat la nenumărate teatre din străinătate, însă nu şi în oraşul dumneavoastră natal. Ce v-a făcut să acceptaţi acum invitaţia la Târgu-Mureş?
Când un regizor lucrează la un teatru ca regizor invitat, este indicat să pătrundă în viaţa oraşului,
Citeste tot pe
Cotidianul
-
Bătrânii lui Beckett de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
Tompa Gábor ne-a obişnuit cu montări excepţionale din Beckett şi Ionesco, în ţară şi în străinătate, aşa încât nu de puţine ori numele lui a fost şi este asociat cu un solid cunoscător şi bun promotor al Teatrului Absurdului. Sensibilitatea sa artistică se află în profundă rezonanţă simpatetică şi constructivă cu acest gen de teatru, apărut în a doua jumătate a secolului XX. Cântăreaţa cheală, Noul locatar, Rinocerii, Aşteptându-l pe Godot, Ce zile frumoase!, Sfârşit de partidă sunt texte care au stat la baza unor importante spectacole realizate de Tompa Gábor de-a lungul anilor, multe dintre ele fiind premiate. O alchimie specială, magică în esenţă, se stabileşte între stilul, specificitatea scrierilor acestor dramaturgi şi cariera sa regizorală.
După un Sfârşit de partidă montat la Teatrul Maghiar din Cluj în 1999, Tompa Gábor aduce la Interferenţele din 2016 spectacolul târg-mureşean cu acelaşi titlu, realizat cu trupa
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Efectul Beckett și publicul de azi de Elena Coman sursa: Yorick
Acest acum de secol XXI se află, încă, sub incidența teatrului absurdului. Samuel Beckett a transformat starea degradantă a lumii de după cele două Războaie Mondiale într-o arenă ideologică. Pe fundalul unei frici colective provocate de haos, el a căutat în teatru iluzia potențialității. Într-o lume complet dezrădăcinată, Beckett pune întrebări despre relația individului cu Divinitatea. De fapt, el ne ajută pe fiecare în parte să dăm un sens așteptării de zi cu zi, ca ceva să se întâmple cu noi înșine.
În cazul teatrului lui Beckett întreaga forță a mesajului se conturează prin imaginea de ansamblu creată. Își însoțește textele de indicații regizorale și stabilește cu precizie decorul fiecărei piese. Pornind de la picturi celebre, el esențializează anumite elemente pentru a ajunge la universul pe care îl anticipează. Cum ar fi exemplul tabloului lui David Friedrich, pictor romantic german, „Doi bărbați contemplând luna”,
Citeste tot pe
Yorick
-
Jocul cu vorbele, jocul cu viaţa de Mircea Morariu sursa: Adevărul
Voi începe însemnările mele referitoare la felul în care a fost pus în scenă de regizorul Szabó K. István celebrul text al lui Samuel Beckett Fin de partie/ Endgame cu câteva observaţii legate în mai mică măsură de spectacolul propriu-zis. Ci, mai curând, de piesă şi de felul în care a fost gândită strategia familiarizării publicului cu partitura extrem de dificila a lui Samuel Beckett.
Scriitorul irlandez şi-a scris operele destinate scenei când în franceză, când în engleză. Cu o evidentă preferinţă şi cu rezultate stilistice superioare în cea de-a doua limbă. În marea lor majoritate, traducerile dintr-o limbă în alta au fost făcute sau măcar supervizate de Beckett. Care şi-a pus amprenta creatoare şi în acest domeniu, în unele cazuri existând diferenţe evidente între versiuni.
Piesa Fin de partie, cea de-a treia din perspectiva cronologiei, poate a doua din perspectiva notorietăţii din creaţia lui Samuel Beckett, a fost scrisă în
Citeste tot pe
Adevărul
-
Teatrul în mai de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Trei premiere teatrale, fiecare semnificativã, au marcat sfîrșitul lunii mai la Cluj-Napoca: Play de Samuel Beckett, în regia lui Tompa Gábor și Cumnata lui Pantagruel, o montare de Silviu Purcãrete - la Teatrul Maghiar, și O poveste simplã cu posedaþi de Ștefan Caraman, cea mai recentã producþie a Teatrului Imposibil, în regia lui m.chris.nedeea. Play este una din piesele mai puþin semnificative
ale lui Beckett, scrisã în 1963, cu șase ani înainte ca dramaturgul sã primeascã Nobelul pentru literaturã. Aspectul ei este mai degrabã de scenariu radiofonic, de dimensiuni reduse, un soi de crochiu dramatic, destul de dificil de înscenat. Predilecþia lui Tompa Gábor pentru teatrul absurd este evidentã. Dupã Cîntãreața chealã, spectacol celebru, jucat la Cluj, la începutul anilor ‘90, de nu mai puþin de o sutã de ori, regizorul a mai montat Sfîrșit de partidã, în 1999, și, de curînd, la Budapesta, Așteptîndu-l pe Godot. Play se înscrie, astfel,
Citeste tot pe
Revista Tribuna
-
„Robert Wilson Show” în stil beckettian de Oana Bogzaru sursa: Yorick
La numai un an după ce a montat „O, ce zile frumoase”, în 2009, Robert Wilson a reintrat în universul beckettian, pentru a doua oară în întreaga sa carieră. „Ultima bandă a lui Krapp”, montată la compania din Milano, Change Performing Arts, a avut premiera în 2009 și de atunci s-a plimbat prin Moscova, Beijing, Amsterdam, Londra, Macao și, în cele din urmă, s-a oprit și în Wrocław, la Olimpiada Teatrelor. Un detaliu care să completeze atmosfera de la festival este că „Ultima bandă a lui Krapp” a fost singurul spectacol din acea săptămână la care studenții s-au înghesuit să intre și au stat oriunde au prins un loc liber, așa cum se întâmplă frecvent în teatrele noastre. Pentru ei, Robert Wilson are o rezonanță mult mai puternică decât Eimuntas Nekrošius, de exemplu, la al cărui spectacol și conferință nu s-au îngrămădit, în ciuda faptului că numele său figurează printre marii regizori de teatru. „Ultima bandă a lui
Citeste tot pe
Yorick
-
„Ultima bandă a lui Krapp” cel singur şi lipsit de speranţă de Alina Epingeac sursa: Yorick
Frica este cel mai statornic şi devotat companion al singurătăţii. Frica este, poate, adversarul încă şi mai de temut decât ura, al iubirii; e un chin, o caznă ca de infern care macină într-una. Iar în singurătate lipsa iubirii şi constanţa fricii ascut simţurile şi dau dimensiuni supra-omeneşti oricăror stimuli. Ca într-o anticameră a morţii, la senectute, singurătatea înfricoşată tocmai de moartea iminentă este unul dintre cele mai contorsionate sentimente pe care un artist le poate specula. Încă şi mai ofertant pentru artă este cazul unui artist care a resimţit foarte acut această singurătate plenară cu mult înainte de a putea fi considerat bătrân. Literatura, scena, formele de expresie artistică pe care le îmbracă sufletul frânt al celui care se povesteşte au toate atuurile pentru a scormoni prin toate colţurile acestei poveşti fascinante şi greu de suportat.
„Ultima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett, în regia lui Toma
Citeste tot pe
Yorick
-
Krapp, omul care și-a bruiat propria viață de Mircea Morariu sursa: Yorick
Dacă în anul 1930, Jean Cocteau descoperea ce mină de aur putea să însemne pentru teatru telefonul (atunci a scris Vocea umană), 28 de ani mai târziu irlandezul Samuel Beckett descoperea uimit valențele teatrale ale magnetofonului. Admirabil folosit într-una dintre cele mai celebre scrieri ale sale, cel mai adesea menționată de bibliografia românească sub numele de Ultima bandă de magnetofon, un titlu mult mai aproape de versiunea în limba franceză a textului (La dernière bande), cu mențiunea importantă că textul a fost scris în engleză și mai apoi tradus în limba lui Voltaire, pare-se că de Beckett însuși.
Într-un comentariu adesea citat în manualele universitare, Beckett își exprima mirarea că nimeni înaintea lui nu a avut ideea de a se folosi în teatru de ceea ce el considera – et pour cause – o invenție formidabilă. Care permitea așezarea pe baze noi a monodramei, a ceea ce noi numim astăzi discursul la persoana întâi,
Citeste tot pe
Yorick
-
Gânduri despre noi şi ultimii cinci de Olguța Paiu sursa: Agenda LiterNet
Noroiul e mut. Cioburile visează că sunt oameni.
În spectacolul Suntem ultimii cinci din secţiunea 9G de la TNB totul se comprimă în tine. La Beckett, intersecţiile de lumini suntem noi. Evitând centrul, migrăm în culori, asemenea unor sihaştri în căutarea tăcerii absolute. Sunetele sustrase dintr-o magmă de instrumente parcă neinventate încă, se împletesc asemenea unor pulsuri sincronizate. Fiecare fiinţă cu pelerină, fiecare apariţie lipsită de identitate, este însoţită de propria muzică, de propria culoare. Absenţa unuia din acest pătrat, ne face să ne simţim goi, desprinşi de un nucleu hipnotic, de un dans ritualic, de care respiraţia noastră depinde. Dansul tribal ne întoarce la o primitivitate educată de limite geometrice. Reîntoarcerea la noi înşine se transformă într-o frică devoratoare. Dacă strângi ochii bine de tot, vei auzi, poate, acest strigăt metalic în ritmuri uitate. Strigătul celor cinci.
Continuăm să evităm sursa
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
O … stupiditate de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
Neplăcută surpriză oferă tânărul regizor Dragoș Alexandru Mușoiu după ce s-a afirmat cu succes la Naționalul din Craiova cu “Spargere” și la Teatrul de Comedie cu “Jocul de-a vacanța”, prin “Suntem ultimii 5” de Samuel Beckett, în cadrul celei de a treia ediții a proiectului generos “9G” (“Noua generație”).
În foița program de sală, tânărul regizor specifică: “Pentru ca spectatorul să aibă toată libertatea de a citi și intrpreta după bunul plac și după posibilități ceea ce vede, a trebuit ca noi, echipa de creație, să ne abținem de la orice formă de interpretare și să ne concentrăm pe a da expresie fidelă scriiturii lui Beckett”. Se iscă însă, întrebarea, chiar și pentru cei care au avut curiozitatea de a îl studia pe Beckett – “Ce a vrut regizorul să comunice prin acest spectacol?”. Stupid, pagina programului de sală încearcă să lămurească întrebarea: “Se respectă cu o exactitate aproape absurdă
Citeste tot pe
Spectator
-
„Suntem ultimii cinci” – temă de gândire pentru acasă de Alina Epingeac sursa: Yorick
Absurdul existenţial. Realitatea noastră de zi de zi. Dacă ne uităm mai atent, nimic nu e mai absurd decât să ne trăim viaţa reflectată în ecrane negre. Şi o facem, totuşi, cu voluptate şi convingerea că ne uşurăm traiul. Absurd e să alegi când ştii că alegi greşit. Încă din tragedia antică filonul absurd ne-a fost clădit în ADN şi ne survolează de-a lungul istoriei, când cu inistenţa unui roi de muşte via Sartre, când cu răbdarea unui profesor care să ne înveţe engleza prin absenţă la Ionesco. Trăim absurd şi nici măcar nu ne deranjează asta. Din când în când o remarcăm. Pe unii ne amuză, pe alţii ne umple de angoase. Cum-necum găsim motive să punem ceasul să sune la aceeaşi oră în fiecare zi. Şi ne trezim cuminţi la semnalul sonor. Absurd. Dar atât de convenţional.
Samuel Beckett este, poate, cel care a simţit cel mai acut condiţia absurdă a vieţilor noastre. Imaginea înfiorătoare e unui copil care se naşte peste o
Citeste tot pe
Yorick